|
|
|
|
|
| Medalion TRAIAN CHELARIU |
| ( 21. VII. 1906 - 04. XI. 1966 ) |
| O sută de ani de la naştere |
| „Iată un jurnal tipic maiorescian, la exact un secol după celelalte Însemnări zilnice: cotidian, minuţios, precis, plin de detalii, documentar, ‚neliterar’. Traian Chelariu n-a pregetat să înregistreze absolut tot ce i s-a întâmplat între anii 1956 si 1960, a notat înformaţii, date, nume, liste, făcând practic o rafiografie a vieţii unui intelectual si scriitor ‚epurat’ de regimul comunist (care-si câstigă existenţa făcând dezinfecţii si deratizări sau, după o relativă reabilitare – în termenii epocii! – predând, de exemplu, artimetica la clasa a cincea, desi este profesor de filozofie si literatură sau traducând, stilizând, redactând pentru edituri texte în care numele său nu apare). Uimitoare este sinceritatea acestor pagini. Ca si tonul normal, fără revolte inutile, fără strigăte de disperare, dar si fără definitivă resemnare. Jurnalul lui Traian Chelariu este un document – factual si moral – excepţional.”, va scrie Nicolae Manolescu în scurta prezentare făcută jurnalului lui Traian Chelariu, Strada Lebedei no.8, Pagini de Jurnal, prefaţat de Mircea A. Diaconu si publicat de Editura Paideea în anul 2002. „Dar cine este Traian Chelariu?!”, bănuiesc că vă întrebaţi acum si dumneavoastră, cititorii revistei Conexiuni, îngânându-l fără să vreţi pe Mircea A. Diaconu care în prefaţa volumului de eseuri În căutarea Atlantidei al aceluiasi autor, continua: „Iată o întrebare deloc întâmplătoare si nici măcar retorică...” Traian Chelariu s-a născut la 21 Iulie 1906, la Hatna-Dărmănesti, judeţul Suceava. Scrie din timpul liceului (AronPumnul, Cernăuţi 1919-1926). Îsi ia licenţa în filozofie, cu Magna cum laude (1930), la Facultatea de litere şi Filozofie a Universităţii din Cernăuţi. Este trimis în Franţa la |
 |
în piese de teatru (Teatru, 1976), nuvele (Necunoscuta, 1972), eseuri si aforisme (În căutarea Atlantidei, 1989), si pagini de jurnal (Zilele şi umbra mea, Pagini de Jurnal, 1976). „Dacă mă zbat acum pentru Traian, este că a murit cu un dor neîmplinit, cu o pasiune a vieţii nerealizată... Toţi îmi spuneau că sunt nebună, dacă cred că după 25 de ani de înmormîntare îl voi putea dezgropa si edita... Din anul 1968, pînă în 1976 (cînd am plecat din ţară), zi de zi, clipă de clipă, bătaia inimii si a pleoapelor nu a fost decît pentru Traian. Am făcut totul, nici bine si nici rău, după cum m-am priceput, curat si cinstit, cum am putut...” mărturiseste ea în nenumărate scrisori. “Iubeste-ţi destinul!” spune Traian Chelariu cu fiecare clipă a vieţii lui, îngânat de Victor Petrini, binecunoscutul erou născut sub pana lui Marin Preda în romanul Celmaiiubitdintrepământeni, al cărui model, fără nici o îndoială, a fost. “Iubeste-ţi destinul!” spune Traian Chelariu, căci dacă „dragostea nu e, nimic nu e!”, se aude ecou Victor Petrini rezonându-i destinul cu propriu-i destin. „Existenţa omului n-are sens.. în afara mitului fericirii”, „chiar dacă mitul imprimă destinului...un curs tragic”, afirmă Eugen Simion în prefaţa volumului lui Marin Preda gresind, dar gresind poate datorită existenţei unui altfel de obroc asejat în acel moment peste lumina ţării întregi; gresind, pentru că în cazul mult prea multor intelectuali ai României de după război nu mitul a fost de vină, ci brutalitatea bestiei umane ascunsă sub zâmbetul măstilor unei sleahte de oameni ticălosi. Si după ce au trecut atâţia ani de la dezgroparea „de sub obroc” a vieţilor atâtor intelectuali trăite întru „mitul fericirii”, fără de care „existenţa omului n-are sens”, nu credeţi că am putea da si mai mult sens întregii noastre existenţe românesti dacă am dezgropa de sub alte feluri de obroace miturile, încă fericite, ale celor care au considerat toată viaţa lor netrebnică si nelegiuită că viaţa, viaţa în general, nu are nici o valoare? |
|
|
“Scoala Română” (1931-1933) si |
filozofie – deratizator la Ecarisaj, iar soţia lui, profesoară de stiinţe naturale – la un laborator geologic. Este „reabilitat” si repartizat asistent la Universitatea Stefan cel Mare din Suceava, pentru ca după doi ani să se stingă din viaţă, la numai 60 de ani, în urma unui atac de cord. „În cuprinsul unei vieţi care nu i-a menajat răgazurile, Traian Chelariu a lucrat neîntrerupt, la lumină, când s-a putut, ‚sub obroc’ când au cerut-o împrejurările. Ar fi putut fi uitat cu totul. Dar, printr-o secretă si binecuvântată economie a valorilor, el iese, iată, cu mult puţinul său, la suprafaţă, dovedind că, în spirit, nici un destin nu se poate pierde: se poate doar amâna până când istoria se mai cuminţeste si oamenii recapătă deprinderea respectului”, va scrie Andrei Plesu într-o nepublicată, atunci, prefaţă a volumului ( ÎncăutareaAtlantidei în 1989 Andrei Plesu intrase si el ‚sub obroc’). După dispariţia prematură a scriitorului, datorită efortului neîntrerupt si dedicaţiei până la uitare de sine a soţiei lui, Ecaterina Chelariu, lui Traian Chelariu îi apar nu mai puţin de sapte volume: poezii (Scrieri lirice, 1970; Poezii în vers alb, 1983), sonete (Sonete pentru tine, 1973), |
||
| Poeme (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006 - ian. 2007) | |
|
şi a rămas şi a rămas holbată pe cer înfiorând cununi printre anii lumini cununi cu dor aprig de frunţi printre cuie şi spini
şi jur împrejurului straniu zâmbesc câţiva cam strident coloraţi manechini smulgând cuvântului limba din gât fără şoapta ce-i gând mă trezesc cu de din gât împroşcând milenii printre rădăcini
luceafăr e gândul sclipind resemnat printr-un cotlon de ungher al trupului care prin mine-l suspini tu nufăr plutind reîncarnare spre alb din eter
pădure tot verde foşnind şuviţe pretinse grădini cu fonduri prin ceţuri de drum ca ţintă trecut vertical ridicat efemer printre maidane de-atomi poeţi oameni de treabă asasini
auzi tu clinchetul
auzi tu clinchetul catifelat al petalelor căzând printre fiordurile coastelor curbat de albastre cu meandre prelungi şi cu brutale abisuri topite în pofta fierbinte-a metalelor răsfrânte în smalţul imaginaţiei noastre ocruri prin ocruri încet picurând verzi de închisuri chiar peste coasta cu încă fără de umbre pictate-n picurânde compromisuri prin porii vasului ce îl dorim ca trup mai pur decît acel ştiut etrusc dangăt de clopot s-a prăbuşit magnolia sufletului peste gloria pumnilor năduşiţi viscerelor vise prea credincioşilor de necredinţe orbiţi sub ploaia cu glia cărnoasă prin ţarcul plăcerilor
irisul ni l-a uscat căldura adâncă a verilor vederea săgeată inversă ni s-a sudat de a orizontului curbată traversă
paloşul s-a înţepenit defileu cu lama de munte săpată rană inversă
lasă-ne să ne aruncăm trupul cântec tăcerilor pântec nenăscutului prunc ţărm umedului petec de val mal privirilor neaşternute asfinţitului deal peste deal şirag gâtului tău vibrând sacadat rouă sângelui nostru pompată mărgele iar vieţii cuvântul linţoliu şi steag asudat
peste câte casiopei trebuie să ne mai zburăm beznele cu ombilicurile lor de lumini borţoase stalagmite atârnând dinspre cer stele de din câte şi mai câte sfârcuri prelingându-şi lumina lăptoasă
craniul îmi este atât de uşor transparenţe şi atât de absent şi nedrept că am uitat cu totului tot încotroul spre care mă-ndrept
unde eşti tu sticlă a spaţiului trupul meu să ţi-l torn vin mâna mea să ţi-o pun pâine pe acela care ţie îţi este aşternându-ţi-se masă cuvântul să ţi-l aşez cuţit cu toată-argintăria sculptat majestoasă ţie pe toate şi întru totul să ţi le închin
|
s-a întors invers şi pe dos
s-a întors invers şi pe dos bezna în pântecul mamei cu-un astru-n centru plod de carne deluros
bulz cu interiorul unui mult prea luminos cămaşe
acoperind sufletul Domnului de din Isusul nostru cel Christos
pâine mirosind proaspat a pântec ce-n viaţă obişnuiam şi eu cândva să-l scald căzu pruncul bulz bulz peste gura căscată de foame a vieţii
căscată a foame de viaţă
se întoarce pe dos ombilicul naşterii noastre înghiţind cu pânecul mamei tot cerul şi zarea ce-i pământ şi pământul odată cu buricul de trup din trup ce încă-mi sunt bag seama
stau gândurile boboci întredeschişi cozi pline de spini răsfirate vertical grohotiş prăbuşit invers în glastre cu greu cu un greu descărnat pe furiş trepte îl taie şi-l urcă frunţile noastre
s-a aşternut zbor sternul de din vultur aripi mereu recioplind într-un interior orizont sfâşietor pierzându-se contur
polenul anilor dispare în stupul gălăgios al amintirilor odată cu drumul curgând plan nefiresc de-a latul de-a latul privirilor
vulturul stă înţepenit între măselele norilor pod de aer privit şi privitor
orbitele de frunte-şi deşiră credinţa către el către ea dorită dorit omeneşte prin omenos repetă nătângă putinţa
piepţeni fierbinţi cad penele vulturului peste picioare însângerate de rouă cu-n ele setoasele şolduri sub umeri cu mâini atârnând către picioarele suntului altele deşi tot ale noastre tot două
pe faţă pe dos ne întoarcem pământ lumina cu bezne scrâşnind prăfuind-o odată cu verbul râşnind prin cuvânt orbiriea luminii orbitul idee privind-o
cadavru cu pântec borţos de cadavrele trupurilor noastre pământ tu pâmânt coşciug rânând intravenos plutind sferic printre cadavre de astre tu pământ tu pământ tu pământ tu pământ îmbrăcat numai în ii numai în ii hălăduite talazuri talazuri albastre
şi a căzut atunci
şi a căzut atunci cana de lut când încerca să intre sfioasă prin oglindă eu dezvelindu-mi mâna ea ne-ncercând s-o prindă privea cum printre cioburi timpul plutea ne încă îneput
şi panglici lungi de umbre cădeau de dinspre soare prin punctul unde vulturi se zbenguiau plutind eu deschizându-mi ochii cu-ai ei deschişi fiind puteam să fac prinsoare cu timpul din oglindă că-n braţe pot să-l prind
şi-n umbrele de vulturi pulsau bucăţi de lut desţelenind prezentul trecutului ca plată eu încercând să-nvălui dezvăluind ea toată când cana veşniciei spre cioburi cădea treceri de viaţă răsturnată
|