Scriitor, ziarist, medic, fondator al Clubului UNESCO "QUASAR".
Redactor la Radiodifuziunea Română.

Cinci volume personale şi numeroase antologii. Cele mai cunoscute volume: "Aventuri in Exterior" (1998) si "Deratizare" (1999).

A luat numeroase premii, a făcut parte din jurii, a participat la numeroase congrese naţionale, europene şi mondiale.  

În “The Encyclopedia of Science Fiction", scriitoarea americană N. Lee Wood îi compară imaginaţia cu cea a lui Gabriel Garcia Marquez.

LONGYEARBYEN, Norvegia. A fost inaugurata o adevarata “Arca a lui Noe” a plantelor. Banca de seminte din indepartatul arhipelag Svalbard va pastra la loc sigur germenii culturilor agricole de pe intreaga planeta.

Pe una dintre aceste insule dezolante, a fost realizat un tunel gigantic in forma de trident, adapostind seminte, avand scopul de a conserva diversitatea naturală pentru generaţiile viitoare. Imensul depozit a fost sapat in permafrost, sol inghetat tot timpul anului, intr-un munte pustiu, situat la circa 1000 de kilometri de Polul Nord.

Printre personalitătile care au fost prezente la inaugurare, mentionam pe Jose Manuel Barosso, Presedintele Comisiei Europene, precum si pe Wangari Maathai, ecologista africana, castigatoare a Premiului Nobel pentru Pace pe anul 2005.

Buncarul amintit, compus din trei camere spatioase si perfect inghetate, fiecare masurand 27 x 10 metri, creeaza un lung tunel sapat in calcar. Depozitul are capacitatea de a stoca 4,5 milioane mostre de seminte, din toate varietatile de plante incluse în alimentatia omenirii.

Esantioanele pot fi folosite pentru resuscitarea speciilor de plante amenintate cu disparitia. „De fapt, buncarul are capacitatea de a depozita de doua ori mai multe specii de plante agricole decat stim noi ca exista", a spus Cary Fowler, director al Global Crop Diversity Trust, compania care a realizat proiectul. Si ea continua: „depozitul nu va fi umplut pe parcursul vietii mele, nici macar pe cel al vietii nepotilor mei".

Norvegia a investit sase milioane de euro in constructia depozitului din arhipelagul arctic, unde nu poate creşte nici o cultură din cauza temperaturilor foarte scazute. Buncarul din beton este securizat cu porti blindate si poate rezista unor cataclisme sau accidente majore.

Inauntru pot fi depozitate si duplicate ale esantioanelor provenite de la toate cele 1.400 de banci de seminte din intreaga lume. Multe din aceste „banci ale apocalipsei" au salvat numeroase specii de plante, dar multe dintre ele (in Irak şi Afganistan) au fost distruse de razboi sau de catastrofe naturale, ca in Filipine.

Pana in ziua inaugurarii, la Svalbard au fost depuse 250.000 de esantioane din întreaga lume, esantioane care vor ramane pe toata durata depozitarii in proprietatea statelor de origine.

Pakistan si Kenia - ambele tari trecand prin perioade tulburi - si-au trimis deja colectiile de seminte, in timp ce mostre provenind din Columbia au fost analizate de politie pentru a preveni ca proiectul sa devina un vehicul pentru droguri.

In mod evident, asistam la o explozie a diversitatii biologice pe Svalbard, acolo unde nu creste nici un copacel, iar singura vegetatie constanta, pe cele cateva procente de teren fara ghiata, in putinele luni cu lumina, este muschiul arctic, de culoarea frunzelor moarte. Acest climat neospitalier, precum si indepartarea de zonele aglomerate ale lumii, au constituit insa un atu pentru alegerea acestui loc.

Semintele tuturor plantelor folositoare vor fi pastrate la multe grade sub zero, ingropate intr-un munte, intr-o zona fara activitate tectonica, la 130 de metri deasupra nivelului marii, astfel ca vor rezista chiar si in eventualitatea topirii totale a calotelor polare, datorata incalzirii globale. Crisalida de beton a fost construita astfel incat sa reziste chiar si prabusirii unui avion sau unui atac nuclear.

Un studiu de fezabilitate realizat in prealabil arata ca semintele vor rezista in mod sigur si vor fi viabile dupa cateva sute sau chiar mii de ani.

Sa speram ca va mai fi atunci si cineva care sa le puna in pamant pentru a produce noi recolte.

Pentru orice eventualitate, la intrare ar putea fi lasate “instructiuni de folosire”, intr-un mod pe care l-ar putea intelege… si extraterestrii..

Principiile generale ale Dreptului Comunitar, specific Uniunii Europene – printre care si principiul subsidiaritatii - sunt necodificate (nu sunt trecute in texte de lege) – ceea ce nu inseamna ca ele nu sunt foarte necesare si utilizate in practica. Trebuie spus ca principiile, ca valoare de surse ale Dreptului Comunitar, se afla intr-o pozitie intermediara intre Tratate, pe de o parte, si regulamente, directive, decizii, de cealalta parte – si ele au prioritate fata de legislatia nationala, in statele membre.

Principiul subsidiaritatii este o adevarata maxima politica si sociala conform careia responsabilitatea unei actiuni publice, atunci cand ea este necesara, trebuie incredintata entitatii celei mai mici care e capabila sa rezolve problema ea-insasi. Principiul subsidiaritatii functioneaza impreuna cu principiul suplinirii, completarii puterilor, amandoua presupunand cautarea nivelului pertinent de actiune publica.

Originea acestui principiu deriva din doctrina sociala a Bisericii catolice si din structura functionala a statelor de tip federal.

Ideea federalista (‘’un stat continand mai multe colectivitati cu aparenta statala’’) lasa statului central doar competentele consimtite, sarcinile considerate necesare binelui comun. In legile germane si elvetiene, ideea de subsidiaritate apare totusi mai putin ca o norma de drept, cat ca o atmosfera, o structura de fundal care inspira in intregime sistemul federal. Sistem federal despre care se vorbea mai deschis la inceputurile comunitatilor europene, si care tinde sa fie tot mai mult aplicat in Uniunea Europeana de astazi, chiar daca termenul de “integrare politica” sau “federalizare” este evitat, pentru a nu sensibiliza susceptibilitatile unor guverne – Marea Britanie, de pilda).

Oxford English Dictionary defineste subsidiaritatea ca acea idee ca autoritatea centrala trebuie sa indeplineasca doar acele sarcini care nu pot fi infaptuite eficient la nivelul imediat, local.

Conform DEX, SUBSIDIARITÁTEA este un concept socio-politic, managerial şi cibernetic potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o organizaţie sau un sistem, sunt soluţionate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora.

Daca ne uitam la etimologia latina, vom constata ca subsidiarii = trupa de rezerva, iar subsidium = rezerva – asadar un dublu sens al cuvantului, in acelasi timp de non-interventie si capacitate de interventie.

Intelegerea subsidiaritatii nu numai ca duce la descentralizarea atat de dorita astazi in societatile civilizate, dar a constituit, in istorie, motorul dezvoltarii societatii civile in Vestul Europei si a eficientei acesteia.

Acest principiu social al Bisericii enunta faptul ca este o eroare morala si de caritate sa transmiti la un nivel social ridicat (stat) ceea ce se poate face la nivelul cel mai apropiat de rezolvare umana (familie, vecini, parohie, asociatii de voluntari).

Papa Ioan Paul al II-lea, in enciclica sa din 1991, a vorbit despre acest principiu, spunand ca el face parte din traditia naturala a Bisericii si criticand asistenta sociala a statelor occidentale pentru ca incearca sa-i mentina pe cetateni intr-o eterna perioada a copilariei lipsite de responsabilitati.

Alexis de Tocqueville, istoric si ganditor politic, a prezis ca guvernele democratice moderne vor degenera intr-un concept de stat paternalist, care va ghida individul in toate problemele sale particulare si va avea grija ca toate necesitatile sale sa fie indeplinite. “Ce ii va mai ramane, exclama el, decat sa scape si de povara ganditului, ca si de toate necazurile vietii?…”

 La diferite nivele si in diferite domenii, aici se gaseste bariera, granita dintre autoritate si libertate. Granita dintre binefacerile si limitele statului paternalist, al bunastarii medii – si lupta pe care o duce fiecare dintre noi pentru independenta si impotriva birocratiei.

Intr-un raport al Comisiei Europene se spune: « Uniunea Europeanã nu trebuie sã conducã la realizarea unui super-stat centralizat. În consecintã si în conformitate cu principiul subsidiaritãtii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Din punct de vedere juridic, la nivel comunitar, exista trei tipuri de competente:

1)      Competente care tin de domeniul Comunitatii. In acest caz, prerogativele suverane ale statelor membre au fost transferate, voluntar, comunitatii.

2)      Domenii de competenta rezervate statelor membre.

3)      Domenii in care actioneaza legal atat Comunitatea Europeana, cat si statul membru. Acestea sunt numite domenii de competenta partajata – si aici actioneaza principiul subsidiaritatii.

Principiul subsidiaritatii este menit sa rezolve conflictul dintre centralizare si regionalizare, in crearea unei ‘’Europe mai aproape de cetateni”.

Principiul general al subsidiaritatii a stat la baza crearii nucleelor de societate civila in Vestul Europei (statalitatea creandu-se astfel de jos in sus). Principiul sta actualmente la baza functionarii acestui organism unic (nici organizatie internationala, nici stat federal), care este UE. Iar in viitor, subsidiaritatea este de sperat ca va face mai transparenta functionarea organelor UE si va apropia ideea europeana de cetatean – pentru a nu se mai produce neintelegeri si esecuri de talia respingerii Proiectului de Tratat Constitutional (Franta si Olanda, 2005), esecuri reparate intr-o oarecare masura recent, prin Tratatul de Reforma de la Lisabona, decembrie 2007.

Articolul “Relaţiile MERCOSUR – UE: istorie şi perspective”, publicat în “Eyes on Europe” de către Adriano Jose Timossi analizează în linii generale relaţia în curs de evoluţie dintre UE şi MERCOSUR. Dar iata care este situaţia oficială a relaţiilor dintre UE şi MERCOSUR, conform Comisiei Europene:

UE a sprijinit încă de la inceput, din 1991, iniţiativa Sud-Americana, favorizând procesul de integrare regională în acea zonă. În 1992, Comisia Europeană a semnat un Acord cu MERCOSUR, cu scopul de a acorda suport tehnic şi instituţional noului bloc comercial. În prezent relaţia UE-MERCOSUR se bazează pe “Acordul Cadru Inter-regional de Cooperare” semnat in 1995 la Madrid şi pus în aplicare integral din 1999. Acordul prevede trei elemente principale: dialog politic, cooperare şi chestiuni comerciale.

Adriano Timossi se axează, în principal, pe raporturile comerciale istorice care s-au stabilit între aceste două blocuri continentale, pe impasul care caracterizează astăzi aceste raporturi şi pe perspectivele de viitor ale acestora.

Zona de Liber Schimb dintre UE şi MERCOSUR nu este încă înfăptuită, dar autorul menţionează (cu satisfacţie) că va fi mai mare decât NAFTA (de fapt va fi cea mai mare zona de liber schimb de pe glob).

Se apreciază, chiar din debutul articolului, că în pofida beneficiilor promise prin stabilirea unor raporturi comerciale preferenţiale pentru MERCOSUR, protecţionismul UE prin P.A.C. (Politica Agricola Comuna) face ca aceste speranţe să fie îndepărtate. Analistul brazilian, fost stagiar la Comisia Europeana, vorbeste despre evoluţia fără rezultate a negocierilor dintre UE şi Mercosur, dar si despre beneficiile posibile în urma semnării unui acord comercial de liber schimb.

Iata acum, explicitat, si triunghiul contradictiilor: MERCOSUR – UE – SUA.

În termeni politico-economici, protecţionismul UE se explică prin Politica sa Agricolă Comună (PAC), influenţa SUA în zonă prin Doctrina Monroe (vezi politica externă a SUA dupa Cel de-al Doilea Război Mondial), iar interesul hegemonic al Braziliei prin ambiţiile sale de a deveni cea mai prosperă ţară din America Latină şi una din Puterile Mondiale, economice şi politice. Autorul articolului evidenţiază faptul că protecţionismul UE (prin politica sa de subsidiere a agriculturii - PAC), influenţa SUA (prin crearea NAFTA şi intenţia de a crea Zona de Liber Schimb a celor doua Americi), precum şi ambiţiile Braziliei (prin impunerea punctului de vedere în cadrul negocierilor Rundei Doha – O.M.C.), fac negocierile sterile, nici o inţelegere concretă nefiind semnată până în prezent.

Trebuie remarcat specificul istoriei relaţiilor economice si culturale Europa – America de Sud (foste colonii ale tarilor europene, moştenire culturală si limba comună – spaniola sau portugheza).

Interesul politic (definit în termeni teoretici prin Doctrina Monroe) al SUA în zonă este şi el important. De aceea, în ciuda faptului că MERCOSUR  nu are destulă încredere în propunerile înaintate de UE, totuşi blocul regional sud-american preferă această relaţie interregională, ca o contrabalanţă a presupusului neoimperialism nord-american. (De remarcat aplecarea către stânga a unora dintre regimurilor democratice sud-americane, datorata saraciei).

Intenţia de creare a unei Zone de Liber Schimb între MERCOSUR si UE intră la concurenţă cu intenţia SUA de a crea Zona de Liber Schimb a Americilor, ambele, încă nerealizate, mai ales datorită presiunii exercitate de Brazilia, care işi doreşte un rol de actor principal regional (cea mai bogată ţară din America de Sud) si mondial (un loc în Consiliul de Securitate al ONU).

Din punct de vedere economic, MERCOSUR şi-ar dori o relaţie asimetrică, până la consolidarea propriilor economii. Adică să continue să exporte, fără restricţii, produse agricole în Europa, fără ca şi Europa să-şi poată mobiliza industriile şi serviciile pe piaţa sud-americană. Iar hegemonia SUA, la concurenţa regională cu puterea emergentă=Brazilia, să poată fi ţinută la distanţă – inclusiv prin această politică de relaţii oficiale, satisfăcătoare din punct de vedere economic,  cu cele 27 de state ale U.E.

In esenta, UE işi doreşte accesul liber pe piaţa Sudului (MERCOSUR) în ceea ce priveşte produsele industriale si serviciile sale.

Din punctul sau de vedere, MERCOSUR îşi doreşte un acces neîngrădit pe piaţa europeană, a produselor sale agricole (desfiinţarea barierelor comerciale) – pentru ca astfel, succesiv, să-şi poată dezvolta industriile şi serviciile incipiente, proprii.

Aceste perspective diferite  fac sa fie destul de complicata ducerea negocierilor asupra stabilirii unor relaţii comerciale preferenţiale între UE şi MERCOSUR. Evoluţia istorică a relaţiei celor doua blocuri regionale ne arată că ambele părţi sunt sceptice vizavi de concesiile celeilalte.

Pe de alta parte, succesul cooperării Europei cu MERCOSUR ar putea legitima, în sine, modelul economic şi politic propus de Uniunea Europeana, lumii întregi.