.

.

…

            Un foarte bătrân maestru zen călătorea prin lume, vizitând fiecare ţară. Faima sa îl precedase şi toţi liderii politici îl invitau la dineuri, bucurându-se de câteva momente în preajma unui om considerat atât de sfânt.

            Un conducător vestit pentru erudiţia sa nu avea încredere în acest aşa-zis sfânt şi s-a hotărât să îl umilească în public. I-a trimis o invitaţie cu panaş, pe care ermitul s-a hotărât să o onoreze.

            La palatul unde avea loc recepţia, totul fusese îmbrăcat în aur. Împăratul îl aştepta pe înţelept cu un copil pe genunchi, pentru a demonstra că respectă cu desăvârşire riturile. Se pregătise atent şi, îndată de bătrânul se aşeză, începu să vorbească tunător...

            Cu un gest scurt al mâinii, maestrul zen îi arătă copilul de pe genunchi şi îl reduse la tăcere:

            - Să ascultăm... Micuţul a gângurit ceva...

... 

            Un tânăr a hotărât că trebuie să atingă iluminarea cât mai repede. Citise foarte multă filosofie orientală şi se hotărâse să urmeze calea marilor iluminaţi, ca Guatama sau Mahatma...

            A călătorit în India cu avionul şi apoi a urcat pe un munte foarte înalt. Maestrul zen care locuia acolo în perfectă izolare a acceptat să îl înveţe calea spiritului. Însă, după câteva zile în care nimic special nu s-a întâmplat, tânărul a început să devină neliniştit...

            - Maestre, sunt deja de mult timp aici şi nu am senzaţia că am învăţat ceva despre spirit. Tot ceea ce facem este să ne plimbăm în jurul templului... Nu se aude niciodată nimic, nu apare nimic nou...

            - Nu apare nimic nou pentru că tu nu şti să vezi cu adevărat. Nu se aude nimic nou pentru că nu şti să asculţi liniştea, în infinitele ei nuanţe.

            - Bine maestre, dar vreau să fac ceva practic, vreau să fac primul pas pe drumul spre iluminare, vreau să învăţ mai multe despre spirit...

            - O vei face...

            În ziua următoare, tânărul a fost trimis să aducă apă de la un izvor aflat într-o râpă abruptă. Din cauza pietrelor colţuroase, el a vărsat tot conţinutul butoiului, ajungând la templu cu doar câteva firişoare răzleţe de apă...

- Vezi, a conchis maestrul împăcat, trebuie să înţelegi că drumul spre iluminare este chiar în faţa ta. El începe aici, acum, prin coacerea unei pâini sau prin scoaterea unei găleţi de apă dintr-o fântână... 

... 

            Căutând să găsească sensurile ascunse ale înţelepciunii, un mare om de ştiinţă călătorea prin lume. Întâlnise oameni de cultură, erudiţi, însă nu găsise niciodată un om care să se declare fericit. Chiar şi cei mai bogaţi, cei mai înţelepţi, cei adulaţi de oameni, toţi aveau probleme, toţi aveau momente în care erau trişti. Chiar când renunţase la ideea de a găsi un om fericit, cercetătorul ajunse într-un sat... Oamenii îl îndrumară spre marginea satului, unde, spuneau ei, va găsi cel mai fericit om din lume...

            Cercetătorul urmă drumul noroios şi descoperi o casă de chirpici, îngropată în pământ. Înăuntru, sărăcia era lucie, nici măcar o pătură nu acoperea glodul bătătorit. Un blid spart era singurul obiect din bordei. Pe miriştea din spatele casei, un bătrân plivea buruienile, cu mâinile goale, mângâind puţinele legume pe care le îngrijea... Zâmbetul de pe faţa sa era pur, permanent... Scăldat de razele soarelui, părea cel mai fericit om din lume... Nevenindu-i să creadă, cercetătorul se apropie:

- Incredibil, am căutat în toată lumea omul perfect şi, printre toţi învăţaţii şi erudiţii, nu am găsit un singur individ care să fie fericit. Totuşi, tu pari a fi lipsit de griji, deşi trăieşti într-o sărăcie lucie şi nu ai parte de nimic... Care este secretul tău...?

- Greşeala ta, răspunse blând bătrânul, este că ai căutat motive pentru a explica fericirea, ai căutat senzaţia aceea trecătoare pe care oamenii o numesc în general fericire. Mă întrebi de ce sunt fericit... Nu ştiu. Nu am niciun motiv să fiu aşa şi totuşi, simt cum fiecare fibră din mine strigă de fericire... Nu am cum să înţeleg această senzaţie... Fericirea adevărată nu are niciun motiv şi niciun scop... Ea este, sau nu este, pur şi simplu!

            Cercetătorul a înţeles că bătrânul era un maestru zen şi s-a retras... 

... 

            Un tânăr aspirant la spiritualitate a ajuns, după luni de aşteptare, în faţa unui bătrân maestru zen...

            - Te rog, am aşteptat atâta timp pentru a îţi auzi vocea, spune-mi ceva care să-mi schimbe viaţa, învaţă-mă ce trebuie să fac pentru a trăi mai bine!?

            - Fii…

…

           Lumea în care trăim astăzi este bizară. Oamenii se împart în categorii din ce în ce mai diversificate. Este tot mai greu pentru o publicaţie să îşi definească un public ţintă clar, pentru că utilizatorii nu se mai încadrează în setul redus de paradigme care caracteriza lumea secolelor trecute. Nu e simplu, iar intelectualii români fac astăzi o greşeală majoră, etichetând, împărţind în grupuri sociale şi judecând. Este inutil să ne ridicăm, să lovim cu pumnul în masă şi să plecăm învăluiţi într-un nor de înfumurare. Asta nu ne face să înţelegem mai bine.

            Vedem în fiecare zi cum intelectualii condamnă transformările suferite de societate, fără să înţeleagă că acesta este viitorul. Este acuzată goana publicaţiilor după senzaţional, dar foarte puţini se gândesc la lupta pe care acele publicaţii o duc pentru a se impune pe piaţă. Nu este uşor să îţi impresionezi publicul, de aceea eforturile profesioniştilor din industria media trebuie apreciate de intelectuali, nu denigrate şi considerate acte de “prostituţie intelectuală”.

            Cel mai uşor lucru pe care îl poate face un gânditor este să acuze societatea, să pretindă că aceasta este vinovată pentru alienarea sa.

            Dacă vom analiza mai atent situaţia actuală, vom descoperi că apariţia culturii actuale, una a mozaicului, este un pas firesc în dezvoltarea societăţii, un pas care nu trebuie demonizat.

            Da, trăim într-o lume în care un pix devine o obsesie naţională, trăim într-o lume pentru care imaginea unui aparat foto este mai importantă decât majoritatea zeilor. Nu avem de ce să condamnăm asta, până la urmă nu ne obligă nimeni să participăm. Este dreptul fiecăruia să se izoleze într-o nişă, dar asta nu înseamnă că acea persoană trebuie să condamne restul lumii. Dacă nu îi înţelegem pe ceilalţi, nu trebuie să îi atacăm, pentru că asta nu înseamnă până la urmă decât frustrare.

            Intelectualul modern trebuie să fie capabil să se adapteze situaţiei, să înţeleagă sistemul, să se integreze şi să îl transforme din interior. Asta înseamnă adevărata înţelepciune, pe care aproape niciun om de cultură din România nu o arată.

            Astăzi artistul trebuie să devină profesionist pentru a putea să se impună. Nu este o decădere, ci o transformare.

            Să facem poze, să întindem mâna, să apucăm, fără teamă, fără prejudecăţi. Este normal să ne placă ceea ce este strălucitor. Până la urmă, înainte de toate, suntem oameni. Este timpul pentru o nouă cultură. Stilul noului mileniu, o imensă fabrică de sentimente. Nu trebuie decât să fim fericiţi. Restul vine de la sine...

           Astăzi lumea se îndreaptă spre o societate demasificată radical. Nu mai putem vorbi despre un public compact, oamenii aleg din ce în ce mai rar să urmeze curentul social. Şi nu pentru că s-au transformat peste noapte în rebeli, ci pentru că multitudinea de variante existente duce la o cristalizare ideatică aproape imposibil de realizat. Întotdeauna apare o variantă aparent mai bună, de aceea este din ce în ce mai greu să mizezi astăzi pe utilizatori fideli.

            Statele occidentale, mai bine zis sistemul ideologic occidental a apărut ca un răspuns, ca o variantă alternativă la totalitarismul specific altor zone geografice. Şi astăzi mulţi occidentali îşi justifică sistemul antagonic, prin opoziţie. Musulmanii ucid, deci varianta creştină e mai bună, totalitarismul încalcă drepturile omului, deci capitalismul e varianta optimă.

            Nu este greşit să vedem avantajele unui sistem, problema este atunci când devenim orbiţi de acestea şi nu observăm şi punctele slabe. Acestea există de fiecare dată, perfecţiunea este doar un sofism filosofic. Democraţia are puncte slabe, la fel cum regimurile totalitare au avut şi puncte forte. Pentru a reuşi să descoperim sistemul cel mai potrivit pentru societatea actuală, trebuie să analizăm detaşat şi să găsim atuuri. Filosofia viitorului va fi o filosofie pozitivă. Vremea nihiliştilor a trecut, oamenii vor astăzi soluţii.

            Problema principală a democraţiilor occidentale este însăşi definirea lor în raport antagonic cu statele totalitariste. Dacă în acestea din urmă puterea este concentrată de câţiva indivizi, statele occidentale, tocmai pentru a evita aceste probleme, mizează pe o descentralizare generală. Creăm regulamente de protecţie, organigramele devin din ce în ce mai stufoase, iar asta duce la o îngreunare a mecanismelor sociale.

            Avem astăzi legi pentru orice, aproape nimic nu mai rămâne la latitudinea individizilor. Înmulţirea actelor antisociale este o consecinţă a acestor legi pe care factorii decizionali încearcă de multe ori să le impună cu forţa, iraţional. Ne împiedicăm de hârtii, nu reuşim să acţionăm rapid. Birocraţia sufocă democraţiile occidentale, pentru că doar prin birocraţie şi prin legi aparent absurde se poate asigura egalitatea şanselor.

            În momentul în care încerci să egalizezi, nu poţi să o faci decât în jos. Niciodată nu vei reuşi să îi ridici pe indivizi la un nivel maxim de performanţă, de aceea pentru a le oferi şanse egale trebuie să scazi nivelul general. Iată capcana ascunsă a democraţiilor occidentale, care se încăpăţânează să le ofere cetăţenilor şanse egale în absolut toate domeniile, când de fapt asta este absurd.

            Pentru că lumea încă fuge de spectrul marilor dictatori, pentru că ne temem de putere, refuzăm astăzi să ne mai asumăm propriile acţiuni. Niciodată un conducător nu va fi considerat responsabil pentru un eşec atâta timp cât între acel conducător şi acţiunea propriu-zisă se află un aparat executiv imens, care filtrează orice decizie. Degeaba încearcă liderul ales democratic să imprime o atitudine puternică, până la acţiune această putere va fi diluată de fiecare angajat, care o va transforma după propriile percepţii.

            Exemplul economiei mondiale este grăitor, iar cei care analizează fenomenul observă că în spatele fiecărei reuşite se ascunde o personalitate puternică, un om sau un grup restrâns de oameni care a ales la un moment dat să treacă peste limitele democratice pentru a îşi impune punctul de vedere, pentru a îşi asuma un risc şi pentru a avea astfel şansa unui câştig. Dacă trebuie să te consulţi cu 1000 de oameni înainte de a putea să spui un cuvânt, nu vei reuşi niciodată să te impui, pentru că nu vei putea vorbi niciodată de propriul tău ego, nedisimulat. O companie nu poate funcţiona în absenţa unui individ sau a unui grup mic care să decidă şi să-şi asume responsabilităţile.

            Aceasta este cea mai mare problemă a statelor occidentale. Din cauza aparatului birocratic extins, deciziile se iau foarte greu. Şi iată cum ajungem să fim în imposibilitatea exercitării unor măsuri evidente. Teroriştii acţionează într-o singură secundă, la cererea unui lider pe care îl ascultă orbeşte. Pentru a îi condamna pe acei terorişti, sistemele occidentale au nevoie de zeci de ani, împiedicându-se în fiecare moment de piedici ascunse născute din însăşi geneza lor. Iată de ce sistemul occidental nu este de multe ori capabil să ofere soluţii optime, iată de ce oamenii din Occident se simt presaţi de societate, obligaţi în fiecare zi să treacă prin site. Doar când evidenţa trebuie demonstrată, doare când ai nevoie de o hârtie ca să exişti!

            În loc să acţionăm rapid, să folosim la maximum oportunităţile care apar, noi facem rapoarte, hârtii peste hârtii, simţim nevoia să ne justificăm în fiecare moment. Societatea noastră este capabilă să acorde şanse egale, dar nu ştie să îşi răsplătească imediat campionii, societatea noastră dispune de resurse incredibile, dar nu le poate debloca, societatea occidentală deţine o putere imensă, însă face eforturi imense pentru a se constrânge pe sine.

            Un exemplu evident este situaţia caricaturilor care au inflamat lumea musulmană. În timp ce fanaticii au acţionat imediat, au ameninţat cu violenţa, au comis acte brutale, societăţile occidentale au demarat discuţiile, încercând să contextualizeze problema şi să vadă până unde poate merge libertatea.

            Polaritatea pare astăzi că s-a schimbat, iar lumea orientală a devenit mult mai practică. Cei de acolo trăiesc, în timp ce Occidentul îşi bate capul cu drepturile omului şi cu rasismul. Semănăm teribil de mult cu acei călăreţi medievali în armuri care ţineau la etichetă şi la blazon şi erau ucişi înainte să apuce să lupte de nişte “tipi” care nu se sfiau să călărească în chiloţi...

            Este timpul ca Occidentul să înveţe să nu se mai teamă de propria putere. Nu trebuie să demonstrăm nimic! Să înţelegem că avem dreptul să ne impunem, să înţelegem că avem nevoie de lideri puternici, de personalităţi marcante. Nu putem să gestionăm prin talente disipate, avem nevoie de persoane care să managerieze aceste talente. Nu aparatul este cel mai important, ci oamenii care se află în fruntea aparatului.

            Să nu confundăm democraţia cu lipsa acţiunii, să nu trăim cu impresia că suntem egali. Visul acesta este o simplă utopie, iar Occidentul trebuie să mizeze pe vârfurile sale pentru că doar acestea îl pot ajuta să se impună. Nu, nu un elitism, ci o selecţie naturală care să ţină cont de talentele native ale fiecăruia. Nu există oameni mai proşti, există doar domenii diferite şi alegeri de viaţă proaste. Să îi lăsăm să greşească, pentru că nu putem să hotărâm toţi. Să nu încercăm să aplatizăm, ci să le respectăm individualitatea celor de lângă noi, chiar dacă această individualitate le dictează să urmeze orbeşte grupul. 100 de fanatici care au ales singuri acest drum este un grup mai puternic decât o adunare de 1000 de oameni de ştiinţă care visează în fiecare moment să facă altceva.

            Este timpul să ne asumăm propria condiţie. Dacă vom rata, nu este nicio problemă, nu toţi trebuie să fie învingători. Ar trebui însă în fiecare moment să ne dorim să fim naturali. Doar aşa vom reuşi să fim cu adevărat puternici. Până la urmă e simplu, avem nevoie de dictatori democratici!

          Unul dintre subiectele care stârneşte astăzi controverse este alimentaţia sănătoasă. Oamenii se gândesc în fiecare moment la ceea ce mănâncă şi la impactul alimentelor asupra sănătăţii lor. Societatea modernă este caracterizată de numeroase astfel de obsesii. Ne gândim prea mult la ceea ce mâncăm, ne gândim la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fără să ne întrebăm de ce…

Omul este preocupat atât de mult de prelungirea existenţei, încât uită să trăiască. Ne gândim la fiecare clipă din viaţa noastră, disecăm fiecare moment, încercând să găsim sensuri ascunse, motive. Fiinţa umană este preocupată de justificare mai mult decât de acţiune, oamenii gândesc în loc să facă.

McDonald’s reprezintă un simbol al capitalismului, al societăţii de consum. Lanţul de magazine a atras de-a lungul timpului numeroase critici, fiind învinuit pentru degradarea stării de sănătate a celor care preferă mâncarea de tip fast food. Campaniile anti fast food au ajuns de multe ori la limita legii cu protestele lor, iar magazinele au fost nevoite să insiste pe atenuarea efectelor acestora. Încercând să le explice cumpărătorilor că produsele lor respectă toate regulile, marile magazine au fost nevoite să realizeze campanii costisitoare, investind zeci de milioane de dolari pentru a îi contracara pe alarmişti. Poate că ar trebui, aşa cum scrie Michael Crichton în volumul “Frica”, să organizăm un proces ”un al doilea proces Nurnberg – de data aceasta pentru irosirea continuă a bogăţiilor Vestului pe futilităţi – completat de imaginile copiilor morţi din Africa şi Asia, cauzate de aceasta.” Banii aruncaţi pe capriciile inutile ale omului modern ar putea fi folosiţi pentru a ne îmbunătăţi viaţa, pentru a deveni mai fericiţi. Fără să ne gândim în permanenţă la consecinţe, ci învăţând să trăim cu adevărat.

Societatea a evoluat însă din păcate filosofia a stagnat. Fără să încerce să aplice teoriile lor, gânditorii trag semnale de alarmă, folosind aleatoriu părerile oamenilor de ştiinţă, fără să realizeze efectele acestor afirmaţii. Vorbim pentru a vorbi, construim teorii din simpla dorinţă de a construi, fără să testăm şi fără să înţelegem că o lamentare nesusţinută de fapte concrete nu este decât un moft.

Se spune că oamenii se îngraşă, sunt numeroşi specialişti care afirmă că asistăm la o explozie a obezităţii datorată răspândirii mâncării de tip junk food. Este foarte uşor să condamnăm lanţuri de magazine, este uşor să pretindem că McDonald’s, KFC sau Burger King sunt vinovate pentru dezechilibrele noastre. Haideţi însă să ne gândim puţin la viaţa unui om modern: astăzi, nu mai facem mişcare aproape deloc, astăzi mâncăm la altă oră în fiecare zi, astăzi existenţa noastră înseamnă în fiecare secundă stres, situaţii limită, agitaţie... De ce nu am considera acestea ca fiind problemele principale, de ce trebuie mâncarea să conteze atât de mult? Şi mai ales, de să învinuim un magazin pentru o alegere personală, care ar trebui să ţină exclusiv de noi?

Se spune că mâncăm nenatural. Aceeaşi doctori care se trezesc la şapte dimineaţa, muncesc până la ora 8 seara şi nu coboară din maşină decât în faţa propriei case, pretind că un hamburger ne va distruge sănătatea şi mai ales că asta ar trebui să conteze. De ce oare, în loc să ne gândim la trupul nostru, la ceea ce facem cu el, medităm aproape de fiecare dată la mâncare şi la ceea ce ar trebui să nu facem. Haideţi să alergăm în fiecare zi 5 kilometri şi vom descoperi că 1000 de calori nu mai contează, haideţi să umblăm pe jos mai mult, haideţi să ne trezim la ora 10:00, haideţi să iubim din toată inima, fără să ne gândim la consecinţe. Atunci nici nu se va mai pune problema mâncării, pentru că un om care trăieşte cu adevărat poate să mănânce orice.

Mileniul III aparţine micilor obsesii, iar problemele omului modern par să se multiplice pe măsură ce societatea se dezvoltă. Deşi astăzi suntem mult mai sănătoşi decât în urmă cu 50 de ani, bolile ne preocupă infinit mai mult, deşi astăzi opţiunile sunt practic nelimitate, nouă ni se pare că suntem constrânşi. Paradoxul intitulat om de ştiinţă modern nu reuşeşte să înţeleagă realitatea, pentru că pleacă de la prejudecăţi, încearcă să perceapă lumea prin intermediul corolarelor apriorice. Şi, oricât a încercat Kant să dovedească contrariul, “a priori” înseamnă ghiceală şi de foarte multe ori maliţiozitate!

Este normal să mâncăm astăzi altfel, pentru că avem deja în spate câteva mii de ani de dezvoltare. Ideea nu e să revenim la mâncarea naturală, pentru că aceasta nu mai e de mult rentabilă. E-urile sunt esenţiale pentru cultura gastronomică modernă, pentru că ele ajută la păstrarea mâncării şi oferă multe dintre gusturile indispensabile fiecăruia dintre noi. Vrem natural, natural, dar ne-am îngrozi dacă am primi asta!

E foarte uşor să acuzăm, este foarte uşor să aruncăm cu noroi. Se spune că marile magazine exploatează forţa de muncă tânără, dar câţi dintre tinerii care lucrează acolo ar prefera să fie şomeri? Se spune că marile magazine îi obligă pe oameni să mănânce nesănătos, dar câţi dintre noi ar vrea să depindă de o ploaie sau de câteva bucăţi de balegă pentru a avea mâncare? Să întoarcem oglinda, măcar pentru câteva secunde!

E uşor să acuzi, mai greu este însă să cauţi soluţii… Cei care se lamentează trebuie să înveţe să trăiască. Haideţi să căutăm metode pentru a arde grăsimile în loc să restricţionăm ceea ce mâncăm, haideţi să vedem avantajele oferite de o franciză în loc să o condamnăm. Ne convine că oriunde în lume am intra într-un McDonald’s, mâncarea are acelaşi gust şi aceeaşi calitate, dar protestăm când orele de sedentarism cronic ne distrug sănătatea. Le vrem pe toate, fără să înţelegem că perfecţiunea nu trebuie să existe.

Cultura scuzei trebuie să dispară. Nu suntem obligaţi să mâncăm în stil fast food, publicitatea nu va înseamna niciodată manipulare. Trebuie să renunţăm la ipocrizie şi să învăţăm să trăim în mileniul III ca oameni ai mileniului III. Până la urmă, ceea ce mâncăm ţine exclusiv de opţiunea personală... Iar opţiunile unora sunt pur şi simplu mai naturale: 

”Nu ştiu de ce, dar cred că divina doamnă a bucătăriei californiene mânca şi după ora 6 seara!” 

                                                                                       Dan-Silviu Boerescu (în Poftele) 

            Este timpul să descoperim frumuseţea vieţii, este timpul să trăim cu adevărat, fără teamă, fără prejudecăţi. Universul ne aşteaptă. Să ne bucurăm de o legumă la fel cum ne bucurăm de un produs exclusiv sintetic. Frumuseţea mileniului III este diversitatea. Putem citi Coranul în timp ce savurăm un dublu hamburger, nu este nicio problemă. Şi dacă adăugăm un pahar de Tokaj, sau, după gust, o Coca Cola rece, vom descoperi că viaţa este atât de simplă şi de frumoasă. Până la urmă, why change perfection?