Născut în 1937, comuna Malovăţu, Mehedinţi. Medic generalist. Debut 1971, cu poezie. Membru al USR. Autor al celebrei cărţi de povestiri fantastice Bătrânul Anticar.

 Prăbuşirea limitelor                             (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

Privind cu luare aminte lapidariile antice, ni se induce convingerea mângâietoare că Pallas-Athena, zeiţa fecioară şi atotputernică, indica şi consacra cu străşnicie limitele. O vedem concentrată, fixând şi apăsând cu suliţa colţul unui zid de piatră şi părând a spune tuturor celor ce o adorau: dincolo de această linie nu se va trece! Şi o veţi face inutil. Dincolo este o lume inaccesibilă vouă. Şi, de veţi încerca, e fără sens. Tentativa voastră este o temeritate care vă va pierde. E lipsită de semnificaţie pentru voi şi este împotriva mea. Este invita Minerva. Anticul cuminte ştia ce înseamnă hybrisul şi asculta de veghea zeiţei războinice ca de un semn al Destinului.

Zeiţa nu voia să ia cunoştinţă de dezamăgirea intelectului omului, atât de nărăvaş în pornirile sale de cucerire, - când încă zeii mai coborau la mama Gaea – Pământul. Coborau printre oameni încurajându-i şi, atât de des, temperându-i. Semnele lor îi spuneau omului: „Contemplă, priveşte cu atenţie totul, luptă şi bucură-te, dar nu te apuca de lucruri imposibile decât dacă ai învoirea noastră. Ascultaţi de poetul înţelept care vă va spune într-o zi: Est modus în rebus, sunt certi denique fines.

Nu prea păreau să-i servească omului asemenea concesii bătrâneşti. I s-a părut potrivit cu firea lui să le încalce şi să treacă dincolo de limite. Credem că aşa s-a născut şi literatura SCIENCE-FICTION.

Existau, de altfel, precedente. Nu zeii avuseseră focul, acest lucru magic care încălzeşte trupul şi sufletul, dar care mai şi schilodeşte pe cei care se joacă cu el şi pârjoleşte totul pe unde trece?... Nu ei creaseră lumea invizibilă de care te loveşti când nu te aştepţi?

Acum flacăra ce purifică totul, gândeau oamenii, este şi a noastră şi ne ajută să visăm încălzindu-ne. Şi cât de departe ne poartă gândul privind agitaţia flăcărilor din vatră!... Te uită cum ia maştere miracolul, cum poate fi învinsă spaima şi cât de repede ne putem îndepărta de pericolul care ne paşte. O facem închipuind totul, o facem visând... Parcă nu mai suntem aici, dar suntem totuşi lângă această vatră sacră, vedem ce vrem noi să vedem şi suntem departe.

Da, Ei, Nemuritorii, se ştie, au toate puterile, ei pot fi oriunde, oricând, ei ştiu ce va fi mâine şi peste zece ani, pot veni din trecut şi se pot întoarce în viitor. Cât de întinsă-i lumea, o cunosc toată, un biet cioban se trezeşte cu zeul pe munte, el scoate capu-i bărbos din întinderea mării calme şi potoleşte cu un singur gest furtuna. Se pot bucura toţi pe muntele lor, dar le place să hălăduiască prin Arcadia ferice şi să ajute vreun sărman în coliba lui singuratică.

Legenda lor aurită ne spune că o lebădă sacră a acoperit-o pe Leda, că Ganimede, copilul sublim, a fost răpit de vultur şi a ajuns paharnic pe Olimp, că neîntrecutul mesager Mercur îl poate conduce pe un curajos în Infern, că el, zeul, poate trece nevăzut pe lângă omul împovărat de griji lăsând un semn fast al trecerii sale. Şi omul l-a recunoscut. Mai ales omul care a stat îndelung la pândă, a vegheat şi s-a temut. Dar dorinţa de  a-l vedea şi de a-l cunoaşte a fost mult mai tare...

Aşadar de ce n-ar fi şi omul ca el... Măcar visând cu ochii mari, măcar cu puterea gândului, cu el rupând toate zăgazurile închipuirii, sfărâmând toţi pereţii, dărâmând toate stavilele... Nu poate crea un cons-tructor înzestrat, precum Dedalus, un nesfârşit Labirint în care să stea ascuns monstrul Minotaur? Dar şi acel întunecat drum poate fi străbătut de un erou, asemenea nemuritorilor, cum a devenit Tezeus. Va lăsa în urmă-i un fir al Ariadnei şi, după ce va fi răpus monstrul, se va întoarce, stăpân al Aticei, dar nu şi al destinului său. Temerarului erou îi va fi dat să învingă pericolele, să încalce limitele şi să umble prin Hades. Îndrăzneala a făcut din el, un biet fiu de rege, mai mult decât un erou – un supraom.

Urmând acelaşi gând al îndrăznelii şi închipuirii nu va putea Icarus, închis cu tatăl său Dedalus în Labirint, să atingă Soarele cu aripile-i de ceară? De prisos va fi orice sfat împotriva marii lui acţiuni. Zborul, zborul – ce fericire!

Dar dacă cel dintâi Icar a murit din nesăbuinţă, alţii mai atenţi, dar oricând în pericol, au trecut curent la practica zborului. Ne este de ajuns acest zbor monoton care este, la urma urmelor, al Ştiinţei? Noi, temerarii gândului dezamăgit, îl vrem pe acela al Ficţiunii. Un zbor infinit mai impresionant, intergalactic.

Omul, măsură a tuturor lucrurilor, poate fi şi măsura fiinţelor extra-terestre care ne gândesc pe noi şi demult vor să ne cunoască mai bine, după ce, cândva, ne-au luat măsura trupului şi a organelor, ne ştiu culoarea ochilor şi a sângelui, ne-au anesteziat, ne-au răpit ca să ne programeze zilele şi faptele. Au lăsat şi urme ale trecerii lor. Căutaţi-le prin deşerturi, pe platouri montane, în preajma piramidelor astece. Iată-i venind din spaţiul-timp şi mişcându-se greoi, aici unde entitatea eternă se desparte în două. Geometria lor nu este şi a noastră, dar reciproc le putem învăţa noile dimensiuni şi forme, cum putem, pe feluri necunoscute de unde, comunica. Şi, dacă sofistul Gorgias a spus că nu există nimic, că dacă ar exista nu ar putea fi cunoscut, iar dacă ar fi cunoscut nu ar putea fi comunicat, imaginaţia dezlănţuită, expresie a cuceririi fără limite, ne asigură că totul poate fi cunoscut şi pătruns, că bizarul, tăcutul, întunecatul univers poate fi comu-nicat, în cele din urmă. Savantul, omul dotat cu intuiţii speciale, copilul supradotat, tânărul în transă, în extaz şi în somn hipnotic pot vedea până dincolo de primele stele, pot comunica şi cu viteza luminii şi, de ce nu, cu senzori ultratranzistori, pot pătrunde înspăimântătoarele spaţii pascaliene instantaneu.

Cândva, înainte de 1600, un rabin insomniac, Loew ben Bezalel făurise cu mijloace demonice un om de lut – Golemul. Făcătura magică fusese animată, avea toate funcţiile omului creat de Dumnezeu, dar era lipsit de bucurie, de orice ideal şi de orice norme morale. Era doar o slugă posacă. Putea fi în stare să răspundă la o comandă, la oricâte comenzi, făcea orice şi fără nici o măsură. I se  spunea scoate apă şi omul de lut scotea toată apa din fântână. Seca puţul. Din când în când îl apuca nebunia şi o pornea pe uliţi îngrozind lumea ca un nebun sau ca un om cu creierul înecat în alcool care priveşte fix şi o ţine oblu pe coama străzii. Pe unde trecea, monstrul strivea cu uşurinţă vreun pieton distrat. Pe uliţa ce-o străbătea văzduhul se făcea de ceaţă şi trecătorii simţeau o nelinişte stranie, vecină cu groaza. Nici aşa, ar fi zis rabinul. Golemul era un pericol şi de aceea a trebuit să fie sfărâmat, prăbuşit în lutul din care a fost construit, tot prin mijloace magice, de data asta de destructurare. Praga şi omenirea au fost astfel salvate.

Dar Golemul a devenit un leit-motiv al literaturii SF. Puterile lui sunt acum uriaşe, sunt fără limite şi, totuşi, scriitorul imaginaţiei neînfrâ-nate şi nepotolite îl electrocutează când vrea el. Are mijloace, fotonice, nucleare şi electronice. Cu alte cuvinte, îşi foloseşte sclavul atât cât are nevoie. S-a întâmplat însă ca şi golemul lui să o mai ia razna. Atunci vai de acel meşter. I-a fost dat să piară, dar specia lui nu. Şi ce carieră uriaşă a făcut acest golem! I se spune, curent, robot, nume ordinar şi simplificat, dar el are o mulţime de alte nume şi cunoaşte o răspândire universală. Are specii, rase şi tipologii. Sunt indivizi de vârf, selecţionaţi, de serie, mărunţi, apoi de adunătură. Golemul de astăzi se poate anima singur dacă îl atinge vreo rază sau vreun cuvânt, e reproductibil, suprainformat, raţionalist, de neînvins în luptă, campion în ceea ce i se coamndă să fie, poate fi şi inactiv, dar de fapt nu adoarme niciodată. Din specia uriaşilor fiind, nu se teme de nimic, ucide când i se năzare fără să dea seamă cuiva, are aspiraţii de cucerire a lumii sau a lumilor, duce războaie cu alţii de teapa lui şi e greu de spus dacă moare vreodată. E dotat cu unul sau mai multe programe, comportamentul lui e codificat şi cunoscut, ansamblul activităţilor şi năzdrăvăniilor sale poate fi citit pe un ecran care îl goleşte de toate datele şi informaţiile. Ascunde însă ceva indicibil care poate fi la originea unui prăpăd neaşteptat. Sunt puţine şanse ca un campion mondial de şah să-l întreacă, iar dacă creatorul lui dispare, sau înnebuneşte, nu se ştie bine ce ar putea să mai facă. Un robot, dezabuzat, pe gânduri sau ajuns    într-un hal de decrepitudine fără margini, a reuşit să scrie o carte SF. Dar proastă. Asta-i situaţia. A trebuit să-şi învie stăpânul care să-i spună să-şi vadă de treabă. El are altă menire. Dar nu există numai roboţi. Mai sunt fel de fel de subspecii cu însuşiri fabuloase care îţi opresc gândurile în loc, neîndrăznind să-ţi poţi închipui puzderia de fiinţe ale imaginaţiei SF. Numele lor nu cred că pot fi ţinute minte şi adesea ecranele atotştiutoare le încurcă. Numele li se pierd în spaţiul-timp de cum se nasc iar, la numărătoare, nu dau mereu aceeaşi cifră. Se poate spune că se simt bine în acest fluviu al devenirii care se varsă în Neant.

Dumnezeu, cum spune Cartea, a creat lumea nevăzută: îngerii, serafimii şi arhanghelii. Omul, în dorinţa lui incontrolabilă de imitaţie a structurilor eterne, vrea azi să facă concurenţă Creatorului, sugerându-ne o lume nevăzută, neauzită, impalpabilă, cu desăvârşire în afara simţu-rilor. Antimateria sa o culege din pulberea spaţiilor, din praful inter-stelar luminat de razele stelelor ce nu mai sunt demult. Sunt negre şi nevăzute. Poate vreun şuier straniu să le mai ateste existenţa stinsă. Pentru omul de azi, neaşteptat în viziunile lui insolite, viitorul este probabil, dacă nu sigur, asemănător cu fluxul gândurilor închipuirii lui raţionale şi haotice.

Sugestia este însă enormă. Şi ne inundă. Pentru că toate facerile SF sunt cuceritoare prin mijloacele cuvântului scris, auzit, şi prin imaginea vorbitoare. Asaltul este în valuri mari şi fără precedent în istoria culturii. Lumea ficţiunii ne lasă să credem, ne sugerează, ideea imposibilă că într-o zi, nu prea îndepărtată, va lua locul lumii reale. Azi nu mai avem de a face cu ceea ce s-a numit, curent, cândva, viziune tehnică, previziuni ştiinţifice, proiecţii savante de cucerire a secretelor lumii, a tainelor cosmosului sau a articulaţiilor ascunse, nucleare. E vorba acum de o lume ficţională/ficţionalistă, lumea lui als ob (ca şi cum), uriaşă prin grandoarea şi diversitatea ei, născută din silogisme, intuiţii, deducţii, obiecte, din fragmente de gândire logică şi paralogică, împletite cu o pastă iraţională, indicibilă şi informală, dar mereu reanimată. Ciudat este că proiecţiile SF, deşi seamănă enorm de mult cu superstiţiile de tot felul, ca şi acestea trebuie luate în serios pentru că preocupă şi zdruncină gândirea, renasc sub forme noi şi terifiante.

Sugestiile ştiinţei nu mai sunt suficiente pentru naşterea şi explicarea literaturii SF, ci secretul proliferării ei trebuie căutat în dezamăgirea imaginaţiei. Ar părea să fie un joc gratuit al inteligenţei şi ar fi comod să fie aşa. Dar nu este. Este mai degrabă un reflex al spaimei fără obiect a omului modern, o materializare irepresibilă şi inconştientă a angoasei sale. Nu numai somnul raţiunii naşte monştrii ci şi rana adâncă din pieptul omului de azi, rănit de istorie, de moarte şi de viitorul sinistru pe care îl pregătesc armele, ajunse în stare de autoproliferare. Omul se întreabă cât va mai fi, şi încearcă să-şi prevadă soarta, delirând fantast şi creind făpturi mai rezistente decât firava lui fiinţă, făpturi lipsite de graţie, de nobleţe şi de credinţă, dar sigure de sine şi greu de învins. Este o lume paralelă, complementară, mai sigură în iluzia ei de rezistenţă infinită. O lume a valorilor stranii. De la maşina zburătoare controlată de heruvimi, din cartea profetului Iezechiel, îndrăzneala autorului SF ajunge să ne convingă, ca altădată, la un post de radio, Orson Welles, cineastul, de materializarea obiectelor cosmice şi de iminenta invazie a lumii noastre de către fiinţe necunoscute din spaţiul sideral.

Azi, fantasticele proiecte davinciene au fost întrecute mult de creaţii ultraraţionale cu însuşiri ce îţi taie răsuflarea.

Ştiinţa-ficţiune a precedat în imaginaţie naşterea invenţiei unui „Nautilus”, iar azi avem de a face cu creaţii ad-hoc faţă de care sublimul submarin vernian a fost un prunc foarte firav.

Iubitorii de SF aşteaptă cu respiraţia tăiată sugestiile cărţii Apocalipsei care se leagă ezoteric, dar şi prevăzut, sperat şi temut, cu milenarismul, niciodată epuizat, iluzoriu şi caduc. Dar imaginaţia SF este departe de a consta numai în construcţii fizice, biologice şi logice, din materie şi antimaterie, de forme stranii, de dimensiuni incerte, cu virtuţi de plutire, de zbor lenticular, de trecere în invizibil, de teleportare şi din materializări surprinzătoare.

Materia de azi a literaturii SF este imaginaţia înseşi – suport şi posibilitate care susţine un interes perpetuu, efect al dezamăgirii tuturor graniţelor minţii. Această căutare, dincolo de prăbuşirea limitelor gândirii logice, are satisfacţia unei acceptări la marginea verosimilului.

Gândirea relativistă, care a făcut posibilă această literatură uneori copleşitoare prin interesul abstrus pe care îl naşte, îşi găseşte confirmarea tocmai în varietatea formală/şi informală a formidabilei capacităţi de plăsmuire umană.

Din această literatură se degajă, în afara palpitantei curiozităţi pentru împlinirea iluzoriului, o eudemonie – bucurie a gândirii vecină visului frumos şi extazului.

La sfârşitul lecturii, mai mult decât în orice altă literatură, cititorul, care a galopat pe şirurile cărţii învingând spaţiul şi timpul desfăşurărilor fantaste, al structurilor îmbibate de stranietatea textelor, acceptând toate convenţiile poate să exclame, ca altădată fizicianul Arhimede din Syracusa, cântărind o coroană de aur a tiranului şi descoperind astfel greutatea specifică a corpurilor: Eurika – cu o bucurie al cărui secret nu-l ştie decât el.