Valentina   Ciaprazi   este   profesoară   de   limba  franceză. A publicat  volumele de poezie Spaţiul  iubirii şi Stea  paralelă  şi  volumul de  eseuri  (reportaje) social-politice God bless America sau pentru ce românii nu sunt americani.

Romana-haii din New York        (Conexiuni, nr. 20, octombrie 2006)  

      Cine trece joi seara pragul restaurantului „Transilvania” din Queens este cuprins de sentimentul că intră într-o lume cu totul aparte: sala principală, ca şi crama, sunt ocupate de grupuri de bărbaţi şi femei, majoritatea cu părul cărunt, care, într-o atmosferă de tihnă, discută între ei, iau masa, ascultă muzică, joacă jocuri de societate, vizionează filme sau participă la diverse activităţi culturale. Este vorba despre membrii Societăţii armenilor de origine română din New York, înfiinţată în urmă cu aproape trei decenii de un grup de – atunci tineri – armeni originari din România, în fruntea cărora s-au aflat dintotdeauna domnii: Sergiu Matosian (economist, peşedintele societăţii), Anton Carabelian (inginer) şi Jacob Andonian (economist).

M-am strecurat în câteva seri de joi în mijlocul acestor „tineri octogenari” – aşa cum, cu umor, le place să se numească ei înşişi – căutând să aflu secretul longevităţii şi al recunoscutei coeziuni a societăţii.

Cu o căldură şi o amabilitate care m-au făcut să mă simt ca acasă, membrii grupului m-au acceptat printre ei; am reuşit astfel să aflu amănunte despre istoria armenilor, popor asupra căruia s-au abătut cumplite opresiuni şi crime, recunoscute de istorie, dar care încă nu au primit reparaţie. Armenii nu pot uita masacrele din 1895, plănuite de regimul lui Abdul Hamid II, precum şi teribilul eveniment ce va fi numit în istorie „Primul Mare Genocid al secolului XX” – reprimarea sângeroasă a poporului armean de către turci, în anul 1915.

Membrii societăţii deapănă amintiri despre relaţiile româno-armene stabilite sub cele mai bune auspicii cu aproape 600 ani în urmă, pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, când primele grupuri de armeni plecaţi în bejenie au descălecat pe pământul românesc, unde au găsit înţelegere, prietenie şi adăpost. Din acest prim val de imigranţi armeni în România se va ridica „spiţa nobilă”, aceea care avea să dea, mai târziu, intelectuali de mare valoare, ca Gheoghe Asachi şi Garabet Ibrăileanu.

După 1915-1916, mulţi dintre supravieţuitorii cumplitului genocid din Armenia s-au îndreptat spre România, ţară care, pentru a doua oară în istorie,  le-a oferit ospitalitate. 6000 de copii orfani armeni au fost adoptaţi de familii, sau acceptaţi în orfelinate româneşti, unde au primit adăpost şi educaţie. Harnici, serioşi, oneşti, sinistraţii armenii s-au pus la treabă, contribuind prin munca lor la prosperitatea economică a României.

Când întunericul comunist a căzut peste România, armenii bogaţi au fost deposedaţi de tot ce aveau, ca şi românii. În plus, pentru că ei investiseră mult în aur, regimul comunist a procedat la persecuţia armenior posesori ai metalului preţios. Foarte mulţi armeni au fost obligaţi astfel să emigreze, îndreptându-se spre sudul sau nordul continentului american, mulţi dintre ei stabilindu-se în SUA.

Povestea curge pe ton liniştit, în dulcea limbă românească. Nu-mi pot reprima o întrebare, pe care o adresez cu oarecare stânjeneală: „Cât sunt de români armenii din America?” Li se luminează feţele, într-un zâmbet cald, şi-mi răspund aproape la unison: „Suntem foarte români, suntem români adevăraţi”. Atât în familie, cât şi în societatea lor, ei vorbesc întotdeauna limba română. „Am crescut cu poprul român, am învăţat lecţiile istoriei şi ale geografiei poporului român” spune, cu recunoştinşă, d-l Sergiu Matosian, cel care se zbate de peste un sfert de veac pentru ca societatea lor să dăinuiască, pentru ca fiecare membru să-şi găsească aici „hrana sufletească”. Deviza societăţii este: „Fun, Friendship, Love and Unity”. În mod constant participă la acţiunile ei cca 40 persoane, dar, la mari evenimente, se strâng cca 100. Aruncând o privire peste programul de activităţi sunt frapată de varietatea tematicii: religie, medicină, istorie, literatură, etc.

D-l Jacob Andonian, un alt „stâlp” al Societăţii armenilor din New York, este unul din cei care prezintă adeseori materiale, ţine conferinţe, organizează activităţi culturale diverse. „Educaţia excelentă pe care am primit-o în România m-a ajutat să lucrez, timp de 3o ani, la Citibank, în New York”.

Când este să recunoască entitatea spirituală care îi uneşte mai presus de orice, armenii o numesc fără ezitare: biserica ortodoxă armenească străbună, ea este purtătoarea tradiţiilor acestui popor cu o istorie atât de zbuciumată.

Unul din scopurile pe care această societate şi  le-a propus a fost desfăşurarea de acţiuni caritabie. Fonduri importante de bani au fost adunate şi trimise în România, după revoluţia din 1989, pentru ajutorarea copiilor, persoanelor în vârstă, a bolnavilor. A fost sprijinită, prin donaţii, revista „Ararat”, revistă bilunară a armenilor  publicată la Bucureşti. Alte ajutoare sunt destinate armenilor români din New York.

Printre membrii societăţii am ocazia să-i cunosc pe Agop Andonian (economist), Anton Carabelian (inginer), şi să regăsesc o cunoştinţă mai veche, profesoara Silvia Burdea, binecunoscută traducătoare din limba franceză şi autoare a unor lucrări dedicate unor mari personalităţi de origine armeană (Charles Aznavour, Sarkis Gulbenkian – volumul dedicat acestuia „Calouste Sarkis Gulbekian” a fost lansat în această vară la Bucureşti).

Am căutat fără succes  – printre participanţii la întâlnirile societăţii –, reprezentanţii generaţiei tinere. Mi s-a explicat că tinerii armeni-români, ca mai toţi tinerii de aici, vorbitori de limbă engleză, majoritatea născuţi şi educaţi în America, s-au integrat aproape total în societatea americană: ei muncesc, se distrează, se cultivă şi trăiesc în stil american, fără ca totuşi să-şi uite obârşia şi tradiţiile, dar la un alt nivel de vibraţie şi înţelegere. Mi se vorbeşte despre unul dintre „tinerii” cu care societatea armeană se mândreşte: Grigore Burdea, profesor de inginerie electrică şi computere la Universitatea Rutgers (printre realizările sale, conform Associated Press – 10 septembrie 2006 – un braţ artificial, un fel de mănuşă conectată la o imagine pe un monitor, pe care pacientul îşi exersează braţul bolnav).

Sunt aduse în discuţie nume celebre de armeni bogaţi, care au creat organizaţii de binefacere, cum ar fi cântăreţul francez de origine armeană Charles Aznavour („Aznavour pour Arménie”), magnatul Kirkorian (proprietar al MGA şi co-acţionar la Crysler) sau „Mister-Five-Per-Cent”, Calouste Gulbekian, magnat petrolier, care a creat o fundaţie care îi poartă numele şi a dotat-o cu un venit anual de 10 milioane lire.

Adresez pe rând multora din membrii societăţii întrebarea: „Ce v-a oferit America?”. Răspunsul, venit din toate părţile, e acelaşi: „Totul. America ne-a oferit casă şi masă, dreptul de a munci şi de a câştiga, dreptul de a ne educa şi creşte copiii, dreptul de a ne exprima în limba noastră, de a respecta religia şi tradiţiile poporului nostru. Iar acum, la vârsta a treia, dreptul de a ne bucura de o bătrâneţe liniştită, de a ne îngriji cum trebuie sănătatea, de a ne bucura de privilegiile vieţii de pensionar. Cu alte cuvinte, America ne-a oferit toate acele drepturi pentru care poporul armean a luptat şi a suferit atât de mult de-a lungul istoriei!”

Mă retrag, lăsându-i pe Romana-haii din Queens să-şi aplece capetele albite asupra paginilor istoriei şi religiei lor, cu care se mândresc, în liniştea primei seri de toamnă a acestui an. 

Seismele artei                                        (Conexiuni, nr. 19, septembrie 2006) 

Dacă istoria ne-a învăţat ceva, una din cele mai importante învăţături ale sale ar fi aceea că omenirea, cu toate ale sale, nu este statică: populaţiile se mişcă, limbile sunt şi ele fluide, civilizaţiile se schimbă, culturile şi artele îşi predau ştafeta.

Acum, la începutul mult aşteptatului secol 21, naţiunile sunt iarăşi în război, aşa cum s-a întâmplat la începutul secolului trecut; tehnologiile au atins un nivel de dezvoltare de la care ele pot deveni oricând ameninţătoare; natura însăşi ne reaminteşte, prin lovituri de dimensiuni planetare, că ne aflăm la un moment de răscruce.

Cum arta a reflectat întotdeauna, ca un instrument de fineţe, mişcările sociale, politice şi economice, arta acestui început de secol pare să-şi încline balanţa către o direcţie controversată, care nu este încă o nouă şcoală, dar care începe să se manifeste peste tot în lume şi în mai toate domeniile artei.

Există multe semne că mişcarea „Dada”, adevărată revoluţie culturală petrecută după primul război mondial, revine în atenţia specialiştilor şi a marelui public: două evenimente culturale petrecute în acest an la New York readuc în memoria iubitorilor de artă mişcarea artistică anarhistă de după 1916. Muzeul de Artă Modernă a expus o sculptură reprezentând o femeie – o cunoscută cântăreaţă americană de muzică pop – dând naştere unui copil. Tot în această primăvară, MOMA a expus şocanta piesă, lucrată în porţelan, „Fântâna”, considerată o capodoperă a mişcării „Dada”, şi care reprezintă un obiect de urinat, aşezat invers, semnată de celebrul Marcel Duchamps.

Dacă mai adăugăm faptul că la 18 iunie Muzeul MOMA a deschis pentru tot sezonul estival, la departamentul său de pictură şi sculptură, prima expoziţie majoră dedicată exclusiv artei „Dada” în SUA, începem să credem că această revenire spre tehnicile „anti-artă” nu este întâmplătoare, şi că aceste obiecte de artă uitate – colaje, obiecte găsite şi asambate, melanje din cele mai curioase, abstracţiuni de toate felurile, vin să ne readucă în memorie ideea exprimată de Duchamp, aceea că „arta nu are nimic în comun cu meseria, cu talentul, sau cu emoţia”, idee ce pare să revină în actualitatea artistică globală. Să ne reamintim că Dada a fost considerată o schimbare culturală la rang de revoluţie, ca un răspuns nihilist la standardele convenţional-oficiale ale artei, şi că un Hugo Ball, un Man Ray, un Max Ernst şi – foarte important pentru noi românii – un Tristan Tzara au schimbat rigorile în aproape toate domeniile artei: arte vizuale, teatru, grafică şi, nu în ultimul rând, poezie.

Sărbătorindu-l anul acesta pe acela care a fost recunoscut de criticii de artă de pretutindeni ca fiind unul dintre titanii sculpturii timpurilor mo-derne, am reiterat faptul că românul parizian Constantin Brâncuşi, cel care primea în casa sa ţărănească din Impasse Ronsin, vopsită cu var alb, ca la poalele Carpaţilor, pe Modigliani, pe James Joyce sau pe giganticul Picasso, a frecventat cu simpatie manifestările Dada; unii tind chiar să creadă că numele mişcării ar veni de la convorbi-rile purtate de Tristan Tzara şi Brâncuşi, în timpul cărora cei doi mormăiau în bărbile lor stufoase, pe limba lor strămoşească – româna –, când afirmativ, când exclamativ: „Da, da!”.

Brâncuşi îşi va fi exprimat, în manieră deja dadaisto-nihilistă, părerile personale despre mişcarea „Dada”:

„Dada este inteligentă”

„Dada este idioată”

„Dada este regină”

„Dada este sclavă”

„Dada plânge”

„Dada urlă”

„Dada face pipi”

„Dada face dragoste”

„Dada iubeşte”

„Dada nu iubeşte”

„Dada face de toate”,

sau, în altă parte, în una din absolut ineditele sale adnotări, pe care le făcea în tot felul de carneţele, pe pagini rupte, pe cartoane, pe bilete de călătorie, pe invitaţii sau pe note de plată, în care, tot în manieră Dada, neţinând seama de nici o regulă (a gramaticii limbii franceze, de această dată), Brâncuşi afirmă:

„Dada nu face afaceri”

„Dada vă aduce bucurie”

„Dada vă distrează”

„Dada vă limpezeşte creierul”

„Dumnezeul Dada vă deschide poarta Paradisului”

Dada nu a deschis, evident, poarta Paradisului, dar, desigur, prin actul de curaj al originalităţii absolute în creaţie, o poartă a fost deschisă spre un paradis care nu este altceva decât libertatea în creaţie şi care astăzi, într-o vreme de criză socială şi culturală asemănătoare celei de la începutul veacului trecut, este căutată de o ge-neraţie  care se simte din nou încorsetată în limitele exprimării artistice comune şi care îşi propune să răspundă printr-o reacţie estetică, dar în acelaşi timp etică, la dramele contemporane.

Într-o lume ameninţată de terorism şi războaie, împinsă de sărăcie şi foamete, trasă înainte doar de spe-ranţă, se experimentează noi modalităţi de exprimare, unele aflându-se la limita negării a tot ceea ce a fost considerat de valoare în artă, în gândire, în religie. Publicul participant la un vernisaj de pictură modernă în primăvara acestui an la Galeriile Institutului Cultural Român din New York a constatat că ceea ce se prezenta drept „operă de artă” erau pereţii galeriei, pictaţi de fiecare dată, în altă culoare. Dar „îndrăzneala” de la galeriile noastre nu pare decât o mică glumă faţă de vernisajul intitulat „Pop Psychology” de la Opera Gallery din New York, deschis pe toată perioada lunii mai 2006, în care atitudinea de ridiculizare a unor opere de artă considerate majore în pictura universală merge până la extreme: pictorul Ron English, figură originală şi suficient de controversată a artei plastice new-york-eze contemporane, a expus, printre altele, o lucrare intitulată „Cowgirl Guernica”, în care a înlocuit figurile din faimoasa operă a lui Picasso – „Guernica” – cu vaci ultrasexualizate, ceea ce reprezintă mai mult decât „libertate” sau „îndrăzneală”  şi ceea ce, în opinia autorului, este un act de reînnoire a artei vizuale.

Apariţia întâmplătoare (deşi ar părea concertată?) a trei genuri artistice diferite în trei colţuri diferite ale lumii, o piesă de teatru în România, un roman la New York şi un film artistic la Paris, cu aceeaşi temă, dacă nu preocupare, de a răsturna străvechile credinţe creştine, poate fi un semnal de alarmă.

Piesa Alinei Mungiu-Pippidi, „Evangheliştii”, a tulburat mai întâi liniştea dulcelui târg al Iaşului, a stârnit valuri de proteste în România şi apoi în mai toată diaspora, dar se pare că partea scandaloasă a reprezentaţiei – profanarea unor personalităţi, scene şi adevăruri biblice – nu a făcut să crească nici faima, nici contul în bancă al autoarei.

Nu la fel s-a întâmplat cu cartea lui Dan Brown, „Codul Da Vinci”, apărută la New York în 2003, vândută în milioane de exemplare, tradusă în zeci de limbi, consumată pe nerăsuflate, de peste trei ani, de alte milioane şi milioane de cititori, care a răvăşit multe cugete şi a făcut enorm de mulţi bani, lovind puternic la temeliile creştinismului: nu numai biserica catolică, aşa cum s-ar fi părut la prima vedere, ci însăşi esenţa religiei creştine este pusă, în acest roman, sub semnul întrebării.

Cea de-a şaptea artă a prelucrat materialul cărţii obţinând, în opinia specialiştilor, un film la fel – dacă nu chiar mai banal – decât cartea: un ciudat melanj între genul poliţist şi genul „spiritualo-intelectual” şi acel ceva care atrage, revoltă şi tulbură – mesajul antireligios, susţinut doar de câteva afirmaţii încă neorganizate în „cunoaştere”, dar care acum, mai mult ca orcând, poate deveni periculos. Nu şi pentru autorii filmului, care, conform Sony Pictures, au reuşit să se plaseze cu acest film pe primele locuri la box-office.

Şi după ce celebra cântăreaţă Madonna, în turneul de promovare a noului său album în Europa, în această vară, a îndrăznit să ducă „inovaţia estetică” până la a transforma actul artistic în blasfemie, ne putem întreba ce mesaj se încearcă a ni se transmite: Madonna batjocoreşte însuşi momentul crucificării lui Iisus, punându-şi pe cap o coroană de spini şi agăţându-se – cu binecunoscutele-i mişcări – pe o imensă cruce, în timp ce cântă „Live to tell”, gest cu care a stârnit indignarea reprezentanţilor bisericii catolice, dar şi ... a musulmanilor şi a evreilor!

Admiţând că dacă nu asistăm la un fenomen de concertare, putem vorbi cu siguranţă despre un proces de contaminare în căutarea unui răspuns la marile dileme ale acestui început de veac, se pare că cel puţin o parte din mişcările artistice universale îşi propun să spargă sau să îngroape seismic icoanele la care ne-am închinat, statuile pe care le-am ridicat celor pe care i-am considerat sfinţii sau învăţătorii noştri, oglinzile în care ne-am reflectat felul de a gândi şi de a simţi.

Sub semnul lui Zamolxe

Interviu cu dr. Napoleon Săvescu,

Fondator şi preşedinte al Societăţii „Dacia Revival” – New York

 (Conexiuni nr. 18, august 2006)

Domnule doctor Napoleon Săvescu, Societatea „Dacia Revival” a organizat în această vară, la Bucureşti, cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie. Ce este Societatea „Dacia Revival” şi care îi sunt obiectivele? 

Societatea „Dacia Revival” din New York are un număr de 6 filiale în România şi în alte 5 ţări ale lumii, un site pe internet – www.dacia.org, o publicaţie proprie – „Dacia Magazin”, precum şi o staţie de televiziune proprie, la New York – „Dacia TV”. Societatea a sponsorizat, timp de cinci ani, emisiunea săptămânală „Noapte albastră” de la Radio România şi a organizat cele şapte ediţii de până acum ale Congresului Internaţional de Dacologie, la Bucureşti, şi alte cinci în Statele Unite ale Americii, sub patronajul Institutului de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York. Societatea a ridicat pe teritoriul României, în ultimii cinci ani, trei monumente închinate unor mari personalităţi din istoria României. Este vorba despre statuia regelui Burebista, ridicată la Orăştie, în judeţul Hunedoara, statuia lui Nicolae Densuşianu din localitatea Densuş, Ţara Haţegului, judeţul Hunedoara, şi monumentul „Primul mesaj din istoria omenirii” de la Tărtăria, judeţul Alba. 

Există divergenţe între opiniile exprimate de Societatea „Dacia Revival” şi organizaţii similare sau oficiale din România? 

Deşi la încheierea lucrărilor Congresului al VI-lea, în 2005, aşa cum era de aşteptat pentru un eveniment atât de important, participanţii au solicitat în unanimitate ca anul 2006 să fie dedicat comemorării a 1900 ani de la moartea regelui dac Decebal, Ministerul Culturii şi Cultelor a hotărât, dimpotrivă, să dedice anul 2006, la nivel naţional şi internaţional, „Daciei romane”!... 

Care este punctul de vedere cel mai important al Societăţii „Dacia Revival” care o face atât de originală? 

Punctul nostru de vedere, supus aprecierii publice româneşti, pleacă de la realitatea că, potrivit datelor istorice de însăşi sursă latină, cotropirea, jefuirea şi colonizarea Daciei – fie doar a 14% din teritoriul ei – au fost rezultatul unei acţiuni de agresiune externă, de invadare a pământurilor noastre strămoşeşti. Însăşi sintagma „Dacia Felix”  înseamnă nu „Dacia cea Fericită”, cum a tradus, în mod partizan, Petru Maior, ci ... „Dacia cea Rodnică”! 

Cât despre originea latină a limbii române... 

Astăzi este ştiut că întreaga teorie a „derivării” limbii române din limba latină, ca şi a derivării celorlalte limbi europene aşa-zis „romanice”, nu este decât o flagrantă eroare, în pofida faptului că pe acest neadevăr a fost construită o întreagă disciplină lingvistică: romanistica. Aproape toţi lingviştii competenţi, autentici, recunosc că „limbile romanice” – inclusiv idiomurile latine, care nu le sunt precursoare, ci survin acestora – au evoluat în mileniile al III-lea şi al II-lea î.d.H. dintr-o aripă „romanică” central şi est-europeană, dezvoltată din straturile mai vechi ale limbii indo-europene, vorbită de o populaţie locală, pe cursul mediu şi inferior al Dunării şi până la nordul Mării Negre. Este o chestiune de logică elementară de a recunoaşte faptul că şi pe „teritoriul de formare” a rămas, constant, un nucleu conservativ al caracteristicilor idiomului iniţial. A atribui limba urmaşilor acestora limbii latinilor de pe Tibru înseamnă a ne întoarce la inepţiile dicţionarului lui Laurian şi Massim. 

Aţi înaintat anul acesta un memoriu Preşedintelui României. Ce aţi cerut în el şi ce vi s-a răspuns? 

Într-adevăr, Societatea „Dacia Revival” a înaintat Preşedintelui României un memoriu prin care cerea ca anul 2006 să fie închinat comemorării a 1900 ani de la moartea regelui erou Decebal. Răspunsul ne-a fost dat de către domnul Virgil Ştefan Niţulescu, Secretar de Stat la Ministerul Culturii şi Cultelor – probabil o persoană bine intenţionată şi doctă în domeniul său de activitate – dar, din nefericire, insuficient de cunoscătoare a problemei în discuţie. Adevărul este că, înainte de a se consemna în istorie „activităţile italice” de sorginte grecească – deci egeeană, şi deloc „europeană” – exista un număr impresionant de „culturi preistorice” şi „incipient istorice”, cum ar fi Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia, Vincea, etc., respectiv din mileniile IV şi III î.d.H., determinante pentru conturarea perimetrului „indo-european inci-pient”, care se află pe teritoriul... geto-dacilor!

În alte teritorii de „orbis romanus” care au suferit o ocupaţie romană cu sute de ani mai lungă decât teritoriul geto-dacic, cum sunt Britania - 400 ani şi Grecia - 641 ani „mixaţi de invadatori”, populaţia nu şi-a modificat limba nativă! Mai mult chiar, pe teritoriul Italiei, romanii nu au reuşit să creeze o limbă unitară, existând acolo, şi astăzi, peste 150 de dialecte!

Este ridicol să ne închipuim că englezii ar celebra „Anul Claudius”, francezii „Anul Cezar”, spaniolii „Anul Agrippa”, israelienii „Anul Titus”, etc. De aceea este umilitor şi de neînţeles faptul că Ministerul Culturii şi Cultelor a dorit să forţeze poporul nostru să celebreze în acest an invazia Daciei de către romani, în loc să comemoreze 1900 ani de la trecerea în eternitate a ultimului rege dac al naţiunii noastre, Marele Decebal. 

Ceea ce Societatea „Dacia Revival” a făcut! 

Urmând celui de al VII- lea Congres Internaţional de Dacologie Decebal 2006 de la Bucureşti, Hotel Intercontinental, din 28-29 iunie, unde peste 1200 de participanţi au urmărit lucrările prezentate de peste 100 de cercetători, oameni de ştiinţă, profesori, artişti, etc., ne-am deplasat la Orăştie, judeţul Hunedoara. Acolo, la 1 iulie 2006, credincioşi crezului lor de a readuce în drepturile ei fireşti istoria neamului, membrii Societăţii „Dacia Revival”, însoţiţi de peste 20 000 participanţi, au organizat o ceremonie care a constat în oficierea unei liturghii în amintirea eroilor neamului, de către un sobor de 21 preoţi, depunerea de coroane de flori la monumentul lui Decebal, un spectacol în aer liber cu muzică populară românească şi cântece pro-dacice şi ... uriaşa colivă de peste 3 tone, oferită în 20 000 pahare tuturor participanţilor la sărbătoare.

Ideea a venit după modelul Guvernului Japoniei care, în 1995, a realizat o colivă din orez de 2,2 de tone pentru comemorarea victimelor de la Hiroshima şi Nagasaki. Avocatul Liviu Pandele a fost cel care a fost lângă mine, fiind nu numai cel care mi-a propus această idee, dar şi realizatorul ei. Primarul Orăştiei, Iosiv Blaga, a contribuit foarte mult pentru ca acest eveniment să aibă loc. Şi, în final, nu se poate vorbi de „momentul” Orăştie fără să-l menţionăm pe Vladimir Brilinsky, preşedintele filialei Transilvania a Daciei revival (Reînvierea Daciei), cel care a muncit, s-a zbătut şi a reuşit, împreună cu noi toţi, ca Decebal să fie comemorat cu grandoarea şi respectul necesar.

Uriaşa colivă de 9 x 5 = 45 metri pătraţi, care a cântărit 3.363 de kilograme  va intra în Cartea Recordurilor lumii.

Pe uriaşa scenă amplasată în faţa Catedralei din Orăştie, Ansamblul "Dacia" din Braşov, alături de trupele K1, Etno, Ro-mania şi alţii i-au făcut să “vibreze”, fizic şi psihic, pe cei prezenţi pentru mai mult de 15 ore.

Au avut loc concursuri sportive şi de cultură generală, spectacole folclorice şi concerte de muzică rock, în regim de concurs cu premii.

La miezul nopţii, focuri de artificii, precum lava unui uriaş vulcan, au explodat cerul de la Orăştie, pe fondul muzical „Dacia, Decebal s-a reîntors acasă”, care făcea să vibreze nu numai întreg oraşul, dar şi inimile participanţilor. Putem spune că Orăştie s-a aflat pentru o zi „Sub semnul lui Zamolxis”, sub protecţia acestuia.  În timp ce întreaga Românie era devastată de ploi torenţiale, inundaţii, furtuni, singura localitate din ţară unde soarele a strălucit de dimineaţa până seara târziu a fost Orăştie! Zeul protector al dacilor, Zamolxis, a vegheat asupra locului în care dacii îşi cinsteau – aşa cum se cuvine – adevăraţii eroi. 

Ce urmează?

Pentru anul 2007, Societatea „Dacia Revival” şi-a propus ca lucrările Congresului, care va fi al VIII-lea, să fie dedicate reginei masageţilor – Tomiris – cea care la anul 527 î.d.H., după cum ne spune Iordanes, după învingerea regelui persan Cirrus, a ridicat cetatea Tomis, oraşul Constanţa de astăzi.

Nu ne rămâne decât să vă urăm succes şi să aşteptăm, întotdeauna cu interes, activităţile pe care le organizează Societatea „Dacia Revival”.

  (Conexiuni nr. 15, mai 2006)