Marian Drumur

Curva ta de viaţă sunt cineva, te voi răsturna să porţi vina lui nod la gât, o manta albă şi albastră în putoare toată ziua, cu burtă grozavă, i–am văzut fotografia.

Am fost pătrunsă, în joaca câinilor simţeam craniul şi dinţii, apoi afundul sacadat, semne de copii, ţipăt! Apune soarele. Un mic scârbos cu cămeşoaie.

Mă rupe struna, fii surdă să tac, voi supune tu ierţi.

Nu te uit, te de–iubesc şi te scuip, te iubesc tot. Te ruşinezi cu mine pe strigătele uneia cui sunt lumi în bucătărie şi nu–s sufrageria ta. unde oricând te vrea o hoaţă strici paralele, mă scuipi în obraz cu portretul alteia te trădează cuminte.

Rup când mori te duci plâns şi te farmecă aia.

Te rup în bucăţele patru nu te fac şi te sui potcoavă de rubin nu–s aiurea ta – e tramvai te numără o clanţă. Crezi? Vii iar sau nu pot? Strai nu sui te ţip şi până aici să n–ai rul cu tunul.

N–am să te găuresc pe străzi că nu urlu, mă înşeli cu ninge–te. Sunt cu gura invers. Sunt fiică de post–scriptum. Apa de ploaie mătura nu–ţi curmă şi mătuşa mi–a aruncat dolarii. Îţi mulţumesc mult pentru atenţia de la care mă opreşte în fiecare zi şi o caldă strănutare de vine vremea.

Mă cheamă sărăcuţa, n–are minte şi urlă cântece. Sărăcuţul, habar n–ai că sunt fată.

Am uitat cum e să uiţi, caut sângele tău în aceiaşi oameni.

Dragul meu râs, eu sunt o neiertată. Mă destăinuiesc radioului deoarece cântă.

Fiece dimineaţă este o duhoare de rupe păduchele şi apoi nu fără motiv, când vede o fotografie cu Dumnezeu adică tovarăşul de s–a format în mine şi a spus bine să fac aşa.

Un plan serios de aruncare al unui program stop-operă.

Te scump te rog urlă–te acum plouă iar nu dai pace la oameni, te rupe scurgerea anilor care–mi iau gura la folosul mai te gură. Să luăm da şi pot lăsa ce duci lui la mine, umbletul surd al gurii cu ce nu ştiai să faci când eram. Să nu te uit cum dinţii mă dor şi tot felul de audiţii. M–a luat să mă arunce, ne naiba ştie să fie. Aşa singurică şi mi–e dor să n–am să lupt. Nu clipim, nu râdem, nu ne ducem nici mai puţin.

Fac urâta schimbări şi o clipă mi le dai pe toate astea. Şi nu–s. Tu ţii cum place, eu le ţin la bine şi la rău…?

Mi-e silă să nu te duci la fotograf, sunt surâzătoare şi nu mă fura de unde nu–s lipită cu tine pe obraz. Vrei sur plânge–mă şi tu, dos pe dos m–ai cumpărat cum pită aruncă vine că sunt cu! Tu? Nu m–ai furat, de ce? Uită-te la mine cine–s cum cântă, zic artă şi–s parte.

Pe vrerea oamenilor tu nu m–ai putut să mă iubească ura duşmănoasă ale gândurilor. Sunt mai nefericită decât ai simţit că omul liber o caută şi îmblânzeşte o amintire.

Oamenii sunt bolovani ruinaţi dar în singură sprânceană ademenesc, ostaşii cerţi ai furtunilor şi idioţilor. Te foarte mulţumesc cu o remuşcare.

Nimeni nu este răpit fiindcă este cu nasul în mijlocul feţei.

Te condamn să taci în mormânt, că m–ai făcut singură să plâng.

Ticălos cum biciul de aramă, o scoabă în dinţi. Vântul vrea să fac aşa.

Nu–mi exist gândurilor de cele văzute şi cu cine de altcum îmi împărtăşesc ţin la sigur şi asta pentru un nebunatic fior strămoşesc.

Plâng fără nimic nici barem o speranţă nu–i complicată şi mă pufăie fapta aleasă contra cărui defect nu îmi sap nici o poză.

Am să mă îngrozesc mai profund sau măcar atâta nu mă detaşează cu voi însumi gingaş pe mine că nu am călugărul.

Am strigat te dulce duce şi la mine te ţine fără, de pot să spun că am scăpat teafără de la spital, dacă îl ţii pe cineva căruia eu nu–s fiică, sau deoparte pus sunt fata – căruia chestiunea nu mă importă şi nu cunosc gestul lui.

Te iau cu mine în viaţă sau se poate să refuz?

Şi de nebuni măcar de o vreme frumoasă m–am despărţit din sufragerie unde probabil că vara de viaţă totul e basament problema atomului înfundat cu plicul, dacă regreţi plăcerea de un leu pentru că eu sunt din avion lăsată.

Crucea şi sticla de şampanie – o lasă eu şi lovitura pe cortina pusă de porunci nepotolite de la glas cu mine curând pe creierii cu ce înseamnă gălăgie de nu ştii ce–i doi î? Momentul locuit n–o făcea cu mâna plecată pe faţă – vedere, rea vedere.

Potrivite de o asta–i masca fotbalului furat la televiziunea ne–a produs plăcută împăcarea? Beau şi mănânc ziua mea de nu o ştii, cu ai noştri n– a ştiut nimenea fără.

Nu mai apostrofez că dorul primit este o scumpătate de spectator cu doze de somnifere nisip idiot. Focul de–i aşadar o vacă încălţând cizme de avion cu piramida vocii de Tată şi nu de mamă. Cumpăr un plic cu PAR AVION plin de subînţelesuri pe înţelesul tău plodul mării şi martie un mărţişor nu e ziua mea ce nu o ştie nimeni, mătura de retezat fruntea bogat de fermecătoare.

Nu–i secunda de două mame şi un frate de rugat dacă rămâi la vară detestă şi dormitul de o mie de ani, unde răspunde contorul de maică–ta. Nu cumva este profesoratul cărţii de ape cumpărate la vacile de sus cu potopul care la noi încă mi–e drag?

Corul de bărbaţi şi–au lăsat setul las că rata de pleci mă doare, de stat a sufrageriei ce mătura o sărită pe ea scoasă din nebunul cine–i cortina ei. Permite un sonat la telefon?

Cine cântă să o păcăleşti rolul de săpun stabilit şi părăsit cu munca mea de gata amintire plictisită e chiar ultima curvă.

Vara obligă la graţie de stat pe scară lăsaţi vita este dulce, urce pe minte creierii complet cu două labe piciorul din beţe şi îţi lasă o untură pe pâine locuită. Sunt eu, le lovesc şi nu mi–e dă aici antrenament de dor cu tar de tine şi cumpără–ţi îţi cumpăr.

Cine a fometat mâncarea de vedere la ochii în oglindă de pat cu tine la nebuni gura la o verişoară aici o ai unei lumi consideră pianul pe ea şi fundul de prost un rost fiindcă dacă îl şi are.

Veste hoţ de cinema un mărgăurit al ei stăpână sunt eu de pe plic a zburat să cadă larin în anii porcul ce l–a făcut şi l–am făurit amânat cu mâna uţa de soare la lumina ochilor o cunosc şi cu un braţ sângele pentru o singură placă.

Pleacă bine şi cuvântăteatratează.

Liniştea de mă coboară ce mă bolnavă este o na–vă de boală aurul de cai nu direct nu direct este şoapta un fatal – la fotbal.

Domnul meu, mişti sau originea stă pădurea ciocan cu seceta de nu ţi–am mai vorbit povestit, o stemă tu mi–ai scris şi la tine cânta ce răsună consumă costă scump moscul. Rolul tău plin ci tine e la mine ce floare publică maria este plodul Mariei.

Se întoarce înainte de apa mării de ură roşie acolo unde l–ai salutat să zboare.

Abia după Buna-vestire a aflat moş Auşu că banii pe care îi depusese la bancă s-ar fi prăpădit… adică nu-i mai putea retrage. Era cu câteva zile înainte de scadenţa dobânzii la trei luni când l-a oprit tam-nisam nea Ghiocel, chiar în colţul maidanului unde se antrenau cavaleriştii.

Ghiocel a privit cu băgare de seamă în jur şi a şuierat: „Faci ceva pe ei”.

- Păi cum? a rămas să întrebe moş Auşu în urma vecinului, simţind cum îl năpădeşte sudoarea.

Cât a putut, s-a grăbit către filiala băncii fără să mai ia autobuzul, măcar că erau patru staţii până acolo. De departe a văzut mulţimea strânsă în stradă şi vociferând către vitrinele fumurii ce reflectau vânzoleala deponenţilor. Pe uşa monumentală era un afiş care explica oamenilor că îşi vor putea recupera banii în timp, parţial, cu anumite condiţii. După spusele îndârjiţilor banii erau duşi, furaţi, risipiţi, dar nu oricum, fiindcă unii şi-i retrăseseră din vreme, pe când alţii dispăruseră după ce depuseseră sume grase în străinătate.

Sub portalul unei case de peste drum un avocat strângea procuri şi împărţea formulare pentru reclamaţii la judecătorie, toate contra unei mici taxe, adăuga el, în vederea declanşării unei acţiuni legale cu sută la sută reuşită. Mai încolo era un lider care flutura o listă cu semnături în virtutea căreia voia să meargă la Bucureşti să sensibilizeze guvernul, parlamentul, ba chiar preşedinţia, fiindcă oricum nu mai avea ce pierde, dar înainte de asta le-o va zice el „câteva ca să-i trezească şi să le dea oamenilor banii înapoi”. La capătul străzii staţiona o dubă înconjurată de jandarmi; şeful lor anunţase prin portavoce că, deşi înţelege perfect starea de fapt, manifestaţia era neautorizată şi turbulenţii vor suporta consecinţele, după care se aşezase pe bancheta maşinii, în aşteptare.

Moş Auşu nu avea vreun act la el, ca să se scrie pe liste, aşa că, năucit de strigăte, porni într-un târziu înapoi prefirând în gând socotelile casei, bazate pe dobânzile bancare: „semănatul zarzavatului şi porumbului… după Paşti, repararea acoperişului… impozitele… lemne de foc…” cum le orânduise. În dreptul casei sale a deschis mecanic portiţa, a împins cu piciorul câinele care se gudura pe cărare şi s-a dus drept în camera mare; de sub teancul de prosoape din dulap a scos punga de plastic cu carnetul de depunător şi a privit prostit cifrele rubricilor.

- Stai, Panaite, ascuns, i-a zis Păuna dând peste el. Ce faci, socoţi dobânda?

- Doamne, ţucu-ţi picioarele, ce vorbeşti mă acolo? Cum i-ai pierdut?! De ce i-ai scos, aşa am vorbit?… Ce-ai făcut cu ei?

- Cum să se închidă, doar e bancă garantată, au zis toţi domnii de acolo şi la reclame au zis… numai clădirea lor cât costă… Mai du-te o dată, vezi, întreabă… am rămas fără un ban, că pensia… Doamne, nu mă lăsa! Sting aragazul şi mă duc la biserică, trebuie să aflu ceva!

Căinându-se, nevasta a ieşit; bărbatul a pus buletinul lângă carnet, a învelit punga şi a îndesat pachetul în buzunarul interior al hainei, apoi a zorit către filiala băncii. Când a ajuns a contemplat strada pustie, presărată cu hârtii şi recipiente goale din plastic, până un trecător l-a îndrumat către prefectură. Acolo jandarmul din gheretă l-a trimis la poliţie, în poarta căreia i s-a spus să vină peste câteva zile, când vor fi gata formularele pentru reclamaţii, sau să depună plângere la judecătorie.

Seara, frânt de oboseală, moş Auşu i-a mărturisit soţiei că nu reuşise nimic concret; nici ea nu aflase mare lucru prin vecini. Au pornit televizorul să vadă ştirile, care s-au vădit rele: tot felul de oameni, ba spunând că aşa le trebuie exploatatorilor, ba cerând statului să plătească, manifestaţii, oameni disperaţi care ziceau că-şi dau foc sau fac greva foamei. La radio au auzit reportaje, bruiate de strigăte şi ameninţări, luate din mai multe localităţi.

- Iacătă ce fac alţii şi noi stăm, a zis Păuna. Doamne ţine-mă, că şi eu aş da foc la hoţii aceia! Să te duci, Panaite, să faci reclamaţii, ceva tot trebuie să ne dea!

- Bată-i Dumnezeu cu tot cu formulare, că atunci când e să-ţi ia ceva au o mulţime! Tu scrie numai, că rămânem altminteri datori… şi aşa n-am luat medicamente… nu vezi?!

Miercuri şi joi a tot umblat moş Auşu pentru a face oarece. La filiala băncii, unde se anunţase că mai dau câte ceva, se puseseră sigilii. Undeva se auzise că încă manifestează păgubiţii, dar era doar un zvon; la poliţie îi ziseseră să depună o cerere cu datele carnetului de depunător şi-i dăduseră un număr de înregistrare; la judecătorie plătise un formular de plângere şi primise iar un număr. Ştirile de la televizor, în schimb, arătau că păgubaşii se organizaseră, ajunseseră la instituţiile din capitală şi cereau despăgubiri, aveau documente edificatoare: statul trebuia să se implice. Feluriţi politicieni apăreau şi promiteau că „vor face tot ce le stătea în putinţă”.

Marţea cealaltă l-a oprit pe bătrân unul de-ai lui Viorel, pasămite aflase de necaz.

- Vino sâmbătă dimineaţă la sediu, la domnul Smărcău, pe strada Răsăritu-lui; aşa, pe la zece; n-o să-ţi pară rău.

Acasă lucrurile au căpătat însă altă perspectivă: de la bancă – nici o nădejde, de la stat nici atâta… iar biserica nu se amesteca. Reclamaţiile, protestele nu aduseseră nimic. Dacă nu făceau ceva, rămâneau caliciţi de tot, aşa că puteau măcar să vadă ce le oferea noua propunere.

De multă vreme comuna liberă deve-nise suburbie dar îşi păstrase casele scunde şi grădinile, dislocate când şi când prin blocuri P+4 unde se aciua mâna de lucru a zonelor industrializate; în ultimii ani fusese însă năpădită de felurite construcţii – prăvălioare, birturi, buticuri. Îndărătul cocioabelor se înălţau vile bizantine şi cupole mate – angroul turcesc, zicea lumea, antrepozitul chinezesc, bazarul arăbesc, la care duceau ganguri întortochiate înţesate cu pancarte, aşa că soţii Auşu abia se descurcară, măcar că erau de-ai locului, să dea în strada Răsăritului.

Pe frontonul unei case familiale se întindea un panou mare pe care scria „SEDIU” şi câteva iniţiale încadrate cu flori pictate. Intrarea impunătoare, cu trepte şi coloane din marmură, era străjuită de doi inşi în uniforme însă poarta curţii laterale era deschisă şi se vedeau tot felul de oameni înăuntru, astfel că perechea o luă într-acolo iscodind vecinătatea. Avea ce să audă – de certificate de proprietate, jocuri de într-ajutorare, locuinţe revendicate de falşi posesori, de escroci cu legitimaţii autentice… Felurite exclamaţii punctau grupurile vremelnice; doar într-un ungher, un grup de răzeşi se aţinea neclintit.

- Ai venit?! l-a tras deodată de mânecă al lui Viorel pe moş Auşu. Formulare aţi luat? Uite acolo, la casierie, hai că s-au strâns cei cu probleme bancare!

Adevărat, se făcuse coadă la veranda casei, unde oamenii plăteau – o sumă modică, zicea casierul distribuitor – nişte imprimate ce urmau să fie completate înăuntru, fiindcă solicita-torii erau dirijaţi să intre către ceea ce fusese o anexă a casei, amenajată ca sală de conferinţe cu şiruri de scaune şi podium înconjurat de draperii.

Oamenii de ordine mânau cu deferenţă publicul să ocupe locurile, închiseră la urmă intrarea, după care puseră scaune pe podium şi un pupitru cu microfon. Aplauze întâmpinară grupul de persoane în costume uniforme, dintre care se detaşă un vorbitor.

- Stimaţi cetăţeni şi depunători, detunară difuzoarele, avem onoarea de a-l avea în mijlocul nostru pe domnul Smărcău, lider incontestabil al Adevăratei Iluminări ce trebuie să ne conducă societatea pe drumul prosperităţii. În numele dumneavoastră, îl rog să ia cuvântul!

Într-adevăr, liderul arăta sclipitor, aşa cum venise la marginea tribunei, scăldat în aplauze şi urale.

- Societatea noastră are nevoie de cinste şi ordine, tună domnul Smărcău. Temelia trebuie durată pe principii sănătoase, care să înalţe adevăraţii conducători spre binele obştei! Această iniţiativă porneşte de la gruparea noastră dinamică, activă, capabilă să unească toate resursele umane şi să le redea poziţia socială! Noi nu vom precupeţi niciodată ceea ce ar putea aduce atingere demnităţii naţionale! Niciodată!

Chiar atunci se iscă un freamăt pe o latură a podiumului şi dintre draperii ţâşniră doi paznici cu un ins ponosit ce se bălăbănea imobilizat.

- …tu-ţi închinarea! zbieră un privitor sărind de pe scaun ca să se năpustească înspre noul venit. La oase!

- Se va face dreptate! strigă domnul Smărcău repezindu-se în faţa podiumului cu pumnii ridicaţi, să înfrunte mulţimea îndărătnică. Fiţi fără grijă! Aşezaţi-vă! Unicul nostru ţel este de a proteja adepţii pe calea Adevăratei Iluminări!

Între timp paznicii cu prada lor dispărură după draperii, iar oamenii de ordine poftiră oamenii să se aşeze, să vadă ce avea de gând liderul pe care aplauzele însoţitorilor îl ţineau în aşteptare. Un răcnet se ridică dindărătul scenei:

- Iată, izbucni domnul Smărcău, o sancţiune exemplară! Aşa vom proce-da cu toţi trădătorii, dacă voi avea adeziunile voastre! Să fie limpede că purtăm steagul dreptăţii!

Înfriguraţi, spectatorii începură să completeze formularele sub îndruma-rea zeloasă a oamenilor în uniforme şi să le depună la prezidiu pe măsură ce ieşeau, pe o uşă opusă intrării. „Semnaţi adeziunile, se auzeau voci de pretutindeni, amestecate cu vaietele ce încă răsunau îndărătul draperiilor. În numele Adevăratei Iluminări… semnaţi adeziunile!”.

O dată pe an, de Sf. Mihail şi Gavriil, se deschide teritoriul unităţii militare (ziua porţilor deschise). Nu intră chiar oricine, doar băştinaşii pământeni, tradiţionaliştii care au apucat vremea gărzilor populare obligatorii... veneticii sunt copleşiţi cu aluzii şi renunţă... n-au rădăcini. Sfeştania, când preotul militar se roagă pentru sănătatea Preşedintelui Ţării, comandantul suprem, apoi tribuna de la terenul de sport – defilarea cailor, după care lumea are acces la unele dependinţe; asta înseamnă sălile de exerciţii, manejul... adulţii ce rezistă până-n ora prânzului intră la popotă (fasole cu ciolan afumat, plus un păhărel de ţuică). Copiii mai isteţi ajung câteodată singuri la rezervaţia animalelor – urşi, mistreţi, capre, o volieră cu păuni şi fazani – care se învecinează cu campusul Universităţii, despărţită de un gard... sar uneori studenţii pârleazul camuflat (nu doar ei!), merg la clădirea dezafectată a manutanţei, unde sunt felurite încăperi ce se pretează la hârjoneli. Iniţiaţii urcă pe valul de cărămizi de pe vremea invaziei – l-au năpădit iarba şi rugii de mure, ce chestii straşnice se pot încropi acolo, de la copt porumb până la acuplări pe brânci.

În ziua aceea soldăţeii au învoire generală; rămân serviciile şi consemnaţii. Precum năpădesc vizitatorii în unitate, poate prind loc la popotă, aşa mişună învoiţii din birt în birt, cinematografe, discoteci... toate locurile publice unde se pot agăţa distracţii.

Aşadar, uzând de prerogativele baştinei, tata Cuscru a pornit să piloteze familia (nevastă, doi copii şi moş Toader) către „Cazarma Transilvaniei”, cum îi ziceau bătrânii nostalgici, cu gândul unui divertisment gratuit, mai ales că se zvonise cum că au adus lei la menajerie, leit cei de pe stemă... asta afirma nea Milică, ziaristul de la colţul complexului.

Ca să ia tramvaiul 6 au aşteptat până a venit vagonul gratuit, oferit duminical prin mila primăriei.

„Alduiască-l sfântul pe primar” a rostit, sibilinic, tata când s-au înghesuit pe culoarul ticsit cu lume de toate soiurile, lângă scaunele pentru bolnavi, pe care se tolănise un tip fezandat ce le–a mărturisit că este aurolac, rămas fără serviciu, dar... „cu şapte ani d-acasă, mă-nţelegi, acasă”... chiar a tras de moş Toader să se aşeze lângă el, însă acesta n-a vrut, în ruptul capului... încredinţa că-i sănătos.

După prima staţie s-a înfiripat în vagon ţipătul unui milog, zicea că-i sinistrat de la inundaţii şi n-are de niciunele – făcea cruci şi metanii în golul compătimitor iscat la trecerea sa... dar aurolacul a prins a face semnificativ cu ochiul, chipurile era un simulant profitor... ca toată liota ce bătea nestinghe-rită, de ani de zile, străzile ora-şului.

Iar la staţia următoare... tramvaiul a luat curba către Piaţa Unirii, în protestele călătorilor. „”E tăiată linia, au desluşit nişte cunoscători, se repară, o ia pe la cimitir...”

– Să-mi bag picioarele în primărie, a afirmat un tânăr, ce, ne duce la mama dracului?!

– Asta-i afacerea consilierului Băşcălău, i-a încredinţat un nene cărunt, aşa vă trebuie dacă i-aţi votat, în loc să înfunde puşcăria...

– Dar nu-i numa’ unu, Doamne iartă-mă, că-s mână-n mână, a intervenit o precupeaţă cu coşul între picioare, vezi cum se apără în haită dacă-i zgândări la ziar, bată-i nevoia!

„Alduiască-l sfântul pe primar” a suspinat tata Cuscru şi s-a adresat familiei:

– Mergem până la Fabrica de Pantofi şi de acolo o tăiem pe linia de tren către cazarmă...

„Fabrica de Pantofi”, auzi, ... numai un localnic sadea mai putea pricepe vorba... că nu exista nici o fabrică şi nici un pantof... alea fuseseră pe vremea Unirii, nişte şoproane în mijlocul unei întinderi de bălării ce adăpostea cotloanele căţelelor puitoare, la fiecare primăvară... după care haitele dispăreau în incinta atelierului de mănuşi... pentru totdeauna. În fine!

Din fosta linie ferată secundară, ce servea odinioară la traficul mărfurilor, rămăsese dâmbul, aplatizat şi acela, şerpuind între casele coşcovite ale mărginimii, ferindu-le de canalul colector prin care se scurgeau zoaiele Centralei Termice, mândria fostului regim. Pe poteca de centură s-a înşiruit familia, către dumbrava ce proteja, chipurile, cartierul de noxele centralei.

Doiniţa, fată romantică, se oprea să culeagă floricele de pe taluz, Andrei, mic şi zburdalnic, alerga în sus şi-n jos, dădea cu pietre în apa canalului, speriind libelulele, mama Reta pălăvrăgea cu moş Toader despre casa copilăriei... identifica în treacăt detalii menajere în căsuţele pe lângă care treceau... doar tata Cuscru, călăuză neabătută, pusese haina pe umeri, desfăcuse şi cravata din mers, hotărât să îndeplinească obiectivul zilei... prânzul la popotă. Mai lătra oarece javră la ei, îi iscodeau din priviri băştinaşii, câte un bătrân saluta de pe băncuţa din faţa casei... apoi au coborât pe cărarea ce trecea dumbrava, să iasă în dreptul cazarmei.

– Lei adevăraţi, zise îmbietor capul familiei peste umăr în dreptul lizierei, urşi, cerbi,... oho, disciplină, nu glumă... Regulamen-tul se respectă... fix la prânz sună Tudorică din trompetă, aşa-i, moşule?

– Ăhă... s-a boierit armata, acum ai tacâmuri la masă... eu ţineam lingura în cizmă, că nu se ştia când iese ocazia... crăpelniţă şi branţuri, asta-i grija soldatului... că restul vine oricum... şi ruşii trăgeau de istov...

– Mai lasă şi mata amintirile, că ajungi la punct mort, a zis mama Reta, mai bine uitaţi-vă după ciuperci!

– Aracan de mine, da’ las-o locului Andrei, că-ţi rup urechile!... Andrei! N-auzi?!!... Uite, tată, ce face!!!

– Ia vezi, că mai avem şi drepturile copilului... doar să dau telefon... crezi că nu ştiu?

– Ţi-oi da drepturi de să nu le poţi duce, mucosule, i-auzi! Apoi să-ţi dea drepturile de mâncare!

Şi iacătă-i ieşind din dumbravă, ca să contemple întinderea înţelenită a câmpului, presărată cu scaieţi şi crăpături; ţipenie de om, doar o vacă pe dâmbul dincolo de care se străvede turla ceţoasă a catedralei.

– A dispărut, bâiguie tata Cuscru către familia amuţită. Toate au dispărut... om fi greşit drumul.

– Da’ cum aşa, uite colea refugiul de tramvai, îngână mama Reta. Incaltea avem cu ce ne întoarce.

„Unde s-au dus toate, şuşoteşte capul familiei, din coada şirului indian ce avansează spre civiliza-ţie. De câţi ani?... Doamne fereşte!”

Familia se pierde în zarea dinţată a oraşului, întrebând rarii trecători. Unii zic că demult a fost dinamitată cazarma veche, ba chiar dau amănunte – la ce case s-au spart geamurile din cauza şocurilor; iar alţii, mai tainici, povestesc precum că încă se vede construcţia, puţin coşcovită, dé, au trecut ceva ani de când defilau imperialii pe aici... acum suntem stăpâni pe lumea noastră.




	Marian Drumur (Marian-Ştefan Pavelescu) s-a născut la Cernăuţi în anul 1943. Studii secundare la Timişoara; licenţiat al Facultăţii de Mecanică din Timisoara, secţia Masini hidraulice. Inginer mecanic în Timişoara şi Piteşti, cercetător ştiinţific la Institutul Politehnic “Traian Vuia” Timişoara, profesor de specialitate la Grupul Scolar Industrial de Transporturi Auto Timişoara. Debut publicistic: povestirea “Întîlnirea”, “Orizont” (Timişoara), nr.6, 1966. Debut editorial: “Omul dublu”, povestiri, Bucureşti, Cartea Românească, 1980. Alte volume publicate: „Povestiri”, Timişoara, Hestia, 1997; „Într-o singură dimineaţă”, povestiri cu antracte, Timişoara, Hestia, 1999; „Soldatule, mergi îndărăt”, roman, Timişoara, August, 2004.