Leo BUTNARU (născut la 5 ianuarie 1949, comuna Negureni, jud. Orhei) este licenţiat în jurnalistică şi filologie al Universităţii de Stat din Chişinău (1967–1972).

A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-şef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura şi arta”, „Moldova”. A deţinut funcţiile de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990–1993) şi Preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România (1997–2005).

A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976), urmată de alte peste patruzeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri apărute la edituri din Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj, Timişoara, Nădlac, Madrid, precum şi antologiile: Iluzia necesară (Ed. Eminescu, 1998); Altul, acelaşi (Ed. Litera Internaţional, 2003); În caz de pericol (Ed. Junimea, 2004) şi câteva cărţi pentru copii.

Preocupat de avangardismul european şi cel rus, a tradus cărţi de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionâh, Igor Bahterev, Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Veaceslav Kuprianov. A elaborat antologia de poezie universală, precum şi antologia „Avangarda rusă”.

A fost distins cu mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998) şi Premiul Naţional al Republicii Moldova (2002).
 

 

Ultima călătorie a lui Ulysses                     (Conexiuni, nr.18, august  2006)

 

Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un Ulysses printre bunurile sale. Se va ridica, va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.

                         Jean Giono,

                    Naissance de l’Odyssée

    Din pelerinajul său la Muntele Parnas Ulysses se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.

Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, de blestemul zeilor impuse anume, în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulysses, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o în veci inegalabilă epopee. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulysses, graţie proniei parnasiene, rămase în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

Aşadar, pentru a înţelege nelămu-ritele mistere ce-l priveau şi pentru a le aduce daruri zeilor, Ulysses pornise în acel pelerinaj canonic spre Sfântul Munte Parnas. Însă avea să revină din nou în Ithaka, puţin spus dezamăgit. Acolo sus, pe calcaroasele înălţimi ale Muntelui Sfânt, fusese de-a dreptul stupefiat şi aşa se simţea în continuare, scrâşnind din dinţi şi suduind amarnic, precum Herakles când curăţa puturoasele grajduri ale lui Augias, săvârşind a cincea din cele douăsprezece enorme prostii ale sale. (În atare apreciere se făcea simţit probabil orgoliul şi egoismul lui Ulysses care, chiar şi în infinita şi haotica lume a miturilor, nu era dispus să tolereze o rivalitate de glorie.)

Oricum, acolo, la pragul Marelui şi Unicului Templu al zeităţilor parnasiene, toate i se păruseră intrate într-o ireversibilă criză a decadenţei şi pierderii de importanţă.

La Delfi, Pythia oraculară nu-i răspunse. Zadarnic îl tot invoca Ulysses, de nenumărate şi stăruitoare ori, pe marele zeu, rugându-l să-i sugereze ceva important referitor la viaţa sa de viitor, sau să-l binecuvânteze pentru pelerinajul ce avea a-l întreprinde spre culmile divine ale Parnasului – zeul, barem printr-un suflu abia-abia murmurat, susurat, nu-l învrednicise nici de cel mai elementarisim semn de atenţie, ca să nu mai vorbim de o eventuală consideraţie...

Însă chiar dacă la Delfi fusese tratat cu o cinică muţenie, Ulysses nu renunţă totuşi să ia pieptiş calcarosul munte blagoslovit drept sălaş al zeilor.

– Şi ce nu ţi-a plăcut, mă rog, acolo, pe Parnas? îl întrebase Penelopa, văzându-l atât de deprimat, cu faţa adumbrită de expresia unei stupefacţii imposibil de tăinuit sau atenuat.

Ulysses nu-i răspunse. Mintea muierii, fie aceasta chiar şi Penelopa, n-ar fi fost în stare să-i înţeleagă perplexitatea, deoarece cauzele nu stăteau la suprafaţă, ca dresurile, ci trebuiau descoperite şi cumpănite într-un mod anume. Iar cel ce reuşea să facă acest lucru avea să ajungă inevitabil la adâncile şi tristele concluzii care îl şi dezolaseră până la stupoare pe inegalabilul erou al uriaşei epopei homerice.

Însă, celor dornici de a înţelege totuşi câte ceva din această neprotocolară şi descurajantă întâmplare, Ulysses le putea oferi doar nişte date foarte vagi ale problemei, constând într-o sumară descriere a priveliştilor dezolante pe care le  văzuse acolo, pe Muntele Zeilor.

    Pe versantele Parnasului, o vestală deşănţat de bătrână (de fapt, atât de mult nu trăieşte nimeni...), pentru a întreţine Focul Sacru în Marele Templu, strângea, de tizic, bălegarul uscat rămas de pe urmele aripatului trăpaş al cerurilor Pegas care, din vreme în vreme, cobora la păşunele alpine. Nobil din fire, nu numai din spiţă, în pofida dezgustului pe care-l simţea în acele clipe, Ulysses se oferi s-o ajute pe bizara vestală (el, cel ce cunoscuse farmecele cu care vroiau să-l cucerească Circe, Calypso sau Nausicaa!), ducându-i coşul cu bălegar până în pragul Templului în interiorul căruia – ţinea minte – muritorii de rând nu au dreptul să intre. (Iată şi problema: el, Ulysses, era... de rând, sau – în afara rândului,  sub incidenţa excepţiei?)

În pragul sfântului lăcaş, o gallus bankiwa, adică o găină oarecare, plebee a orătăniilor,  scurma cu o râvnă încrâncenată în cenuşa Păsării Phoenix. (Amănuntul referitor la provenienţa scrumului i-l oferi însăşi vestala. Dar nu e exclus ca deşănţata aia să fi minţit cu bună ştiinţă şi rea intenţie, pentru ca Ulysses să nu creadă cumva că cenuşa ar proveni de la arderea în vatra Templului Sacru a ceea ce strânsese dânsa în coş de pe urma aripatului Pegas.)

Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos, încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix.

Şi ce naiba căuta cobaia aia de gallus bankiwa în scrumul ăla? Pe dracu’ căuta!... Căuta motiv pentru propriul său cotcodăcit nemernic...

Până ajunse Ulysses cu ofrandele sale la zei, până se întoarse, trecu vreme berechet. Nu ani şi ani, ca în legendara-i călătorie de odinioară, însă câteva luni tot trecură ele, pentru că din Ithaka până la Parnas se întinde destulă cale, şi pe mare şi pe uscat, şi pe uscat şi pe mare. Astfel că Penelopa fusese supusă unei noi şi grele aşteptări şi, chiar de nu mai arăta tânără şi plină de nuri ca altădată, ea nu renunţa la vechile tabieturi de a avea grijă de propria-i persoană. Pentru a nu se îngrăşa prea mult, din când în când Penelopa proba câte o cămaşă de forţă. (Talia  i-o păstra centura de castitate, dar nu şi de... siguranţă...) Din necurmată grijă pentru supleţea siluetei, doamna se siluia, supunându-se şi unor şocuri electrice pe care le izvodea prin mângâierea concomitentă a două sau mai multe pisici. (O, zeilor, ce scânteieri şi furnicări misterioase! Ce icnete dulci de matroană însingurată!...)

 Şi la această nouă reîntoarcere a sa, iarăşi slab, dom’le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulysses, încât nu aveai motiv plauzibil să crezi că anume el este vestitul marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut, dacă grijulia-i soţie nu i-ar fi spus duios-dojenitor:

– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe catarg. Hai, mami, să mergem la masă. Şi, ajuns printre bunurile sale, Ulysses se îndreptă, ca de obicei, spre tăvile cu carne friptă.

Prin perdeaua de rafie, în bucătăria bântuită de mirozne delicioase din curte, răzbătu strigătul sacadat al unui curcan; strigăt gâlgâit, ca o tâmpă admiraţie, care-l făcu pe Ulysses să se crispeze cu dezgust: eroul îşi amitise de împănata aia orătanie plebee care scurma cu râvnă înverşunată în cenuşa Păsării Phoenix.

– Bankiwa mamei măsii, gata, nu mai plec nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt! exclamă Ulysses în timp ce înşfăca o halcă de friptură.