Interviu acordat revistei "CONEXIUNI"  

(Conexiuni, nr.15, 2006)                                                                                                  

– V-aş propune să începem cu întrebarea pe care v-am pus-o în vara lui 2001, la lansarea cărţii  “Oasis” la New York: Este ceea ce se scrie “market driven”, determină piaţa cititorilor ceea ce se scrie şi se pu-blică într-o anumită perioadă?

 – Depinde de ce înţeleg prin piaţă scriitorii înşişi. Fără doar şi poate, un scriitor de interes, un scriitor citit, nu poate să trăiască decât „in sync”, sincronizându-se cu problemele publicului cititor. Totul este dictat de piaţă, dar nu mecanic, ori simplist. Există şi creaţii pretenţioase, din dorinţa de a fi „la curent” cu orice preţ. Se pot scrie cărţi „imediate” care să fie, momentan, foarte interesante. Un englez făcea distincţia între „a good bad book” şi „a bad good book”. O super „good bad book” e „Da Vinci Code”, care satisface curiozitatea şi imaginaţia multor oameni; e o carte bazată pe o pură fantezie a autorului, dar iată că place – şi e desigur o carte de piaţă. Personal, n-o admir decât ca abilitate, dar mi-a plăcut mai mult s-o citesc, ca divertisment deştept, decât orice carte de Faulkner, care era greu de citit şi în perioada lui de glorie, iar azi e îngrozitor de grandilocvent şi demodat. 

 – Există specificităţi ale pieţei pentru literatură, pentru cultură în general, în SUA, care o fac diferită de cea din România, şi care ar trebui cunoscute de scriitorul român care porneşte la asaltul ei?

– Cultura americană şi cea românească sunt greu de comparat, numai dacă ne gândim la trecutul istoric diferit, şi la publicul cititor: de mii de oameni în Romania, de milioane în America. Altceva: cultura română a fost silită să fie secretă între 1947-1992. Dar şi mai înainte: a fost războiul, cu cenzura, şi, în perioada interbelică – criza din 1929-1933 şi distorsiunile legionare. 4-5 straturi de distorsiuni şi tragedii istorice, care au creat multă  presiune psihologică asupra scriitorului, i-au ştirbit sinceritatea, şi l-au împins spre autocenzură. Să mă mir că au fugit atâţia, inclusiv eu?

 – Dar aţi fugit după o perioadă de relativă „liberalizare”, acea „primăvară înşelătoare”, dacă ne gândim că aţi publicat „Prins” în 1969 şi „Dulce ca mierea e glonţul patriei” în 1971.

 –  Da, dar pe dinăuntru, scriitorii erau foarte emasculaţi. E greu să descriu cum se petrecea asta pe plan personal, intim. Am încercat în „Întoarcerea”, fără ca să ajung la o radiografie adevărată a ce înseamnă să ai succes, şi să creadă lumea că spuneai în gura mare adevărul, când, de fapt, încă aveai căluşul în gură.

De aceea am plecat din ţară, cu o tristeţe imensă în suflet. Neştiind că voi putea scrie în engleză. Am plecat ca un scriitor format în România, cu interesul, cu temele umane legate de România. M-am americanizat greu, deşi durata aceastei americanizări pare, în timp, relativ rapidă. A trebuit să-mi stabilesc cu totul alte priorităţi interioare. Am căpătat suficiente acolade de la confraţi, dacă e să menţionez faptul că „Oasis” a apărut însoţită de „endorsements” ale unor nume ca Elie Wiesel şi William Styron, nume care nu le regăseşti asociate cu nici o altă carte scrisă de vreun scriitor român. Poate că e răsplătită, în fine, sinceritatea. Nici în România, nici aici, în SUA, nu am vrut să mint.

– Vizita dvs. la New York, care ne-a prilejuit şi interviul de faţă, are ca scop semnarea unui alt important contract editorial. Ce ne puteţi spune despre acest contract, şi, implicit, despre proiectele dumneavoastră viitoare?

– După contractul cu Harper Collins, semnat în vara trecută, contractul pe care l-am semnat acum este tot cu o editură prestigioasă: Simon & Schuster. E pentru un roman istoric, rod al unei cercetări de 20 de ani, care este în mare parte scris. Mai mult de atât aş prefera să nu vorbesc. Aceste cărţi vor veni după mai mult de patru ani de lucru „anonim”: perioada de după publicarea „Oazei”. Cu „Oasis” trebuia să mă întâlnesc cu cititorii, într-o acţiune de promovare a cărţii, chiar pe 11 septembrie 2001, la librăria Barnes and Nobles de la World Trade Center! În seara aceea trebuia să dau autografe; dimineaţa însă, 120 de exemplare ale cărţii au fost îngropate sub dărâmăturile de acolo, împreună cu mii de victime, astfel că, „Oasis” a fost o carte care a apărut, dar adevărata ei promotion a fost mutilată de criza atacului împotriva Americii. Atenţia tuturor   s-a mutat spre realitatea imediată. Viaţa unor cărţi a fost amânată, nu vorbesc numai de mine. Timp de doi ani după aceea m-am orientat spre alte forme de scris, pe care nu le încercasem mai înainte; manuscrisele au fost vândute unor edituri de vârf – deci tot răul spre bine, am încercat lucruri noi, şi am reuşit mai bine decât mă aşteptam!  

– Care este viaţa cărţilor dvs. scrise în SUA şi traduse, după 1989, în România?  

– „Prins” şi „Dulce ca mierea e glonţul patriei” se vând şi acum bine. Nu şi „Adam”, „Oasis” şi „Întoarcerea”. Cel mai mult mă surprinde ce s-a întâmplat cu „Întoarcerea”, publicată la Editura „Nemira”. E greu să cred că nu suscită interesul publicului cititor, fiindca îmi este cerută atât de des la întâlnirile cu românii din SUA. Cred că editorii români nu lucrează eficient cu cărţile unui autor care nu e prezent în România. Păcat. Am să încerc să călătoresc mai des în România, şi să fiu mai prezent în viaţa literară românească, poate îşi va readuce lumea aminte de mine. Pe de altă parte, Harper Collins si Simon & Schuster au mare vizibilitate internaţională. Am fans din Argentina până în Japonia. Am mai mulţi fani români aici în SUA şi în restul lumii, decât în România. Ironia sorţii.

– Vă mulţumesc pentru acest interviu şi aştept să vă revedem – conform promisiunii – la  New York, în primăvara anului următor, la lansarea cărţilor dvs.

9 martie 2006

interviu consemnat de

Laurenţiu ORĂŞANU