Mihaela Butnaru, născută în 1988, la Bârlad. Studiază limbi clasice si moderne. Spirit autodidact, citeste mult, scrie cu măsură, cu îndoială.   Proză publicată în: Cronica, Porto Franco, FeedBack, Procust. Premii la concursurile naţionale "Tinere condeie" si "Autori: copiii!"   Volumul de debut este deocamdată un plan.

                        Pe nume                                            (Conexiuni, nr.19, septembrie 2006)

Sora mea vorbeşte în somn. Spune lucruri clare, mă întreabă dacă mi-a plăcut cina şi dacă e totul în ordine pentru mîine. Nu-mi spune pe nume, dar cred că vorbeşte cu mine. Nu pot să o trezesc, pentru că se mişcă brusc şi pentru că se enervează dacă o trezesc. M-am obişnuit s-o ascult noaptea. Uneori îi zic şi eu cîte ceva, pentru că e jenant să vorbească de una singură, să mă întrebe şi eu să tac. Aşa cum tac acum. De la ea. Vorbesc mai mult noaptea. Spun lucruri pe care lumina mă împiedică să le gîndesc, pentru că îmi inundă mintea şi nu mai pot duce mîna la frunte ca să fac ordine. Vorbesc persoanelor pe care nu le cunosc în timpul zilei, în faţa cărora tac îndărătnică în timpul zilei, cărora nu ştiu să le vorbesc de obicei. Unii cred că e refugiu, că nopţile mele sunt nişte cutii de plastic verde unde arunc gunoaiele, vorbele, zîmbetele, dinţii şi ghearele de peste zi. Sora mea vorbeşte în somn. Şi eu îi ţin companie, pentru că sunt un om politicos, pentru că nimeni nu trebuie lăsat să vorbească de unul singur.

Aseară mi-a spus că să dorm dacă mi-e somn, că se descurcă de una singură. Aiurea, ştiu eu cum se descurcă....M-am ridicat din pat zîmbind să beau apă. Să îi aduc şi ei dacă îi este sete. „Poţi să bei cu ochii închişi? Ai grijă să nu verşi apa....”, i-am spus şi o teribilă oboseală m-a cuprins. În stradă încă se aud maşini. Mi-e somn, mi-e somn şi nu am dormit de cînd mi-a spus sora mea despre colega ei care a luat şapte în lucrare. A fost prima noapte în care am vorbit. La început mi s-a părut o prostie, cum să o întrerup, las-o să vorbească, cine ştie ce spune acolo. Pe urmă am simţit că spune lucruri clare, că aşteaptă să-i răspund şi i-am răspuns, m-am gîndit că poate o tăcea. Nu. Devine din ce în ce mai obositor, simt cum mi-au amorţit picioarele şi vorbesc. Nu mă pot opri. Îi spun că e sigură furtuna anunţată la ştiri, că trebuie să plătesc telefonul, că sunt foarte adormită cînd mă duc către oraş şi că nu ştiu de ce mi se întîmplă asta.... Aseară am făcut ceai. Am băut ceai fierbinte cu sora mea. Ca în vremurile bune, ca atunci cînd geamurile erau luminate. Nu, nu am vărsat nici o picătură. M-am obişnuit cu lipsa asta. Nu de mult timp am smuls toate hîrtiile întunecate cu nume şi poze de pe pereţi. Mi-a luat o noapte întreagă şi sora mea îmi spunea alarmată că se face lumina şi că trebuie să tacă. Acum e chiar destul de luminoasă camera, pentru că pereţii sunt goi, fără feţe şi coperte de albume stridente şi sclipitoare. E o stare de jenă acum în mine, pentru că îi văd ochii închişi şi buzele mişcîndu-se. Aproape că nu o ascult. Nu o mai ascult. Trăncăne întruna. Nici ea nu mă ascultă pe mine. Nici eu nu mă ascult. În curînd o să dorm.

                        Pericolul genunchiului învelit        (Conexiuni, nr.16, iunie 2006)

      Aşteptarea nu mă lasă să dorm, prietene, fie că aştept o scrisoare, fie un semn micuţ şi dulce, fie că aştept lucrul acela surprinzător care să mă facă femeie (chipurile). Lîngă patul meu, creşte numărul de cărţi necitite, uitate, din lehamite, din nepăsare. Creşte şi numărul jocurilor stupide pe foi roz, o teamă de care habar nu ai… şi de aceea creşte. Cu cît aştept mai mult un zgomot, cu atît mi se face mai frică; picioarele în şosete lungi, mîinile în mănuşi, ochii închişi, cine mă poate atinge îmi va lua minţile. Hai să-ţi spun o poveste, singura pe care o ştiu. Astfel vom uita de ceea ce se întîmplă acum, de dulcea monotonie cu care sărut, de ziua friguroasă de care mă tem. Să-ţi spun o poveste: mîine va veni un cavaler, cu maniere, cu multe arme, îmbrăcat cum se cere. Şi acest cavaler, care nu  ştie nimic despre lumea noastră, vine cu naturaleţea pe care i-o dă vîrsta şi cu mintea plină de lucrurile pe care le-a văzut pînă acum. De aceea, eu nu l-aş surprinde în nici un fel, sunt prea tînără şi îmi port tinereţea nu cu mîndrie şi nu cu bunăvoinţă, puţin dispreţ, cum ar trebui să fac, ci cu ruşine, ca pe o pelerină veche, răsucită, cîrpită. Şi mai mult decît ruşine este frica, măruntele temeri care mă amorţesc, tinereţea şi-a făcut casă în mintea mea, mi se vede pe chip, netezeşte orice întrebare, mi se vede în pielea prea subţire, mă trădează, o ghicesc sub haine, fiecare gest îmi trădează tinereţea. Doar atunci cînd intru în apă fierbinte, cînd stau în cada plină cu apă care arde, mă văd cum aş vrea să fiu. Numai că acest moment este scurtat, apa se evaporă orice ar fi, în baie aburii se ridică spre tavan, eu nu pot, genunchii devin strălucitori, prosoapele aşteaptă. Mi se închid pleoapele. Să nu crezi că noaptea linişteşte lucrurile, schimbări şi deznădejdi au loc mereu. Femeia aceasta, care stă în picioare, să îi spunem Marlene, s-a gîndit toată noaptea că va pleca, a vrut să se ridice din pat de cîteva ori, se şi imagina mergînd pe stradă în cămaşă de noapte, se şi imagina trează cînd alţii dorm, frumoasă cînd altora li se îngălbenesc dinţii şi ochii. Dacă tot ştia acestea, nu s-a mai ridicat pînă în acest moment, cînd şi-a găsit curajul să vorbească. Ar putea să stea în faţa unei oglinzi mari, să spună cu voce tare textul (primul). În mare parte, acesta este un text, îl simte o dată, a doua oară deja e prosteşte, trebuie repetat, totul trebuie repetat, pînă îi intră bine în cap şi îl poate spune cu ochii închişi:

Cel mai bine ar fi să mă evapor, să dispar fără cea mai mică durere, nici una din noi să nu-şi dea seama. O fi greu. Aseară am băut pînă cînd am simţit că se învîrte camera cu mine. Chipuri fantastice se uitau la mine din tavan, pe toate le mai văzusem măcar o dată, pe stradă. Aşa o fi cînd te îmbeţi, începi să vezi tot felul de lucruri, aşa o fi; ce gol îmi e capul, poate că dacă dorm, toate se vor întoarce în mintea mea. Dacă închid ochii, figuri fantastice se uită la mine din tavan, pe toate le-am mai văzut undeva… Becul se stinge singur, e acoperit de pămînt, dacă închid ochii…corpul meu vorbeşte cu mine, se adună în valuri, pleacă. Pot să îi fac ceva? Mă gîndesc la el, atît. Cu acelaşi tremur pe care îl am cînd închid şi deschid fermoarele hainelor, nasturii, cusăturile, neştiind dacă mă dezbrac sau nu, neştiind ce urmează să fac. Stîngăcia mă trădează, ca să vorbesc clar şi să mă mişc cu siguranţă, repet în oglindă, mă întind pe covor, revin. Voi face aşa pînă cînd voi şti totul pe de rost.

Nu mă întreb cine a vorbit pînă acum, nici nu e greu să devii confuz, cînd nu ai unde să te ascunzi. Dar eu aştept şi aşteptarea mă face lucidă, cu cît aştept mai mult, cu atît îmi vine mai greu să vorbesc. Ca să nu-şi dea nimeni seama, călătoresc cu actorii din filme, încerc să intru în mintea lor, să fiu la fel de suavă ca ghidul în Hermitage, să arăt fără cusur în haine roşii, pe cine păcălesc, pînă şi ei tremură. E totuşi cineva care ar putea face asta pentru mine, e totuşi cineva care ar putea vorbi, prietene. Dacă ţi-am povestit atîtea despre mine, nu înseamnă că am vîndut mai mult decît pot obţine. Tu o să mă ajuţi să fiu acolo la timp, fără să mă rătăcesc. Să trec pe lîngă nebunii despre care nu se scrie, despre care nu se ştie mai nimic. Cei care nu au habar să meargă pe stradă, care nu mai au dinţi şi de aceea se acoperă cu mîna cînd rîd, cei care văd pereţi peste tot. Trebuie să îi citesc rapid, să pot ajunge înainte ca marele eveniment să înceapă, am nevoie de cafea, nu de prieteni(al doilea):

Un copil care urlă e cel mai frumos cîntec al morţii. Toţi cei care călătoreau acum douăzeci, treizeci de ani au ştiut asta. De aceea plecau, să scape de casa lor cenuşie, de mintea cenuşie, totuşi, nu ai cum să scapi. Bunicul pleca mai mereu, vecinii îşi amintesc foarte vag figura lui, unii nu    l-au auzit niciodată vorbind. Se poate că nici nu a vorbit, el era un om al acţiunii, al motoarelor, al paharului plin. Nu seamănă cu poza asta rigidă, costum alb-negru, un obraz alb, celălalt; cine poate dovedi că pielea se face grea, că mîinile devin tot mai lungi şi se apropie de pămînt, cine tremură.  Nu se poate, toţi vecinii îşi amintesc cît era de chefliu, cum le-a cucerit femeile nu spun, dar se înţelege. Şi nu zicea o vorbă. Cine poate dovedi tusea, că vărsa şi sufletul din el după beţii, că tăcerea încăpăţînată nu e un semn de bărbăţie, cine-şi bate capul cu asta. Destul că fata lui nu l-a auzit spunîndu-i vreo vorbă, l-a văzut de cîteva ori, prin gaura cheii. Eu nici nu îi ştiu numele, în mare, spun că nu mă interesează.

Aici se termină, de fapt, povestea care nu trezeşte spaime, pentru că este neadevărată. Mai frică îmi e de o privire fixă, de o întrebare venită din mulţime, de confuzie. Lucrurile acestea se leagă strîns, fără durere, aşa cum se prinde haina udă de piele, se întîmplă dimineaţa, în faţa oglinzii, se întîmplă seara, deasupra patului; văd bileţele peste tot, cîte o povestire în scrumieră, cîte un sertar deschis:

În visul meu, scribul nu doarme. E din cauza lui. Noapte de noapte, îşi potriveşte cuvintele. Nu apuc niciodată sfîrşitul visului, cînd vreau să ştiu dacă doarme ziua, dacă are familie. Doar mîinile fine potrivesc cuvinte, aşa trebuie să fie, ca să potrivească vorbe, mîinile fine trebuie să caute multe corpuri mai întîi. Cel care scrie…scrie pe genunchi, în palmă, pe lampa încălzită, stă în visul meu ca într-o scoică, o parte e lumea lui necunoscută, cealaltă e mintea mea, la fel de misterioasă. Mă uit la el, pe mine nu mă pot privi, pentru că dorm, pentru că am picioarele învelite, pericolul genunchiului învelit, principiile egalităţii în somn, îl privesc în somn pe scrib. Cel ce scrie nu se uită cu cine stă în pat, cel ce scrie nu uită totuşi nimic, iar scribul meu nu îmi aparţine decît mie. De aceea, stau lîngă scară, sprijinită de tocul uşii, mă joc cu nasturii cămăşii, poate îl voi seduce şi se va opri. El totuşi nu se opreşte niciodată. Cînd se ridică, merge cu spatele.