M-am născut la 10-10-1955.    Această asociaţie întâmplătoare de cifre si sume m-a încurajat, încă din copilarie, să cred că aş fi un om de nota 10. În consecinţă, copil fiind, rescriam finaluri de poveşti cu   deznodământuri care-mi făceau mie plăcere. Adolescenţa şi primii ani ai tinereţii mi-au întărit această părere, paranoia-deh, că aş fi omul potrivit pentru toate locurile şi toate perioadele de timp.    Am lucrat la Radio România mai întâi ca muncitor, operator de sunet, ilustrator muzical şi regizor de sunet. Într-un mediu care m-a fascinat şi m-a atras din primul moment. În '90, când nu mai trebuia să fiu membru de partid pentru a putea da examen acolo unde vroiam eu, am dat examen la Facultatea de Jurnalism, am absolvito, şi cred că aceasta mi-e vocaţia.    Am realizat, de-a lungul acestui răstimp (1990-2006), emisiunile „De prin topuri adunate”, „Km0”, „Noapte albastră” şi „Radio Radios”.    După prima vizită în America mi-am facut o datorie de onoare să fac cunoscută viaţa şi preocupările comunităţii româneşti. Cred că am reuşit.

                                   Facerea de bine...                                        (Conexiuni, nr. 22-23, dec.2006-ian. 2007)

Continuarea acestei „profunde” ziceri româneşti, trivialitatea, până la urmă grotescul ei, ne face uneori să zâmbim, amar ce-i drept. Voi încerca sa vă aduc aproape, de această dată, arhetipul făcătorului de bine din mioritica noastră, de astăzi, Românie, nu înainte de a vă aduce aminte că, zic unii, atunci când îl faci trebuie să ştii tu, cel care a beneficiat de el şi cel ce le vede şi contabilizează pe toate, bunul Dumnezeu, atât.

Mult prea repede îmbogăţiţii perioadei au descoperit o modalitate excelentă de a-şi trâmbiţa „generozitatea” neinteresată: sticla. Nu, nu vă gândiţi că la un pahar cu vin s-ar fuduli, cu binele făcut, vreunui prieten; au băieţii o singură ţintă, sticla, ecranul, televizorului, doar asta-i interesează. De ce? Pentru că văzându-i „boboru” cât bine fac ei, s-ar putea ca la alegerile ce vin să pună ştampila în dreptul numelor lor. Acesta este unul dintre motive, cel mai des întâlnit. Cel de-al doilea, şi el foarte important, spălarea negrilor bani „câştigaţi cu greu” din munculiţa lor onestă, sau „moşteniţi de la mătuşile” multimilionare în dolari, care au agonisit „modestele sume” pe vremea împuşcatului.

    Spuneam, în precedenta-mi scriere, că acolo în America, şi voi ştiţi bine asta, averile mari se fac în câteva generaţii, sau, în cazul unor minţi strălucite, foarte repede. Nu sunt unul care să-şi scuipe neamul, dar în România de astăzi nu prea avem duzini de Bill Gates.

    Sunt destui oameni deştepţi, admirabili, dar aceştia îşi duc existenţa preocupaţi fiind să lase ceva în urmă, nicidecum să le fie luată urma de fisc; cu aceştia România se poate mândri, fără echivoc. Câteodată chiar mă enervează lipsa lor de incisivitate, discreţia în care trăiesc şi realizează lucruri mari, dar ... sticla nu prea este interesată de comunele lor înfăţişări, este fascinată şi transmite aceste trăiri şi celor săraci cu duhul, cărora în scurt timp li se transformă în, de neclintit, convingeri. Vai de viaţa noastră.

Chiar dacă mulţi dintre voi mă ştiu, simt nevoia să-mi justific, ici-colo, aceste săgeţi ţintite pe burtihanele avuţilor noştri. N-am nimic cu cei ce au bani să-i întoarcă cu lopata, n-am nimic cu cei ce ştiu şi pot să-i facă; nu, îi admir sincer, nu pot însă să-mi reprim senzaţia de vomă atunci când un agramat multimilionar îmi şi ne dă ca exemple ale ascensiunii, viaţa, experienţa şi onestitatea sa. Mi-e silă.

Aveţi posibilitatea să urmăriţi câteva programe TV româneşti, îmi veţi înţelege greaţa pentru că-i vedeţi, chiar zilnic.

Vă provoc la un exerciţiu simplu, evaluaţi voi cui şi în ce fel i se face un bine. Dansând pentru   a-mi aduce tatăl înapoi de la muncă din Israel? Păi tasu’, dacă ar vrea nu s-ar putea întoarce? Hilar! Şi premiile acestor perfecte dovezi de a te face de tot râsul sunt afişate cu litere de-o şchioapă pe tole-ranta sticlă: De la firma “Pingelica”, sau de la “Gheorghiţă din Dridu”. Stau şi eu şi încerc să n-o iau razna, mă ciupesc să realizez că nu-i un vis sau rodul bolnăvicioasei mele imaginaţii.

Voi schimba registrul pentru a vă reaminti, ştiţi bine, că din nefericire în România să fii pensionar este echivalentul, ca trăire, ruletei ruseşti. 

                         -II-

     Şi pentru că cireaşa nu trebuie, niciodată, să lipsească din freza de frişcă a tortului, toate scumpirile importante ale anului se fac în această perioadă, când oricum cheltuielile sunt peste baremul celor din timpul verii. De exemplu: gazele naturale, carburanţii şi electricitatea, acum au făcut buba şi le trebuie subvenţie pentru a-şi reveni din obişnuita infecţie de iarnă. Ce înseamnă scumpirea acestora?  Scumpirea, fără jenă, a tuturor alimentelor de bază, a pâinii lor “cea de toate zilele”, scumpirea tuturor serviciilor care utilizează resursele respective, şi cine nu le foloseşte?

Revin la această nouă “Cântare a României”, concursurile acestea tembele în care toţi “jegoşii” aruncă cu bani în oricine, numai în cei ce au nevoie NU!

Câţi vârstnici aţi auzit că sunt ajutaţi, câte aziluri de bătrâni, câte cămine de copii abandonaţi ştiţi că au beneficiat de vreo donaţie de la magnaţii României ?

    Este cam greu răspunsul la această întrebare, sau nu, pentru că sigur dacă eu nu ştiu, nici voi nu ştiţi, deci nu “se ezistă”, vorba cizmarului.

    Pensionarii. Ei da, ei sunt cei care, vai mama lor, primii fac cozile pentru dările la stat, ei sunt primii la plata impozitelor şi a tuturor facturilor lunare, ei sunt cei care plătesc tot şi abia după aceea se uită lung, în palma bătătorită de zeci de ani de muncă, după mărunţişul necesar pentru pâinea cea de toate zilele.

Aţi văzut, o dată măcar, pe sticlă, vreun ghiftuit care să cumpere o sută de pâini pentru o sută de bătrâni? Nu! Nici nu veţi vedea. Ne abandonăm părinţii şi copiii, ne violăm părinţii şi copiii, tâlhărim bătrânii şi copiii. Este şi aceasta una dintre imaginile reale ale României de astăzi, din păcate.

Măicuţa mea, a plecat în grabă, nu a mai vrut aici, s-a stins la 56 de ani, agitându-se mulţi ani în zadar, să-şi recapete terenurile şi casele pentru care bunicii şi părinţii ei au muncit mult timp, chiar chiaburi fiind. Eram copil şi îmi aduc aminte că străbunicul meu, “chiaburul care a supt sângele poporului”, primul lucru pe care-l făcea dimineaţă tare, când se trezea, era să meargă în grajdul vitelor, nu să-şi prepare micul dejun. De fapt, ce au fost chiaburii? Pot fi subiectiv, sau pot greşi, dar eu ştiu că ei erau fruntaşii satului, oameni harnici şi muncitori, care, e drept aveau şi ajutoare, aşa-numitele slugi, de fapt oameni fără căpătâi, care atunci când primeau plata primul drum era crâşma, sau oameni amărâţi care munceau, la cel ce avea pământ, pentru a-şi întreţine familia.

A mai făcut, străbunicul meu, prima gospodărie şi o biserică, în satul ale cărei temelii le-a pus şi care-i poartă numele, Traian. Ce păcat că la 8-9 ani, câţi aveam eu când s-a prăpădit, nu aveam televizor şi la conducerea R.P.R. era Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Poate dacă aveam şi era după 1989, l-aş fi văzut şi eu pe bunicul pe sticlă dându-i de pomană vreunui amărât, o baniţă cu „făină de porumb”(a se citi mălai, pentru cei care nu ştiu). Am ajuns la familia mea pentru că, după ce mama a plecat, am jurat la mormântul ei să mă lupt cu democratica justiţie pentru a-i împlini dorinţa, aceea de a recupera proprietăţile străbunilor ei. Chiar dacă nu eram un „fitecine”, eram totuşi un nume public şi asta doar pentru că lucram şi atunci la Radio România, nu pentru că aş fi eu vreo somitate,   m-am judecat zece ani cu autorităţile „democraticei Românii”, primari, prefecţi, judecători, toţi se încontrau, chipurile m-aş fi îmbogăţit!?!

                         -III-

     Am câştigat, până la urmă, după 12 ani, de chin şi umilinţe, ceva ce de fapt şi de drept îmi aparţinea. Ce rost are această explicaţie? Are un rost şi are un scop pe care vreau să-l văd şi trăiesc. Îmi doresc, chiar dacă am două fete şi mult mai simplu mi-ar fi să vând şi să le fac copiilor două depozite bancare, ca în acea casă, naţionalizată de „puterea poporului” şi transformată în cămin cultural, fără nici o activitate, să aduc 5-6 vârstnici singuratici şi 5-6 copii abandonaţi. Roadele celor aproape 30 de hectare de pământ şi fondurile guvernamentale la care am dreptul, ar putea constitui modalitatea de existenţă pentru acele suflete singuratice. Ce am nevoie este recompartimentarea şi reconstruirea acelei case care a fost devalizată după moartea mamei. Ajutaţi-mă să ajut. Eu nu plec la drum cu mâna-n buzunar, am ceva, ceva consistent, nu mă milogesc la nimeni, n-am nevoie de nimic pentru mine sau familia mea, vreau să fac un bine, atâta tot.

Ah, şi mai e ceva. Eu nu prea mă împac cu UE, este şi motivul pentru care-mi permit să vă rog să-mi fiţi alături, vreau ca acest aşezământ să fie în exclusivitate făcut de români pentru români. Copii după actele originale, cele care certifică autenticitatea celor scrise de mine puteţi găsi la părintele Theodor Damian şi apoi gândiţi-vă că nu-mi pot permite găinării mărunte, sunt un nume, şi apoi, chiar mă puteţi verifica.

Că-mi veţi fi alături sau nu, acel aşezământ va deveni realitate, în scurt timp, şi poate în felul acesta vom reuşi să ieşim pe sticlă, împreună, ca un adevărat exemplu al facerii de bine. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

            Sweet depression                                             (Conexiuni, nr. 21, noiembrie 2006)

Sunt tentat s-o numesc dulce, din cauza oglinzii, pentru cei care o şi se privesc în ea cu dorinţa de “a vedea” ceva nou, sau pur şi simplu de a vedea. De cele mai multe ori oglinda, da-da, banala oglinjoară, nu este suficientă şi nu întotdeauna obiectivă.

Subiectivismul şi despoticul adevăr, adevărul nostru, fac din miraculoasa ofertă divină, – oglinda  n-am inventat-o noi oamenii, ci ne-a fost oferită de bunul Dumnezeu –, o  utilitate exclusivă pentru frezat, fardat, barbierit şi o “fidelă” imagine, de cele mai multe ori, distorsionată şi neconformă a ceea ce ne-ar plăcea să fim sau să arătam.

Deşi nu am pregătire medicală (am, în schimb, mulţi medici, oameni destepţi, prieteni), sunt tentat, ba nu, chiar cred în nevoia depresiei. Pentru cei mai mulţi dintre noi, depresia este starea de obsedante şi grave întrebari: Oare ce am făcut eu în viaţă, ce am realizat, sau: am realizat oare ceva, rămâne ceva după mine? Depresia ne oferă, de fiecare dată, realitatea efemerităţii la care suntem, toţi, condamnaţi. Pe de altă parte, acele întrebari mai sus puse mă fac să cred că poate dacă ar fi acută, depresia ne-ar putea deveni cea mai fidelă oglindă, o stare dumnezeiască pe care ar trebui s-o avem măcar o dată în viaţă.

Nu-mi doresc să mă suspectaţi de altfel de depresii, aşa ca voi încerca să mă explic. Voi, românii care trăiţi în afara graniţelor ţării, aţi fost şi încă mai sunteţi percepuţi, de majoritatea românilor din ţară, ca nişte “terchea-berchea”, “izmene pe călător”, aventurieri nerealizaţi, colaboratori ai securităţii, da-da, securişti chiar.

Aceste imagini au fost desenate pe cortexul fiecaruia dintre noi – trăitorii din România – de oameni bine pregătiţi, de cei care ne-au otrăvit minţile şi sufletele 45 de ani.

Temeinicia “operaţiei”, suficienţa, lipsa instrucţiei sau sărăcia neuronală, au săpat adânc în creierele multor români, care au  rămas cu acel desen, neavând curajul să-l ardă, ca pe un ruşinos tatuaj, cu acid. Am fost de câteva ori la New York şi am cunoscut destui români realizaţi, destui oameni care, făcându-şi cu seriozitate şi aplicare munca lor, indiferent care este ea, fac o bună imagine României. Nu exagerez deloc, este o bună imagine, o bilă albă Romaniei, când un american, sau hispanic, sau chinez care te vede că faci treabă bună şi eşti corect, îi spune prietenului sau colegului lui : “Îl vezi pe ăla? E bun. E român”. Însumând aceste constatări putem lesne deduce că o sută de oameni care ne apreciază şi ne preţuiesc înseamnă încă o sută, poate două, de admiratori, sau chiar invidioşi, pentru traseele noastre. Limba română, o folosiţi în publicaţii, la televiziune şi în cenacluri literare; este, din păcate, poate singurul numitor comun cu ţara mumă. O iubiţi şi preţuiţi, cinste vouă!

Nu-i mai puţin adevărat că şi printre voi sunt destui frustraţi, mulţi neîmpliniţi, chiar rataţi, oameni de nimic. Da, sunt, dar aşa au venit din România, sau poate că s-au eliberat acele paşapoarte tocmai pentru a-i  compromite pe cei care au reuşit. Diabolic scenariu. El aparţine aceloraşi minţi bolnave, bolnave de invidia reuşitei altora, sau pentru că bolnave erau timpurile. Ar putea fi, aceasta, cea mai simplă explicaţie; adevărul însă mă obligă să recunosc, cu oarecare ruşine şi ciudă, că ăsta ne e felul, aştia suntem.

- 2 -

Acest adevăr mă duce cu gândul la – părerea mea – tembele afirmaţii, ba chiar, mai grav, convingeri pentru unii, că Antonescu a ucis mai puţini evrei decat Horthy, adicătelea a fost mai omenos decât cel ce a ucis sute de mii, milioane. Ruşine!

Ne place să credem că neamul nostru e deosebit, dat dracului, pentru că am oferit omenirii exemplare rasate, cu care oricine s-ar mândri. Aşa este, dar tot ai noştri au fost şi Antonescu, şi Ceauşescu, şi Bobu, şi Râmaru…

Revin, cu şi mai multă credinţă, la necesitatea acelei stari : Depresia.

Jocurile politice de după decembrie 1989 v-au lăsat în acelaşi cadru, acelaşi desen. De ce? Cred că răspunsul este foarte simplu. Cei care au decis, în numele României, au făcut-o ştiind că băgându-vă în seamă, oferindu-vă dreptul de a vă implica în viaţa noii Românii, de ce nu, oferindu-vă câteva fotolii parlamentare, ar fi fost letal pentru ei.

De ce? Voi aţi fi venit cu suflul revigorant, dar rece – al dracului de rece – al vieţii normale, reale, cu exerciţiul corect al democraţiei din ţara de adopţie.

Motiv pentru depresie? Da, pentru ei.

Dacă voi munciţi pe bani, câteodată mulţi, dar meritaţi, ne-aţi fi învăţat că în America,  ţara tuturor posibilităţilor, milioanele de dolari se fac după munca câtorva generaţii, sau atunci când te numeşti Gates sau Trump, în nici un caz când te numeşti Georgel şi ai puterea numai ca să-ţi umpli buzunarele şi conturile elveţiene.

Depresii? N-au avut nici o clipă cei care au înşelat, furat şi sunt multimilionari sau chiar miliardari, aici acasă, în dolari americani.

În mod sigur voi i-aţi fi arătat cu degetul atunci când ei încă n-ar fi intrat şi cu picioarele în stupul plin de miere al unei ţări încă bogate, România.

Aţi fi venit aici oferindu-ne un adevăr simplu, desuet pentru mulţi şmecheri: munca. Acolo unde o găseşti şi nu acolo unde vrei tu; munca necalificată pe care mulţi dintre voi aţi făcut-o până să vă puneţi în valoare pregătirea reală, şi nu posturi grase de şef care, chiar dacă n-are pregătirea necesară (merge şi cu doar 8 clase ) “Ie d’al nostru domne, lasă”, a trecut dezinvolt de la ţigara fără filtru pe care o morfolea înjurând strungul pe care mai mult îl afuma decât utiliza, la una mai groasă, tot fără filtru, dar … cubaneză.

Poate mulţi dintre voi ar fi fost tentaţi să investească puţinul lor în ţara lor; aţi fost încurajaţi? Eu nu-mi aduc aminte. Aşa să fi fost chiar, aţi fi avut curajul s-o faceţi acolo unde s-a preferat milionului de dolari, să spunem, o ofertă oneroasă printr-o marionetă care să înlesnească mai apoi corupţia, furtul, jaful?

Aţi fi venit, şi probabil că aţi fi plecat repede înapoi, constatând că degeaba latră toţi câinii, Moşi Martinii României nu sunt deturnaţi din strânsul recoltei de hârtii, snopi de hârtii verzi, de pe ogoarele virgine al naivei noastre ţări. Cu atât mai puţin n-ar fi fost atinşi de mârâiturile voastre: limba engleză este încă o enigmă pentru mulţi.

C.N.S.A.S. Dosariada. Depresii? Da! Cauţi acum să-i dai în vileag? Târziu “mon cher”. Această furie s-ar fi justificat atunci, imediat după, când furia era o stare de normalitate, în nici un caz, de la Dumas cetire, “După douăzeci de ani”. Acum, când tovărăşeii stau cu dosul pe milioane de dolari, ce înseamnă câteva mii pentru cel mai bun avocat, sau pentru un “incoruptibil” judecător? De fapt asta nu-i depresie, ci isterie, sau, cel mai bine spus, asta-i viaţa-n România.

 - 3 -

Departe de mine să cred că deţin adevărul absolut, nu sunt nici un năpăstuit, duc o viaţă mai bună decât mulţi necăjiţi din ţară, nu scriu în această publicaţie cu scopul de a mă îmbogăţi, nu-mi permit să arăt cu degetul pe nimeni, nu am nici un angajament politic, nu sunt plătit să vă dezinformez, îmi permit şi mi s-a permis să încerc o rece radiografie a realităţii din încă frumoasa şi bogata Românie.