Ruxandra Dumitrescu

Upper Manhattan - Washington Heights, Inwood, Marble Hill (Conexiuni, nr. 27, iunie 2007)

Expoziţie George ŞARU la Galeria RIVAA (martie 2007)

Labirint, Adagio şi Univers (Conexiuni, nr. 26, aprilie-mai 2007)

“Ce faci vinerea asta pe seară?”

Un telefon plăcut şi o oportunitate în plus să mă întâlnesc cu prietenii mei vechi prin intermediul unei expoziţii. Atât prin meserie dar şi prin locaţie ei au legătură directă cu viaţa culturală ce pulsează în oraş- şi când zic oraş, zic Mahattan (Roosevelt Island se află peste Hudson River). Aici pe insulă galleria RIVAA oferită de administraţie artiştilor localnici a fost un cadou frumos pe care ei l-au preluat şi menţinut cu dedicaţie şi mândrie. Şi pot spune un procent mare e reprezentat de noi, românii.

Şi cum ne întâlnim practic numai ocazional am învins tendinţa de retragere spre hibernare tipică a weekend-ului, obicei devenit pentru mulţi un drog necesar şi am fugit să fiu la timp la vernisaj. Mai fusesem aici şi la alte expoziţii colective la care artişti români participaseră cu lucrări de artă.

Acum Gheorghe Şaru expune la această galerie. Lucrările din colecţia personală a familiei concretizează activitatea din ultimii ani de viaţă ai pictorului la tranziţia între două secole.

Expoziţia a fost deschisă cu prezentarea făcută de preşedintele asociaţiei RIVAA a biografiei artistului. Şi pentru că printre cei prezenţi, soţia artistului Liana Şaru şi Horia Şaru, fiul său, ambii artişti plastici de valoare, dar foarte modeşti nu au dorit să vorbească, am îndrăznit să adaug câteva cuvinte despre artist pe care l-am cunoscut personal doar puţin. Am creat o punte imaginară pentru cei ce nu cunoşteau evoluţia lui Gheorghe Şaru în contextul artistic românesc cu referinţe mai ales la realizările din timpul anilor ‘70. Am făcut aceste precizări pentru că am simţit nevoia (în audienţă erau mulţi americani ce poate mai văzuseră lucrări abstracte ale unor artişti de diverse origini etnice), că un autor nu poate avea opera înţeleasă fără să se ştie mai multe detalii despre spaţiul în care a crescut, despre atmosfera intelectual-artistică care a contribuit la evoluţia lui în contextul social-istoric.

Bineînţeles amintirile legate de formarea mea ca artist şi om de cultură se împletesc şi ele cu acei ani, aşa ca am fost întâmpinată cu complimente calde venite de la cei străini de spaţiul românesc, dar foarte curioşi să afle cât mai multe despre noi, atât cât pot fi ele exprimate doar prin cuvinte.

Artistul născut în februaruie 29, 1920 se stinge din viaţă la New York în martie 2003.

Printre datele biografice distingem:

Educaţie: 1939-1944 , Academia de arte Frumoase Iaşi –România

1946-1948-- Academia de Arte Frumoase, Bucureşti

1963--Academia de Bele Arte Perugia, Italia.

Burse de studii în Mexico, Franţa, Spania, Portugalia, Anglia, Italia, Elveţia, Statele Unite.

Profesor la Institutul de Arte – Ion Grigorescu –România

Printre premii se numără :

1976--Premiul Naţional pentru Tapiserie împreuna cu Liana Şaru (soţie),

1995--Premiu Internaţional Man of the Year- Cambridge, Anglia.

Expoziţii în ţară şi în străinătate printre care apariţii individuale în:

2004--Centrul Cultural Român- New York.

1999--Gallery 49- New York.

1997--Centrul Cultural Român- New York.

1995--1988-zona New York.

Are lucrări în colecţii permanente, în colecţii particulare şi publice în ţară, în SUA şi în Europa. Din 1983 trăieşte împreună cu familia în Statele Unite.

Lucrările expuse acum, compoziţii mari, abstracte şi câteva portrete relevă o sinteză matură a carierei artistului. Titluri ca Mişcare în Spaţiu (Movement in Space, 1996), Mândrie Bărbătească (Male Pride, 1991), Flori de Piatră (Stone Flowers, 1996), Univers (The Universe, 1996), Flori de Piatră (Stone Flowers, 1996), Proiect 2000, sunt executate în ulei sau în tehnică mixtă.

Autorul introduce nu numai contrast şi armonie prin culoare, dozare a formelor, dar şi diversitate la nivel tactil prin amestecarea unor tehnici în care porţiuni de tablou au o textură vădit aproape de tehnica basoreliefului, ce conferă vibraţie cu timbru muzical.

Preocupările lui G. Şaru pentru procesul filozofic de comparaţie între labirinturile minţii umane şi univers, manifestă entitate şi unicitate, pentru felul în care realitatea imediată este penetrată de adevărul interior, de percepţiile personale, de acea realitate în spatele aparenţelor. Acest proces parcurge trepte de interiorizare până la abstractul molecular, la nivelul componentelor primare din care lumea şi noi suntem alcătuiţi. Obiectul ce se vede astfel nu este decât o pornire spre un interior ce dezvăluie alte lumi ce paradoxal confirmă însuşi faptul că noi suntem parte dintr-un mare univers. Universul microcelular se întâlneşte în operele lui Şaru cu universul infinit astral.

Astfel Gheorghe Şaru îşi tratează subiectele cu multă atenţie, răbdare, deşi atracţia spre formele aparent neimportante ar indica un alt interes. Armonia şi contrastul îndeplinesc aici un rol primordial, maestrul are o baghetă magică a cântăririi acestor tonuri şi astfel tablourile au un perfect echilibru cromatic. Artistul are preferinţă pentru tablouri îmbătate în griuri reci cu predominanţă violetă, sau brunuri arse, deşertice amintind perenialitatea naturii de mii de ani. E imposibil privind lucrările să nu te gândeşti la ideea infinitului, la ideea noastră ca fiinţe umane în contextul major al galaxiilor şi al sistemelor care nu se cunosc pe deplin, la condiţia noastră aici pe pământ.

Prin stilizări, simplificări, formele neregulate şi neidentice în lucrările artistului se împletesc în jocul vieţei într-o entitate armonioasă. El poate coborî până la nivelul celular dar şi urca în acelaşi timp la nivel cosmic astral, iar perspectiva lui nu este doar la un punct de fugă aşa cum se obişnuieşte pentru simplificarea reprezentării să se reproducă imaginea vizuală, ci la multe puncte de fugă în dorinţa de a captiva mişcarea constantă a universului, a legilor majore care ne guvernează, legi în care viaţa înseamnă implicit mişcare. La fel culoarea are umbre nu numai dintr-o direcţie ci din multiple unghiuri.

Artistul poate cu aceeaşi măiestrie şi gingăşie să treacă la un plan vizual mai aproape de concret în alte lucrări. Portrete ale celor dragi, schiţe ale unor personalităţi, sunt momente importante din viaţa lui artistică ce-l clasează în elita celor mai mari artişti români ai celei de-a doua jumătăţi a sec. 20.

Lucrările expuse de această dată completează lista de realizări din decursul timpului de tapiserii şi mozaicuri.

Câteva aprecieri ale criticilor despre Gheorghe Şaru de-a lungul anilor:

Dan Grigorescu, 1977

“Lucrarile lui Şaru sunt eulogie pentru motivaţia care crează ordine în spaţiu, organizează logic formele care definesc atât lumea vizibilă cât şi pe cea din spatele ei. Ceea ce vreau sa spun este că această formă de artă modelează geometriile, le îmbracă cu calm, poezie, şi descoperă esenţele care generează contururile universului preceptibil şi tinde să coboare sursele raţionale ale structurilor materiale”.

Petru Comarnescu, 1967

“Şaru pictează forme şi spaţii luate aporoape din lumea abstractă, aduse la viaţă cu ajutorul armoniilor colorate şi prin transfigurarea geometriei, exprimate într-o configurare de transparenţe şi semen care în reprezentarea imaginară se conturează una după alta”.

Pe parcursul serii vernisajului am avut conversaţii interesante cu cunoscuţi, am făcut noi contacte, am comentat tablouri, am făcut poze şi parcă am parcurs o călătorie într-o lume liniştită, netulburată de relele de toate zilele. Târziu, după degustarea unor bunătăţi spirituale şi gastronomice deosebite am plecat spre casă mai purificată de lecţia unui mare artist ce a lăsat în mine dorinţa de meditaţie, iubire şi artă.

Gheorghe Şaru rămâne architect de nemurire prin mesajele tablourilor cu care ne-a încântat chiar când nu mai e fizic printre noi.

Cei care doresc să afle mai multe despre artist şi să vizualizeze din tablouri o pot face la www.SaruGeorge.com.

Ca şi în povestea vestului sălbatic, unde exodul colonizării a pornit dinspre est, evoluţia părţii de vest-West Side are şi ea istoricul ei , fenomenul întinzându-se de la est spre vest, cu deosebirea însă că aici de la început au fost focare socio-culturale distincte.

West Side aşa cum o ştim azi este flancată la est de Central Park, la vest de Hudson River, la sud de strada 59, iar la nord de strada 155 şi e împarţit în două zone, Lincoln Center şi Upper East Side/Manhattan Valley .

Aria denumită Licoln Center în onoarea preşedintelui Abraham Lincoln este un exemplu instituţional ce a păstrat numele original al locului din sec.19, Lincoln Square- Piaţa Lincoln (cu diferenţa că actuala zonă nu mai e mărginită de semne de străzi). Pe atunci zona avea clădiri locale şi bisnisuri.

Cei care nu sunt familiari cu denumirea iniţială, pot presupune că ea a luat numele de la Lincoln Kierstein, co-fondatorul Grupului-New York City Ballet ce prezintă spectacole la New York State Theater, parte din complex. Şansele cele mai mari înclină pentru denumirea aleasă în amintirea preşedintelui ce fusese asasinat numai cu şapte ani înainte (denumirea de Lincoln Square a fost conferită în 1872).

Şi la fel ca şi numele de Amsterdam şi Columbus, aceste alegeri de străzi cu nume evocative ale figurilor glorioase sau momentelor în istoria Statelor Unite, indică un gest ce poate a fost mai puţin inspirat de patriotism cât mai mult de marketing. Astfel aici aria cu nume sonore a atras respectabilitatea şi vânzarea de real estate accelerând procesul de urbanizare. La momentul când Centrul Lincoln-Lincoln Center a fost conceput, percepţia în unele sfere influente a fost răspândită ca zona să devină un antidot la locuinţele şi magazinele sărăcăcioase răspândite în zona Central Park West-alternate de cele luxoase. Deasemenea prelungirea linii de căi ferate New York Central Rail spre vest a ajutat dezvoltarea prin facilitarea transportului.

Prin anii 1950 un mare sector de real estate a fost demolat şi a făcut loc Centrului de Artă şi Campusului Universitaţii Fordham ( profil catolic-secţia de graduate studies-avocatură) din apropiere.

În evoluţia oraşului folosirea căilor ferate prin anii 60 şi 70 a fost în continuu declin. Ele au fost înlocuite de clădiri de apartamente înalte cu vederi spre Palisades şi fluviul Hudson spre New Jersey.

Acum Lincoln Center este înconjurat de clădiri luxoase de apartamente, studiouri de televiziune, birouri, şcoli şi restaurante pe măsură ce servesc pe cei care vin la spectacole.

Alvin Ailey Place-după compania de dans şi şcoala cu acelaşi nume care comemorează pe marele coreograf şi dansator modern care a murit în 1989.

Amsterdam Avenue- iniţial în sec. 19 plănuită ca strada 10 şi inaugurată de la strada 59 mergând spre nord până la Fort George Avenue. Numele a fost schimbat în 1890 cu intenţia unor proprietari de a crea o nouă dimensiune acestei zone. Strada a suportat ideea speculatorilor cum că această zonă ar deveni un nou New Amsterdam (aluzie la denumirea iniţială a NewYork-ului).

Broadway-original o potecă indiană, se întinde de la sudul insulei de la Battery Park şi până în nord în Bronx. Trebuie să ne gândim că iniţial strada era foarte lată, de aceea şi denumirea de broadway.

Damrosh Park -- după numele directorului şi dirijorului Operei Metropolitan, fondatorul companiei Damrosh (1860-1950).

John Lawe Street--după numele imigrantului irlandez care s-a ridicat de la nivelul unui om de serviciu la al 4-ulea preşedinte al Uniunii Muncitorilor din Transport, ales în 1977.

Piaţa Leonard Bernstein--după numele dirijorului şi directorului muzical al orchestrei Filarmonicii New York din 1958 până în 1969, compozitor al faimoasei lucrări West Side Story.

Parcul Richard Tucker- după numele tenorului ce a fost poreclit Caruso American mort în 1975.

West Side Avenue- după locaţia fortificaţiilor engleze în timpul Războiului de Independenţă, iniţial denumită 11th. Ave. Se spune că pe atunci proprietarii din zonă, dornici să atragă cumpărători scriau în reviste de real estate că la “vestul tuturor oraşelor mari erau amplasate cele mai selecte reşedinţe devenite centre de avangardă”.

Faptul că aceste două zone reabilitate sunt descrise împreună este încă o dovadă a procesului de migrare spre nord dinspre sudul insulei.

Geografic, West Side la nord de strada 50 este diferită faţă de restul plat al terenului de la sud. Elevaţiile de stâncă oferă imagini deosebite spre New Jersey la vest, mai ales toamna când frunzele îşi schimbă culoarea. La început, pe aceste locuri era o aşezare denumită Bloomingdale (de la cuvântul olandez floare) ce amintea de un oraş de lângă Harleem-Olanda.

Prin sec. 18 aici s-au ridicat vile luxoase pentru cei bogaţi spre nord repetând fenomenul de pe East Side, partea de la est de Central Park. Cu toate acestea lipsa unui sistem rutier de legătură cu sudul a făcut ca această zonă să rămână în urma lui East Side. Deşi aici nu au fost fabrici şi locuinţe modeste de închiriat cu problemele lor cum erau în East Side, proprietarii locali au luptat mult să scape de bordeie.

Prin anii 1850 introducerea zonelor de recreare şi sport în Central Park din apropiere a revitalizat zona şi i-a mărit valoarea urbană.

Prin anii 1889 goana după proprietăţile pe străzi cu nume schimbate din cifre în nume semnificative s-a accentuat. Această energie a fost explicată şi prin redescoperirea şi renovarea străzilor de deasupra stăzii 96 cu aspect istoric.

Caracterul eclectic, unic, împreună cu relieful accidentat, pitoresc dau o notă aparte de sofisticare, cultură şi mister.

Cathedral Parkway- Catedrala St. John’s the Divine-- acum în renovare şi folosită temporar ca sală de spectacole inedite (recent am vizionat un spectacol de muzică şi efecte sonore spaţiale împletit cu jocuri de lumini, închinat solstiţiului de iarnă – în onoarea celebrării curgerii timpului). Clădirea ce datează de la sfârşitul sec. 19 este cea mai mare biserică din SUA.

Duke Ellington Boulevard--după legenda muzicală a jazz-ului ce a locuit în zonă şi a murit în 1974.

Edgar Allan Poe--după numele scriitorului care a locuit parte din viaţă aici cam pe la strada 84.

Frederick Douglas Circle--un tribut adus unui fost sclav care şi-a folosit penelul şi glasul în lupta contra sclaviei. El a fondat un ziar în Rochester, New York în 1847.

Henry Browne Boulevard --după numele unui preot ce a făcut campanie pentru oamenii nevoiaşi din West Side, devenit profesor de sociologie la Rutgers University (în New Jersey).

Issac Bashevis Blvd. --după numele autorului de povestiri ale vieţii evreilor ce au trăit în această zonă. El a primit premiul Nobel pentru literatură în 1978.

Manhattan Avenue--după numele satului original ce trecea prin dreptul străzii 125.

Riverside Drive-actuala legatură de circulaţie pe vest cu vedere la Hudson River.

Pomander Walk- reprezintă un grup de case în stil Tudor construite în 1921, după tipicul caselor londoneze ataşate din aceeaşi epocă.

Theodore Roosevelt Park--după numele preşedintelui cu acelaşi nume ce se întinde în jurul Muzeului de Istorie Naturală, în onoarea celui care a fost campionul parcurilor naturale pe care le admirăm azi (la strada 78).

West End Avenue- iniţial strada 11, a devenit atracţie pentru cumpărători după ce şi-a schimbat numele.

West Side păstrează cu demnitate o atmosferă cultural-rezidenţială cu ambianţă citadină de clasă. Evenimentele culturale de la Lincoln Center împreună cu prezenţa lor arhitecturală unică prezintă un focus central în viaţa oraşului. Nu se poate concepe o vizită în New York fără vederea măcar în exterior a complexului de la Lincoln Center, ziua sau noaptea. Zile importante, cum ar fi deschiderea stagiunii de operă animată de desfăşurarea fastului costumelor şi rochiilor invitaţilor de cel mai înalt rang în societatea New York-eză şi mondială, şi completată de calitatea unică a spectacolelor, subliniază încă o dată valoarea de viaţă şi cultură ce se desfăşoară aici.

Şi chiar dacă omul de rând nu apucă să vadă decât spectacolul străzii în mod curent şi poate doar ocazional ajunge şi în interior fascinaţia râmâne aproape aceeaşi.

Cloisters – (Mânăstirile) aduc un mister neaşteptat în inima Manhattan-ului, nu numai prin denumire, dar şi prin specific şi locaţie.

Parte din complexul Metropolitan Museum (de pe 5th. Ave), Cloisters se află în nordul insulei, pe un deal cu privelişte spre Hudson River. Clădirea muzeului este înconjurată de 4 acri (16.000 m patraţi) de spaţiu verde ce completează ansamblul. Muzeul a fost construit în anii 30 cu intenţia de a expune arhitectură şi lucrări de artă create în Evul Mediu.

Cei care au iniţiat acest mare şi valoros proiect au fost George Graz Bernard, John D. Rockefeller Jr. şi James Ruramor. Cele două perioade mari ale Evului Mediu conţinute aici sunt perioada romanică (1000 -1150 A.D.) şi perioada gotică (1150-1520 A.D.).

Colecţia include elemente din cinci mânăstiri medievale europene: Saint-Michel-de-Cuxa, Saint-Guilhem-le-Desert, Bonnefont-en-Comminges, Trie en-Bigorre şi Froville, dar se pot admira în plus sculpturi, lucrări în metal, tapiserii, vitralii, manuscrise, piese de mobilier şi ceramică şi tablouri din alte părţi europene.

Numele de Cloisters înseamnă şi loc de izolare religioasă, aşa cum erau mânăstirile, dar şi promenadă acoperită în jurul curţii interioare (preluare de la antici a atriumului), parte din arhitectura obişnuită a locaşurilor sfinte preferată de călugării ce se plimbau în tihnă şi meditaţie.

Colecţia originală aparţine lui G. Barnard, sculptor din sec. 20, colec-ţionar de lucrări medievale (ruinele mânăstirii Cuxa din Franţa au fost achiziţionate cu doar $10.000). Barnard a reuşit să trimită în SUA câteva rămăşiţe (cele admirate azi) cu doar puţin timp înainte ca statul francez să legifereze procesul de înstrăinare din ţară a valorilor istorice.

Muzeul actual a pornit prin construirea unei galerii, la începutul secolului 20, în zonă, pe Fort Washington Ave., colecţie ce cu ajutorul unor fonduri a fost cumpărată ulterior de J. Rockefeller (el a donat cei 62 de acri pe care a început actuala clădire).

Parcul înconjurător, unic în peisajul oraşului, a fost conceput de arhitectul Frederick Law Olmested Jr. Bucăţile de granit masiv, imitând arhitectura romană veche, au completat zidurile muzeului într-un stil amestecat de romanic şi gotic. Turnul romanic de la Cuxa, adus de Barnard din Franţa, domină complexul, iar ţiglele acoperişului sunt similare cu cele originale.

Ceea ce face unic acest muzeu este faptul că toate elementele originale de arhitectură, componente parţiale ale mănăstirilor aduse aici sunt parte integrantă din construcţia permanentă, dând impresia vizitării locurilor originale. Spaţiul recreat astfel, împreună cu surpriza elementelor ce apar pe parcurs, te fac să uiţi că eşti într-un muzeu ca loc de prezentare a unor piese disparate adunate pentru a fi expuse. Alternanţa de elemente arhitectonice deschise, curţi interioare şi spaţii verzi amenajate, creează astfel atmosfera vizitării unei mânăstiri în ţara de origine.

Cu mentalitatea omului contem-poran ne întrebăm cât de important era atunci raportul decorativ-funcţie. Parcurgând muzeul realizăm câte elemente funcţionale, eficiente, dar mai ales reale, ce ţin de aspecte din viaţa de zi cu zi de atunci, transformă, prin grotesc, umoristic şi anecdotică, sacralul într-un uman tangibil.

La sud, spre fluviul Hudson, se poate admira Capela Gotică, cu monumente funerare şi vitralii din sec. 14 (Germania). Capela romanică Langon pe partea de vest conţine părţi din interiorul bisericii din sec. 12 (sudul Franţei). Mai târziu, în 1958, ca un “împrumut” de la statul spaniol, capela din sec. 12, Fuentiduena, a fost şi ea adusă aici şi implantată în muzeu.

Mânăstirea Saint-Guilhem (sec. 12, Franţa) aduce elemente de coloane răsucite tipic romanice.

Printre spaţiile arhitecturale se remarcă aşa-numita sală de şedinţe (Chapter House), ce a aparţinut mânăstirii Notre Dame-de-Pontaut (sec. 12, Franţa), adiacentă curţii interioare, de formă rectangulară, cu banchetă continuă perimetrală de piatră.

În continuare se pot urmări sculpturi, vitralii‚ picturi (fragmente de frescă), obiecte religioase, de mobilier şi tapiserii. Tapiseriile Unicornului, din sec. 16, şi vitraliile din Camera Boppard (situată la nivelul inferior al muzeului) din valea Rinului sunt piese de mare interes – atât istoric, prin informaţia anecdotică, dar şi artistic, prin compoziţie şi armonie.

Nu putem să ne gândim la Evul Mediu fără a ne gândi la Heraldică – la arta de a simboliza, publica şi comunica. Semnele heraldice, ca mijloace de recunoaştere, datează mai dinainte, dar în perioada amintită ele devin un program organizat ce cuprinde toate ariile de activitate şi putem spune că stau la baza standardelor şi produselor tipice de azi cu caracteristici comune: elemente de contrast, decorative, repetitive, cu culori cu semnificaţie distinctă.

Două motive majore se disting în tematica generală a muzeului, repre-zentate în diverse tehnici, materiale şi proporţii ce se împletesc cu arta heraldică: bestiarul-animalier şi botanica (ce se extinde în natură prin cele câteva grădini cu plante şi aranjamente re-create după cele din Evul Mediu).

Bestiarul – este lumea poveştilor cu animale, plante, pietre reale şi imaginare. Acestea serveau drept alegorii creştine cu scopuri morale şi religioase importante în Evul Mediu, şi au rădăcini în antichitate. Animalele ce apar în colecţia muzeului au pe lângă simbolul religios o infinită prezenţă artistică. Din primele săli remarcăm un relief reprezentând un leu-simbolul lui D-zeu (original adus de pe portalul unei biserici din Zamora, Spania).

Diverse animale apar în alte lucrări: cămila cu dragoni, portal cu gâscă ce muşcă urechea unui sfânt, sculptura lui St. Luke – basorelief pe cal înaripat (Italia, sec. 12), grifonul – element de poveste, medieval, mistreţii de pe blazonul din Languedoc, Franţa, (unuia îi lipseşte codiţa, iar celuilalt un picior).

Leul este şi el prezent în tapiserii: în Evul Mediu se presupunea că leii erau de două tipuri, cei scurţi cu păr cîrlionţat paşnici, iar cei înalţi cu păr drept, fioroşi, aşa cum apar în compoziţiile de grup legate de povestea inorogului. Leul din aşa-numita Acvamanila apare şi sub forma unui vas cu funcţia religioasă de spălare a mâinilor. El este mândru, gata de atac. Coada, încordată, parcă formând un dragon, devine un element funcţional – mâner de apucat –, în timp ce din pieptul lui se prelungeşte robinetul cu apă.

Inorogul – simbol al purificării, element major de atracţie în muzeu, este reprezentat în diverse ipostaze de legendă în tapiseriile cu acelaşi nume; personaj mitic, un cal cu un corn, cu coadă de leu şi picioare de antilopă, foarte deştept, el poate fi prins numai prin viclenie. Aceste tapiserii aveau şi un rol strict funcţional, de a izola încăperile reci ale castelelor, uneori doar din ziduri goale de piatră, dar şi decorativ, prin grupare cu alte lucrări. Executate din lână şi mătase împletite, tapiseriile sunt printre cele mai frumoase moşteniri din sec. 15 pe care le avem, prin vivacitatea compoziţiei şi prezenţa detaliului (admirăm, printre alte elemente decorative, raţa care bea apă din lac).

Nevăstuica – animal prezentat în compoziţia tapiseriilor – este un simbol al curajului.

Câinii de vânătoare sunt prezenţi alături de om, apreciaţi pentru inteligenţă şi devoţiune (sunt simbolul fidelităţii).

Hiena africană din tapiserie – opusul panterei, se presupunea că are darul profeţiei şi puteri curative.

Cerbul era un simbol pozitiv cu puteri magice contra duhurilor rele. Se pare dacă era consumat (în Evul Mediu era parte din menu-ul celor bogaţi) dădea imunitate.

Diavolii prezenţi în basorelieful ce prezintă Încoronarea Fecioarei şi Ultima Judecată (sec. 13, Franţa) au un caracter grotesc prin dinamică şi expresiile feţei lor.

Animale ca maimuţe, iepuri, câini şi creaturi fantastice sunt prezente în miniaturi pictate pe hârtie, precum The Hours of Jeanne D’Evreux (Orele Ioanei D’Evreux), carte faimoasă de rugăciuni, completând, prin imaginaţia şi meşteşugul pictorului francez, peisajul cvasi-sacral din sec. 14, Franţa.

Pe placa aurie – reprezentând pe Sf. Ion Evanghelistul (sec. 9) – deasupra capului apare o gâscă cu aripi cu sens simbolic.

În vitraliul fragment din Legenda Celor 7 Adormiţi (Rouen, Sec. 13, Franţa), călătorii stau pe caii ce aşteptă liniştiţi să plece la drum.

În dipticul ce cuprinde scenele de Nativitate, Crucificare şi Înălţare (sec. 14, Koln, Germania), şarpele – simbolul păcatului – este prezent în mişcare în aer, astfel dând dinamism lucrării.

În fragmentul de tapiserie germană din valea Rinului (sec. 15), animalul fantastic cu dinţi ascuţiţi, gheare scoase şi corp încordat reia teme din literatura medievală fantastică şi simbolizează viciile cu pofte nesătule.

Dragonul ca simbol al ereziei – element de importanţă în Religia Medievală, este reprezentat şi în grupul de vitralii numit Fecioara Maria şi Cinci Sfinţi (german, sec. 15). Prin contrast, Maria e învăluită într-o robă cu motive florale de grâne ce simbolizează umanitatea.

Motivul Răului, simbolizat prin diavol, este acum un element învins sub picioarele Sf. Anton Stareţul, o sculptură mică din Germania, sec. 16. (Ordinul Sf. Anton a fost dedicat îngrijirii celor bolnavi, poate în acest caz diavolul este spiritul bolilor ce sunt învinse.) Aceeaşi temă este şi în vitraliul pictat din aceeaşi zonă, în care animale fantastice sunt distruse de Sf. Anton.

Porumbeii – simbol al semnelor date de D-zeu Fecioarei Maria, apar în pictura pe pânză, miniatură italiană (sec. 15).

Pe lângă elementul bestiar-animalier, motivele florale heraldice din muzeu sunt prezente în elemente arhitecturale, sculpturale, picturale, ceramice şi tapiserii.

Elementele de structură din curtea interioară a mânăstirilor, cum ar fi coloanele duble, denotă nu numai decorativism, dar şi o notă robustă şi grotescă prin îmbinarea compoziţională a plantelor şi animalelor inspirate din natură împodobite de imaginaţie. Ancadramente, uşi, ferestre, fântâni, reiau aceste elemente şi ne dovedesc cât de mult natura era parte integrantă din viaţa oamenilor.

Picturi, basoreliefuri şi tapiserii prezintă compoziţii cu personaje înconjurate de plante, animale şi scene rustice. În mod deosebit se remarcă grupul menţionat mai înainte, intitulat Unicorn Tapestries (Tapiseriile Inorogului). Ele denotă încântarea artistului în faţa naturii, a ano-timpurilor, şi prezintă plante distincte cu aspect simbolic-heraldic. Fiecare plantă este în plină floare, deşi prezente la un loc prin licenţă artistică, în realitate momentul înfloririi lor fiind diferit.

Se remarcă plante ca Pomul Sfânt, cu spinii lui Isus, ce proteja contra spiritelor rele, alunul-afrodisiac şi cu spirit de regenerare, rodia (simbolul castităţii), iarba Sf. Ion – tonic pentru ochi, primula, margareta (simbolul ochiului lui Isus), irisul galben, căp-şunele, stejarul (simbolul fidelităţii), crisantema, stuful (simbolul salvării), mărul, coacăzele negre, fagul (simbo-lul abstineţei creştine), moşmonul, pimpinea, pelinul, crăiţele, portocalul, panselele (chiar cuvântul vine din francezul – panseau, stimulent al dragostei). Enumerarea altor specii nu ar face decât să adauge la complexitatea valorilor exponatelor atât din punct de vedere artistic cât şi informativ.

Grădina de plante din Mânăstirea Bonnefont conţine peste 250 de specii ce erau crescute în Evul Mediu. Designul actual are replica unui plan de grădină veche, cu parcele ridicate, cu garduri de susţinere şi fântână centrală pentru apă. Chiar şi pomii fructiferi – mărul sălbatec – amintesc de livezile care odinioară înconjurau mânăstirile. Plantele care nu suportă clima mai aspră a New York-ului, cum ar fi aloe, lămâiul, melisa, leandrul, iasomia, acantul sunt crescute în ghivece ce sunt aduse în interior în timpul iernii, precum se întâmpla în nordul Europei atunci şi azi.

Încă din sec. 10 ierburile erau folosite pentru o varietate de scopuri. Trebuie să realizăm că pe atunci lumea era superstiţioasă şi unele plante erau crescute cu acest scop. Se credea că spiriduşii existau, că aerul era împânzit cu puteri ale duhurilor nevăzute, contra cărora ei trebuiau să lupte. Amestecul de ierburi era combinat cu alte băuturi, precum berea, laptele sau oţetul, altele cu miere. Alifiile erau amestecate cu ierburi şi unt contra unor condiţii medicale cum ar fi sângerările nasului, chelia, arsurile, lipsa poftei de mâncare, sau a muşcăturilor de câini. Unele plante erau folosite ca amulete la gât contra spiritelor rele, altele erau agăţate la uşi cu şnur roşu. Azi mai sunt reminiscenţe, cum ar fi trifoiul cu patru foi. Unele ierburi erau asociate cu dragostea, altele pentru gătit, sau pentru scopuri artistice (nu trebuie să uităm că multe culori erau extrase din ierburi şi flori).

Dar Cloisters nu este numai despre animale şi plante, factorul uman fie că este prezent în personificarea Fecioarei cu Pruncul, a sfinţilor, sau pur şi simplu a celor ce au trăit şi sunt reprezentaţi în sculpturile mortuare ce amintesc de obiceiurile, veşmintele, coafurile, tradiţiile de epocă.

Ciclul de mini vitralii germane, parte din Fundaţia Carmelită Boddard, realizate într-o tehnică monocromă pe nuanţe fumurii (cu culori pe bază de argint, pe sticlă incoloră), cu teme biblice, oferă multe detalii despre viaţa locală de atunci (sec. 15).

Descrierea textuală sub formă de impresii acumulate este mult săracă prin comparaţie cu percepţia reală în context, la faţa locului cum se zice, şi este o experienţă unică de vacanţă home, away from home (expresia: acasă, departe de casă) aici la Cloisters.

La ieşirea din muzeu parcul înconjurător completează şi reconfortează pe vizitatorul ce a parcurs pentru câteva momente o excursie înapoi în spaţiu şi timp.

Deşi muzeul nu oferă expoziţii temporare, în schimb programul e bogat în evenimente sub formă de prezentări, lecţii pentru toate vârstele, cu predilecţie specializate pe aspectul artistico-horticultural în perioadele calde.

Vacanţa de vară ne oferă zile însorite şi o poftă sporită de plimbare am să prezint câteva posibilităţi de a evada din obişnuitul de zi cu zi.

O idee interesantă pentru cel căruia îi place să îmbine într-un menu bogat, cultura, istoria, natura şi ineditul, este excursia „scurtă” în afara New York-ului pe coasta New England-ului. Ţinta noastră acum e New Haven. Nu numai că acest loc e la numai 2 ore de condus de New York, dar oferă câte puţin din toate celui mai exigent călător.

Cum ajungem acolo? Venind dinspre Queens, New York, Triboro Bridge luaţi Cross Bronx Expressway cu direcţia New England, I-95, apoi în New Haven trebuie I-91 şi urmaţi indicatoarele locale (pot fi şi alte alternative, dar principal este de urmat I-95).

Ca întotdeauna când mergem într-o călătorie trebuie să ne facem o idee dinainte despre locul de vizitat, punctele de interes, aşa numita meta-cognition. Apoi vedem pe viu, cunoaştem, avem impresii personale, multe legate de evenimente imprevizibile. Reîntorşi acasă retrăim cu ochiul minţii şi ne îmbogăţim sufletul cu amintirile care ajung în tezaurul personal de neuitat.

New Haven are originini puritane. Un preot, John Davenport, împreună cu 500 de enoriaşi, au poposit pe aceste maluri ale aşa-zisului Long Island Sound în 1638. Aceştia au devenit mai târziu un grup de comercianţi cu stare. De la început au avut negocieri pentru pământ cu triburile de nativi locali, indienii Quinnipiac, în schimbul unor unelte de casă: cuţite, securi, linguri şi pânzeturi. Prin anii 1770 zona a fost în fruntea activităţii revoluţionare contra englezilor. Puşcăriile din New Haven au creat istorie în sec.19. prin afacerea Amistad (vezi şi filmul lui Spielberg), când un grup de sclavi africani a luat controlul unei corăbii spaniole cu acelaşi nume. Încercând să ajungă înapoi acasă, ei au fost capturaţi aici de americani. Apărarea de avangardă a reuşit eventual să ceară achitarea lor şi supravieţuitorii au ajuns după peripeţii acasă.

Economia oraşului s-a tranformat treptat de la agricultură la industrie, arme, îmbrăcăminte şi unelte. Locuinţe frumoase au fost construite în partea oraşului ce a devenit aşa-numitul The Elm City, după pomii care abundau, creând un compromis dezirabil între oraş şi ţară.

Cea mai mare parte a oraşului a fost construită cam pe la sfârşitul sec. 19 (e considerat ca primul oraş construit după un plan de sistematizare original, în 1638, în formă de reţea rectangulară cu parc central). Pe la începutul sec. 20 imigranţi de origine italiană, est-europeană, şi africani s-au stabilit aici. Prin anii ‘50 populaţia s-a retras spre suburbii, iar o renorvare urbană nu prea fericită a fost depăşită de o revitalizare pozitivă în ultimii 20 de ani. Oraşul acum oferă legături bune de transport, acces şi zonă comercială.

De notat că acesta este locul de naştere al actualului preşedinte G. W. Bush.

Yale University, una din cele mai prestigioase locuri de învăţământ din lume tronează peste oraş şi impune un aer englez universitar de calibrul unui Oxford sau Cambridge, nu numai ca amplasament, arhitectură, etc., dar şi prin comunicarea cu lumea exterioară. www.yale.org. (De notat că abia prin anii ‘70 femeile au fost admise la universitate).

Clădirile din complex, construite din piatră făţuită gri, cu ferestre gotice medievale, în stil flamboiant, fac parte din colegiul înfiinţat în 1701 – denumit iniţial Collegiate School –, mutat aici, în New Haven, din Killingworth, şi redenumit Yale în 1718 ( numele e preluat după Elihu Yale, un donator bogat al timpului). Treptat şcoala s-a mărit prin adăugarea altor centre de studiu: Instituţia Medicală (1810), Divinity School (1822), Law School (1843), Graduate School of Arts and Sciencies (1847), School of Fine Arts (1869) and School of Music(1894). În 1887 Yale College a devenit Yale University. Alte şcoli au fost adăugate în timp printre care Şcoala de Arhitectură, Şcoala de Nursing (asistente medicale), şi Şcoala de Management. În total sunt trei componente academice – programul Undergraduate (4 ani), programul Graduate de arte şi stiinţă (masterate) şi zece şcoli pe diverse specialităţi. Organizaţii de cercetare, muzee, biblioteci, birouri administrative întregesc lumea în care învaţă aproximativ 11.000 de studenţi. Ce face ca acest campus să fie atât de pitoresc este împărţitrea în clădiri mici – dormitoare (după tipicul clasic englez), clădiri pe câteva etaje cu curte interioară; în care studenţii dorm, mănâncă, dar pot avea şi câteva cursuri şi activităţi extracuriculare. Atmosfera de studiu, meditaţie, şi scufundare în istorie sunt evidente şi impresionează atât pe student, pe părinte, dar şi pe vizitatorul neutru. Intimitatea, coeziunea, sensul de comunitate aici sunt la superlativ şi nu multi alţi studenţi din alte locuri au privilegiul acesta. Sentimentul de familie, environment-ul de locuire confortabil, interacţiunea individuală dintre student şi profesor, oferă oportunităţi deosebite pentru explorarea intelectuală. Condiţiile de acceptare aici sunt foarte competitive, aproape de excepţie. Fiecare colegiu are blazon propriu, iar studentul care are dificultăţi de orice gen primeşte atenţie individuală. Viaţa socială – deşi foarte structurată datorită programului încărcat de cerinţe – este bogată, teatrele şi sălile au repertoriu permanent şi sunt pline.

Este atât de plăcut să te plimbi printre pomii umbroşi, pe străzi, alei, între clădiri ce adăpostesc atâtea secrete de viaţă. Să vezi grupuri de studenţi (în vizita mea am surprins o tânără studentă, atrăgătoare, explicând mamei ei care era în vizită „Aici am am stat, pe locul acesta, tot anul, pînă la 12 noaptea, ca să învăţ”). Printre locurile de interes pentru vizitator se numără, la loc de frunte, Galeria de Artă. Parte din complexul Universităţii, ea este cea mai veche colecţie de artă într-un colegiu american. Fondată în 1832 de colonelul John Trumbull ce a achiziţionat picturi din Revoluţia americană, colecţia a adăugat în timp peste 185.000 de lucrări de artă, practic din fiecare timp şi cultură: Epoca Antică, Egypt, Asiria, Grecia, picturi italiene vechi, Artă Europeană Romanică Religioasă, Artă din America Veche Centrală, Artă Africană, dar şi Artă Modernă.

Una din lucrările ce ne dau motive de mândrie este lucrarea în bronz (una din versiuni) “Domnişoara Pogany”, executată de Constantin Brâncuşi în 1919. Faţa alungită ,într-o unitate cu mâinile cu care accentuează verticalitatea, crează eleganţă, iar strălucirea aurie e în contrast cu postamentul de piatră din care se ridică. (Interesant e faptul că în catalogul expoziţiei, Brâncuşi este prezentat ca român, spre deosebire de MOMA şi alte locuri unde apare ca francez). Van Gogh, Cezanne, Manet, Degas şi Picasso sunt de asemenea reprezentaţi.

Sterling Memorial Library, este un punct central. Biblioteca este impresio-nantă nu numai ca element în ansamblu (intrarea se face printr-un fel de turn rectangular de stil), ea are o colecţie remarcabilă. Activitatea bogată, expunere internaţională prin schimburi de experienţă, conferinţe, clase, dar şi prin exemplarele rare ale cărţilor de aici. În epoca digitală, multe manuscrise, fotografii, statistici şi exemplare rare, care pot fi accesate de toţi.

Muzeul Yale Center for British Art este o altă clădire de mare interes cultural şi artistic ce merită vizitată. El conţine cea mai largă colecţie de artă britanică din afara graniţelor. Picturi, sculpturi, desene, cărţi rare şi manuscrise reflectă evoluţia culturii britanice din perioada Elizabetană încoace. Clădirea, construită de unul din marii arhitecţi americani, Louis Kahn (care a şi predat aici până în 1957), este o prezenţă modernă, monumentală, cu o volumetrie simplă de sticlă mată, reflectorizantă, şi oţel, ce îmbracă două curţi interioare. Cele 4 nivele îmbină materiale simple ca marmura, stejarul alb şi cânepa belgiană, într-o paletă aproape monocromă şi odihnitoare. Lumina naturală este posibilă aproape toată ziua, facând parte din concepţia iniţială în care lumina artificială (care modifică percepţia culorilor) este adusă numai seara sau în zilele întunecoase. Colecţia de Instrumente Muzicale prezintă, pe trei nivele expoziţii permanente, iar în foyerul de intrare, în expoziţiile temporare, se pot vedea instrumente vechi, începând din sec. 16.

Viaţa artistică e prezentă prin teatre, săli de concerte, festivaluri, în care studenţi, profesori şi invitaţi au reprezentaţii tot timpul.

Beineke Rare Book and Manuscript Library este o adăugire recentă, din anii ‘60. Clădirea, concepută de SOM (una din cele mai mari firme de arhitectură din SUA), face o notă contrastantă cu piatra aparentă a clădirilor gotice din restul campusului: un volum solid ca o cutie uriaşă gri, din panouri geometrice de marmură doar de 1 cm grosime ce permit trecerea filtrată a luminii ca să protejeze materialele rare.

Vis-a-vis, la intrarea spre clădirile neoclasice ale sălilor de spectacole, o sculptură cinetică a lui Calder intitulată Gallows and Lollipops (Spânzurători şi bomboane, aluzie la formele rotunde din compoziţie) crează un contrast deosebit.

Apropiereea de plajă şi ocean este un factor de relaxare şi de amintire a faptului că aici, pe malul oceanului, s-au întemeiat primele aşezări ale coloniştilor. Acum, plajele, drumurile locale de-a lungul apei, micile restaurante, formează un cadru liniştit, insula Long Island, la sud, acţionând ca un scut.

La marginea oraşului se află 2 dealuri flancate de stânci roşii, denumite East Rock şi West Rock, înconjurate de parcuri naturale. Ele sunt locuri admirabile de relaxare şi plimbare, oferind o privelişte larg deschisă de jur -împrejur.

Impresiile după vizitarea acestor locuri rămân puternice, mai ales că satisfacţiile pot fi diferite, în funcţie de gust sau vreme. Dar orice vârstă va găsi ceva interesant de păstrat în cutiuţa de amintiri frumoase. Istoria, cultura, arta, şi spectacolul inepuizabil al naturii, acompaniate de mâncarea bună, toate contribuie la reuşita unei călătorii.

E fascinant, când mergi pe o stradă, să realizezi că alte generaţii, au trecut şi ele pe acolo. Am avut aceeaşi reacţie mergând pe străzile acoperite de cenuşa vulcanică a Pompeiului unde se văd încă urmele lăsate în caldarâmul de piatră de porţile deschise de nenumărate ori, dar şi în oraşul în care trăim, care deşi mai nou, are istoria lui.

Ne amintim de coloniştii olandezi care i-au alungat pe indienii din Manhattan treptat spre nord. Numele originale ale potecilor au dispărut, dar direcţiile principale se păstrează şi azi. Străzile au fost organizate aşa cum le ştim azi, începând din sec.19 de la sud mergând spre nord până la strada 155 (actuală). Structura rectangulară de principiu cu împărţire stradală în parcele-blocks era uşor de vândut, întreţinut şi de orientat. Acest sistem al New York-ului, (1 block- în traducere- un cvartal- este distanţa de la o intersecţie la alta), este opus celui de plan circular (aşa cum e Bucureştiul sau Washington-ul), şi are astfel posibilităţi egale de dezvoltare în timp şi spaţiu.

Bulevardele a fost create de la est la vest, iar străzile de la nord la sud. Planul de împărţire a trebuit să facă şi excepţii, în partea de sud , spre West Village, iar străzi ca Bowery şi Broadway cu direcţia diagonală originală au rămas aşa până acum.

Cât despre nume, la început potecile cu nume indiene au fost înlocuite cu cele olandeze ce aminteau de anume locuri, aspecte fizice sau destinaţii: Cherry ( aluzie la livezile de cireşi) sau Bowery (fermă în olandeză). Cu evoluţia oraşului pe plan economico-social prin secolul 18, nume de proprietari, soţii, forme de relief, personaje regale, eroi au devenit nume de străzi.



	Ruxandra Dumitrescu a absolvit Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” din Bucureşti, secţia reală, după care a urmat Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Împreună cu tatăl ei, profesor şi doctor arhitect, a publicat şi ilustrat câteva cărţi de specialitate. În 1984 emigrează în SUA cu familia şi se stabileşte la New York, unde lucrează la început în specialitatea de interior design – arhitectură de interior. Din 2003 este profesoară. Printre hobby-uri: pictează şi scrie. A publicat în ziarele new-york-eze Lumea Liberă, Romanian Herald, Conexiuni, pe teme de artă, istorie şi arhitectură. (Poate fi contactată la rudu1@hotmail.com.)