Născută în anul 1989, la Petrosani. A publicat versuri în revista literară Contexte, cotidianul Ora, Gazeta Văii Jiului, Matinal, Literatorul, Revista Agero din Stuttgart, revista Wine Industry (2004-2005).

În august 2005, debut editorial cu volumul de versuri “Ciorapii mei negri de plasă”.

Finalistă a Festivalului Licart, 2005. Activitate pe site-ul literar www.poezie.ro. Membru al cenaclului “Boema”. Redactor al ziarului Ortacul pentru evenimente culturale si cronică teatrală. Senior Editor al ziarului Liceului de Informatică Petrosani.

În aprilie 2006 publică un nou volum de versuri ,,Româncă marcă înregistrată''.

 

 

                                         

                        din ciclul ,,Poemele lui Joshua``            (Conexiuni, nr. 24, februarie 2007)

 

tablou cu hamal pe pod

trebuia s-o-ntreb

de ce capetele podului se-ndepărtează de seara până dimineaţa

eu visam câteodată că sunt hamal şi mă port sfârtecat pe umeri

hăituit ca un înger fără hartă

şi cu aripile cuibărite alb în pieptul ei

 (.)

 simgurele forme de relief pe care le ştiam

erau gâtul mâinile pieptul şi coapsele ei

atât cât puteam înţelege iubind-o

ca pe o planetă secretă pe care picorul meu o călcase cu sfinţenie

acum rămăsesem s-o contemplu printre lacrimi nevrotice

(.)

Dumnezeul ei o depărtase doar atât cât să-mi fie arhetip

al celei mai curate fântâni în care mi-am zărit faţa

nu-mi ajung zilele să străbat podul acesta

dedesubtul căruia mă văd ca-ntr-o voluptoasă oglindă

un copil cleptoman furând clipe trecutului

le aşează pe umerii hamalului în barba căruia răspunsurile devin grimase

 

locuinţa unui bărbat


unii cred că locuinţa unui bărbat e un Iad părăsit unde rar se mai aude dalta
cioplind câte o moarte de duminică pe care o iau în buzunar
în căutarea vreunui maidan somptuos unde s-o abandonez timp de-o beţie
alţii dimpotrivă spun că e o bibliotecă interzisă de jurnale
cu pistrui eşarfe bleu sau acuzaţii de laşitate pe toate astea s-ar clădi
scriptura singurătăţii şi un apus condiţionat de un lacăt
a cărei cheie a luat-o ultima mea vizitatoare

aşa o fi sau nu singurul meu naufragiu a fost cu cea care purta haine bărbăteşti
pe trupul ei de urzică înaltă cămăşile cădeau ca straiul unui templier
îmi spunea simplu şi amar azi eşti piatră taci pentru mine
să nu simt când te smulg din cordonul ombilical
nu găseam în ea pic de cinism sau minciună dar am ştiut tot timpul
că nu se putea s-o am din insula tăcerilor sale filosofice
într-o noapte am vegheat-o împotriva voinţei ei
şi-am văzut că trupul i se transforma în stea zburătoare
a trecut o clipă prin dreptul cadranului unde a lăsat o umbră
apoi şi-a urmat suprapământescul rost
de stea căzătoare

 

clopote de toamnă 

e-o toamnă inodoră cu fructele de ceară
octombrie boleşte cu oase lângă foc
prin care ploi şi lacrimi strecoară la un loc
un vin de-ngropăciune frunzarelor de-afară

durerea, ca o rană, pe umăru-ţi pribeag
îţi ţine loc în beznă de lampă de petrol
c-un fâlfâit lugubru un corb îţi dă ocol
de parcă-amărăciunea ţi-ar da-o în vileag

ciudat... cum simt pe umeri noi muguri, cum dospesc
deşi mi-e dor de-o noapte în care va să ningă
până s-o rupe cerul şi lampa să mi-o stingă
iar eu să plec prin beznă şi să mă-ndrăgostesc

facă-se voia firii! în tâmplă parcă-mi cântă
o pianină veche care ne despreună
se simte-n vântul aspru un iz ca de furtună
bat clopote de moarte şi clopote de nuntă

înfrigurez cu mine

întoarce-te acasă de dincolo de ziduri
mi-ai dus până şi visul la cumpene de ape
să-ntrebe de ce chipu-ţi lăsat peste prosoape
a-mbătrânit azi noapte şi e brăzdat de riduri

aş întreba de tine pe orice trecător
pân-aş găsi pe unul ce ştie prin minune
un ceas măcar diseară la loc să ne cunune
iar tu abia la urmă să afli că mă-nsor

cameleonic toamna scăldându-se-n lumină
în violet năpraznic te va-mbrăca mireasă
de mână te-or aduce copii la mine-acasă
ca să-nţeleg iubito că tu n-ai nici o vină

dar nu mai am curajul să plec în nici o parte
înfrigurez cu mine asemuirea tristă
cu unul ce-ntr-o carte drept personaj există
el care ne contemplă si care ne desparte

 

pictură rupestră cu mâini reci 

ce straniu chef de-a rătăci îmi vine
un drum de toamnă tălpile-mi cuprinde
şi-un foc înalt în lacrimi se aprinde
prin flăcări te zăresc venind spre mine

nimic mai limpede decât durerea
care-n lumina ochiului se-anină
cu lacrimile toate ce se-nchină
străinului ce îi cunoşti tăcerea

nu m-am schimbat doar mâinile-mi sunt reci
iar tu nu ai cum să mă mai presimţi
din crucea toamnei soarele cu zimţi
ne scoate iară săbiile din teci

cu ochii tăi bătându-mi în ferestre
simt împietrirea răsucită-n coapsă
şi-n vis renasc la fel ca-ntr-o pedeapsă
femeia din picturile rupestre 

 

Poemul meu de drept comun 

lăcaşul sinelui ne stă la pândă
secundele nu iartă, dau năvală
din toată goana lungă şi flămândă
ieşim cum am intrat, cu mâna goală

toţi, de la primul pân' la cel din urmă
actorii-aceleiaşi imense scene
genealogic ispăşind în turmă
eroarea neînţeleasă-a vreunei gene

atât de multe legături plăpânde
se rup, încât lumina se dezvaţă
să-ţi stea pe umeri şi cu mâini flămânde
un duh de beznă şi de frig te-nhaţă

'nainte de-a ajunge-n noaptea oarbă
încerc s-atrag complicitatea lunii
ca descântând în firele de iarbă
să dăm o altă faţă rugăciunii

chiar dacă gândul mi-e de om nebun
un greiere mă va-ngâna la flaut
spunând poemul meu de drept comun
în care şi sub cruce-am să mă caut

 

 

          

                                                        POEME              (Conexiuni, nr. 16, iunie 2006)

 

ochiul nopţii


uneori facem pauză de noi
între noi
seara se strecoară pe uşă
ca un văl de catifea neagră
amantă în doliu
oficiază în templul infernului
chemarea are gustul
unui sărut amestecat cu ploaia
muză poet fiară om


nefiind pasăre aduc
oftatul împreună
strigăt de ajutor
într-un somn fără vise
nu ştiu să-mi fie dor de noi


am un bănuţ de jucat
la ruleta rusească
mă închin zborului în gând
ca la sfârşitul începutului
pierd la o bursă de patetisme
uneori chemăm acelasi taxi
ca un dric
înghiţind ochiul nopţii
uneori


iubeşte-o


iubeşte-o
mi-a spus călugărul acela
semăna cu un paing
ţesea în nevăzut
către turnuri albite
eu ştiam că mai întâi
de toate
aveam de băut
toate fântânile trecerii
mai credea în gustul mierii
celei ce iese din gură
dar să nu bem unul după altul
nici să mergem alături
năduşind toxic
unul pe umărul celuilalt


iubeşte-o
mi-a spus o curvă bătrână
muribundă printre
vrafurile ei de haine
mirosind a drumuri
prin sfâsiere de carne
pământ si sămânţă putredă
cine te stie a cui esti
după ce te-ai sufocat
în propria uitare
usa se-nchide ultima
după tine
storci ultima lacrimă
cea mai curată si stranie dovadă
că te-mpaci cu ea
în ultimul act


iubeşte-o
mi-a spus un copil nenăscut
eu am apucat s-o ating
si m-a ars de vie ce era
... viaţa...

primăvara poeţilor


primăvara poeţilor...
nu ştiu ce mi-a venit
să spun că e chiar aşa
primăvara aceasta e cu totul
şi cu totul a poeţilor
voi repeta acest lucru
până la vară
când primăvara
va fi arsă de soare
ca o atletă epuizată
la finalul cursei
dar învingătoare


primăvara poeţilor
zboară peste toate cărţile
fură toate poeziile
de parcă ar fi însetată
de adevăr nou
atunci pierdem poezii
pe scări de cafenea
sau le rătăcim
în coşul cu zambile
al ţigăncii cu sânul plin
poezia clocoteşte
iubeşte şi miroase bine


în primăvara poeţilor
chiar de se surpă casa
nu găsesc nici urmă
de revoltă în mine


dramă cu clowni


ne găsim încontinuu miraţi
şi deschidem o mie de uşi
unde clowni cu joben si mănuşi
se transformă în oameni bogaţi


e-un spectacol cu tentă amară
pentru cei ce privesc, evident
un artist şi-a pierdut din talent
şi mătusa îi trage să moară


când ieşim ne e frică de câini
pe şosea, accidente - o groază
au murit toţi agenţii de pază
şi-au rămas numai clownii stăpâni

casa fetelor bătrâne


e-un iz uscat ca de migdale-amare
în casa gri a fetelor bătrâne
nimeni nu pleacă, nimeni nu rămâne
se scrie spin şi se citeşte floare


prin colţuri de odăi demult s-au strâns
mici pânze de păianjen, albicioase
ca nişte biete case-n alte case
se scrie dor şi se citeşte plâns


dantele moi dorm într-un scrin închis
dorinţe vechi în noduri de bumbac
doar de le-atingi şi vezi cum se desfac
se scrie dramă, se citeste vis


aici bărbaţii au o altă faţă
privesc de-un veac din rama lor ovală
par niste sfinţi fugiţi din catedrală
se scrie moarte, se citeste viaţă


cel mai frumos, aşa e


şi cel mai de aproape şi cel mai de demult
rămâne testamentul aceluia ce moare
îţi las un drum, o iarnă şi-o noapte în ninsoare
în care cai trag sănii 'napoi, în timp trecut


cum ceasul nu se-ntoarce de unde a pornit
scriu dinţi înfipţi de frunză la beregăţi de muguri
plâng lacrima din vinul ce nu se-ntoarce-n struguri
şi urc la fel ca melcul pe zidul părăsit


apoi, mai de departe mergând spre nicăierea
vom risipi un cântec spre zări liliachii
allegro ma non tropo pe străzile pustii
să nu trezim castanii ce-şi dorm adânc tăcerea


iar dincolo de toate cel mai frumos, aşa e
să uiţi că mă mai cheamă să uit că te mai pot
îmbrăţisa cu gânduri şi cu mirări, cu tot
doar luna să mai lase o dâră în odaie