Născut în anul 1958. Absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică.
Debut editorial: „Îndemn la nesupunere”, versuri, Alexandria, Tipoalex, 2002, “Apăsaţi tasta Any”, versuri, 2005.

Volume colective: Antologia „Virtualia”, poezie, Iaşi, Ed. PIM, ediţiile 1, 3 si 5, 2003 – 2005, “Ultima Generaţie Primul val ”, (poeţi de pe www.agonia.ro), 2005. Redactor-şef al publicaţiei “DRUM”, Roşiorii de Vede (1998-2000). Editor pe site-ul cultural www.agonia.ro . Versuri şi proză publicate în revistele online Liternet, Agora, Sisif, Literra, Respiro, egophobia şi pe site-ul www.poezie.ro , www.clubliterar.com , www.europeea.ro  si www.poetrypoem.com ca şi în periodicele Literatorul, Oglinda literară, Dealul melcilor, DRUM, Caligraf, Meandre, Sud, Placebo, Atitudini (Ploiesti), Ziua literară, Symposion (supliment de cultură editat de ziarul 24 ore, Iaşi), Informaţia Teleormanului, Transilvania, Atheneum (Vancouver, Canada), Conexiuni (New York, SUA), Viaţa militară, Banat.
 

        O zi din viaţa lui Fane Căruţaşu                  (Conexiuni, nr. 20, octombrie 2006) 

 

Fane Căruţaşu era un bun creştin. De doi ani n-a lipsit duminica de la slujbă şi îşi făcea cruce de fiecare dată cînd trecea prin dreptul vreunei biserici, iar în situaţii cînd acest lucru nu era posibil (de obicei la cârciumă, când comesenii lăsau să le scape cuvinte grele şi blasfematoare din gură) îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii şi îngâna scurt un „iartă-i Doamne că nu ştie ce vorbesc”. Dar cel mai greu îi venea când trecea în goana căruţei prin dreptul bisericii, timpul era scurt, termina de spus amin când deja trecuse de ea şi se afla în dreptul cârciumii, se simţea frustrat de situaţia asta.

Era căruţaş, aşa cum îl puteai ghici şi după nume, moştenit de la străbunicul său, care pesemne tot cu căruţele s-ar fi îndeletnicit. Toată lumea îl cunoştea, nu numai în satul lui, Futăcei (mereu s-a întrebat de unde venea numele ăsta), ci şi în împrejurimi, căruţa lui era confecţionată cu propriile-i mâini, vindea 6-7 pe an, mai ales în târg la Roşiori, vinerea, dar de la un timp îi veneau muşteriii şi acasă pentru comenzi. Când nu lucra la căruţe, transporta diverse mărfuri, întotdeauna se găsea un client, cu toate utilitarele care apăruseră în ultima vreme, tot mai avea cineva nevoie de nisip balastru sau ciment pentru casă, sau să-şi transporte fierul vechi din bătătură. Anul trecut trebuise să vândă un cal şi mânzul, acum avea o singură iapă tânără, Viorica, pe care o alinta „fata mea” de fiecare dată când o ţesăla, îi făcea curat în grajd, sau îi da un braţ de fân.

Era duminică. Se sculă dimineaţa, mai devreme ca de obicei, trezit de cucurigul unui cocoş. Mai zăbovi niţel în pat, mai mult ca de obicei, doar era sărbătoare, nu? Nevastă-sa, Lucica, deja trebăluia prin bucătărie, dăduse de mâncare orătăniilor, iar acum pregătea masa pentru cei doi copii, care încă dormeau. Se sculă agale, ieşi în bătătură şi după ce urină lung pe cireşul din spatele casei, îşi chemă nevasta:

- Lucico, vino fă şi toarnă-mi nişte apă.

Lucica veni repede cu o cană de tablă şi cu un ştergar. El însă intră în grajd. Iapa fornăi parcă a „bună dimineaţa". Tot aşa înţelese şi Fane, se apropie de ea, îi luă botul în palme şi îi dădu două bucăţele de zahăr, pe care îl cumpăra special de la prăvălie pentru ea. „Fă, strâmbo, ce m-aş face fără tine?" i se adresă el, iar animalul parcă îi înţelese vorba, depărtă picioarele din spate şi lăsă să-i izvorască pişatul. Fane sări în lături, se uită o clipă la spuma galbenă ce se întindea la picioarele lui, apoi ieşi în curte.

Se spălă pe faţă, pe umeri, ba chiar îndrăzni să-şi dea cu apă şi pe bust, aşa cum văzuse el într-un film de război că făceau nemţii sau ruşii, oricum n-avea importanţă, toţi soldaţii din filme făceau la fel, aşa cum făcuse şi el la rândul lui în armată. Măcar duminica îşi permitea asta, în restul zilelor, Lucica deja era plecată la şcoala ei de la oraş, unde era învăţătoare. Bău două păhărele de ţuică de prăştină şi mâncă în grabă cele două ouă ochiuri cu slănină pe care Lucica i le lăsase pe masa din bucătăria de vară, nu înainte de a spune în gând Tatăl nostru, doar era creştin, cu frica lui Dumnezeu. Apoi se îmbrăcă cu hainele „de sus”, o pereche de pantaloni de stofă şi o haină ce mirosea a naftalină. Cravată nu-şi punea „doar la oraş, când fac afaceri” îşi zicea, deşi afacerile lui le încheia de obicei la cârciuma din sat.

Ajunseră la biserică înainte de începerea slujbei. Aproape tot satul era prezent, popa cel tânăr reuşise să-i aducă în casa Domnului cu mic cu mare, era vestit în tot judeţul că     respecta întocmai toate îndatoririle bisericeşti, până şi slujba de noapte o ţinea, chiar dacă nu veneau la ea decât trei-patru babe. Intră în biserică şi îşi făcu trei cruci „una n-o fi de-ajuns”, îşi zise în gând. Nu prea îi plăcea la biserică, avea un sentiment de umilinţă în faţa icoanelor ferecate în argint şi a sfinţilor pictaţi pe pereţi. În ziua aceea preotul le vorbi foarte frumos, sau poate el a fost mai atent ca de obicei, iar la sfârşit le ceru să cotizeze pentru sinistraţii din Oltenia. Dădu şi el bineînţeles o hârtie de 10.000, „suficient, că şi eu sunt sărac, mă spetesc pentru banii ăştia, totuşi sunt un bun creştin, sper să mă vadă Dumnezeu că din puţinul meu dau şi altora”. Ieşi mai devreme din biserică „fă, io mai întârzii fo oră-două, trec pe la Gane pe la cârciumă, poate mai tocmesc un transport”. Nevastă-sa nu zise nimic, în fiecare duminică se întâmpla la fel.

Cârciuma era plină când ajunse el. La o masă era un loc liber. Directorul şcolii generale, profesorul de română şi inginerul de la asociaţia agricolă stăteau tustrei cu câte un pahar de rom în faţă.

- Fane, fă-te’ncoa, îi zise inginerul. Hai că avem o afacere de rezolvat.
De obicei evita contactul cu intelectualii, ei aveau vorbele lor, pe care el, chiar cu cele opt clase, nu le putea pricepe mereu. Dar cum nu putea refuza invitaţia, luă loc pe scaunul liber.
- Să trăiţi că trebuiţi, zise el. Da, domnu’ inginer, care să fie afacerea? Că io sunt disponibil, mă ştiţi, doar.

- Mai întâi ia de colea un rom mic că aşa se cade. Apoi uite dumneatale cum stă treaba: pe miercuri-joi, dar până sâmbătă, nu mai târziu, am nevoie de nişte gunoi de grajd la mine acasă, pentru seră. Îl iei de la ferma de vaci, treaba e deja vorbită. Un milion de căruţă, îmi aduci două.
- S-a făcut şefu’. Ştiţi că puteţi conta pe mine. Joi aveţi acasă marfa.

- Fane, interveni directorul şcolii, Lucica ce face la anul? Tot la oraş? Vezi că am o catedră liberă, poate e mai bine să stea şi ea prin preajma casei. La oraş mai sunt şi tentaţii, ştii, pe aici se vorbeşte că n-ar vrea să vină la ţară, colegii de acolo sunt mai spălaţi, mai ales directorul şcolii, că tot e neînsurat. Şi copilul tău cel mic nu prea seamănă cu tine, e mai blond. Ştii tu… Eu îţi spun prieteneşte, doar suntem veri de-al doilea, neamuri, deh…dar ştii cum se spune până la urmă, e în ograda ta, e al tău, să-ţi trăiască. Ar fi timpul să te maturizezi şi tu să nu păţeşti ca bietul taică-tău, Traian, Dumnezeu să-l ierte, că de bun ce-a fost şi de naiv, a dat colţu’.

Lui Fane îi veni în minte chipul tatălui său, şi îşi aminti de ciudata lui moarte, pe când el avea doar cinci ani. Fusese administrator la Craca, o cabană a comuniştilor, pe malul Dunării, acum în proprietatea asociaţiei de vânători. Taică-său trecea deseori Dunărea, făcea cum s-ar spune micul trafic, însă fără acte, contrabandă cum se zice acum. Aducea de la bulgari, ţigări BT şi vin, dar de fapt era un pretext, în realitate avea o drăguţă bulgăroaică la care trăgea uneori peste noapte, venind acasă înot, dimineaţa, cu hainele împachetate bine în pungi de plastic şi prinse pe cap, atunci când prietenul lui bulgar, Miţi, pescarul, nu putea să-l traverseze cu barca. Iubirea lor însă, a stârnit gelozia unui căpitan de grăniceri bulgar, care l-a împuşcat în timp ce trecea Dunărea înot. După moartea lui, îl crescuseră bunicii, maică-sa era mai mult internată la sanatoriul tbc, unde s-a şi prăpădit. Nu apucase s-o cunoască, doar câteva fotografii îngălbenite rămăseseră în urma ei, din care îl privea un chip alb cu nişte ochi înfundaţi în orbite şi foarte trişti. Sau aşa i se părea lui.

- Adică ce vreţi să spuneţi? Că Lucica mea n-ar fi tocmai…? Nu cred. Aş fi simţit-o io până acum. Mai merge un rom? Dacă nu vă e cu supărare.
- Merge Fane, cum să nu? Răspunse inginerul. Uite, îţi dau o juma de milion avans, şi o sticlă de rom. Grigore, aduci azi sticla aia? strigă el la cârciumar.

După ce băură şi sticla de rom, Fane îşi luă rămas bun şi plecă spre casă. În mintea lui însă continuară să lucreze vorbele directorului de şcoală. „Dar dacă are dreptate? Într-adevăr ăla mic e cam blond”. I-a zis şi maică-sa că nu prea dă în neam. „Lasă că rezolv io. O pun să jure pe icoană. Mama mă-sii!”

Ajunse acasă înfierbântat de gânduri şi de alcool. Lucica era plecată la maică-sa cu copiii, mâncarea era pe masă. Luă câteva îmbucături în silă, parcă avea noduri. Nici sticla de vin, vinul lui, scos din butoi, nu-l linişti. „’tu-ţi morţii şi răniţii cui te-a făcut de curvă” izbucni el la un moment dat. „Dar parcă io sunt mai breaz? Ce, io n-am avut şi alte femei? Şi ce dacă, doar sunt bărbat, am voie”. Se dezbrăcă de hainele bune, le aruncă pe un scaun. Îşi luă pantalonii vechi, de lucru, un tricou Lacoste luat din târg, şi îşi puse în picioare cizmele de cauciuc, direct pe piciorul gol. Intră în grajd, hotărât să îşi facă de lucru. Curăţă de balegă grajdul, îl făcu grămadă într-un colţ „îl pun şi pe ăsta, numai bine că scap de el” îşi zise. Apoi se duse la iapă şi începu   s-o mângâie pe coamă. „numai tu, afurisito nu mă trădezi în casa asta”. Iapa întoarse capul spre el şi îşi rânji dinţii, fornăind uşor. Dădu din picior şi îşi tremură pielea de plăcere. Fane plecă de lângă ea, se duse în şopron şi luă drujba. Era o drujbă bună, aproape nouă, pe benzină, o cumpărase de un an de la un ţigan cu doar două milioane, mai tăia lemne din pădure, pentru el, sau atunci când avea comenzi. Se întoarse la iapă, care continua să-şi rânjească dinţii la el. Îşi scoase tricoul. Pe piept văzu strălucind cruciuliţa de argint primită în dar de la Lucica, anul trecut. O duse la buze şi o sărută, acceleră drujba şi dintr-o mişcare scurtă îi tăie iepei picioarele din faţă. Iapa căzu în bot cu un nechezat scurt, privindu-l cu ochii ei mari. Vru să-i taie şi gâtul, dar imediat se răzgândi „las-o să se chinuie, dă-o dracu’ ” îşi zise în gând. Apoi, plin de sânge, ieşi din grajd, se aşeză jos, în pragul uşii şi îşi aprinse o ţigară. Trase cu sete câteva fumuri, apoi o aruncă spre iapa ce zăcea întinsă într-o baltă de sânge. „Doamne, iartă-mă, iartă-mă”, bâigui într-un târziu. Era totuşi un bun creştin.