Părinţii ştiu întotdeauna ce e mai bine pentru copiii lor. Experienţa, cunoştinţele acumulate, anii de muncă; şi, până la urmă, fie şi numai faptul că au petrecut ceva timp pe această lume, ar fi suficiente ca să le confere acest drept. Copilul nu este în măsură să ştie ce trebuie să facă şi ce NU trebuie să facă; ce-i place şi ce NU-i place. Cunosc o familie care crede cu putere în aceste principii. El – un personaj destul de comun, inginer, molcom şi retras; ea – tipul de cadru didactic foarte exigent; înaltă, slabă şi cu buzele subţiri; predă studenţilor dintr-o anume facultate o disciplină tangentă cu profilul de bază. Are veşnic restanţieri, iar studenţii sunt stresaţi de-a dreptul de disciplina asta. S-a întâmplat s-o ajut la redactarea unui manual, şi mărturisesc că m-am speriat de ce am văzut acolo. “Doamnă, studenţii dumneavoastră chiar trebuie să ştie pe dinafară toate chestiile astea ?”... “Vuai, dar este o disciplină de bază, fără de care ei nu vor fi niciodată buni profesionişti !”... Mda... asta spun toţi profesorii despre specialităţile lor. Îmi aduc aminte că eu am avut restanţă la educaţie fizică... şi am absolvit o facultate care n-are nicio legătură cu sportul. Şi, fie vorba între noi, aşa cum se întâmplă de multe ori, nici doamna profesor nu ştie pe de rost tot ce le pretinde studenţilor... În fine... Amândoi împărtăşesc acelaşi hobby: muzica. El cântă, în timpul liber, într-o formaţie instrumentală; ea a studiat vioara timp de 12 ani şi a visat să urmeze Conservatorul, dar n-a fost să fie; iar nerealizarea asta a marcat-o pe viaţă. Prin urmare, singurul lor urmaş e musai să facă muzică. Eu n-am nimic împotrivă; numai că bietul copil nu prea pare să aibă nici ureche muzicală, nici tragere de inimă... Iar vioara e un instrument cumplit. Am văzut copii care, după de 3-4 ani de studiu, abia reuşesc să facă instrumentul ăsta să scoată nişte scârţâieli jalnice. Sunt necesare mii de ore pentru a învăţa să-l stăpâneşti, să-l faci să plângă sau să râdă în modulările caracteristice; e nevoie de o voinţă acerbă, o pasiune extraordinară şi, nu în ultimul rând, de ceea ce se numeşte “chemare”. Doamna profesor are în casă o colecţie de instrumente: pianină, chitară, flaut, acordeon... Dar viori are mai multe: trei. Recunoaşte că vioara este un instrument pretenţios. Şi admite că băiatul nu e un talent în domeniu. Am întrebat-o de ce insistă, totuşi, să-l „tortureze” şi de ce nu-l transferă măcar la alt instrument, mai puţin solicitant. Răspunsul ei a venit prompt, inexorabil, zguduitor de simplu : “Avem atâtea viori în casă... nu-i aşa că ar fi păcat să nu le folosească nimeni ?”... Recunosc că m-am blocat. La asta nu mă aşteptasem... L-am privit cu milă pe copil, m-am străduit să schiţez un zâmbet şi am ieşit. Şi, tot drumul spre casă, mi-a stăruit în suflet teama că sunt un părinte denaturat, fiindcă mi-am propus să-mi las copiii să-şi hotărască singuri drumul în viaţă. Probabil că va trebui să-mi revizuiesc opţiunile.... Îmi vine în minte acum faptul că am şi eu acasă nişte lămpaşuri, moştenire de la bunicul, care a fost miner... Nu le foloseşte nimeni...oare asta înseamnă că.... ? 

I-am invidiat mereu pe reprezentanţii sexului “tare” din cauza multelor avantaje cu care i-a pricopsit, nu ştiu exact cine, soarta sau tradiţia; important e faptul că, orice-ar fi, ei ies întotdeauna deasupra, întotdeauna primesc bucata cea mai mare şi mereu li se fac concesii de care noi, femeile, n-am avut şi nici nu vom avea parte vreodată. Şi de ce să nu-ţi doreşti să te fi născut bărbat ?... Ce poate fi mai minunat decât să te trezeşti dimineaţa cu faţa boţită de mahmureală şi, înainte de a relua naveta paharului de la masă spre gură, să baţi cu pumnul în tăblie şi să ceri să ţi se dea – nu contează ce, important e să ceri – nevolnicei neveste, timorate şi umile, numai ca să ai satisfacţia de a o vedea zbârnâind în jurul tău, ca un bondar năuc ?... Şi ce poate fi mai grandios decât bărbatul care, întors acasă după miezul nopţii, în patru labe sau (în cel mai fericit caz) sprijinindu-se de pereţi, administrează cu generozitate bumbăceli crunte femeii care a avut nesimţirea să nu-l aştepte cu mâncarea caldă ?... Iar bărbatul la volan, wow... e stindardul viu al „artei” şofatului... Se aruncă în intersecţii, fără a lua în seamă indicatoarele, împroşcând cu vorbe şi gesturi obscene (care dealtfel reprezintă 90% din „vastul” lui vocabular) şoferiţele care îndrăznesc să-i „taie faţa” sau să-i ia de sub nas locul de parcare; pentru că, nu-i aşa, el are întâietate ... Că în majoritatea infracţiunilor  sunt implicaţi bărbaţii, o fi adevărat; dar de ce nimeni nu recunoaşte că de fapt, chiar dacă nu sunt de faţă, tot femeile sunt vinovate ?... Că din cauza lor se îmbată, din cauza lor fac prostii şi tot din cauza lor nu le place munca ?... Şi, până la urmă, tot din cauza lor le omoară din bătaie, că, ce, ele o cer ?!... Cum îndrăzneşte o femeie să aspire mai sus de coada cratiţei ?... să viseze la o carieră, alta decât aceea de slugă în casă ?... să ajungă manager sau, mai nou, politician ?... Oricărei femei care iese din anonimat, i se descoperă în trecut ceva care îi face praf cariera. Cu bărbaţii, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Istoricul promiscuu şi paralel cu legea, devine un măreţ motiv de mândrie; le creşte popularitatea şi îi aruncă pe culmile gloriei. A avut relaţii extraconjugale ?... Ei şi ?... Asta îl face mai interesant. O femeie, însă, în aceeaşi situaţie, e stigmatizată. Un bărbat care înjură e, uneori, „simpatic”. O femeie care înjură e, întotdeauna, vulgară. Nu fac parte din tagma feministelor desuete, şi nici nu sunt de acord cu egalitatea sexelor în orice domeniu; dar îmi amintesc de vremea când eram la şcoală şi îi scriam temele fratelui mai mic; şi îmi mai amintesc expresia favorită a părinţilor, pe care o auzeam obsedant: „Fratele tău e mai inteligent decât tine, doar că e comod...” Eu eram premiantă, el era printre ultimii în clasă; eu mâncam papară pentru o notă de 8; el era felicitat atunci când „agăţa” câte un 7... Iar acum, eu sunt profesor, iar el e geambaş de maşini seond-hand... Şi câştigă mult mai bine decât mine... Prin urmare, după o îndelungă şi profundă analiză, am luat o hotărâre definitivă: când o să fiu mare, vreau să mă fac... bărbat.

Nea Fane este un politician ardent, fără prea multă experienţă în ale legiuirii, dar cu un exces glagoric care l-ar umili până şi pe Cezar (cu care, adesea, e tentat să se identifice, atunci când nu se autoproclamă “Salvatorul Neamului”). Istoria vieţii şi a parvenirii sale încă n-au fost elucidate pe deplin; lumea ştie doar că este una dintre ciupercile răsărite peste noapte în peisajul celor brusc (şi dubios) îmbogăţiţi de la 1990 încoace. Personaj grotesc, ambiguu si incult, apare zilnic pe micul ecran, la toate posturile, fie ele private sau naţionale, proferând ameninţări şi injurii la adresa te miri cui, în funcţie de partea cu care s-a trezit la cearceaf dimineaţa; umilind moderatorul şi făcându-l să pară, pentru privitorul obişnuit al programului de televiziune, o maimuţă de paie, fără glas şi fără personalitate; încât ajungi, până la urmă, să te întrebi de ce l-au mai pus acolo, dacă nu e în stare să stăvilească avalanşa de bâlbâieli agramate, printre care se disting imprecaţii otrăvitoare către cei ce-i ies in cale (fie ei colegi de şleahtă sau jurnalişti serioşi), alternând cu laude de sine care “nu miros deloc a bine”, dar cu care şi-a atras simpatia celor “proşti, da’ mulţi” şi pe care contează să-l voteze la următoarele alegeri. Pentru că Nea Fane şi-a cumpărat partid şi acuma visează să ajungă preşedinte. După ultimele sondaje, se pare că şansele lui sunt destul de mari. Aşa că, n-ar fi deloc de mirare să ne trezim, peste câţiva ani, cu un conducător de ţară bigot şi analfabet, care se află la antipodul diplomaţiei şi al educaţiei, şi care, probabil, va alcătui un executiv din personaje cu aceeaşi sorginte, ca să ne pună definitiv capacul peste oala în care fierbe deja un terci heterogen din care nu se mai disting politica de prostituţie şi nici preoţii de securişti. Problema lui este că târnuiala-i incoerentă cu care atrage masele, precum un Guru al oilor bezmetice, se mai loveşte, din când în când, de zidul firav, dar stoic, al celor care au în scoarţă mai mult de doi neuroni; iar problema noastră este aceea că ne încăpăţânăm să ne menţinem elanul masochist cu care ne lăsăm conduşi spre deznădejde şi ruină de către vajnicii “eroi” ai nimicniciei. Apelurile la dezmeticire nu-şi mai au rostul. Luminiţa de la capătul tunelului nu se mai întrezăreşte de mult. Cine poate, îşi “strânge jucăriile” şi schimbă decorul. Cine nu, se resemnează să aştepte finalul. Care se apropie vertiginos, implacabil şi cutremurător.