 |
|
|
|
|
|
Născut
în
data
de 16
februarie 1951 în
Bucureşti.
Debut
în
poezie
şi
grafică
de
revistă (1964-1965),
debut
editorial
la
Editura
Albatros
(1981).
Consilier
editorial
la
editura
Hyperion
din
Craiova.
(1994-1997),
redactor
la
revistele
Ştiinţă
şi
tehnică, Anticipaţia, Jurnalul SF,
Proprietarul,
şi
la
publicaţia
literară
prin
Internet
Noaptea
(1991-2005).
Apariţii
editoriale:
14
volume
personale
de autor;
texte în 50 de antologii şi volume
colective
1964-2005.
Membru
al
Uniunii
Scriitorilor
din
România
(din 1990).
20
de
premii
naţionale
la
concursurile
Ştiinţă şi Tehnică, Anticipaţia, Radio
România, Radio Contact,
etc, Premiul
Eurocon, Faiance-Franţa 1990, premiul
Soccon
Moscova 1989, declarat
Omul
zilei de
către Jurnalul Naţional (8
februarie
1995),
12
premii
la
concursuri
naţionale
de
şah.
Hobby-uri: SF-ul,
şahul,
fotografia,
jocurile
pe
calculator,
muzica
simfonică.
|
|
|
Multaşteptatul
(Conexiuni, nr.
24, febrarie 2007)
-Tuşă!
-Ce-i, fetiţa mea?
-Ce zici, o mai veni pe aici?
-Bineînţeles, maică.
-Ne-o fi uitat...
-Cum aşa, maică! Tu crezi că-i uşor să fii ce
e el?
-Da, ai dreptate...
Priveşte pe geam la vântul care aruncă ploaia
dintr-o parte într-alta, izbond-o de fereastra întunecată. Ploaie de decembrie,
măruntă.
Casa părăginită. Camera mică şi întunecoasă.
Becurile chioare, de 40, „să nu consume mult” în cadrul „programului de economie
generală de energie, materii prime şi materiale”. Focul pâlpâind să se stingă.
Se întunecă.
-Dar într-o zi tot o să vină el înapoi, la
noi...
-Sigur că o să vină, maică. Nu-ţi fie teamă.
Nu ne uită el. Cum o să uite. Acum a ajuns ce a ajuns, da’ tot noi am fost
acelea de i-am trimis bani când era la facultate, şi l-am ajutat când a avut
beleaua, cu condamnarea... Şi apoi, cum să uite, că doar de aici a plecat, aici
s-a născut, e şi el o părticică din pământul ăsta, care a fost al nostru. Aici
sunt îngropaţi toţi ai lui, bătrânii şi morţii. Nu uită el asta. E băiat bun.
Îşi are şi el treburile lui acum, da’ tu crezi că nu suferă şi nu-i e dor de
noi?...
Veşnica discuţie de zi de zi.
-Tuşică, o fi oare adevărat ce zicea omul
ăla?
-Care?
-Omul ăla, care spunea că ştie de
nu-ştiu-unde că s-au făcut schimbări mari la Centru, şi că l-au prins şi pe el
cu nişte treburi urâte, şi l-au scos din Funcţie...
-Minciuni. Gura lumii. Tu să nu te iei după
tot ce zice mai ştiu eu cine, că oamenii sunt răi, fătucă. Nu face el din astea
şi, dacă l-ar fi dat jos, crezi că nu ne-ar fi anunţat el?
-Da. Ai dreptate.
-Eu cred că, dacă s-ar fi întâmplat una ca
asta, Doamnne păzeşte, nemmaifiind munca să-l reţină, ar fi venit aici imediat.
-Ai dreptate, tuşică, unde să se ducă în altă
parte, că nu are pe nimeni în afară de mata.
Suplinitoarea de învăţător priveşte pe geam.
Are ochii plini de lacrimi. Afară s-a făcut noapte de-a binelea. Burniţează şi
felinarul cu neon din uliţa mare este singura sursă de lumină de afară, dar e
departe. Sticleşte printre şipcile gardului şi, dacă mişti niţel capul, nu se
mai vede felinarul deloc, nu se mai vede decât lumina lui tărcată, întinsă pe
mocirla din curte. Bătrâna, tot învârtind la un ghem pe care strângea lâna
descusută dintr-un pulover vechi, a adormit. Ghemul îi cade din mână, i se
rostogoleşte la picioare şi intră sub scaun. Bătrâna tresare, se trezeşte, se
apleacă gemând şi, pipăind cu degetele răşchirate, scoate ghemul şi îşi continuă
activitatea.
-Maică-maică, tare l-a mai schimbat viaţa aia
prin străini. E drept că noi am fost aşa întotdeauna: oameni liberi. Eu,
cel puţin, după ce m-am căsătorit, nici nu am mai trecut pe la taică-meu să văd
ce face. Venea el pe la noi din când în când, da’ stătea puţin. Şi eram în
acelaşi sat, poartă-n poartă. Ne lega pământul şi familia. Însă dorul, tot dor
rămâne. Când era mic, a fost un copchilaş aşa de firav... tuturor le era frică
să nu moară de oftică. Dar era frumos şi cuminte – mereu visător şi plin de
gânduri, mereu cu o carte în mână...
-Mă iubea mult, murmură cealaltă, privind în
noaptea de dincolo de geamul ud. Era îndrăgostit de mine. Când a plecat la
facultate, a venit şi mi-a zis să-l aştept, că se-ntoarce şi ne-om lua. Avea
părul blond şi-i crescuse lung. Acum nici nu-l mai recunosc în pozele din ziare.
Când am fost la oraş, acum doi ani, şi am vrut să mă duc să-l caut, la servici,
am văzut că avea în faţa intrării în clădire gheretă cu soldat şi, când am sunat
la uşă, mi-a deschis secretara şi m-a întrebat dacă sunt programată pentru
audienţă. Am plecat, că mi s-a făcut jenă să intru.
-Bine ai făcut, maică. Lasă, că vine el
singur când o fi să vină, că de uitat nu ne uită el pe noi. Da’ tu bine ai
făcut. Eşti fată deşteaptă şi bună, că dacă nu erai tu să vii să stai cu mine,
tare singură m-aşi fi simţit şi tare grei mi-ar fi fost. Fată ca tine nu mai
găseşte el. O să vă căsătoriţi şi o să te ia la el. Şi eu o să rămân
singură-singură...
-Lasă, tuşică, nu te părăsesc eu pe mata! O
să stau cu matale mereu, nu mai plânge!
-Fiecare cu viaţa lui, maică. Nici eu nu o
s-o duc o mie de ani. Numai să vă văd pe voi căsătoriţi şi fericiţi.
-Nu mai vorbi aşa, tuşică!
Femeile se pregătesc de culcare. Se aude
lătrat de câine şi poarta scârţâind.
-Cine o fi la ora asta, maică? Ia du-te şi
vezi!
Cealaltă iese. În cerdac, o siluetă mare, cu
un geamantan într-o mână, îmnbrăcat într-o haină de piele.
-Cine e?
Lumina felinarului cu neon din uliţă îi bate
în ochi şi nu poate desluşi chipul necunoscutului.
-Nu mai stă aici familia... întreabă
necunoscutul, derutat.
-Doamne, tu eşti? Intră, intră! Bine ai
venit!
Femeia se întoarce în fugă în casă, strigând:
-Tuşică, tuşică, a venit, a venit!
-Cine, maică?
-El, tuşică, EL!
-Doamne-Dumnezeule! A venit?
Bărbatul intră în casă. Rămâne în prag,
cercetând încăperea, curios.
-Bună-seara, mamă Lino, zice şi lasă jos
valiza mare de piele cu abţipilduri de vamă: Paris, London, New-York, Tokyo...
Bătrâna plânge şi râde, în acelaşi timp.
-Ai venit, maică, ai venit acasă?
-Da, răspunde bărbatul, acru. M-au „mazilit”.
Mi-au confiscat aproape tot. Şi, iată-mă! Nici maşina nu mi-au lăsat-o – am
venit cu trenul.
-Nu-i nimic, maică, aşa e pe lume... Averile
sunt trecătoare. Omul e totul. Bine că ai venit, că tare ne era dor de tine.
Lasă, om vorbi noi cu şeful CAP-ului şi poate aranjăm să intri profesor la
şcoala de aici din sat. Sau altceva. Te stabileşti şi tu la casa ta şi te
căsătoreşti, că, uite, fata asta atât aşteaptă...
-Cealaltă roşeşte. Bărbatul zâmbeşte strâmb
şi priveşte către ea cu ochi vicleni cu luciu de oţel.
-Abia acum te recunosc – tu nu eşti a lu’...
-Ba da, răspunde ea, cu un licăr de fericire
în ochi. Eu sunt.
-Ce-ai mai făcut? Tot nu te-ai căsătorit? Nu
ai găsit pe nimeni să te ia?
-Ba, au peţit-o mulţi flăcăi, da’ ea tot pe
tine te-a aşteptat. Stă la mine şi mă ajută, că dacă-ar fi fost ea... zice
bătrâna.
-Ce prostie! Se strâmbă bărbatul a lehamite.
Şi tu crezi că mie de însurătoare îmi arde acum?
-Lasă, lasă, că om mai vedea noi, zâmbeşte
bătrâna şiret către cealaltă femeie.
-Poate ţi-o fi foame, îl întreabă pe bărbat.
Nu avem nimic prin casă, că noi tocmai am mâncat...
-Nu-i nimic, nu vă deranjaţi, zice el cu voce
politicoasă, dar rece. Sunt foarte obosit. Dacă aş putea să mă întind un pic în
pat...
-Bineînţeles. Fato, du-l să se culce în
camera lui, că-i obosit, săracu’. Şi hai cu mine să vedem dacă găsim ceva de
cumpărat, că nu s-o fi culcat Costică, de la Magazin, şi ne-o da el ceva, când
i-oi spune că mi-a venit acasă copilul meu cel mai drag şi nu am nimic în
cămară.
-Lasă, mamă Lino, nu te mai deranja...
-Taci! Tu taci! Du-te de te întinde şi
lasă-ne pe noi, muierile, cu treburile noastre muiereşti.
În camera lui e încă răcoare. Focul
duduie în sobă, dar camera, probabil nefolosită, deşi e destul de mică, nu s-a
încălzit. Bărbatul îţi aprinde o ţigare şi se învârte prin cameră, uitându-se la
lucrurile de prin unghere: o ladă de lemn acoperită cu un pled cu motive
populare negre şi roşii, câteva fuioare şi fusuri goale, un darac, o furcă...
Deschide dulăpiorul cu picturi în ulei cu păsări şi flori şi scoate de acolo un
vraf de caiete de şcoală. Răsfoieşte câteva: „Caiet de aritmetică de clasa a
IV”, „Caiet de Limba Română” – caietele lui din şcoala generală... Cască
plictisit şi le aruncă înapoi în dulap. Se întinde pe pat.
*
Femeile intră în casă şi se opresc în pridvor
să-şi scuture hainele de apa ploii de afară. Abia când se întorc spre interiorul
încăperii îl observă pe bărbat, care îşi aranjează în faţa ogllinzii cordonul
hainei de piele.
-Ce-ţi pusăşi haina, maică? Ţi-e frig?
-Nu, mamă Lino, trebuie să plec. Eram numai
în trecere pe aici şi am vrut să vă văd. Am bilet la trenul de ora doişpe şi nu
vreau să-l pierd.
Femeile rămăn perplexe.
-Ai bilet...
-Da, mamă Lino. Mă duc la noua slujbă.
-De ce să te duci în altă parte? Rămâi aici
în sat. Om vorbi cu Preşedintele...
-Hai, mamă Lino, fii serioasă! E adevărat că
n-oi mai fi eu ce am fost, dar n-am ajuns chiar să mă rog de un preşedinte de
cooperativă sătească. De altfel, s-ar putea să se roage el de mine, când o vrea
ceva şi o ajunge, poate, şi la mine. Cine ştie?
-Cumpărasem şuncă şi vin negru, maică. Am
tăiat şi curcanul... Stai, măcar, să mănânci şi tu ceva...
-Îmi pare rău, dar nu pot, mamă.
-Mănânci cu noi – ţi-am pregătit ceva de
să-ţi lingi degetele – şi pleci.
-Mă scuzaţi... Îmi pare rău, însă nu se
poate...
Iese. Suplinitoarea de învăţător îl conduce
până la portiţa cerdacului înconjurat de ghivecele cu flori de muşcată uscate de
frigul iernii. Silueta lui se pierde în noapte, cu geamantanul de piele în mână,
mergând cu paşi grăbiţi şi încercând să ocolească băltoacele din cale,
concentrat, fără să privească nici o clipă în urmă.
Femeia se întoarce în casă. Bătrâna e cu faţa
către peretele proaspăt văruit.
-Ai zis ceva, tuşică?
-A plecat?
-Da, tuşică.
-Nu se mai vede?
-Nu, tuşică.
-Desfă şi tu vinul ăla, fată, şi hai să ne
ospătăm noi, dacă el n-a vrut. Ţi-a zis ceva la plecare?
-Nu, tuşică, n-a zis nimic.
-Câine... mormăie bătrâna, dar fata nu
înţelege ce a spus, fiindcă bătrâna a vorbit încet şi ea tocmai fâşâia hârtia în
care era împachetată şunca.
1981-28 ian.2007
Dezmoşteniţii
(Conexiuni, nr. 22-23,
dec. 2006-ian. 2007)
1. -
Ce faci, băieţel?
- Bine, doamnă.
- Nu îmi mai spune „doamnă”... Spune-mi Ana.
- Bine, Ana.
- Voi, ăştia de la oraş, sunteţi ciudaţi.
- Şi mama-mare spune că sunt slab, dar să ştiţi că aşa sunt eu...
Mă simt bine aşa.
- Nu mă refer la asta. Ziceam aşa, în general... Câţi ani ai?
- 12.
- Mulţi înainte. Eu am 19. Sunt bătrână.
- Nu sunteţi bătrână. Sunteţi tânără şi frumoasă.
- Da? Adevărat?
Femeia stă în spatele gardului de nuiele de lângă pătulul gol
acum şi dărăpănat, cu acoperişul de ţiglă acoperit de muşchi verzi şi rotunzi,
uscaţi de secetă. Îşi potriveşte rochia, dezvelindu-şi până sus pulpele albe.
Copilul o priveşte cu ochii mari, apoi întoarce capul, roşind.
- Mă iubeşti? îl întreabă Ana.
- Da, doamnă.
Ana începe să râdă. Puştiul e roşu ca sfecla. Zice:
- Săru’mâna, doamnă, şi o ia la fugă spre casă.
2. -
Ce aveţi de taină, conaşule, cu curva aia?
- Care curvă?
- Ana lu’ „dom’ profesor”. Ana învăţătorului.
- Da’ de ce zici de ea că e curvă?
- Dacă e... S-a căsătorit cu tâmpu’ ăla de Mărin, că altul nu ar
fi luat-o nici leită în aur.
- De ce?
- „De ce, de ce”? De-aia! Tu n-o vezi: toată ziua se fâţâie prin
curte cu fustiţa aia pe ea să o vadă lumea...
- La oraş toate femeile poartă scurt...
- La oraş e altceva. La oraş, ca la oraş, da’ la noi la ţară
femeia tre’ să fie la locu’ ei, mai ales când îi muiere măritată. Degeaba o bate
ăla toată ziua – soiul rău, tot soi rău!
- O bate?
- Ho-ho-ho! A scos-o mai zilele trecute în curte numa-n chiloţi
şi i-a tras-o cu cureaua de m-a uns pe suflet şi pe mine.
- A dat în ea?
- Şi-ncă cum!
- Bine, dar cum a putut să dea într-o femeie? Şi tu ce ai făcut?
- Am zis: Bravo, bă, dă-i, bă, că merită!
Copilul tace. Ochii i s-au umezit de lacrimi. Anton spune, lăsând-o
mai moale:
- Lăsaţi, conaşule. Voi, domnii, sunteţi altfel. La noi la ţară e
altfel. Mai bine hai la vie.
Cei doi se ridică de pe laviţele din veranda casei cu cerdac, o
anunţă pe „cucoana” că se duc la câmp şi pleacă luând o paporniţă şi câinele cu
ei.
3.
Anton fură struguri din via Cooperativei.
- Intră, mă, şi tu, şi mănâncă pe săturate, că ai voştri sunt!
- Mi-e frică...
- Dacă te-ar auzi „Ăl bătrân”, fie-i ţărâna uşoară, te-ar împuşca.
Doamne, că zdravăn om mai era şi Stăpânul! A fugit şi din Lagăr, şi a făcut
amândouă războaiele ca partizan. Intră, mă, şi mănâncă, dacă-ţi zic, că trece
vreunu’ p-aici şi te vede stând popândău şi-i dă prin cap să vină să vadă ce e,
de mă amendează.
Copilul intră în vie şi mănâncă struguri de furat din via pe care
i-a confiscat-o statul. E ultima dinspre Dolj – dincolo de viile astea ale lor
începea Mehedinţiul – Ţara Haiducilor, cu Gruia lu’ Novac, de se luase cu o Zână
dintre Iele şi Iancu Jianu, „Păunaşul Codrilor”, rudele lui din „cărţile
populare”.
- Nu e frumos să furi...
- Taci, mă, cu furatu’! E via voastră din moşi strămoşi. Cine
fură?
- Sunt buni strugurii, zice copilul cu gura plină.
- Sunt buni, cum să nu fie – viţă de pe vremea lui Ştefan al
moldovenilor. Ar fi fost şi mai buni dacă erau tot ai voştri şi nu vi-i luau „ăştia”.
Anton stă întins pe spate, şi-a aprins o ţigară Bărăgan şi
fumează.
- Când am venit din armată, era nenorocire, povesteşte el cu glas
amar. Cucoana era bolnavă, conaşu Bebe, tatăl dumneavoastră, la închisoare... Ce
mai una, alta, dezastru. Aveam o gagică la Calafat – o bomboană de fată. Avea
încredere în mine ceva ce nu s-a pomenit. Am trimis-o o dată cu 7. 7, înţelegi?
Şi a venit la mine plângând că am nenorocit-o. „Lasă, fata, vezi-ţi de treabă”,
i-am zis, „că nu e nici o chestie. Doar ţi-a plăcut şi ţie, nu?” Tu n-ai cum să
înţelegi...
- Da’ ce-i făcuseră? O bătuseră?
- Lasă că o să pricepi tu când oi mai creşte... Am venit aici să
o ajut pe Cucoana, că buni boieri au mai fost. Când eram tânăr, mă lua boieru’
Ăl bătrân cu el în beci şi beam la vin pân’ nu mai puteam. Apoi au venit
ăştilalţi şi i-au făcut felul, săcacu’. Da n-au găsit nimic. Avea o ladă cu aur
şi puşti cât să înarmezi un batalion – da’ ei nu au găsit nimic. Cine ştie pe
unde le-o fi dosit, că nu a mai apucat să zică nimănui. Şi uite-aşa am cunoscut-o
eu pe Gica, de m-am căsătorit cu ea, am făcut copiii, şi s-a dus pe apa gârlei
şi gagica din Calafat, şi visurile mele de casă şi maşină la oraş... M-a lăsat
cucoana să şed în acareturi, că nu aveam nici unde sta. Socru-meu nu ştia cum să
ne fure mai tare şi, într-o zi, l-am bătut de l-am lăsat lat, am luat-o pe Gica
şi am plecat de-am venit la Cucoana, şi ea ne-a ţinut mai bine ca mama mea. Tare
bună femeie şi Cucoana... Pâinea lu’ Dumnezeu. Mândru neam, conaşule, sunt ai
voştri! Neam de hoţi de codru. Neam de haiduci. Să nu-ţi faci niciodată numele
de ocară!
Se lasă seara. Undeva, departe, în sat, latră câinii.
4. E
noapte deja. Dinspre casa cu acaret nu mai răzbeşte nici un zgomot. Doar
luminile din geamurile cu pervazurile înecate în flori de muşcată.
Ana a ieşit la fântâna dintre curţi, numa-n cămaşă de noapte,
lipăind cu picioarele goale prin noroiul rece de lângă jgheab.
- Ce faci aici, băieţel? îl întreabă pe copilul rămas pe treapta
de lângă ghizd. Mă mai iubeşti? şi râde.
- Da, doamnă.
- Eşti drăguţ, zice ea. Hai, vino să te sărut.
Când îşi apropie buzele de obrazul lui, tânărul o îmbrăţişează
strâns şi o pupă apăsat pe buze. Sânii femeii tresaltă sub bluza subţire şi
băiatului i se taie răsuflarea de emoţie.
- Măi, răule, dar tu eşti bărbat de-a binelea! exclamă femeia
râzând. Seducătorule!
- Te bate? o întreabă el. E adevărat că te bate?
Femeia nu mai râde. Îl mângâie blând, îngândurată, pe copil.
- De ce te-ai căsătorit cu el? De ce stai cu el?
- Hei, puştiule, nu ai cum să înţelegi tu astea.
Uşa casei lui Mărin se deschide şi o rază se întinde peste
bătătura desfundată dintre case.
- Ce faci, fă, acolo? întreabă vocea spartă a omului femeii.
- Iaca, stau de vorbă cu Al lu’ Bebe, zice femeia. Iaca, viu.
Găleata scârţâie lovindu-se de picioarele albe care luminează,
grăbite, prin noapte şi mocirlă.
5.
Într-o dimineaţă, sta întins în iarba din grădină, lângă gardul dinspre Al lu’
Mărin, privind la ea cum toarce în pridvor, cu braţele albe şi rotunde.
- Când o să te faci mare o să mă iei cu tine la oraş să am grijă
de tine, zice femeia, şi parcă întreabă, şi parcă face o profeţie. O să vii şi o
să mă iei de aici, şi eu o să fug cu tine, şi o să-l las naibi şi pe Mărin, şi
tot. Da?
- O să te iau cu mine şi o să ne căsătorim.
- Mă păcăleşti, amăgitorule! Da’ eu mă las păcălită, că sunt
tânără şi proastă.
- Nu te mint. Vreau să fii soţia mea.
Bebe strigă din curte:
- Unde te-ai băgat, mă, idiotule!
- Hai, fugi, că o să te bată tac-tu. Mai vorbim noi altă dată...
Când copilul se ridică de lângă gardul de nuiele, Bebe e roşu de
mânie şi nici nu-l remarcă în primele momente dincotro a apărut în curtea mare a
cesei. Doar când deschide portiţa de la pridvor se repede la el:
- Unde ai fost, mă, până acum? Nu auzi când te strig?
Bebe a luat obiceiul, de la închisoare, să umble tuns chilug. Cei
din sat îi zic în derâdere
chiaburu’ şi
duşmanu’ poporului,
ba chiar
legionaru’.
Copilul nu-i răspunde şi Bebe-i şterge o palmă:
- Treci în casă că te nenorocesc! Treci în casă, că-mi vine să te
calc în picioare, puşlamaua dracului, că numai cu mă-ta semeni aşa, vagabond şi
tembel, că mai bine nu aş fi cunoscut-o.
- Las-o pe mama, că e
dusă acum, tată...
- Taci, mă, că te omor! Nu îmi mai da tu mie sfaturi!
HUMBURG
(CONEXIUNI nr. 19,
septembrie 2006)
În vreme ce francezii, italienii, spaniolii şi nemţii au început
să ia primele măsuri împotriva şatrelor cu care politica externă a PCR-ului în
travesti îi colonizează de vreo 15 ani încoace, în vreme ce câteva mii de coloni
români din Liban se repatriază ca să scape de bombar-damente („la plăcinte,
înainte, la război, înapoi”), beştelindu-i de mama focului pe evrei şi americani
şi asigurându-ne, în interviurile pe care le acordă, că în Liban şi Siria
creştinii (adică ei, coloniştii români) sunt de partea Hezbolahului şi împotriva
evreilor, în vreme ce Preşedintele Băsescu vorbeşte de unificarea turmelor fără
număr ale celor trei „servicii secrete” într-o singură căprărie – publicaţia
Ziua
şi Clubul român de
presari a pornit campania concertată de demascare a
foştilor securişti din Presă..
Limba engleză are un cuvânt care defineşte mai bine decât o fac
cuvintele româneşti „farsă”, ori „mascaradă”, evenimentul acesta:
HUMBUG.
După 18 ani de la aşa-zisa
Revoluţie anticomunistă, comuniştii
promovaţi în funcţiile cheie ale aparatului, cică, anticomunist, de combatere a
comunismului, caută ţapi ispăşitori pentru faptul că, din cei 3 milioane de
comunişti din 89, după atâţia ani, sunt tot 3 milioane de comunişti, şi tot în „funcţii
de răspundere”, dar strigând acum slogane anticomuniste şi făcând pe
capitaliştii, după ce au parvenit prin fraude şi matrapazlâcuri în funcţiile lor
oficial deţinute.
Virgil Roşca Stănescu şi Mircea Dinescu apar pe posturile de
televiziune şi dispută, ţigănindu-se, despre imparţialitatea politică pe care
trebuie să o aibă Presa într-un stat democratic real. Dinescu nu uită să-şi
precizeze, încă o dată, apartenenţa la fostul PCR, până în 89, şi Stănescu
gradele în fosta Securitate. Între timp, Dinescu, în prezent ofiţer superior
ofiţerilor superiori din SRI care i-au predat dosarele secrete, pledează pentru
ziarişti fără grade militare şi apartenenţă de partid, ca ai Occidentului, după
care amândoi îl arată reprobator pe Vadim Tudor şi... PNL-ul, astfel aflând şi
noi care este substratul acestei manevre: strângerea cu uşa a PNL-iştilor să
rămână fideli Alianţei DA, în vreme ce PD-ul, urmând fidel „modelul ukrainian”,
se întâlneşte cu liderii PSD în vederea unei alianţe la guvernare (în fond,
ambele partide, ca membre ale Internaţionalei Comuniste, nu sunt decât ramuri
desfăşurate din trunchiul aceluiaşi „Stejar” („extremă urgenţă”): FSN.
Cât priveşte securiştii din Presa română, treaba e şi mai limpede
decât bâlciul cu informatorii fostei Securităţi din Parlament: la o cercetare
chiar superficială este evident că
toţi cei promovaţi, toţi oficialii,
au fost „cuminţei” – adică au făcut parte dintre colaboraţioniştii docili (că
altfel n-ar mai fi fost „promovaţi”). Tot aşa cum „presarii”, care au urmat toţi
studii superioare, fie la Facultatea de cadre de partid Ştefan Gheorghiu, fie la
alte facultăţi ceauşiste (filologie, filosofie, drept, etc.), şi-au terminat
respectivele studii în perioada 1975-1989 (marea lor majoritate) cu grade, ca
ofiţeri superiori ai Armatei RSR (conform directivelor decretului dat de
Ceauşescu în acest sens), adică locotenenţi (iar nu „soldaţi fruntaşi”, cum
pretinde Dinescu a fi terminat stagiul militar). Ori, din cauza
Legii responsabilităţii
colective, aceşti proaspeţi ofiţeri superiori
animaţi de dorinţa de a urca treptele ierarhiei sociale (militare) cât mai
repede, erau mai
vigilenţi decât cei de la Securitatea propriuzisă,
care lucra pe ordine precise şi urmărea cu precădere pe cei pe care-i avea ea „în
vizor”. Tinerii ofiţeri superiori vânau pe oricine, şi patosul lor turnătoresc
cu greu putea fi domolit de superiorii care aflaseră că sunt şi excepţii care
trebuie admise (diplomaţii, de exemplu, sau cei care aveau rude suspuse în afara
graniţelor, sau cei trimişi în misiune). Tinerii „zeloşi” de atunci, tot cei
care azi doresc în Presă „voci curate”, voiau însă o „curăţenie generală şi
totală”. Erau, şi au rămas „puriştii” absolutismului fideist.
Presupun că iniţiativa poblicaţiei
Ziua
cu autodemascările (în maniera Radu Cosaşu – care s-a autodemascat şi el în
cărţile sale, prin anii 70-80, ca turnător la Securitate) urmărea, de fapt, doar
abordarea unui subiect de scandal care să crească tirajul publicaţiei –
argument, trebuie să recunoaştem, cam meschin şi lipsit de valenţe morale
superioare; autorii autodenunţului public sperau probabil că vor fi şi ei
remarcaţi astfel la Tell Aviv şi premiaţi ca luptători anticomunişti, ca Radu
Cosaşu, sau ca Cristian Tudor Popescu, în Germania, dar se pare că Tell Aviv-ul,
sub bombardamentul rachetelor SS 20 libaneze nu mai are timp de astfel de
aiureli, şi lucrurile au luat o întorsătură neprevăzută, transformându-se într-un
şantaj grosolan al liberalilor (mai ales din partea celor care au colaborat
cândva cu acel FSN de care nici Dinescu nu e străin).
În concluzie, aş spune că, una din două, sau acest compartiment
de control al activităţii fostei Securităţi e dat exclusiv pe mâna Foştilor
Deţinuţi, sau aliaţilor militari din Armata Americană, şi doar a acestora, fiind
singurii care şi-au probat prin fapte atitudinea anticomunistă în perioada
Terorii Roşii, sau ar trebui desfiinţat cu totul, pentru a evita lăsarea lui pe
mâinile unor politruci roşii ca Dinescu sau Patapievici, care să-şi folosească
funcţia ca armă politică în conflictele lor personale, în urma apariţiei lor
televizate fiind evident pentru oricine că toate referinţele lor la securiştii (şi,
ulterior SRI-ştii) din Presă, ar fi trebuit să înceapă cu demisia lor înşile –
adică ale lui Dinescu şi Roşca-Stănescu – din instituţiile pe care le
reprezentau, iar nu cu ofensiva lor intempestivă şi agresivă împotriva oricui în
afara lor înşile – atitudine duplicitară cu care au reuşit să ne scârbească până
la suprasaturaţie comuniştii anticomunişti din PDSR şi PSD în ultimii 18 ani în
care, tot ei, mereu aceiaşi, erau „în frunte”: şi „cei mai revoluţionari
comunişti din lume”, şi „primii în lupta împotriva comunismului”, ca tovarăşii
Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase şi alte figuri compromise total ale
politicii noastre parlamentare de tarabă a nesfârşitei Tranziţii de la
societatea socialistă
multilateral dezvoltată ceauşistă la
cripto-cumunismul în travesti actual, în care „Partidul Conservator” (Centrul
politic pe harta normală occidentală) este înfiinţat
la comandă
de un fost comunist, din ordine primite probabil pe linie
militară. E PENIBIL.
HUMBUG!
5-6 august
2006
Nisip şi fard
(CONEXIUNI nr. 18,
august 2006)
Era prin anii 60, într-o vară toridă, la mare. Eram cu o
doamnă puţin trecută, blazată, dar încă foarte frumoasă, elegantă şi distinsă,
fină şi exotică, o foarte vagă cunoştinţă care mă acostase pe faleza pe care mă
plimbam fluierând a pagubă, fără nici un ban în buzunare, nici măcar de tren să
pot să mă întorc înapoi în Bucureşti:
- Dacă m-ai invita la un restaurant nu aş putea să te refuz.
- Dar nu am nici un ban, am răspuns eu, privind trist figura
aceea prelungă, şi nostalgică, şi enigmatică, amintind de ciudata „dame
blonde, aux yeux noirs” dintr-un vers celebru al lui Labrunie.
- Îmi va face deosebită plăcere să te împrumut eu cu o mică sumă,
prietene. Bineînţeles, pe termen nelimitat.
Şi astfel, regina şi sclava mea de o noapte mi-a deschis porţile
unui basm arab în versiune autohtonă.
Nu mai ţin minte cum a decurs discuţia, dar în discotecă, la
Club 45, între două dansuri foarte
zvăpăiate la care partenera mea a făcut faţă mai mult decât prezentabil, pe când
ne aşezam la masă, doamna mea continuă o frază începută mai înainte:
- Nici nu te gândeşti tu câte drame se consumă în jurul tău,
drame de care n-ai habar, drame în care nu poţi interveni în nici un fel. Aşa
stând lucrurile, ce altceva poţi face decât a te mulţumi să-ţi trăieşti propria
himeră, neţinând cont de nimic altceva decât de porpriile tale plăceri şi
instincte.
Văzându-mă contrariat, a adăugat:
- Ei bine, urmăreşte un final de comedie tragică şi te vei
convinge.
Îmi indică o pereche bizară la o masă alăturată. Era vorba de un
pictor care făcea portrete contra sumei de 5 lei bucata şi de o puştoaică de
vreo 17 ani. Regina mea mi-a dat amănuntele necesare, declarându-mi că urmăreşte
de câteva zile cu interes evoluţia evenimen-telor. Într-o seară, geniul boem o
întrebase pe fată dacă nu vrea să vină până la el să-i facă portretul, şi ea
venise, fugind de la părinţii cu care era în staţiune, în concediul acestora.
Una dintre acele iubiri care numai la 17 ani pot exista. Cum ar zice Claudel: „Amour:
C’était le premiere VENUS.”
Am asistat de departe la convorbirea lor, cu toate că mama m-a
învăţat să nu trag cu urechea, că nu-i frumos. Nu ştiu dacă a fost frumos sau nu,
dar mi-a fost de învăţătură de minte: indiscreţia se plăteşte, cunoaşterea
faptelor te implică. Şi nu este oare mult mai comod să nu ai gânduri şi griji
pentru alţii?
Prin perdeaua de fum, sub stridenţa muzicii experimentale, în
jocul orgii de lumini, lucrurile căpătau alte valori, evenimentele alte unghiuri
de înţelegere. Cele două personaje nu îşi găseau aici deloc un context adecvat,
sau poate nimeni nu era în „cadrul adecvat” aici, sau, cine ştie? poate numai
acolo era „cadrul adecvat”. Puştoaica, brunetă, cu ochii ei trişti, foarte
trişti, afişând un zâmbet umil şi tâmp. Pictorul cu părul spicuit cu alb
pieptănat pe spate, cu un basc burlesc pe o ureche. Dansatorii: nemţi şi danezi
pletoşi, femei fardate şi platinate, patinate ca nişte statui din antichitate...
- Ce mai vrei? (şi ochii pictorului aveau o notă de disperare în
nuanţa de oboseală absolută). Mai vrei să bei un coniac?
- Da.
Îi mai aduce 50 de grame de coniac pe o tăviţă, cu mâna lui, de
la bar.
- De ce te uiţi la mine? Ce vrei de la mine? De ce plângi? Ce pot
face eu? Ţi-am făcut portretul! La revedere!
Ei îi trece un nor peste figura tâmpă şi încercănată. Apoi devine
foarte veselă. Ceva mai târziu o văd dansând cu „un domn bine”. O văd cum se
lasă trasă de mână către ieşire, apoi către cine ştie ce cameră de hotel de
clasa I-a.
Plângea.
Am avut o clipă intenţia să mă duc după ea să o opresc, să o iau
de mână şi să îi spun...
Am priceput însă imediat că astea sunt prostii. Ar fi fost un
gest inutil, dealtfel. Ce aş fi putut eu face decât să mă duc şi să o iau de
mână, ori asta însemna, de fapt, acelaşi lucru cu ce făcuse şi celălalt: ce
importanţă avea cine o lua de mână? Eu
sau altul, cum putea ea interpreta asta decât în acelaşi unic fel, în felul în
care i-ar sta ei în putinţă?
Aşa că m-am întors surâzând către partenera mea puţin trecută,
blazată dar încă foarte frumoasă, elegantă şi distinsă, fină şi exotică, şi i-am
spus, ciocnind paharele cu şampanie străină:
- Da, cred că ai dreptate. Să bem în cinstea prieteniei noastre
bazate pe portofelul tău şi pe fizicul meu. Noroc!
Epilog
Mult mai târziu
am aflat întâmplător că fata a dispărut: s-a sinucis, sau aşa ceva, că pictorul
a fost dat afară din Uniunea Artiştilor Plastici şi că regina şi sclava mea de o
noapte avea copii de vârsta mea.
Două replici
(CONEXIUNI nr. 18,
august 2006)
Actorilor Doina şi Nicolae Mavrodin
Nu aveam de rostit decât două replici: 1 – „Draga mea, dacă tu îl
iubeşti, lasă-l!” şi 2 – „Poftim banii şi scapă-l de belea!”
După 23 de ani de actorie, două replici sunt un întreg univers.
Ele oglindesc un om, o tipologie.
În toată cariera mea am jucat doar roluri minore. Dar „m-am
impus”, cum se zice. Mă mândresc cu afirmaţia unui tânăr ziarist că nu
recunoaşte, dintre toţi actorii noştri, decât un singur
Mare Maestru: pe mine. „Toate rolurile
în care aţi jucat au fost adevărate bijuterii: cristal curat de joc fără cusur”.
Aşa că încerc să mă consolez că pe lume există şi mari actori de roluri mici. De
pildă Klaus Kinski. Staruri ca MM şi
BB s-au impus cu câte o singură replică,
iar Jane Birkin şi-a aflat consacrarea cu o simplă intrare mută în scenă.
Da, numai că toate gloriile astea au fost „descoperite” până la
urmă, pe câtă vreme eu, ne-descoperit de nimeni, mă irosesc în aşteptarea „marii
ocazii”, a Rolului Vieţii.
De vină (acuz eu) este invidia şi mâncătoria din Teatru.
Dar, poate că în realitate aşa sunt eu făcut să fiu şi să rămân:
un specialist al rolurilor secundare – un figurant de profesie.
Însă, după 23 de ani de teatru, ajungi la perversiunea (psihologică)
de a-ţi închipui că (ţie!) îţi sunt suficiente chiar şi două replici pentru a te
scoate în relief dintre ceilalţi, pătrunzând şi rămânând în inima şi memoria
spectatorilor, zguduindu-le conştiinţa – aşa că, înainte de a te prezenta în
faţa publicului, munceşti alături de ceilalţi mai dihai chiar decât vedeta,
protagonistul principal; faci câte opt ore pe zi de exerciţii în faţa oglinzii
ca Peter O’Toole şi participi sârguincios la toate repetiţiile.
Piesa – e o piesă grozavă, scrisă de un tânăr autor din „ultimul
val”, al cărui talent i-a entuziasmat pe toţi: „O să fie un
boom!” îşi repetă ei unii altora –
problematică majoră, conflict dramatic grav, actualitate prezentată realist, cu
simţul verosimilităţii, angajament politic „pe linie” – într-un cuvânt:
Viaţă!
Toţi sunt mulţumiţi de roluri... şi doar eu... cum naiba să
declam (natural şi firesc) alea două
propoziţii chioare fără să stârnesc ilaritatea oamenilor – când, la prima dintre
ele reprezint Tatăl căruia-i vine fi-sa (în
vârstă de 14 ani) să-i mărturisească năzdrăvănia („marea ei iubire” dând bir cu
fugiţii – dar ea iubindu-l în continuare), iar replica a doua trebuind s-o emită
personajul Soţul nevesti-si, când ăla
pentru care ea a fugit ea de acasă a căzut pe bec la un control financiar, şi eu,
adică Soţul ultragiat, îi sacrific cu
altruism economiile mele (pentru maşinuţă) muncite din greu.
Am încercat în fel şi chip. Le-am declamat din toate poziţiile (posibile
şi imposibile) până la completa lor „vestejire” (cum ar spune
părinţii partidului, Tovarăşul şi
Tăvarăşa). Am încercat chiar, cu ocazia vreunui context oarecare din viaţa mea
de zi cu zi, să le plasez firesc... Ei bine, pe toţi sfinţii! nu se pot spune,
domne, şi pace! E imposibil să rosteşti serios aşa ceva!
Am vrut atunci să renunţ la rol: sunt prost şi nu mă duce capul!
Dar n-a ţinut, că regizorul cu care, cică, sunt prieten, a tăbărât pe mine: - Nu
se poate, dragă! Noi contăm pe tine! Să nu ne laşi! Numai tu poţi face faţă la
un asemenea rol!
Aşa că m-am decis ca ăsta să fie eşecul carierei mele meritorii.
După multă trudă am ajuns treptat (şi de comun acord cu ceilalţi)
la un compromis echitabil, poate chiar meritoriu. Nu era cine ştie ce, dar,
oricum, măcar nu te mai pufnea râsul.
În seara premerei: trac mai rău ca la debut, acum 23 de ani. Şi,
dintr-o dată, când ajung pe scenă înaintea publicului, mi se taie vocea şi mă
pomenesc bălmăjind prima replică atât de artificial că, mai fals de atât, nu a
încăput decât... a doua replică, pe care am falsetat-o (absolut, alături de tot
ce pregătiserăm noi înainte la repetiţii), încă nedezmeticit după primul rateu.
Pur şi simplu, de nervi, mi-au dat lacrimile în vreme ce o rosteam.
Atunci au izbucnit aplauzele. Toţi aplaudau frenetici, până şi
colegii mei şi ceilalţi actori de la rampă.
După spectacol, regizorul m-a îmbrăţişat, şoptindu-mi: „Am ştiut
eu... Maestre, ai fost magnific! Ai fost vedeta spectacolului! Bătrâne, eşti un
as cum nu sunt doi în ţară! Câtă naturaleţe! Ce patetism sfâşietor!”
Maestru? As? Naturaleţe?
Aiurea! Un cabotin! Sunt un cabotin nenorocit!
Rolul ăsta „în două replici” a fost cel mai dificil rol al meu –
rolul vieţii mele de artist. Şi ar trebui să fiu inconştient, să mă îmbăt cu apă
de ploaie ca să-mi închipui altceva decât că nu
i-am făcut faţă! Nici un rol nu mi-a ieşit mai prost şi mai artificial ca
ăsta. Şi vocea, şi mimica m-au trădat îngrozitor. Jalnic.
Numai că Viaţa este o piesă (continuă) în care vulgul, diletanţii
fără pic de cultură artistică şi fără vreo educaţie dramatică, inconştienţi, îşi
interpretează cu toţii rolurile (minore) atât de fără stil şi har, atât de fals,
încât apropiat inimilor lor şi „veridic” nu li se mai pare (şi nu apare) decât
ceea ce este eroare şi eşec de actorie. Neînţelegând că adevărata Viaţă, piesa „naturală”,
interpretată firesc şi fără tremolouri scăpate de sub control în voce, nu este
jucată decât aici, sus, pe scenă, în
luminile reflectoarelor sclipind (artificial), printre elementele de butaforie a
căror naturaleţe (mimată!) de carton nu e umbrită decât de paietele costumaţiei
pestriţe a saltimbancilor de sub ninsoarea de confetii – aici, unde totul se
petrece (conform unei regii riguros prestabilite) în limitele celei mai „fireşti”
făcături cu putinţă.
Scriitorii noştri necunoscuţi „dinafară”
(CONEXIUNI nr. 15, mai 2006)
Ca majoritatea celor din generaţia mea, am aflat că mai există şi
alţi autori români sau de limbă română decât cei pe care ni-i prezentau
manualele şi publicaţiile oficiale abia după 1965, în aşa-zisul „ochi de ciclon”
al dictaturii proletariatului, când
Ceauşescu, probabil ultimul dintre liderii stalinişti din est, a trebuit să
înmoaie linia dură inaugurată de Dej şi
să facă, la presiunile dinafară, deschiderea spre Vest. Atunci am aflat că
există un Eugen Ionescu în Franţa, un Mircea Eliade în SUA, un Emil Cioran...
mai celebri şi mai importanţi pentru cultura mondială decât autorii preaslăviţi
din ţară. Până atunci ni se spusese că şi „în afară” tot Sadoveanu, V. Em. Galan,
Titus Popovici sau Constantin Chiriţă, tot Aurel Baranga, tot Astalosz Istvan şi
Naghy Imre, tot Crohmălniceanu, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu
şi Eugen Frunză sunt reprezentanţii emblematici ai culturii române şi că toată
pletora de „barzi” şi omagiatori ai colectivizării forţate şi „statului nou,
comunist” este apreciată fără reţineri şi acolo,
unde toată lumea occidentală se înnebuneşte după ei – şi ni se arătau articolele
de presă elogioase apărute în publicaţiile apărute
dincolo, în care li se ridicau osanale
tinerilor scriitori ai noului regim din
România. Abia mult mai târziu am aflat că elogiile acelea aduse literaturii
comuniste şi cinematografiei unor Răutu, Mircea Şeptilici sau Sergiu Nicolaescu
erau plătite cu sute de mii de dolari – publicaţiilor străine unde apăreau – de
către diplomaţia noastră secretă.
Pe lângă numele „emigranţilor, din exil” citate mai sus şi demne
de luat în seamă, între 1965 şi 1978, au apărut însă şi „mituri” contrafăcute de
ai noştri despre „dizidenţi” falsificaţi de Securitate (fiindcă, dacă
occidentalii nu apreciau decât opozanţi, atunci au fost lansate cohorte întregi
de astfel de autori, majoritatea lor „făcuţi” cu deplinul acord al „oficialităţilor”
– o categorie pe care eu am catalogat-o cândva drept „opoziţie dirijată”).
Puteai recunoaşte transfugii de tinichea după modul cum veneau şi plecau din
ţară fără probleme, şi după cum continuau să fie publicaţi şi la noi, uneori
felicitaţi de Conducerea roşie pentru
cum se descurcaseră „în misiune” în străinătate. Există sute de nume în această
situaţie; sigur, nu pot spune că ştiu sigur, că am fost de faţă eu la investirea
lor, dar suspiciunea mea planează peste mulţi autori plecaţi la un moment dat:
Nicolae Breban, Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, ba chiar şi Goma (a cărei
detenţie şi curaj din ţară nu le neg, dar a cărui valoare literară este modestă,
şi ale cărui pretenţii de „rezistenţă fără compromisuri” sună dubios pentru cei
care ştiu că în Codul Penal era făcută stipularea că „Lipsa de cooperare cu
organele legii este infracţiune şi este pedepsită conform legii”; cei care
refuzau să semneze, la ieşirea din detenţie, ceea ce toţi ceilalţi cetăţeni
semnau fără să opună rezistenţă... nu erau eliberaţi), Biberi şi Dumitru
Ţepeneag sunt poate cei mai evidenţi. Dar rămân zeci de alte nume: Nina Cassian
(dizidenta de stânga, a grupului Colin-Bârlădeanu), Gh. Păun, Viorica Huber-Rogoz
sau chiar Adrian Rogoz care, prin 1990-1991 – am fost de faţă – când a apărut
din RFG cu o geantă diplomat plină cu mărci, cu care a salvat temporar de la
faliment Societatea Ştiinţă şi Tehnică a
fostului CC al UTC. Mi s-a spus că are în Germania (unde emigrase cu câteva luni
înainte de Decembrie 89) o pensie grozavă (dată ca urmare a ce muncise, de fapt,
în România)... Mi se pare interesant că, după ce ajung dincolo ca scriitori,
mulţi dintre transfugi nu mai scriu niciodată nimic în climatul Lumii Libere.
Sau nu se mai aude la noi nimic de scrierile lor. Rămân puţini cei ca
danezul Victor Frunză, de exemplu, care
să investească (fără spate acoperit de diferite formaţiuni sau comunităţi) în
cultura de limbă română sau în propriile opere – gest altruist şi nerentabil
economic, pe care nu şi-l pot permite decât cei cu suficiente resurse materiale
cât să joace rolul de Mecena. Când nu este propagandă, Arta este totuşi un
produs de lux.
Securitatea română a fost dură. Poate mai dură chiar decât a
ruşilor. La ei, iată cazul Soljeniţîn: dacă scăpai din
lagărul lor multinaţional, erai salvat. La noi nu. În primul rând pentru
că nu scăpai decât dacă voiau ei: România era o ţară cu graniţe etanşe. Dacă
scăpai, toată lumea ştia sigur că prezentaseşi garanţii de „colaborare” pe
viitor cu ei, cu „ai noştri”. Eugen Ionescu se spune că i-ar fi uşuit pe „prietenii
din ţară” când au dat buzna peste el la Paris şi, vreme de 20 de ani, a fost
interzis să se mai vorbească de el. Când am auzit că Justin Capră şi H. Coandă
au revenit în ţară „din patriotism” am simţit că-mi vine să vărs. Probabil că au
fost şantajaţi tare, sau se prostiseră la bătrâneţe... Asasinarea
prezentatorului muzical de la postul de radio Europa Liberă este semnificativă
pentru situaţia din acea perioadă. Şi despre Ion Caraion se spune că ar fi fost
mătrăşit... Eu am avut o mătuşă „lichidată” se pare tot ca urmare a ordinelor
venite din ţară: Adriana Kiseleff. Ca şi prietenul ei, Floran, ziaristul şi
scriitorul de la Curentul, cu care
scăpase în Statele Unite. Când plecai de aici ştiai că, dacă faci ceva ce nu
convine, dacă nu rămâi şi afară, pe unde ajungi, „bun patriot”, ai tăi, cei
lăsaţi în urmă, vor avea de suferit. Politica germană de pe vremea lui Hitler.
Numai că „patriotismul” nostru era ceauşist. Viaţa lui Ion Raţiu, din mărturiile
sale, ca şi din cele ale autoarei Helen O’Brien (Regina
Nopţii – Cabaretul Eva), este o mostră ilustrativă. El a rămas, până la
moarte, „un bun patriot”. Ca şi ceauşista Zoe Dumitrescu Buşulenga. După ’89
s-au deschis graniţele, la un moment dat complet. Şi, probabil, tot Occidentul a
fost împănat cu spioni români. „Au înghiţit găluşca”. Uneori, naivitatea
vesticilor în acest sens este înduioşătoare... De aceea cred că gloria unora
dintre autorii noştri dinafară a fost oarecum dirijată din „patrie”. Cazurile
Mircea Ciobanu sau Radu Cosaşu, premiat la Tell Aviv ca mare luptător
anticomunist, când el a fost membru de partid – probabil că, pe acolo, când
i-au dat premiul, nimeni nu citise nici măcar o poveste scrisă de el... Sau
Cristian Tudor Popescu, fiu de miliţian, premiat internaţional ca rezistent
anticomunist!
O altă categorie de „scriitori români dinafară” – cei care nu au
scris în româneşte. Aceştia sunt, uneori, greu de depistat: „scriitori de
origine română”... Uneori nedeclaraţi. Îmi pun problema dacă Moldova Gy. –
autorul maghiar de mare talent, naţionalist ungur înverşunat absolut indiferent
la problemele româneşti şi care nu a ştiut niciodată nici o boabă de română, nu
este, totuşi... român. Despre Mickiewicz al polonezilor se vântura ideea că ar
fi fost născut tot pe... „teritoriul naţional”. Nu ştiu dacă ţara de origine are
vreun merit în aceste cazuri. Este meritul personal al respectivelor persoane.
Ca şi la Eliade sau Eugen Ionescu. Tristan Tzara, Fundoianu şi Saşa Pană erau
chiar rebarbativi la patriotismul românesc – plecaseră în Franţa tocmai fiindcă
se simţeau în totală contradicţie cu poporul din ţara în care se născuseră –
fiind astfel reversul comportamental al unor Panait Istrati sau Jean Bart.
Controlându-şi originea naţională, americanul Norman Spinrad a avut surpriza să
descopere că unul dintre bunicii săi emigrase din Ardeal, după părerea mea
acesta fiind singurul său merit... literar, dacă originea etnică poate fi
considerată merit artistic.
Ar mai fi ceva de scris despre literaţii de limbă română din
Basarabia şi Ukraina. Revendicarea lui Eminescu de către cernăuţeni mi se pare
justificată – aparţine acelui spaţiu – Odesei şi Chişinăului – sau şi acelui
spaţiu... Totuşi există o frondă care îi determină să promoveze exclusivist –
doar pe ei şi-ai lor – un patriotism local
care nu are nimic de împărţit cu actul critic lucid. Adrian Păunescu a
pompat piaţa română cu toate gloriile
brigăzilor artistice de dincolo de Prut etichetate drept „cei mai mari
poeţi români” – unii contrafăcuţi: Leonida Lari, Grigore Vieru, Nicolae Dabija,
Leo Butnaru, Aura Cristi... o adevărată „ruletă moldovenească” (dacă e să
folosesc o expresie a lui Andrei Valachi) sufocând creaţia autohtonă şi plasând
în funcţiile cheie din ţară numai persoane născute în spaţiul ex-sovietic.
Mironov şi Păunescu au moldoghenizat
cultura şi Senatul. „Fraţii noştri” ne-au colonizat mai ceva ca-n visul lui
Stalin din 1947. Fără nici o reciprocitate. Pot spune că ruşii sunt mult mai
receptivi la valorile noastre originale autohtone decât „fraţii noştri”; „podul
de flori” a acţionat, vreme de un deceniu, într-o singură direcţie.
Ar mai exista o categorie de autori – din Macedonia – cum ar fi
poetul Victor Vlad Delamarina, sau albanezul Kuciuk, mai importanţi diplomatic,
„pentru păstrarea relaţiilor”, decât cultural, pentru operele lor artistice.
După ’89, multe edituri, mai mult în scopuri de piaţă, au scos de
pe mânecă tot soiul de autori români „de peste hotare”.
Nemira a descoperit un tip în Norvegia,
Radu Jorgensen, pe care l-a premiat cu bani naţionali,
Tritonic pe George Astalosz în Franţa...
Cei mai mulţi dintre aceşti transfugi au un iz de trandafiri roşii de te
trăzneşte. G. Mosari, fostul ambasador israelit, mi se pare cel mai valoros din
această categorie şi singurul care se justifică literar.
A mai rămas o singură grupă de autori la care aş vrea să mă mai
refer: aceea a autorilor de origine străină adoptaţi de cultura română până la
completa lor asimilare. Istoric, cei mai importanţi mi se par a fi Pierre
Vaillant, fondatorul francez al Şcolii Ardelene, italianul C. A. Rosetti, grecii
Anton Pann şi Philippide, turcul Bacalbaşa, Regina Maria „englezoaica”, mama
actualului rege. Dintre contemporani cunosc mai puţine cazuri de... altruism
(politic, cel mai adesea) de acest fel: francezul Pierre Dehaş, americanca N.
Lee Wood, armenii Laurenţiu Ulici şi Varujan Vosganian, sârbul Daradici – cu
toţii însă departe valoric de predecesorii lor citaţi mai sus.
Cred însă că originea carpato-dunăreană a lui Thucidides, a
bunicii lui Socrate sau a lui Ronsard reprezintă compensaţii psihologice prea
modeste pentru valul de incultură agresivă şi trivială care a potopit spaţiul
cultural în ultimii ani, scăzând nivelul intelectual al conaţionalilor mei
contemporani la un nivel de analfabetism sau indiferentism spiritual mai jalnic
decât cel de dinainte de Primul Război Mondial, când exista măcar entuziasmul,
astăzi compromis de prea multele minciuni pe care „le-a suportat hârtia” în
ultimele zeci de ani. Prea au cusut cu aţă albă peste tot ca să mai ţină!
Şi iată-ne, conform celor mai recente statistici, în afara
Europei şi la IQ (indicele de inteligenţă), onorând astfel originea etruscă (adică
troglodită) a fostului paşalâk turcesc ferentarizat în masă, într-o ţară în
care, în Codul Muncii, doar în dreptul meseriei de
scriitor nu este trecut nici un salariu
tarifar, iar maneliştii se fălesc cu topurile de audienţă şi vânzare, concurând
în lux şi infatuare parlamentarii noştri consumatori fervenţi de
Hustler şi
PlayBoy.
27 martie 2006
SF la pragul dintre milenii
(CONEXIUNI nr. 14,
aprilie 2006)
Deşi de tradiţie europeană – Teophile Gautier, Villiers de l’Isle
Adam, Wells şi Verne, sau ruşii Beleaev şi Efremov, cei mai cunoscuţi „părinţi
ai acestei tematici, vin în continuarea şcolilor romantice târzii, ca şi
americanii Poe şi Lovecraft, care continuă la rândul lor rococoul şi barocul
renascentiste, aflate în trena filosofiei şi literaturii antice clasice a
ciudăţeniilor şi fabulaţiilor: Atlantidele platonice, Bestiariile post-aristoteliciene
ale neoclasicilor sau istoriile magice ale constructorilor (Vitruvius, Lucian
din Samosata), călătorilor (Apuleius) sau iniţierilor în misterii, iar în
literatura română tradiţia tematicilor literaturii-avertisment, începe de la „clasicii”
noştrii romantici: Dimitrie Cantemir, I. H. Rădulescu, Grigore Asachi, Grigore
Alexandrescu (şi Anul 1851!), Eminescu şi Macedonski –
science-fictionul
este asociat de mulţi critici (Ion Hobana, Mircea Opriţă) mai mult cu literatura
„americanistă” a jumătăţii secolului XX intercorelată cu fenomenul
hippies
al anilor 60 şi cu ideologia triumfalist-tehnicistă a primelor planuri de „cucerire
a spaţiului cosmic” (Van Woght, Bradbury, Ph. K Dike, Asimov, Clarke, Lem,
Strugaţki, H. Franke, St. King). Catastrofismul apocaliptic al unora dintre
autori (Kuntz, Ursula K. Leguin, Gh. Săsărman), a determinat critica să asocieze
fenomenul cu doctrinele religioase milenariste. De aceea, la un moment dat, după
anul 2000, observatori grăbiţi s-au repezit să-i profeţească dispariţia şi
desuetitudinea. Dar prognoza lor, precum se poate vedea, nu s-a realizat.
Există mai multe fenomene şi orientări sub sigla
SF (prescurtarea
are accepţiuni diferite, de la autor la autor şi de la critic la critic):
science-fiction,
(termen folosit pentru prima dată de critică pe la 1870, în încercarea de a
eticheta romanele lui H.G.Wells:
roman ştiinţific),
speculative-fiction
(adică, pur şi simplu, „filosofie” pe englezeşte – printre precursori celebri
numărându-se Immanuel Kant cu
Criticile lui, H. Poincare, sau
chiar Einstein şi Wiener),
socio-ficţiune (sau
ficţiune politică – precursori: utopiştii englezi
şi francezi, Marx, Wells, B. De Jouvenel şi
Les Futuribles),
dar şi heroic-fantasy
– adică, mai pe româneşte, basme, OZN-istica şi gazetăria ciudăţeniilor de presă
(Ion Hobana, Dan Apostol, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Ficeac), spionaj
industrial şi reclame mascate de armament şi aparatură cibernetică (Florin Pâtea),
în primul rând, însă şi
sex-fiction şi
sex-fantasy
(adică pulp-fiction)
şi ciber-punk
(forma post-modernă a SF-ului, intercorelat, la noi, în România, mai ales cu
generaţia editorială 90-2000 – Mircea Cărtărescu, Sebastian A. Corn) ca alterare
vulgarizată, trivială şi marginalizată a tematicii, căutând obţinerea de tiraje
mari cu orice sacrificiu de valoare şi concesie făcută prostului-gust în
condiţiile declinului şi falimentului culturii şi pieţei de carte de după
Decembrie 1989 (grupurile din jurul publicaţiilor
Art-panorama – Jurnalul SF –
CPSF – PlayBoy – respectiv Dan Silviu Boerescu –
Mironov – fraţii Bănuţă – Dan Mihai Pavelescu – Costi Gurgu – Liviu Radu).
Au rămas puţini autori în România care să nu se fi compromis cu
pornografie. Până şi Rodica Bretin, speranţa anilor 80 a UTC-ului, ale cărei
volume, după angajarea la editura
Cartea de buzunar (probabil
finanţată de PlayBoy –
dacă e să ne luăm după reclamele ataşate volumelor)
au degenerat, probabil la cererea editorilor, în
Pulp
propriu-zis.
Prezentul grupaj de texte îşi propune să demonstreze că mai
există totuşi, şi altceva în afară de fronda post-modernă a „pieţei” de
maculatură de proastă calitate, promovată cu predilecţie, pe considerente „economice”
de incompetenţa mafiei comuniste „la putere” în Cultura noastră actuală, fie
vorba între noi tot culturnicii şi propagandiştii politici ploconişti ceauşişti
de dinainte, în cea mai mare majoritate a lor, adepţi fervenţi ai literaturii şi
artei „de mase”, comunistă, adunaţi acum fără scrupule pe la chermezele din
fondurile picate din vest.
27 februarie
2006
Călătorie intergalactică
(CONEXIUNI nr. 14,
aprilie 2006)
- Ce faci? mă
întreabă alarmată vocea din difuzorul calculatorului.
Mărturisesc că
m-am speriat când am auzit-o – mă ştiam singur în casă şi nu mă aşteptam să mă
interpeleze cineva în semiîntunericul din camera cufundându-se în înserarea tot
mai groasă.