S-a născut la Bucureşti, în anul 1972. Profesia: Tehnoredactor şi designer editorial.   Volume de autor: Univers inclus (poezie, 2004), Ciocolata amăruie (teatru, 2005). Apariţii în antologiile: Regina nopţii (poezie), Noaptea (proză), Exotice (proză).

Spirite ale trecutului                    (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

În anul 2100 zilele treceau la fel de repede atât în Oraşul Vechi cât şi în Oraşul Nou. Viaţa părea contrastant diferită, însă totul se rezuma la aparenţe. Odată cu zorile, prin parcurile bătrânului oraş vedeai tineri şi bătrâni făcând jogging; dar lucrurile nu se petreceau altfel nici în Cetatea Fantezie, construită în ultimii cincizeci de ani. Aici oamenii ieşeau în fiecare dimineaţă pentru puţină gimnastică în culoarul tubular, transparent, ce lega locuinţele lor de centrul de comandă cel mai apropiat, suspendat ca mai tot ce era în Oraşul Nou. Oraşul Vechi se vedea prin sticlă, de sus, rămânând ca o relicvă pe plajă, în legătură cu natura autentică şi aerul destul de îmbâcsit cu dioxid de carbon. Multă lume se mutase în oraşul suspendat din dorinţa de a asista la moartea poluării, dar avariile destul de dese îi speriaseră suficient încât să-şi dorească să locuiască din nou în oraşul gotic de sub picioarele lor. Orice mic virus în sistemul computerizat de aerisire, filtrare, reglare a umezelii sau temperaturii, trebuia imediat detectat. Aici aerul era controlat 24 de ore din 24, apa foarte filtrată şi vegetaţia urmărită cu atenţie pe parcursul dezvoltării ei luxuriante. Uneori transpirai în exces sau simţeai că nu ai suficient aer, trebuia să semnalezi imediat în reţea aceste nereguli, computere erau peste tot, şi nu mică îţi era mirarea când ţi se răspundea: sistemul funcţionează la parametrii standard. Verificaţi-vă pulsul. În 10 secunde vă punem în legătură cu un medic. Ultima oară, când pentru un pic de căldură în plus, sistemul a intrat pe avarie, oamenilor li s-a cerut să evacueze cât mai urgent zona unde s-au înregistrat erorile. Toţi au alergat care încotro şi s-a produs o busculadă de neînchipuit. După aceea, unii dintre ei au făcut plângere către centrul de comandă. Dar computerele nu le-au dat câştig de cauză, deoarece situaţia era unică, de necontrolat pe moment. În acea perioadă toţi au urât Oraşul Nou, unii s-au întors la casele bunicilor din Oraşul Vechi şi au acceptat să lucreze în condiţii mai grele, să-şi sape propriile roşii în grădină, deplasându-se la locul de muncă zilnic cu diverse mijloace de transport. Oraşul Nou li s-a părut că seamănă cu o eprubetă imensă în care viaţa era păstrată ca într-un laborator. Apoi, peste un timp, au uitat totul. Stă în natura oamenilor să uite. Stă în natura oamenilor să repete vechile greşeli.

V-am povestit acestea pentru că eu sunt unul dintre cei care nu m-am mai întors niciodată în Oraşul Vechi. Am rămas în tuburile de sticlă unde toate lucrurile îţi vin la nas şi poţi respira mai puţine gaze nocive, considerând că este de domeniul antichităţii să mai găteşti în bucătărie, sau să baţi covoarele în spatele unei case de cărămidă. Aici, în Oraşul Nou, apăs pe un buton şi orice vis devine realitate. Hologramele îmi aduc în casă marea sau munţii, ploaia sau zăpada, pot procura în 3 secunde cântecul unei păsări şi şuieratul vântului. Nu îmi pot cumpăra, însă, păsări vii pe care să le ţin în colivie, nici peşti. Ecologiştii interzic creşterea animalelor în captivitate. În Oraşul Vechi mai poţi păstra un câine sau o pisică, dar trebuie neapărat să deţii o curte unde ele să se joace nestingherite. Îmi amintesc cu nostalgie casa în care m-am născut, semăna cumva cu cea a familiei Buddenbrook, doar că era mai puţin înaltă. Mai nimeni nu mai ştie ceva despre această familie, cândva celebră, despre Mann sau Hoffmann, pentru că nu citeşte nimeni cărţi atât de vechi, dar stilul arhitectural al casei Buddenbrook îl mai întâlneşti încă în Oraşul Vechi. Uneori mă plimb pe culoarele largi ale tuburilor unde locuiesc acum, având verdeaţă de-o parte şi de cealaltă, ca într-o imensă seră, şi încerc să caut cu privirea casa mea din copilărie. Într-o zi mi s-a părut că am trecut pe deasupra ei, dar nu ştiu cu siguranţă, pentru că eram în grabă, încercând să înregistrez într-un server taxele pentru primărie. De sus nu se disting prea bine decât contururile străzilor, acoperişurile caselor şi omuleţii mărunţi. Câteodată poţi vedea copii jucând fotbal pe o pajişte însorită, la apusul soarelui, cum am vazut eu într-o seară de pe terasa unui restaurant vegetarian în timp ce ascultam în căşti sarcinile pentru a doua zi din partea şefului. Am urlat în microfon: ,,goooool’’ – pentru că, după reacţia celor de jos şi mişcările din teren chiar fusese un gol. Şeful nu a înţeles despre ce e vorba şi a crezut că am descoperit vreun fişier gol în computerul personal; i-am dat emoţii gândindu-se că am pierdut vreo informaţie valoroasă pentru proiectul pe care îl executam. A fost foarte derutat când i-am explicat ce se întâmplă de fapt şi m-a rugat să mă concentrez asupra discuţiei pe care o aveam fără a mai privi pe geam. În timp ce vorbea, am reflectat că în Oraşul Nou copiii joacă jocuri numai pe computer şi îşi menţin pentru un timp forma fizică în capsule de întreţinere. Nu cred că mulţi dintre ei mai coboară în Oraşul Vechi pentru vreo partidă de fotbal. Sunt frumoşi şi sănătoşi fără a alerga în bătaia soarelui, cu vântul în plete. De ce să mai coboare? Poate doar de dragul tradiţiei, din respect pentru bunici… Aşa, tot de dragul istoriei, s-au mai păstrat şi cărţi din hârtie, deşi oamenii citesc de pe ecrane speciale unde informaţia se derulează şi se schimbă doar la atingerea cu degetul. Credinţa în Dumnezeu au păstrat-o mai mult pentru a cere toată ziua să li se îndeplinească câte ceva sau să fie apăraţi de cele rele, veşnic înspăimântaţi sau cu speranţa în suflet. Oamenii cer, cer, şi iar cer de 2100 de ani, fără a înţelege că mai important este să dăruieşti, că atunci când primeşti ai, dar atunci când dai începi să exişti. Puţini sunt cei care sunt cu adevărat. O navetă, un zbor în cosmos, o casă plutitoare, ultimele invenţii ale tehnologiei sunt râvnite de muritori sau de clonele lor ridicole. Aş vrea uneori să cobor pentru câteva zile în Oraşul Vechi, dar ştiu că şi acolo lumea nu este alta. Precis ceea ce se vede de sus e doar o impresie, o iluzie, ca toate hologramele pe care le întâlnesc zilnic. O parte dintre cei care locuiesc acolo sunt şi ei la fel ca noi, doar că păstrează cărţi drept amintiri şi iarna se joacă iar cu zăpadă rece, care se topeşte în palme. Nu mai sper să îmi mai regăsesc nici casa unde m-am născut, iar dacă s-ar întâmpla, aş ocoli-o din teama ca spiritele puternice ale trecutului să nu se trezească din somnul lor profund şi să înceapă să-mi bântuie gândurile şi, poate, chiar baza de date a computerului pe care îl port tot timpul cu mine.