Stefan Stoenescu




	Ştefan Stoenescu, s-a născut la 30 ianuarie 1936, la Bucureşti. Licenţiat în filologie română şi engleză, Universitatea Bucuresti, 1962; Master of Arts in Comparative Literature, Cornell University, 1990; Cadru didactic universitar 1964-87, Universitatea Bucureşti, Catedra de limba şi literatura engleză; Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din 1978; Membru în comitetul editorial al revistei Origini / Romanian Roots (1997) şi al anuarului Caiete Internaţionale de Poezie (2000), ambele din Norcross Georgia, SUA; membru titular al Academiei Americano-Române de Stiinţe şi Arte (ARA) din 1998. Este stabilit în Statele Unite ca azilant politic din 1987. Anglist si americanist, traducător din şi în limba engleză. A tradus în limba română, printre alţii, pe Wallace Stevens, Frank O'Hara, Henry James. Autor a numeroase studii introductive, postfeţe, a peste 80 de articole şi eseuri publicate în reviste. Traducerea si prefaţa la volumul selectiv Other Voices, Other Lines de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983.

Interviu cu Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu : "Timpul - Rană Sângerândă"

(Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006 - ian. 2007)

Cu prilejul lansării la New York a Antologiei de poesie „Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă”, volum apărut recent la Editura „Criterion Publishing”, antologatorii volumului, Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, au avut amabilitatea să răspundă la întrebările care urmează:

1. Un proiect, o acţiune în general, îşi defineşte, încă de la început, scopul, obiectivul urmărit, limitele pe care şi le propune, şi se poziţionează faţă de alte acţiuni similare. Care ar fi scopul vizat de dvs., ca antologatori, când aţi pornit la acest ambiţios proiect? Alte realizări (antologii) pe care le-aţi considerat ca referinţe, la care v-aţi raportat?

Ştefan Stoenescu: Ideea de a scoate o asemenea culegere a încolţit în mintea poetului Gabriel Stănescu care, în teza sa de doctorat în antropologie asupra comunităţii româneşti din America, a resimţit probabil lipsa unui corpus de texte expresive pe tema condiţiei exilaţilor din raţiuni de ordin politic. Amănunte vă va furniza probabil dânsul. Eu am fost solicitat să mă alătur proiectului mai întâi în calitate de prefaţator, dar în urma unor discuţii am ajuns amândoi la concluzia că profilul viitorului volum comportă redimensionări sau recalibrări, fapt care în sine i-a întârziat finalizarea cu aproximativ doi ani. Desigur, au existat şi alte cauze de ordin tehnic, dar poate cea mai mare bătaie de cap ne-a dat-o ordonarea cronologică a unui complex de factori pe care m-am străduit să-l clarific în Prefaţă. La început, aşadar, a fost ideea. Au urmat reconturări succesive ale acesteia, numai şi numai pe baza unor texte fundaţionale, care au direcţionat şi delimitat (au restructurat chiar) – tematic vorbind – majoritatea grupajelor. Uneori, este drept, am găsit printre cele zece poeme solicitate iniţial, suficiente mostre ce răspundeau căutarilor noastre. Alteori, însă, a trebuit să solicităm lărgirea selecţiei de autor iniţiale, sau chiar să acordăm şi mai ferm opera poetică considerată la nevoile din ce în ce mai acut resimţite ale volumului. Iată de ce factorul tematic a căpătat relief în dauna, poate, a celui estetic, care s-a retras – ca să zic aşa – în penumbră, fără a dispărea, însă, cu totul. Termenul de "antologie" folosit de dvs. poate, în aceste condiţii, părea excesiv sau ambiguu. În mod deliberat, această lucrare nu a avut un model. Ambiţia noastră a fost să punem la dispoziţia celor interesaţi (public cititor, critici şi istorici literari, poeţii înşişi, fie ei consacraţi sau aflaţi la începuturile creativităţii lor) un corpus cât mai larg cu putinţă, în care să fie reprezentat un evantai larg al tendinţelor ideologice şi politice înglobate organic în textele alese. Dacă vreţi, un volum comparabil prin dimensiuni şi spirit ar putea fi excepţionala culegere întocmită de Zahu Pană (în condiţii de asamblare infinit mai grele) a poeţilor şi poeziei scrise în închisorile gulagului românesc, volum prefaţat de Vintilă Horia şi apărut în Editura mensualului „Cuvântul Românesc” din Canada spre sfârşitul deceniului al nouălea al veacului trecut, înainte de prăbuşirea sistemului comunist. Aş mai adăuga că, în ce mă priveşte, nu m-am aflat la editarea primei selecţii ample de texte literare. La finele anilor 1960 am co-editat împreună cu Prof. univ. dr. docent Ana Cartianu o selecţie de proză de gândire din epoca victoriană (ilustrată de scriitori de anvergură precum: Macaulay, Carlyle, J.S. Mill, Newman, Arnold, Ruskin, Morris, Pater, Wilde), totalizând trei volume a cca. 500 pagini fiecare. Numai câţiva ani mai târziu, la începutul deceniului următor, am asamblat un volum de poesie victoriană scrisă de patru importante voci ale genului: Matthew Arnold, Arthur Hugh Clough, Algernon Charles Swinburne si Gerard Manley Hopkins, toti patru cândva formaţi la Colegiul Balliol al Universităţii Oxford. Această lucrare a fost urmată de o antologie în două volume a Romanului american, realizată împreună cu colega mea, Conf.univ.dr. Geta Dumitriu. Aceste trei culegeri de texte de literatură – în originalul englez sau american – au fost multiplicate, strict pentru uzul studenţilor în filologie engleză ai Universităţii din Bucureşti. La plecarea mea din România în septembrie 1987 aveam gata elaborată şi depusă la Catedră o a patra culegere, în două volume, însumând fiecare aprox. 300 pagini, de texte de critică literară modernistă americană şi de teorie critică post-structuralistă, care însă nu au mai văzut lumina tiparului şi nici nu şi-au găsit drumul înapoi spre autorul lor după răsturnările şi transformările din Decembrie 1989! În fine, ar mai trebui poate să menţionez că spre sfârşitul carierei mele universitare din România, m-am pomenit în centrul unui taifun pe care l-am provocat involuntar ca referent ştiinţific la crestomaţia de poezie americană postmodernă a altcuiva, care comporta însă remanieri structurale, date fiind numeroasele asemănări, bătătoare la ochi, cu o altă culegere similară publicată de un critic şi poet american, nu cu mult timp înainte. M-am trezit că mi se reproşa chipurile impardonabila îndrăzneală de a fi ridicat obiecţii, eu – un oarecare nemebru de partid –, unui manuscris redactat de un autor, membru de partid, care mai era şi rudă de gradul întâi cu ci-neva din aparatul activiştilor de la CC al PCR! Pot spune, aşadar, că nu m-am aflat la o primă experienţă editorială, după cum nu s-a aflat nici coeditorul Gabriel Stănescu.

Gabriel Stănescu: Proiectul editării unei astfel de cărţi explică întrucâtva preocupările mai vechi ale editorului de a recupera valorile culturale autentice ale exilului românesc din America. Am îngrijit şi editat cu câţiva ani în urmă două volume selective din opera poetică a doi poeţi români despre care se ştiu puţine lucruri în ţară. E vorba de Ştefan Baciu şi Vasile Posteucă. Aş fi găsit timp şi pentru editarea în volum a poesiilor lui Aron Cotruş, scrise şi publicate după 1945 în exilul său din Spania şi respectiv Statele Unite, dacă nu s-ar fi oferit să o facă, poate mai bine decât mine, poetul Ion Cristofor, autor al unei monografii Aron Cotruş. În fine, am debutat câţiva poeţi care nu mai publicaseră nici în presa exilului, nici în cea din ţară. E vorba de Dan David, Ion Nedelescu, Anca Novac.

Aveam deci mental întregul plan de desfăşurare a "ostilităţilor", aşa că am sondat terenul unei astfel de culegeri, găsind şi un co-echipier pe măsură: profesorul Ştefan Stoenescu, anglist de mare fineţe, dar şi un excelent eseist, colaborator fidel al „Origini”-lor (revistă ce apare sub egida LiterArt XXI – Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, al cărei editor este Gabriel Stănescu – Nota redacţiei) încă de la primul număr, ba chiar de la moşirea ei. Despre domnia sa, un fost student, acum profesor de engleză într-un oraş californian, îmi scria că "mănâncă pe pâine poesia". Aşadar i-am încredinţat harta şi busola şi l-am lăsat să cerceteze, să selecteze, să decidă cine intră şi cine nu. La intervale mai mici sau mai mari interveneam şi eu cu câte o sugestie, cu oferta unui nou nume, cu dorinţa de a nu întârzia prea mult. Aşa li s-au adaugat celor trei poeţi importanţi – Ştefan Baciu, Aron Cotruş şi Vasile Posteucă – poeţi din generaţia 70, ca şi din propria mea generaţie. Cu soţia lui Paul Emanuel am comunicat multă vreme în vederea editării unei antologii lirice, iar cu dna Zamfira Posteucă am avut o lungă corespondenţă în vederea editării postume a operei lăsate de soţul său. Din Honolulu îmi scria Ştefan Baciu scrisori de încurajare, prin 91-92, în primii mei ani de America. Cărţile lui Ştefan Munteanu, publicate după 1989 în ţară îmi erau cunoscute şi ele. Între timp am descoperit în revista „Limite” a lui Virgil Ierunca poeme de Mihai Ursachi neincluse în volumele publicate în România după întoarcerea poetului.

Proiectul datează de vreo 4-5 ani, a început să se materializeze prin anii 2003-2004.

Travaliul a fost enorm, şi toa-tă munca de editare aparţine în întregime domnului profesor Stoenescu, nu mie. Eu am fost însă acela care a venit cu ideea editării unei astfel de carţi, un instrument absolut necesar atât pentru critica literară, cât şi pentru istoria literară.

Nimic similar nu se editase nici la noi, nici în ţările în care fenomenul emigraţiei este unul precumpănitor, fie datorită sărăciei, fie datorită unor cauze politice.

3. Aţi detectat, în structurarea lucrării, trăsături, pattern-uri, la generaţiile de scriitori antologaţi, pe care să le folosiţi, cum spuneam, în organizarea lucrării? Dacă da, care ar fi acestea?

Ştefan Stoenescu: Când am realizat că întregul volum se poate structura inteligibil numai pornind cronologic de la generaţia celui de-al doilea război mondial, am înregistrat temele şi motivele recurente, pe care apoi le-am urmărit în textele celor două generaţii următoare: în ce măsură persistă ele, în ce măsură se transformă, în ce măsură dispar şi sunt înlocuite de altele specifice generaţiilor ce s-au succedat. În felul acesta am putut surprinde metamor-fozele dominante, metamorfoze pe care sperăm că le vor putea sesiza deopotrivă cititorii, criticii şi, nu în ultimul rând, poeţii interesaţi de situarea lor în cadrul volumului. Desigur, nu toţi poeţii s-au supus integral unor teme sau motive dominante. Nu întâmplător aceştia sunt oarecum atipici faţă de cerinţele subiacente ale volumului de faţă. Ceea ce, fireşte, nu-i descalifică. Dar iată este, poate, momentul să-i menţionăm în chiar ordinea prezenţei lor în volum: Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Zahu Pană, Nicolae Novac, George V. Bumbeşti, Ştefan Baciu, Nina Cassian, Nicholas Catanoy, George Alexe, Ştefan Munteanu, Constantin Zisu, Aurora Cornu, Alexandra Roceric, George Băjena-ru, Florica Baţu-Ichim, Dumitru Ichim, Mihai Ursachi, Paul Emanuel, Anca Pedvis, Theodor Damian, Horia Ion Groza, Şerban Chelariu, Alex Amalia Călin, Petra Vlah, Gabriel Stănescu, Mirela Roznoveanu, Liviu Georgescu, Doina Uricariu, Liana Corciu, Maia Cristea-Vieru, Dan David, Ion Nedelescu, Stela Cucu-Marghitan, Laurenţiu Orăşanu, Anca Anghel Novac, Roxana Albuţ-Săhlean.

4. Credeţi că este posibilă declararea unor "valori locale" în afara graniţelor României în domeniul literar (sau, extrapolând, cultural), cu alte cuvinte, credeţi că e posibil ca actul de creaţie să poată fi recunoscut, atât la nivelul publicului, dar şi la nivelul criticii, în afara României?

Ştefan Stoenescu: Existenţa Internetului a demonstrat cu priso-sinţă lipsa de actualitate a unor con-cepte precum "local" sau "general", "centru" sau "margine". La fel, conceptul de "valoare" este relativ independent de circumstanţele producerii sale. Dacă omologarea scriitori-lor din exil altundeva decât în ţara de origine nu face decât să sporească şansele consolidării reputaţiei lor – exemplul unor Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Nina Cassian fiind grăitor – în general însă, poeţii depind într-o mai mare măsură de limba în care scriu şi ca atare recunoaşterea lor nu se poate sustrage – nici măcar parţial – standardelor de apreciere curente din ţara de obârşie. De aceea, poate, mulţi poeţi tânjesc încă după un public avizat şi numeros, după o critică alertă şi imparţială, după confraţi generoşi şi totodată capabili să recunoască spontan valoarea şi să se subordoneze promovării ei atât în interiorul grupului, cât şi în afara lui. În cazul exilului literar românesc, care a străbătut peste cinci decenii în restrişte, s-au editat multe reviste şi s-au scris multe eseuri critice ca să poată fi generat, prin circulaţia lor, un spaţiu identitar transnaţional – şi chiar planetar – românesc, în interiorul căruia să poată supravieţui şi înflori o parte detaşată a literaturii române. Literaţi de mare suprafaţă precum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au polarizat în jurul lor un grup cultural de elită, provenind atât din exilaţii stabiliţi în ţările Europei occidentale, cât şi în America. Conversaţiile în faţa microfoanelor postului de radio Europa Liberă ale acestui grup de intelectuali umanişti au izbutit să menţină treaz interesul marelui public din ţară, pe care l-au informat şi l-au ţinut la zi cu realizările de vârf ale literaturii române, indiferent meridianul. O contribuţie similară au avut-o emisiunile culturale ale celorlalte posturi de radio din Anglia, Franţa, Germania Federală şi Statele Unite ale Americii. Curând după prăbuşirea comunismului, a apărut şi o importantă Istorie a literaturii române din epoca Războiului rece, datorată comparatistului şi teoreticianului literar Marian Popa, stabilit în Germania vestică. Pe lângă acest îndreptar, am beneficiat, în alcătuirea sumarului volumului nostru, de prestaţia de excepţie a lexicografului literar Aurel Sasu, care s-a dedicat elaborării unui edificator Dicţionar al scriitorilor români activi în Statele Unite şi Canada. Fireşte, au apărut, în această perioadă, şi alte lucrări de referinţă, care în grade diferite şi-au găsit oglindirea în fişele de autor ale volumului nostru sub forma semnalărilor bibliografice recomandate cititorilor spre consultare. Un volum de poeme scrise în America şi publicate în 2004 (autor Liviu Georgescu) a fost încununat cu cel mai prestigios premiu literar românesc, Premiul naţional de poezie acordat de Uniunea Scriitorilor. Numeroase alte premii şi distincţii au încununat volume ale unor poeţi selectaţi în acest volum: Gabriel Stănescu, Mirela Roznoveanu, Anca Pedvis, Liviu Georgescu, Anca Anghel Novac, Horia Ion Groza, Theodor Damian, Petra Vlah ... şi probabil şi alţii al căror nume îmi scapă pe moment.

5. Este critica din ţară atentă şi obiectivă în ceea ce priveşte creaţia literară din afara graniţelor României? Aţi urmărit să aduceţi în atenţia ei autori "neglijaţi" de diversele "Istorii ale Literaturii Române" sau "Dicţionare de scriitori"?

Ştefan Stoenescu: Scriitorii, poeţii nu mai puţin, au fost din totdeauna avizi de recunoaştere. Prestigiul scriitorului este mai dependent de critică în România, aş zice, decât în alte ţări. În America cărţile sunt ierarhizate în topuri de diferite publicaţii, mai ales ziare de mare tiraj, care chestionează periodic librăriile şi alte organisme ocupate de desfacerea de carte. Editurile se ocupă şi ele de promovarea cărţilor, făcând reclamă şi organizând turnee ale scriitorilor ce lansează propriile lor cărţi în întâlniri cu publicul în librării, la târguri şi festivaluri de carte, în biblioteci ... Există apoi reviste specializate în recenzii. Critica universitară intervine şi ea, în publicaţiile ştiinţifice sau în revistele culturale, prin studii şi eseuri analitice mai ample. Dar, în ciuda acestei efervescenţe, abia dacă 15-20% din cărţi sunt comentate la apariţie. Producţia nu pare să poată fi absorbită în întregime. Fenomenul supraproducţiei de titluri (nu neaparat de tiraje) care generează această disfuncţie a început să se facă resimţit şi în România, unde generaţiile se înfruntă tocmai pentru a acapara atenţia publicului şi a mass mediei. Într-o atare situaţie, poetul român din diasporă se trezeşte ignorat şi rămâne cu impresia că nu este dorit, ba chiar se simte exclus. Probabil cei din America sau din Franţa o duc ceva mai bine decât cei din alte părţi, chiar şi decât a celor din Germania, din câte am aflat. Ce să mai spună, atunci, poetul român de la Antipozi? Dar rostul unei asemenea culegeri de texte, pe lângă acela de a realipi un teritoriu literar literaturii căruia de drept îi aparţine, spre a fi considerat şi reintegrat în totalitatea unei istorii (aşa cum a făcut-o, şi încă la modul exhaustiv şi prompt, Marian Popa), este să propună atenţiei generale şi nume practic necunoscute în ţară. Este şi aceasta o funcţie a unei culegeri, deşi poate nu în mod prioritar a celei de faţă. Înţelegerea pe care am dori să o declanşeze volumul nostru vizează mai curând sensul transformărilor survenite de-a lungul generaţiilor implicate în experienţa exilului şi petrecerea deceniilor, aşa cum se reflectă ele atât în substratul ideologic şi emotiv, cât şi, lesne decelabil, la nivelul motivelor, simbolurilor şi procedurilor retorice.

6. Cum vedeţi apartenenţa la literatura română a scriitorilor români care scriu şi publică în alte limbi, în ţările de adopţie? Nu cumva ei vin în literatura română ca orice scriitor străin, calea fiind aceeaşi – traducerea?

Ştefan Stoenescu: În măsura în care un scriitor este asimilat şi recunoscut ca atare în altă cultură (şi literatură) şansele sale de a fi reintegrat culturii (şi literaturii) originare se diminuează. Eugen Ionescu poate fi în continuare pus în relaţie cu I.L. Caragiale şi cu Urmuz. Influenţa rămâne valabilă, nefiind afectată de transplantul în altă ambianţă culturală. Desigur, unele motive sau idei pot fi depistate şi urmărite şi ele în câmpul experienţelor originare ale dramaturgului, dar nu vor avea forţa suficientă de a-l disloca şi resitua în vechea ambianţă culturală. Cazul lui Eugen Ionescu (şi întrucâtva, al lui Emil Cioran) este însă singular. În majoritatea situaţiilor, a scrie într-o altă limbă este un act himeric care asumă cel mult doar sincronia limbii adoptate (absolut suficientă pentru comunicarea obişnuită), nu şi diacronia sau istoria ei (absolut fundamentală pentru realizarea unei relaţii organice, de fuziune cu istoria literară a culturii adoptive).

Gabriel Stănescu: Întrebarea mă ispiteşte. Ce se întâmplă, aşadar, cu un scriitor care publică în limba ţării de adopţie? E vreun păcat de neiertat acest lucru? Sau, dimpotrivă, un aşa-zis "rău necesar", care nu presupune vătămarea sau atingerea în nici un fel a "primei iubiri", care s-a dovedit nu numai un cântec de lebădă, ci una de care nu-l mai desparte decât moartea. Am fost uimit să citesc în dicţionarele americane (şi numai în ele) că Mircea Eliade, românul care a atins notorietatea prin aceea că a fondat disciplina Istoria religiilor în Statele Unite, este istoric al religiilor american. Nu se specifică, cum ar fi fost firesc, originea sa românească, locul naşterii, studiile publicate în România şi faptul că ele au constituit in nuce baza ideatică a scrierii tratatelor sale publicate în Franţa după ce a decis să nu se mai întoarcă în România comunizată. Se uită că opera sa literară a fost scrisă în limba română şi că în America i s-au tradus cărţile de istorie a religiilor din limba franceză.

7. Cum a fost întâmpinată, până acum, lucrarea dvs.? Din câte am citit, lansarea a avut loc în România în luna septembrie...

Ştefan Stoenescu: Da, la 13 Septembrie. Aici, la New York o a doua lansare a avut loc la 14 Noiembrie. Dintre poeţii reprezentaţi în volum au participat: Alex. Amalia Călin, din Jackson Heights, NY; Şerban Chelariu din Bergenfield, New Jersey; Liana Corciu din Pittsburgh, PA; Theodor Damian din Woodside, NY; Laurenţiu Orăşanu din Woodside, NY; Anca Pedvis din Roosevelt Island, NY; Mirela Roznoveanu din Long Island City, NY şi Gabriel Stănescu din Lawrenceville, GA. Pe lângă aceşti distinşi poeţi am recunoscut în sală şi alte personalităţi, dintre care i-aş menţiona (nu neapărat în ordine alfabetică) pe Vasile Bădăluţă, Vasile Andru, M.N. Rusu, Constantin Virgil Negoiţă, Tiberiu Horvath, Ana Chelariu, Constantin Aronescu, Cristian şi Doina Boghian, Adina Dabija şi Paul Doru Mugur, Maria Coffino, Alexandra Iulia Stoenescu, Miruna Chelariu, Sebastian Coca, Sebastian Stoenescu, şi numeroşi alţii, pe care, cu scuzele cuvenite, îi voi indica generic prin sintagma „publicul iubitor de poesie şi interesat de înalta cultură”. Dar, revenind la întrebarea dvs., am primit o serie de mesaje încurajatoare din partea lui Pavel Chihaia, Constantin Eretescu, Gabriel Pleşea, Dumitru Chiţoran, Octavian Roske şi alţii. Am citit recenzii, precum cea redactată de poetul Traian T. Coşovei în Adevărul Literar şi Artistic, cea „postată” de către poetul, ziaristul, graficianul şi universitarul sibian Mihai Posada pe Internet, în cadrul portalului "România liberă în viitor" administrat de Ştefan Maier, şi încă una, în manuscris, programată pentru "Origini – Romanian Roots" datorată romancierului şi eseistului Vasile Andru, din Bucureşti – o materializare a celor două prezentări ale sale: la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti şi la Stark's Veranda, restaurantul românesc situat în Manhattan, pe Broadway la nr. 319, aflat sub patronajul domnului Vasile Bădăluţă. Aş mai dori să pomenesc recenzia aşteptată din partea criticului şi istoricului literar M.N. Rusu din Long Island City, NY, programată să apară în curând în "Lumină Lină – Gracious Light", probabil o rescriere a intervenţiei sale în deschiderea lansării din Manhattan, NY. Dacă mai ţinem cont şi de un micro-interviu acordat de subsemnatul postului "Radio România – Cultural", precum şi de interviul susţinut aici, în "Conexiuni", am spune că, deşi nesponsorizată sau în vreun alt fel susţinută oficial postapariţie, publicarea culegerii de poesie românească "Timpul – rană sângerândă" a fost întâmpinată cu interesul pe care cele 377 poeme ieşite de sub pana celor 36 poeţi îl îndreptăţeşte. La reuşita volumului a contribuit neîndoios inspirata pictură reprodusă pe copertă, "Prometeu înlănţuit", lucrare realizată de plasticianul poet Şerban Chelariu, simbolizând răstignirea exilică aşa cum a fost destinul unui Aron Cotruş, cel care, în formularea de neuitat a lui Constantin Eretescu, "este Iisusul nostru pus pe cruce, aici".

Gabriel Stănescu: E prea devreme să tragem concluzii. S-au scris câteva recenzii, a fost mediatizată la radio, dar nu acesta e esenţialul. O carte îşi trăieşte viaţa sa mult timp după ce a fost editată, poate chiar după ce a fost epuizată din librarii, şi când se simte nevoia reeditării ei.

8. Aveţi în proiect şi alte lucrări de sinteză de acest gen?

Ştefan Stoenescu: Ca orice intelectual ajuns la anotimpul bilanţurilor am câteva proiecte de oarecare anvergură, dar a le pomeni acum este prematur. Prefer să mai contemplu volumul la care am pus umărul, în încercarea de a-i pătrunde cât mai deplin multiplele înţelesuri şi semnificaţiile lor profunde.

Gabriel Stănescu: Mi-a apărut de curând la Editura „Paralela 45” o plachetă de versuri, „Scrisori de la tropice”. Citind-o şi scriind postfaţa prietenul meu Vasile Andru mi-a mărturisit că e cartea cea mai bună scrisă de mine până acum şi că, de acum înainte, cu ea aş putea să-mi închei glorios cariera literară. Aşadar, tot ce voi scrie în anii ce vin nu vor fi decât... postume!"

De curând au apărut la „Criterion Publishing” două crestomaţii: „Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil” şi „Pentru o definiţie a specificului românesc”. Am în faza de corectură o carte despre Mircea Eliade „Odiseea omului modern în drum spre Itaca". Lucrez de vreo doi ani la o altă crestomaţie: „Asociaţia Criterion şi noua generaţie de la 1930”. Mă aşteaptă, de asemenea, o mulţime de proiecte editoriale care vor vedea lumina tiparului la „Criterion Publishing” începând cu ianuarie 2007. În paralel mă gândesc la tematica viitoarelor numere din Origini, Caiete internaţionale de poesie, etc.

Interviu realizat de Laurenţiu Orăşanu

CE VEDE PROFESORUL C.V. NEGOIŢĂ DE SUS DE PE CREASTĂ (CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

Cât de cuprinzătoare poate fi perspectiva ce se desvăluie privirilor omului de ştiinţă o dată ajuns sus pe creastă, la vreme de apogeu şi de bilanţ? Cu cât mai singulară ştiinţa şi cu cât mai specială personalitatea, cu atât mai pregnantă această imagine globală. Pragul vârstei de 70 de ani, atunci când este atins, poate să semnifice întrunirea precondiţiilor dobândirii unei sinteze atotcuprinzătoare, după cum poate doar să reprezinte semnalul unei iminente lăsări la vatră …

CONSTANTIN VIRGIL NEGOIŢĂ, profesor de ştiinţa ordinatoarelor la Hunter College al Universităţii Municipale New York (CUNY), atinge pragul de vârstă al înţelepţilor biblici la 3 februarie 2006. Începând cu această dată vom surprinde în timbrul glăsuirilor sale o patină înspicată cu irizări de cobalt trivalent. Căci rolul său de “public intellectual” va spori în pondere şi influenţă. Cele două tendinţe coexistă de mai bine de două decenii îngemănate în bibliografia sărbătoritului. De îndată ce recunoaşterea aportului său teoretic s-a impus printre ceilalţi protagonişti fondatori ai disciplinei, CVN şi-a extins atenţia asupra lumii laice, elaborând lucrări de ficţiune în limba engleză. Materia acestor ficţiuni încerca să pună în relaţie stadiul atins de dezvoltarea ştiinţelor exacte cu o interpretare insolită a istoriei în frământatul veac al 20-lea, istorie ale cărei fire narative nu fuseseră nici descâlcite, nici netezite. În realizarea acestui demers CVN aducea pe lângă deprinderile analitice ale formaţiei sale ştiinţifice, o serie de disponibilităţi sufleteşti cristalizate în sânul bisericii ortodoxe române, instituţie în care a slujit o viaţă de om, în calitate de preot, părintele său. În fine, o ultimă etapă se va consolida în ultimul deceniu, când CVN îşi învinge o ultimă ezitare decizând să se reîntoarcă în ale scrisului la limba română. Ajuns, cu alte cuvinte, sus pe creastă, colaboratorul mensualului Conexiuni – din Woodside (Queens), New York – reuşeşte turul de forţă al omologării ca scriitor român contemporan de către critica de întâmpinare din România şi de către publicul, mai ales tânăr, al producţiei editoriale şi al revistelor literare din Capitală şi multe din celelalte centre urbane ale ţării. Faptul, remarcabil în sine, nu umbreşte câtuşi de puţin relevanţa prozatorului CVN pentru publicul românofon din America şi mai ales pentru cel din New York City.

Realizând această ascensiune ce, retrospectiv, ne apare susţinută de o strânsă logică internă, să observăm că, o dată altitudinea necesară dobândită, autorul nostru dispune de o perspectivă privilegiată asupra problematicii pe care verbul său tăios şi sagace pare tot mai dispus să o abordeze. De sus de pe creastă lumea se vede altfel. Şi noi în calitatea noastră de contemporani newyorkezi şi cititori simpatetici ai literaturii livrate de gândirea contemplativă şi meditaţia imaginativă a universitarului CVN suntem la rându-ne privilegiaţi întrucât de o bună bucată de vreme a trebuit să facem faţă metodologiei prozatorului, să-i urmărim obsesiile şi ticurile mentale, pasiunea pentru terminologie şi definiţiile implicate, să ne acordăm cu alte cuvinte aluzivităţii funciare şi simbolurilor vehiculate, tendinţelor sale de a reconstitui personaje cu cheie, de a opera cu clase de noţiuni în lectură parabolică şi alteori încifrată ambivalent sau enigmatic.

E greu să răzbaţi prin pădurea de semne şi simboluri a prozatorului fără să faci apel la ştiinţa semioticii punând la bătaie expertiza unor C.S. Peirce, Roman Jakobson, Roland Barthes, Umberto Eco sau Jonathan Culler. Dar chiar şi testul acesta de competenţă plurivalentă odată trecut, perplexităţile nu-şi contenesc asaltul. Ca frecventator al istoriei modernităţii şi al diferitelor ei ideologii ce se înfruntă şi se exclud reciproc, trebuie să treci şi prin peria contradicţiilor în termeni pe care aceste forţe le generează. Autorul nostru nu pare de loc dispus să se integreze unor şcoli sau curente de gândire gata delimitate de diferiţii lor exegeţi. Domnia sa preferă să redefinească şi chiar să răstoarne definiţiile canonice dacă o asemenea întreprindere sisifică îi surâde. Suntem aproape convinşi că viitorii cercetători literari vor avea de făcut faţă unor adevărate încăierări şi turniruri pentru a elucida cutare sau cutare poziţie, cutare sau cutare nuanţă.

Dar de ce, la urma urmelor, poate cineva întreba, va trebui filologia şi critica universitară să-şi bată capul cu asemenea obscurităţi labirintice? Răspunsul nostru este din motivul că ele nu sunt nici întâmplătoare, nici nesimptomatice. Aparenta confuzie care le stăpâneşte este o nouă specie de complexitate, care la rândul ei ţine de uriaşul salt realizat în ştiinţele naturii, mai ales, dar şi în cele sociale şi umane, în ultimele trei-patru decenii, exact momentul când doctorandul CVN spărgea tiparele canonice la Bucureşti şi se autopropulsa în elita internaţională a unei discipline de graniţă.

N-am vrea să se creadă, totuşi, că ne folosim de minunatul prilej aniversar pentru a escamota sau amâna sine die inerentele, realele divergenţe. Ele există şi nu trebuie nici ignorate, nici minimalizate. O admiraţie fără limite între contemporani poate fi pernicioasă. Ea ar duce la instituirea unui club al îngăduinţei mutuale rău înţelese din care câştigate ar ieşi, eventual, doar spinările noastre reciproc şi migălos scărpinate. Un asemenea club nu se poate imagina acolo sus, pe creastă, în bătaia rafalelor unui autentic brainstorming.