 |
|
|
|
|
|
“M-am
născut în 20 Septembrie 1945 în oraşul lui Fănuş Neagu, Mihai Sebastian şi
Panait Istrati, adică la Brăila,” declara scriitorul într-un interviu.
“Dar mi-e teamă că n-am înţeles chiar complet acele locuri.
Spun asta pentru că de cîte ori mă duc acolo, repede încep să duc dorul
altor locuri, locuri oculte, sofisticate, unde oamenii vorbesc încet şi
gesticulează cu rezervă, oameni care cred mai puţin în natură, cît în
cultură. Iar cînd sunt departe de Brăila, tînjesc după ea. Acolo am
copilărit, printre silozuri de grîu cu şobolani cît pisicile şi curve care
spuneau, fără nici-o variaţiune, că le cheamă D-na Elvira. Peste
Dunăre era balta, cu misterul ei la care n-aveam acces.. Odată însă am
‘compensat’: un ofiţer de marină stătea pe malul fluviului pe o bancă cu o
femeie. Se uitau pe rînd cu binoclul la ape. Din cînd în cînd puneau scula
pe bancă şi se sărutau. Se sărutau atît de prelung încît mi-am putut permite
să mă aşez lînga ei.
Cînd s-au rupt din sărut (ce teroare! Oare ce fac? mă întrebam fascinat de
misterul dragostei pe care abia o intuiam) s-au uitat amîndoi miraţi la mine
de parcă eram un înger murdar, apoi ca să-i ignor, el mi-a făcut un semn să
iau binoclul şi s-a prins din nou într-un sărut cu ea.
M-am uitat repede cu lăcomie la bălţile de dincolo de Dunăre.
Din scurtele lor frînturi de
conversaţie, am înţeles că erau în luna de miere. Cînd au început din nou să
se sărute am luat iar binoclul şi de data asta mi-am permis chiar “comfort
sporit”: m-am ridicat în picioare şi m-am benoclat pe îndelete la stufărişul
nesfirşit. Eram ca vrăjit: ştiam că fiorosul Terente trebuia să fie pe
acolo; sau Codin; sau măcar un lipovean care aştepta să dea peşte pe votcă.
Dar n-am văzut decît trestii plîngătoare şi mai ales un fel turte de floarea
soarelui, dar fără cenuşiul de pe creştet de parcă o boală ciudată le-ar fi
făcut să nu mai facă seminţe. A trebuit să treacă aproape zece ani ca să
înţeleg că erau ţestele rase ale deţinutilor politici; şi mult mai mulţi ani
pînă cînd să aflu de la prietenul meu Ion Omescu, că era şi el printre ei.
‘Nu m-au putut omorî’, mi-a spus el cu mîndrie la doi ani după ce-a
ieşit din puşcărie, unde scrisese poezii pe săpun. Dar in august 2000 ceea
ce bestiile n-au reuşit să facă, Ion a înde-plinit cu propria lui
mînă şi s-a sinucis la Paris.”
Mama scriitorului, Elena, a fost profesoară de istorie la
liceul de fete din oraş. Tatăl, Vasile, “a fost pentru scurtă vreme în
magistratură, apoi ‘eliberat din funcţie’ cînd autorităţile comuniste au
epurat sistemul”.
Studii la facultatea de engleză din Bucureşti. Coleg cu
Andrei Brezeanu. Profesori: Stefan Stoenescu, Virgil Nemoianu, Gelu
Ionescu. Licenţa cu teza Accident si
Conştiinţa în Shakespeare.
Ideea centrală, spune autorul, este că putem trece prin viaţa bine mersi
fără să-i pătrundem esenţele şi dintr-odată, datorită unui eveniment care
pare aproape întîmplător, să zicem un "accident", creează un ecou adînc în
conştiinţa noastră, şi atunci vedem Realul.
1970-1980 profesor de engleză la liceele Sadoveanu, Caragiale
şi Coşbuc din Bucureşti. Pentru scurtă vreme, înainte de plecarea din ţară
este asistent de engleză la ASE. In 1980 devine redactor la revista "Viaţa
Romînească". Colegi: Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Vasile Andru.
Scriitorul s-a format în
climatul fertil de la începutul anilor ’80. “O amintire deosebită:
frecventam grupul de tineri scriitori din care făceau parte Stelian Tănase,
Florin Sicoe, Traian Cosovei-fiul, adunaţi cu toţii în jurul lui Nicolae
Breban. A fost cea mai febril-‘dostoevskiană’ perioadă din viaţa mea”.
In
1985 emigrează împreună cu soţia sa, Magdalena şi fiii lor, Matei şi Ovidiu,
in Statele Unite.
|
|
|
Incidentul
(fragment
de
roman)
(Conexiuni Nr.
15, mai 2006)
Haralambie Roşu stă pe treptele rulotei şi priveşte
spre Punct. În raza lui de vedere intră şi două bocitoare care se întorc de la
supermarket şi asta îl irită. Pentru el, oricât de înflorate le-ar fi rochiţele,
muierile astea rămân simbolul morţii. Datorită vârstei lui înaintate, el e cel
mai aproape de moarte din toată zona aceea. O ştie. Îşi aduce aminte de Stela şi
de cazino. Se surpă ceva în el ori de câte ori îşi aminteşte că se culcă şi cu
alţi bărbaţi – şi asta se întâmplă aproape tot timpul. Face dese crize de
gelozie la rulotă şi atunci geme, strigă la albine, izbeşte cu pumnii lui
îmbătrâniţi în pervaz…Singura consolare e că o face pentru bani. Dar sex fără
dragoste, cu frecvenţa asta, trebuie că lasă sechele teribile. Această durere
din inima ei…cum ar putea s-o facă să dispară?
Şi deodată se gândeşte să facă un gest riscant (dacă
ar şti, gândeşte el fugitiv, Silvia şi Olga l-ar urî şi dincolo de mormânt): să
o ajute să achite ce datorează în urma accidentului cu autocarul şi să-i dea
bani ca să-şi deschidă un business în Bucureşti. Ar putea să procure banii dacă
ar vinde casa pe care i-a lăsat-o moştenire sora lui din Târgovişte. Silvia
crede că-i lăsată bisericii din localitate; nu ştie că soră-sa a aflat înainte
de a muri nişte lucruri nu prea ortodoxe despre preotul local şi s-a răzgândit.
“Sunt dezgustată de preotul Dobrejeg,” i-a spus ea
la telefon cu puţin înainte de a muri. “E curvar şi chefliu. N-are nimic sfânt
în înfăţişarea lui. Mereu se hlizeşte…şi are un râs unsuros care-mi face greaţă.
Nu restituie banii împrumutaţi. Lumea se referă la el ca Diavolul de sub sutană.
Aş vrea să-l văd dat afară din sat.” Lui Roşu i-a părut rău să audă lucrurile
astea. Pentru sora lui preotul, locurile natale şi prietenii vechi erau
singurele temeiuri morale de când rămăsese văduvă şi mai ales de când singurul
ei băiat murise în Legiunea Străină. Nevorbind cu cumnata ei de mai bine de 10
ani, Silvia habar n-are de aceste modificări în testamentul acesteia şi Har se
felicită că a avut inspiraţia să nu facă nimic ca să le împace. Casa e lângă
primărie şi acolo se caută sedii pentru companiile care au invadat zona.
Formează câteva numere de telefon şi în fine
ajunge la o firmă imobiliară din Târgovişte. Dă adresa casei şi roagă să fie
sunat peste o zi-două ca să i se spună cam la ce sumă se poate aştepta să ia
dacă o scoate la vânzare. “Cunosc strada şi cred că ştiu şi unde e casa. Aşa, pe
neve,
vă spun că vă puteţi aştepta la 100.000 de euro,” spune agenta.
Roşu promite să revină şi închide telefonul. E
fericit la gândul că ar putea să-i facă lu’ Stela această surpriză. Ah,
dragostea. Ce sublimă invenţie e inima omenească. Şi ce dar rarisim e să te
îndrăgosteşti. E invadat de gratitudine faţă de
tot
ce i s-a întâmplat, căci şi necazurile şi-au avut rostul lor: dacă nu erau ele
nu ajungea să vină în Insulă şi nu ar fi fost martor la accident….Îi e
recunoscător până şi Brigăzii Morale care i-a scris că va începe procesul
împotriva foştilor susţinători ai Comunismului! Toate necazurile s-au răsucit şi
şi-au arătat altă faţetă decât cea din momentul când erau necazuri.
Binecuvântări mascate ca necazuri. Se simte nou născut, simte că iubeşte
întreaga umanitate. (Doar din când în când bucuria e intersectată de scurte
fulgere de melancolie că primeşte darul acestei înţelepciuni proaspete la
capătul vieţii). Măr, prin poeziile sale, l-a învăţat să jubileze în faţa vieţii,
dar abia acum se întâmplă
the real thing. Acum, de când există
Stela, trăieşte nu numai litera, ci şi spiritul poeziilor lui.
Niciodată nu voi mai avea 30 de
ani, dar poţi fi fericit şi la 70 de ani. De fapt acum ştiu să apreciez ceea ce
atunci nu ştiam.
Măr…Iartă-mă pentru tot ce ţi-am
făcut şi pentru tot ce nu ţi-am făcut.
Pe şoseaua din spatele hotelului trece un
camion pe care scrie AGREMENT, marele concern care înghite terenuri ca să le
transforme în zone turistice. Locurile acelea vor fi pline de tineret care se va
bucura de viaţă – se gândeşte el, şi pe faţă îi apare un rictus de înfrângere.
El nu mai e tânăr. Nu, n-o să vândă, se decide el, să se construiască în altă
parte. Camionul stârneşte nori de praf. Când praful se ridică, o vede pe Stela
venind dinspre staţia de autobuz.
Femeia mea dragă, şopteşte el văzând-o
costumată în asistentă. Îşi aminteşte de mici cute şi detalii din corpul ei...de
locuri ascunse, de cicatrici vechi.
Înfricoşata mea fetiţă, nu-ţi fie teamă, nimeni nu ştie că ne
iubim.
Ea se îndreaptă spre rulotă. În poşetă are somnifere
puternice. Nu strică să fie pregătită pentru când va veni vremea şomoiogului.
Roşu o să doarmă dus în timp ce flăcările îl vor linge peste tot aşa cum o linge
el. Când intră în rulotă, el alunecă în genunchi la picioarele ei şi-i sărută
pulpele cremuite protectiv împotriva razelor de soare. Îşi vâră capul sub fusta
ei albă de asistentă şi începe s-o sărute pe pântec.
Roşu îi face tot ceea ce i-ar place să-i facă un
iubit. Greu de explicat, gândeşte ea, de ce nu poate un bărbat de 70 de ani să
fie iubitul real al unei femei de 29. E viril, (tăria e deficitară uneori, dar
compensează prin durată), e gentil şi cult, o iubeşte (ăsta e un uriaş
afrodisiac)... dar nu e destul. Iubirea trebuie că se naşte din imponderabile,
mai degrabă decât lucruri cuantificabile. Se uită în sus. Albinele-s la locul
lor, mişună pe luminator acoperind cerul. Vechiul decor. Linişte şi pace.
Un moment propice pentru a înnebuni.
Roşu o mângâie febril de parcă ar avea numai câteva minute de trăit. Anii pe
care i-a acumulat (şi pe care acum îi consideră serbezi) exercită o presiune
enormă asupra lui. “Vreau să şlefuiesc” murmură el, “fiecare clipă care mi-a
rămas, ca pe un juvaer.”
“Nu ştiu ce vrei tu, dar eu ştiu că Hodja vrea să-mi
ia casa!”
N-o ascultă. Nu vrea să audă decât ce-i place. Nu vrea să vadă decât ce-l face
fericit. Vrea să savureze acea zvelteţe vitală, acele rotunjimi şi promisuni de
maternitate care răzbat elegant dar şi agresiv prin sâni, coapse, buze – (ah,
buzele ei de femeie care mănâncă mango şi cântă noaptea), prin tenul bronzat
care trădează o copilărie petrecută în aer liber, prin interiorul roz al gurii
pe care-l vede până la omuşor cînd îşi ţuguie buzele ca să trimită rotocoale
jucăuşe de fum spre el. Refuză celelalte imagini posibile ale ei, chiar dacă,
refuzându-le, rămâne numai cu o aşchie din Stela-cea-reală. Se uită la ea cu
dragoste, îi vine să moară cu ea, în ea! Se posomorăşte amintindu-şi că pentru a
o face să vină la el trebuie s-o ţină în şah.
“Roagă-te pentru mine să nu mă lase nervii,” îi
spune el ceva mai târziu când se aşează la masă. “M-apucă câteodată o
stare ciudată, mai ales când sunt în tren şi privesc cum fug stâlpii de telegraf.
Eram în compartiment cu un navetist obosit” minte el. Omul a scos o sticluţă şi
două pahare de plastic şi m-a îmbiat să bem. Vedeam că are inima grea. Mi-a şi
spus-o mai apoi, din cauza neveste-sii. M-am simţit dintr-odată bine, o
solidaritate ciudată…şi m-am trezit că-i spun lucruri dosite adânc în inimă,
dintr-o nevoie de despovă-rare.”
Ventilatorul zumzăie într-un colţ. El îi ia
faţa în palme, cu afecţiune, şi o sărută.
Are buze cărnoase de tătăroaică,
bune de sărutat prelung când plouă afară, buze ca ale mexicancelor pictorului
Siquerios, cel care i-a călăuzit pe agenţii lui Stalin către casa lui Trotzky.
2
Liniştea e magnifică, doar şoapte de sălcii şi broscoi
îndrăgostiţi. Aspiră mirosul de sălcii şi zâmbeşte către întunericul de unde
vine orăcăitul – cu aceste sunete s-a culcat seară de seară în copilărie, aşa
cum alţii ascultau Noapte
bună, copii, la radio. Sunetele acelea, plus
miresmele de putregai mucegăit cărate până la ea de vânturi ştiute numai de
localnicii bătrîni, fac să răbufnească în memoria ei copilăria. Se râdea mult la
ea acasă, mai ales când ea se producea în faţa celor trei surori şi a
frăţiorului, toţi mai mici ca ea. Broscoii din balta de lângă casă o încântau,
deşi uneori o enerva încăpăţânarea lor de a orăcăi şi a aştepta amoros vreo
parteneră. Stela şi fraţii mai mici nu puteau adormi de concertul lor chiar sub
fereastra colibei lor din baltă, cu pământ pe jos. Striga la ei şi vorbea cu ei
ca şi cum ar fi fost copii. Toţi se amuzau copios. Odată a luat un cartof din
grămăjoara pe care ei i-o pregătiseră şi a azvârlit-o spre broscoi.
“Nu vedeţi că gacicile au plecat cu alţii, netoţilor?”
a strigat ea.
După ce a azvârlit cartoful s-a lăsat linişte peste
ape, dar a izbucnit vacarm în odaie. Copiii săreau în paturi, desfundându-le şi
mai mult arcurile, repetând ceea ce li se păruse mai suculent, căci erau mai
puţin interesaţi în broscoi decât în ce spunea ea.
“Gagicile plecat alţii!” a zis piciul din pătuc.
“Netoţilor!” a strigat o fetiţă de 6 ani. Nu ştia ce
înseamnă cuvântul, dar orice venea de la Stela nu putea fi decât haios. Peste un
minut broscoii au început din nou.
“Îşi merită soarta,” a spus Stela şi a plecat să se
culce.
“Soarta…” a mormăit piciul, moţăind.
Au trecut 15 ani de atunci, dar pare ca şi cum a avut loc într-altă viaţă.
De departe vine până la ea, estompat, un cucurigu. Inhalează adânc aerul, până
când aproape simte că ameţeşte. Ce minunat e în natură după ce ai stat
cvasi-captivă într-o încăpere mică, în pat, cu cine nu vroiai să fii! Dar a fost
şi nefericită în copilărie, mai ales când a venit să locuiască cu ei un văr: a
terorizat-o vreo doi ani cu sex oral…de frica lui ajunsese să pună o mască de
ski pe gură când se culca.
“Ce,” rânjea el, “ţi-ai pus centura de castitate?”
N-a scăpat de el decât când a plecat la armată. După aia a venit ştirea că a
murit în timpul unor manevre. Broscoii orăcăiau chiar şi în timpul înmormântării
şi, fără voia ei, gânduri clandestine îi hoinăreau prin cap: că atunci cînd el
îşi lua ghitara să cânte, broscoii se opreau respectuoşi…Sau că uneori îşi punea
ciorapi desperecheaţi şi striga la mama ei “Ar fi bine să cumperi acelaşi fel de
ciorapi ca să nu mai am astfel de probleme.” În mod sigur l-au înmormântat
cu ciorapi de aceeaşi culoare şi înălţime.
Mamiiii.
Copilul lu’ Filo strigă din adâncurile Insulei. Stela se înfioară. Har o observă.
O întreabă ce s-a întâmplat.
“Nimic,” zice ea nonşalantă bătându-şi capul să
născocească o poveste prin care Har s-o urască pe Filo. “Am mai aflat recent
ceva de Filo de la o pasageră de pe vapor. Furioasă că un vecin de-al ei (fost
şofer la judeţeana de partid pe vremea comuniştilor) a refuzat să-i vândă ei un
teren viran, preferând pe altcineva, Filo plănuia să încropească un comitet aşa
zis pentru depistarea elementelor fost-comuniste care locuiesc în Insulă,
permanent sau temporar.”
Remuşcarea a muşcat-o din nou un pic mai târziu în timp ce stătea
pe pat şi-şi cosea tivul de la halat. L-a văzut pe băieţel în faţa ochilor.
Stătea în-tr-un cerdac şi-şi striga mama
cu o voce tânguioasă. Nu ştie cum îl cheamă şi nici
nu vrea să afle pentru că ar căpăta realitate prin concreteţe. La fel ca şi cu
oarba de la Punct, pe care nu se duce să o cunoască pentru că simte că (e mai
bine să nu aibe detalii). Întradevăr diavolul stă în detalii (Se gândeşte: a
rămas cu acul în mână). A început prin a o băga în comă, apoi l-a împins pe
bătrân s-o omoare şi cu asta a încheiat ciclul.
Mamiii.
Se uită în jur ca şi cum s-ar fi trezit într-un peisaj din vis,
ireal, străin. Unde se află?
Roşu transferă miere din borcanele de
supermarket în cele de plastic. Da, e un peisaj ireal. Şampanie în pahare, pe
masă, aşteaptă. Ce să sărbăto-rească?
Mamiiii. Îşi caută dopurile de
urechi pe care le pune la cazino când orchestra cântă prea tare. Nu le găseşte
şi-şi pune două mici şomoioage de vată. Vata îi aminteşte de menstruaţia pe care
n-o mai are. E stearpă de doi ani de zile. “Firicelul de vată care-ţi iese din
ureche îmi aminteşte de o scamă din buricul tău,” spune el tandru. Eşti
îngândurată, ce te procupă?”
Nu te trăda.
Nu te trăda.
Prin geam îl vede pe DÎ ieşind de sub rulotă şi dispărând
repede printre salcii ca un pui de cămilă. Senzaţia de irealitate devine şi mai
intensă. Şampania e melancolică. Roşu înghite o pilulă afrodisiacă, ia o gură de
apă plată şi se uită la ceas. În curând îşi va face efectul. Trage aer în piept
ca şi cum ar trebui să se scufunde într-o baltă cu nămol. Peste puţin timp va
veni lângă ea plin de elan. Stela zâmbeşte cu amărăciune. Bărbaţii cred că e
suficient să ţi se scoale. Nu ştiu că virilitatea e doar o condiţie dintr-un
mănunchi de alte câteva între care una (factorul critstalizare) e imponderabilă.
Din adâncurile insulei se aude
Mamiiii.
A uitat cum arată pruncul. Nimic nu e real. Sau poate o fi, dar i
se pare că nu e. Mai grav: nu mai ştie cum este când este real. Albinele
freamătă un pic, apoi fiecare se instalează în poziţia voyeristică favorită. Au
şi ele ierarhiile lor. Har se apropie de ea. O copleşeşte cu sărutări pe faţă,
în urechi, pe buze. O îmbăloşează cu iubire. Ea mimează reciprocitate. Nu-i greu,
de fapt e mult mai uşor decât simţirea unui orgasm real. Paradoxal, Dus-Întors a
ajutat-o să înţeleagă acest lucru: într-o seară pe când fuma pe un scăunel în
micul pridvor al rulotei, l-a auzit stând de vorbă cu maică-sa. DÎ spunea, “Voi,
bocetualistele, păreţi a suferi mai convingător decât cele care suferă cu
adevărat, pentru că a mima ceva e mai uşor decât a trăi acel ceva.”
Albinele îşi dau coate. Roşu seamănă cu o lăcustă
uriaşă care desfoliază un pom încărcat de fructe. Îi sărută pântecul…Sânii,
scăpaţi de tirania cupelor, se lăbărţează superb, încântaţi de libertate. O
posedă vârtos, ca recruţii după jurământ, ca ocnaşii evadaţi, ca marinarii de
cursă lungă, ca schizofrenicii vindecaţi de iluzii, ca bărbaţii înşelaţi. Şi în
tot acest timp albinele stau şi aşteaptă. Când ocazional se înalţă, nu pleacă
toate deodată, ci prin rotaţie, cu o disciplină teutonă care l-ar încânta nespus
pe bărbierul Sarpăm. Nu uită să-şi ia cu ele veninul. Dar se întorc repede la
luminator. Stela ar putea să le distingă cu un pic de efort glandele mici de
venin la cozi, ca şi săculeţele pentru polen. Sunt creaturi disciplinate, un cor
tăcut, voyeristic – nu le trebuie reviste porno. Au totul pe gratis acolo, jos
în pat, printre unduiri de miere.
O ustură pieptul de sudoare. Îi e sete. Vaginul e o
rană roz, clisoasă, cu G-ul inertizat de atâta frecare. Vrea să-şi scoată
pârleala pentru o viaţă sexuală de două parale. Ah, de s-ar termina odată
ancheta!
Lasă-mă, mai sunt
şi alte muieri pe lume. Ai nevastă, du-te şi freac-o pe ea!
Dar nu scoate un cuvânt. Îşi pipăie sânii ca şi cum ar vrea să se
regăsească, apoi începe să numere albine.
Cum o fi când
iubeşti? Cred că pierzi noţiunea timpului, nici pomeneală să numeri.
Roşu s-a desprins de ea.
Acum e bine.
Filo.
O are la mână...şi o va ţine ancorată de el cât îi
lumea. Dacă ar muri, s-ar simplifica totul. Îi e ruşine de gândul acesta, dar cu
cât se gândeşte mai mult, cu atât îi e mai puţin ruşine. “Mă chinuieşte gândul
că aparţii şi altor bărbaţi,” îi zice Har. “Îţi dau eu bani ca să-ţi deschizi un
studio particular de dans. Te finanţez până devine rentabil.”
Gândul că acceptând i s-ar îndatora încă şi
mai mult o face să se strâmbe în sinea ei…Mai bine elitarzi. Afară, foarte
aproape de fereastră,
bocitoarele.
“Muierile astea
vin când ştiu că sunt aici. Repetă,” zice şi se îndreaptă spre cuşca duşului.
“Sunt decis să
nu agravez lucrurile. Se spune că cu cât dialoghezi cu cineva mai mult cu atât
poţi să manipulezi persoana aceea mai bine, dar eu am să merg pe principiul că
adesea cu cât te ambalezi mai mult, cu atât te poţi împotmoli mai mult...”
Stela intră la duş. O dâră evanescentă de
spermă i se scurge pe picior…Copiii virtuali nenăscuţi. În ea mecanismele de
făcut copii sunt sterpe. Doi sterpi, ea şi Roşu, numai că ea are 30 de ani.
Halal dragoste, sterp pe sterp. Îl surprinde uitându-se la ea prin uşiţa
întredeschisă. Privirea lui tandră o exasperează. Până la Filo era “bătrânul
căruia i-a căzut cu tronc o fată.” Era greu de suportat, dar nu imposibil, mai
văzuse ea bătrâni excitaţi. Se culcă cu cel care a omorât-o pe mama celui care
strigă mamiiiii…
Avem sânge pe
mâini! ar vrea să-i strige. Tace. Târziu seara,
când aşteaptă vaporul la debarcader, găseşte dopurile de urechi în
compartimentul din poşetă unde îşi ţine prezervativul de rezervă. Stă pe o
banchetă scrijelată cu nume de băieţi, iubiri trecute. În jurul ei e linişte
mormântală. Nu are nevoie de ele.
Totul e real.
3
Când se întoarce la Bucureşti (în fiecare săptămână se duce acolo pentru o zi,
două), teama lui Har e că pe faţa lui s-ar putea citi că-i fericit în Insulă. Nu
trebuie să apară că e prea încântat de şederea acolo. Trebuie să aplice o
strategie nouă în ce priveşte deplasările în Insulă.
“Mă
bate gândul” minte el în această după amiază molcomă de vară în timp ce stau
amândoi în eleganta sufragerie a apartamentului lor din Piaţa Amzei, “să nu mă
mai duc la rulotă. Locul meu nu e printre stupi, ci aici, pe baricade, ca să mă
apăr.” “Iar începi?!” “E mai puţin o chestiune de a mă proteja legal, cât de
conştiinţă: Măr mă priveşte din cer. Iar eu n-am puterea să-l privesc în faţă şi
nu vreau să vină nimeni să-mi spună că eu l-am dus la moarte.”
“Bărbatul meu iarăşi delirează,” se adresează Silvia unei
persoane imaginare. Se ridică şi se îndreaptă spre bar. Tocurile ţocăie ritmic
pe parchet ca un ceas al destinului. Are pe ea o fustă scurtă şi sandale cu
nojiţe care urcă până la genunchi. Îşi pune un pic de lichior
Cointreau
într-un pahar, numai ei. “Ai fost o mică rotiţă şi nimeni n-o să te întrebe
nimic. Chestia cu notele alea din cutia poştală, mulţi colegi de-ai mei le-au
primit. Râd de ele.”
Roşu meditează:
Trebuie să-i menţin iluzia că mă ţine sub controlul ei. În
acelaşi timp trebuia să-i stârnesc mila, mila poate fi o armă eficace. Fă-o să
peroreze.
Tactica lui e să-i prezinte o faţetă ameliorată, dar lăsând totuşi să se vadă
ici, colo că încă nu şi-a refăcut cu totul nervii zdruncinaţi şi deci trebuie
să continue să se ducă în Insulă. Silvia, care se socoteşte psihiatrul familiei,
îi zice: “Îţi inventezi un trecut odios dintr-o pornire masochistică.”
Flateaz-o.
Îl amuză o ciudăţenie din psihologia lui: simte cu
adevărat remuşcări pentru povestea tragică a lui Măr şi în acelaşi timp
foloseşte asta ca să o deruteze de la povestea lui de dragoste clandestină.
“Mă gândesc tot mai des la Felul-Cum-Se-Exprimă-Răul-În-Lume, la
cum reacţionăm la el. Eu am făcut ‘rău mic’, spui tu, dar răurile mici sunt cele
mai periculoase: în primul rând pentru că răurile mari sunt foarte rare. Răurile
mici se adună şi ne fac viaţa mizerabilă. Uite, ia indiferenţa la ceva rău. E un
rău mic, ai zice – o chestie care deobicei nu apare ca fiind ceva crud sau
malefic. Dar dacă un oraş întreg se preface că nu vede o crimă, atunci acele
sute de indiferenţe mărunte capătă o dimensiune tragică. Aminteşte-ţi de Vizita
bătrânei doamne,
piesa pe care am văzut-o amândoi recent. “Mă întreb obsedant, ce să răspund dacă
voi fi întrebat de ce n-am luptat contra regimului comunist?”
Scandal
cu
dus
-
întors
(fragment
de roman)
(Conexiuni Nr. 2, aprilie 2005)
Capitolul
Unu
Unde
dai
şi
unde
crapă
(continuare
din
numărul
trecut)
“După
părerea
mea,”
i-a
spus
ea
într-o
seară,
“nu-i
de
bon
ton
să-mi
înşel
bărbatul
fără
să-ţi
dau
o
explicaţie,
aşa
că
vreau
să
ştii
că
nu-l
admir
pe
soţul
meu
şi
fără
admiraţie
nu
pot
face
nimic”.
I-a
spus
asta
stând
călare
deasupra
lui;
îi
pasa
cu
vârful
limbii
boturi
mici
de
ciocolată
din
gura
ei
într-a
lui
(care
făcea
parte
din
inventarul
sexului
jovial).
“Cu
toţii
avem
un
ceva
care
predomină
în
noi,
fie
intelectual
sau
senzual,”
a
continuat
ea.
“El
n-are
nimic;
e
anost,
bănuitor,
lipsit
de
umor,
neerotic;
uneori
suspectez
că-i
homosexual
sau
că,
latent,
bate
într-acolo.
Îmi
zice
aseară:
Până
acum
au
murit
peste
74%
din
cei
născuţi
o
dată
cu
mine.”
“Fericiţi
cei
săraci
cu
duhul,”
s-a
simţit
el
obligat
să
zică.
“Citeşte
istorie…dormitează
în
timpul
lecturii…o
şopârlă
la
soare,
fără
griji”.
Dar
la
el,
s-a
gândit
el
să
întrebe,
ce
admiră?
“Succesul
e
afrodisiac.
Când
îmi
amintesc
cine
eşti
e
ca
un
preludiu
superb.”
Gh.
U.
era
specialist
în
Securitatea
documentelor
industrial-economice
în
epoca
spionajului
acerb
care
a
proliferat
de
când
cu
invenţiile
electronice
din
anii
‘80.
O
carte
cu
acest
titlu,
(Silvia
i-a
făcut
corectura)
era
în
curs
de
traducere
în
engleză.
“Şi
cum
se
apără?”
a
întrebat
ea.
El
a
zâmbit
superior:
“Există
antidot
la
orice.”
Dar
când
o
femeie
îşi
pune
în
cap
să
te
ardă,
nu
există
antidot.
Când
l-a
rugat
să-i
dea
un
post
de
asistentă,
prorectorul
a
râs,
cele
câteva
posturi
disponibile
urmau
să
fie
ocupate
de
absolvenţi
recomandaţi
de
şefi
de
catedră
după
o
selecţie