În România, ar trebui să specific. Nu ştiu cum se poate face acest deziderat (al societăţii, nicidecum al individului) prin alte părţi. Am auzit că prin China îi împuşcă pe hoţi (dacă nu sunt personalităţi comuniste, bineînţeles – sau dacă nu apucă să fugă în Canada, cu milioanele după ei...). În Columbia probabil se face devenind baron latifundiar - atunci nu mai furi, vinzi droguri. În fostele ţări comuniste privatizezi rapid. După ce tot e a cuiva (şi nu a „tuturor”), nu mai ai ce fura... Şi noi suntem ţară „fostă”.

Dar ce ne facem când (mai totul) a fost deja privatizat, mâncat, îngropat sau vândut? Şi, totuşi, se fură prea mult? O soluţie (parţială, pusă deja în practică) este să trimiţi actualii şi virtualii hoţi (mai curând, găinari) în Europa. Sigur, şi România este în Europa, dar îi poţi trimite cât mai departe. La Roma, la Madrid, la Paris... Fără ei în ţară, şi numărul hoţilor (găinarilor) e mai mic, qed.

Dar ce ne facem cu marile tunuri? OK, hoteluri nu mai sunt. Nici combinate, nici flote, nici Deltă... Dar mai sunt proprietăţi de protocol, şosele, parcuri, grădini zoologice... Cum putem să le furăm pe astea mai puţin?

Soluţia este simplă. Realegem nişte politicieni. Nu trebuie să ne batem capul pe cine anume, sau ce partid – până la urmă nu contează. Ori se migrează, ori se aliază. Trebuie neaparat „reales” – în prima legislatură e încă „puiandru”, nu are tupeu, nu are cinism, ciupeşte şi el ici şi colo (semănând mai mult cu cei trimişi la Roma...). Nu au relaţii, abia îşi face prima casă, îşi achiziţionează primul Picasso, îşi face rost de-o palincă şi nişte caltaboşi...

Abia în a doua devine „lup tânăr”. A învăţat între timp că nu are de ce se teme. Că „şeful” îl va mângâia paternal pe creştet când îi va înjura duşmanul. La fel, dacă îi va trimite pe rromi în deşert, sau îl va trage pe Regele Spaniei de bretele. Că o mare „bucată” e halită mai uşor dacă nu se pune singur la masă. În plus, unul sau altul dintre „comeseni” poate asigura mai multă protecţie, în caz că apare „omul prost şi ceasul rău”... Îşi face prieteni proprietari de media, jurnalişti, cocote, popi...

Să luăm par examplu casele. Home, sweet home... Pot fi vile, apartamente, nu contează - numai în Bucureşti să fie, cât mai în Centru. Au fost ale oamenilor, întâmplător (dar nu neaparat) „burghezo-moşieri”. Au venit comuniştii pe tancuri sau per pedes şi le-au luat. Le-au făcut „bunuri ale întregului popor”. Vorba fie, al naibii să fiu dacă părinţii mei, sau eu însumi am văzut măcar unul din aceste „bunuri” pe dinăuntru. Partidul le-a declarat „protocol” – putea să declare ce vroiau muşchii lui, cine avea ceva de zis învăţa cum se taie stuful stând în apă până la brâu... A venit buna zi în care Cească a fugit şi a făcut loc „revoluţionarilor”. Dovedind că aşchia nu sare departe de bârnă şi că ochii oricum sunt albaştri, aceştia s-au mutat în „prorocoale” – dacă nu în prima, în mod cert în a doua legislatură. Că ei sunt de fapt „realeşi” ba parlamentari, ba guvernaţi, ba preşedinţi, ba consilieri, ba senatori, ba directori... de vreo 18 ani Vorba lui Agamiţă: cum să rămână ei fără coledzii?

Şi stăteau în protocoale chiar dacă aveau case în Bucureşti. Nu că asta îi împiedica pe unii chiar să stea în propria casă, plătindu-şi sie însuţi (sau vreunui membru al amiliei cât se poate de apropiat) chirie lunară din banii Guvernului. Fără contract, fără chitanţă, fără justificare. Nu se ştia nimic, decât suma primită de la „popor”: 1000 euroi pe lună. Chestia aia se numeşte „îndemnizaţie”, nu furt, să fim bine înţeleşi. Pentru că unii au dat din gură (la instigaţia „duşmanilor”, desigur), s-a pus în mişcare mecanismul de „spălare” a cazurilor de furt: Parlamentul. Adică, realeşii. Au votat (în astfel de cazuri votează „în regim de urgenţă” în unanimitate; doar la legile de care beneficiază restul lumii se câcâie ani de zile...) că furtul nu e furt, sau dacă e, se pedepseşte prin lege cel ce îl numeşte aşa. Desigur, a rose is a rose by any name, iar o pasăre care măcăie, înoată şi păseşte „răţeşte” este o raţă, dar honni soit qui mal y panse – realeşii noştri pot fi daţi exemplu de „albeaţă” în reclamele detergenţilor... Pe urmă, ca să taie de tot macaroana „duşmanilor”, au votat (cum ziceam, în regim de urgenţă în unanimitate, în ciuda amendamentelor prezidenţiale) că acele case (home, sweet home) ocupate abuziv sunt de drept (şi de fapt) ale lor! Să îi mai acuze cineva că îşi fură propriile locuinţe – nu îi va râde toată lumea? Chiar şi cei ce râd mai străpezit...

În plan general, ei lucrează pe multiple planuri. De exemplu, au votat tot cum ziceam o lege care i-a atras ambasadorului american un şut în dos de la românii vaşnici. Hoţii tind să dispară cu desăvârşire. Acum poliţia trebuie să îi anunţe cu muuuult înainte că are de gând să îi percheziţioneze, să le intercepteze corespondenţa şi telefoanele, să îi prindă în flagrant, să îi fileze. Acum are dreptul să o facă nu numai cu acordul Procuraturii – ci şi cu cel al şuţului. Democraţii din cele mai democratice ţări au rămas paf la inventivitatea românilor. Cum o să mai ai furturi, cu astfel de legislaţie?

Dar au găsit şi aliaţi: procurorii. Aceştia, din corupţie, nepricepere – găsiţi voi eticheta – dau sistematic judecătorilor prilej să folosească ştampila care lasă urma „NUP”. De fapt, cred că sunt judecători care au numai această ştampilă, nici nu mai citesc dosarul - ştiu că e incomplet. Oricum îl poate declara incomplet, cu legile votate (v-am spus eu cum) de realeşii nostri. De exemplu, un anumit judecător poate declara (nu degeaba, desigur) că o importantă informaţie nu a fost menţionată. De exemplu, că vecinul acuzatului a părăsit locuinţa în dimineaţa respectivă purând o cravată albastră cu picăţele portocali. Hei, cum o să deschidă proces când nu ştie ce cravată purta vecinul?! Lasă că deseori lipsesc informaţii pe care şi Gâcă în clasa a treia le-ar fi ştiut: propria semnătură, de multe ori... Să zicem că un poliţai care nu avea cu ce-şi omorî timpul dă peste unul care sparge o maşină de bani. Îl arestează (cum ziceam, ilegal acum) şi cheamă un procuror. Acesta face un raport în care zice că cineva e banuit că a spart ceva (la faţa locului s-a găsit un sac, evident nespart...), după care uită să semneze raportul. Păi nu a mai scăpat România de un caz de furt?

Deci, suntem foarte aproape de a face ca în România să se fure mult mai puţin. Chiar deloc. În ultimele zile, singurul hoţ prins a fost italianul Omar – poate ca represalii pentru că românii mai sunt arestaţi pentru furt mai ales în Italia. Să înveţe şi italinenii ce înseamnă să fii discriminat!

Dar cu casele (home, sweet home), cum rămâne? Vă spun eu: suntem pe drumul cel bun. Păi dacă aleşii îşi iau legal casele de protocol, care va să zică rămân mult mai puţine. Încă vreo două legislaturi şi nu vor mai fi nici de sămânţă. Să vrea respectivii realeşi să mai fure un „protocol”, nu vor avea de unde – doar nu or să îşi fure propria casă, nu? Asta ne dovedeşte că va trebui să îi votăm mult şi bine tot pe cei de acum. Ei au case în Bucureşti. Alţii, noi, unde vor sta dacă nu în protocalele care oricum nu mai există? În Gara de Nord? Şi dacă nu mai există „bunuri ale întregului popor”, nu se vor apuca ei să ia, legal (că doar ei fac legile, în unanimitate şi în regim de urgenţă) , casa mea, a ta, a ăluia, a ăleia?... Mai precis, a nealeşilor?

Cum ziceam, răspunsul la întrebarea „cum se poate fura mai puţin?”, în România este unul simplu şi la îndemâna noastră: să îi realegem mereu tot pe ăştia!