Interviu la Radio
România Actualităţi

înregistrare audio
15 minute

Debut poetic în aprilie 2003.
Alte apariţii în reviste:
Versuri:
- Symposionul Ieşean din 4 februarie 2004.
- Atheneum, Vancouver (2004-2005)
- Virtualia 3 (Antologie de cenaclu) (Iaşi, 2004)
- Poezia nr. 4, Iaşi, 2004
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004-2005
Proză:
- Convorbiri Literare, nr. 6, 2004, Iaşi
- Ca şi cum, nr. 0, 2004, Arad
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004 - 2005

Volume de versuri publicate:
- Picături de ploaie în deşert, Editura Timpul, 2004
- Cronica lui Ipse şi alte Valentine (umor), Editura Timpul, 2004
- Dedicaţii new-york-eze(umor), Editura Timpul, 2005

- Timpul - Rană sângerândă - Poeţi români în lumea nouă -Antologie concepută de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, 2006

Volum colectiv: Antologia "Exotice", Editura Granada, 2005 (proză)
Publică pe site-ul www.poezie.ro sub pseudonimele Calimero - texte umoristice (poezii, epigrame, parodii, ghicitori), şi Ghiocel - textele "serioase" (poezie, proză scurtă).

La 1 martie 2005 fondează la New York revista lunară de cultură "Conexiuni". Este director al acestei reviste.
 

                Capitolul 1. - Noaptea de 6 spre 7

Nu ştiu cum se face, dar dormeam liniştit. Asta deşi mă culcasem cu gândul la cutremurul prevăzut pentru ora 2:30; noaptea sau dimineaţa, n-aveam de unde să-mi dau seama în harababura care va urma. Mă gândeam ce să iau cu mine pe scări: pianul, caneta de bere, sau buletinul. Carnetul de şofer era la loc sigur: mi-l luase Poliţia la Arcul de Triumf, pentru că încurcasem circulaţia, dând prioritate unei pietoane. Nu mi-a părut rău după el, pentru că ea a păşit pe zebră cu o ţinută de leoaică versată în safariuri, netemătoare, fără să se uite la C3-ul meu.

Visam că dau în sfârşit teza unică la română, şi că-mi picaseră tot Fraţii Jderi, ca la bacalaureatul care se va desfiinţa, când m-a trezit un zgomot care nu venea, ca deobicei, de la cearta vecinilor de dedesubt, nici de la şoricelul care-mi vizita, sistematic, bucătăria. Paşi apăsaţi cu grijă în covorul din dormitor mă îndemnau să visez la o vizită galantă. N-am apucat să mă întreb, în vis, cine e, că tot nu se făcea să o refuz, când am simţit un nod în gât, produs de ceea ce părea să fie nu o mânuţă fină, drăgăstoasă, ci ţeava unui pistol de calibru suficient.

– Nici o mişcare! Mâinile la ceafă! Manuscrisele sau viaţa!

         Eram deja cu mâinile la ceafă, căci aşa dorm mereu. Cu faţa în sus şi mâinile sub ceafă. Manuscrisele? Ce are ăsta cu manuscrisele? De unde atâta disperare să mă atace tocmai acum, înainte de cutremur, ca să-mi ia manuscrisele? Că era clar că nu bătuse în geam, până să-l spargă, doar pentru a-mi lua viaţa.

– Manuscrisele – am zis – cam încurcat de ţeava pistolului, gândindu-mă că dacă le dau viaţa, nu se aleg săracii cu nimic..

– Unde sunt? Dar să nu ascunzi vreunul, că nu mai apuci cutremurul!

– Sunt toate pe Agonia. Puteai să le iei de acolo. E fără parolă.

– Eu sunt un om liber, pe parolă. Lasă gargara! Am mai văzut eu din aştia care-şi apără avutul, şi sfârşesc cu inima străpunsă.

       – Eu, ca poet, folosesc metafora „inima frântă”. Dar, în unele locuri, dacă te referi la Cupidon, pot să zici şi „străpunsă”. Parola e din cinci litere, sau are şi cifre? Cu cifre amestecate cu litere, dacă pui şi majuscule, ţi-o află mai greu. De ce n-ai încercat la bănci? Sunt vreo 10 bănci peste drum, te alegeai barem cu ceva...

            – Pe noi manuscrisele tale ne interesează, nu banii.

            Pluralul îl contura o a doua voce care venea, din întuneric, de lângă uşa dormitorului.

            – Mai sunteţi mulţi? Că doar, dacă aţi bătut drumul până aici, nu cred că vă e frică să vă arătaţi la lumină!

            – La lumină nu, la faţă da. Atunci, dacă-i aşa, să se facă lumină! – se înfurie vocea a doua

A doua voce avea o mână cu care răsuci comutatorul. S-a făcut imediat lumină. La lumina aceea s-a văzut instantaneu că în cea de-a doua mână strălucea o puşcă mitralieră. Semăna leit cu cele furate de la Ciorogârla şi prezentate la OTV. Pe lângă ea, pistolul ce-mi mângâia beregata părea de jucărie. Aşa că am mai prins curaj, mai ales că am realizat că nu sunt singur cu agresorul. Cei doi erau îmbrăcaţi în combinezoane negre şi aveau cagule pe cap.

– Ce ziceţi de gripa porcină? Ajunge şi la noi? D’aia v-aţi pus basmalele astea?

– Băi, tu vei să ne prosteşti? Fă paşi uşori, şi dă manuscrisele, repejor!

În T-shirt şi boxeri, cu malacul purtător de pistol în coastă, m-am dus glonţ la dulapul de haine. Am ridicat vraful de maieuri şi chiloţi şi am scos un maldăr de caiete, agende, şerveţele de masă, sutiene.

– Ce-i cu sutienele astea? Ţi-am ordonat să ne dai manuscrisele, eşti turc?

      – Nu vă enervaţi, că văd că vă tremură ţeava când ţipaţi. Pe sutiene am scris cele mai inspirate versuri de dragoste. Unii au simţit parfumul lor chiar pe net.

Malacul cu pistolul îşi ridică puţin cagula şi mirosi un Triumf mărimea C cu 38. Roz. Cu dantelă, semicupă. Semicupele erau delicate, fără ranforsări, şi pe fiecare din ele scrisesem câte un rondel.

– Ăsta miroase a Chanel 5. Dar nu cred că s-a simţit  parfumul acolo, pe net.

– Ei, acolo sunt oameni care scriu, ca şi mine. Trebuie să citeşti şi să scrii multe poeme până să ajungi să le simţi parfumul. Ai ghicit. Dar de ăsta ce zici? –  l-am interogat pe malacul cu puşca mitralieră.

Curios, malacul doi, de fapt doi pe doi, strânse puşca mitralieră sub braţ, scoase cagula de pe cap, şi duse la nas un sutien Chantelle, un D 40 extins, transparent, din satin alb, bine întărit. Pe cupele lui, cu scrisul meu mărunt şi îngrijit, compusesem o epopee.

– E un parfum viguros, aproape bărbătesc – s-a pronunţat malacul doi. Pare de la Yves St. Laurent, dar n-aş putea să spun exact care...

– Mai citiţi şi voi poezie măi băieţi. Greşit! E un Gucci, serie limitată, am avut mare noroc că am pus mâna pe el. Vreau să zic ca să scriu pe el...

– Da ăsta rupt, care a rămas doar într-o cupă? – se interesă malacul numărul unu, cu pistolul Browning, că se vedea acum scrisă marca, la lumină. Miroase a Passion, aşa-i?

– Corect, văd că ai ghicit. Passion. Nu l-am rupt când i l-am scos, că se scoate uşor, doar vedeţi că are babă şi moş în faţă. L-am rupt după, când m-a criticat un poet pe net că unul din sonete nu respectă prozodia. Acum îmi pare rău că l-am rupt, poate că puteam să-l mai şlefuiesc...

– Avea nevoie? Vreau să zic sânul, nu sonetul?

– Sânul era perfect. Măr ionatan cu parfum de Passion, cum ziceam. Dar, probabil, am pus prea puţin suflet. Se mai întâmplă la noi, poeţii. Ne mai ia valul: mai forţăm o rimă, se mai lasă cu o silabă în plus sau în minus, mai punem virgula greşit...

– Şi restul? –  mă întrerupse, nerăbdător, malacul numărul unu.

– Restul zace aici, sub chiloţi. Doar ştiţi cum e: editorii nu publică poezie, că nu se cere, nu se cumpără, nu se citeşte. Ne citim noi între noi, poeţii, pe net. Şi acolo, cum spuneaţi, se mai pierde din parfum...

– Lasă asta cu publicatul. Asta o discutăm mai târziu. Restul, tipa, cum era în rest?

– Păi nu-mi mai aduc aminte precis. Dar faptul că i l-am scos, şi că am scris apoi pe el un sonet bun şi unul aşa-şi-aşa, mă face să cred că nu era chiar de speriat. Ţin minte că a venit de vreo zece ori după el. După sutien. Vroia să recitească sonetele, cred. Acasă nu-l lua, că bărbatul ei citea numai Gazeta Sporturilor.

– Cam puţin îţi aminteşti. Cred că ar fi cazul să-ţi împrospătăm memoria.

– Staţi! Staţi că mi-am mai adus aminte de ceva! În sutienul ăsta, clivajul sânilor ei îmi amintea de plăcile tectonice din Vrancea. Roci! Părcă erau gata, în orice moment, să se mişte, să se zbuciume...

N-am apucat să termin fraza, în care vroiam să adaug că merele acelea, tari ca toate ionatanele din care am muşcat vreodată, erau de calitatea I-a, amândouă B, când podeaua zvâcni scurt, apoi ceva mai lung. Lustra intră în tangaj, dosarele cu manuscrise se răsturnară peste sutiene, şerveţelele zburară, împreună cu cei doi malaci, pe geamul de la balcon pe care aceştia intraseră.

Mi-am strâns la piept manuscrisele, adică dosarele şi sutienele, şi am coborât, gânditor, pe scară. Mă gândeam că e de gradul 6, cel mult 7.

7 mai 2009

(Sfârşitul capitolului 1)

                Capitolul 2. - Coborând pe scara Richter

            Coborând pe scări, mă clătinam ca în serile în care le urcam  după o bere-două cu prietenii, sau după vreo lansare de carte a unui scriitor mai larg la pungă, sau după vreo întâlnire electorală. Regretam deja hotărârea pripită de a-mi încărca braţele cu toate manuscrisele. Mai bine luam numai caneta de bere, buletinul şi două-trei dosare mai uşurele. Cele cu textele umoristice. Poate şi sutienul cel rupt, cel într-o singură cupă. Sonetul scris pe acea cupă rezistase la critică; merita să-l salvez.

            Dar la ce bun să-l salvez? Cutremurul continua, stânga fugea spre dreapta, dreapta se ciocnea cu stânga, pereţii veneau spre mine – sau eu mă duceam spre ei –, stâlpii verandei trozneau, plăcile scării păreau să răspundă, ca un ecou, plăcilor tectonice din Vrancea, şi eu îmi salvam manuscrisele! Adică dădusem fuga la şifonier şi le adusesem pe toate plocon hoţilor, şi acum, sub o ameninţare mult mai mare, în faţa unei primejdii fără scăpare, le strângeam la piept în locul canetei de bere. Dacă aveam să sfârşesc sub dărâmături, aveau ele şansa să îmi subziste? Poate că da. Aşa se pare că lucrase inconşientul meu: mor tânăr şi manuscrisele sunt găsite sub dărâmături – două elemente suficient de tari pentru a-mi asigura o glorie postumă. Numai scriitorii care mor la vârste înaintate, cei cu operă recunoscută şi de critici, şi de public atrag atenţia şi se bucură –  vorba vine – de înmormântare pe Aleea Scriitorilor, şi de ferparuri, şi de tot. La fel şi cei care mor tineri – Doamne fereşte! E ca atunci când moare o fată nemăritată: se strânge tot oraşul la înmormântarea ei. N-au murit bine, şi toţi cei care nu i-au citit vorbesc despre ei. Sunt, cum ar veni, pe buzele tuturor. Le apar biografiile înainte de a le apărea operele. Nemaivorbind de locul de veci acordat pe Aleea Scriitorilor, la Bellu. Aleea nemuritorilor.

            În ceea ce mă privea, faptul că trecusem de prima tinereţe putea să fie compensat de împrejurările cutremurătoare în care îmi pierdusem viaţa. Mai ales dacă, în acest cutremur, aveau să moară foarte puţini scriitori. Şi niciunul tânăr. Aveam să fiu cap de afiş. „A fost găsit sub un morman de grinzi, strivit, ţinâns strâns la piept manuscrisele atât de dragi lui, scrise cu atâta trudă şi, spre ruşinea noastră, a contemporanilor, necunoscute publicului larg. Publicate, aceste manuscrise îi vor asigura eternitatea. Nu te-am cunoscut, dragă poete, dar nu te vom uita niciodată! Cutremure vor mai fi, se vor mai dărâma case şi blocuri, vor mai muri oameni, se vor mai prăpădi alţi creatori de prestigiu, dar tu, victimă inocentă a unei fatalităţi nemiloase, vei dăinui peste veacuri prin opera ta genială!”

            Poate că nu vor folosi încă de la început „operă genială”. Dar, în mod cert, elogiile se vor amplifica în timp, şi, după 20, sau 30 ani, aveam să ajung şi „genial”.

            Ajunsesem în dreptul ferestrei verandei de pe casa scărilor. Prin geamurile larg deschise pătrundea până la mine lumina plină a lunii, şi un miros de liliac care se combina cu parfumul complicat, cu arome multiple, ridicat de sutienele-manuscris. M-am oprit un moment, pentru că unul din manuscrise se agăţase în colţul ferestrei. Era cel cu cupa D extinsă. Cel cu epopeea. L-am desprins cu grijă şi l-am pus în vârful maldărului de manuscrise. Cine ştie? Poate că tocmai acesta va fi expus, sub o vitrină, la expoziţia retrospectivă de la „Muzeul Literaturii Române”. Sau poate că le vor expune pe toate. Chiar şi pe cel rămas într-o singură cupă. Poate că biografii nu se vor mulţumi să le ghicească parfumul, ci vor merge mai departe şi, dând de urma posesoarelor, vor da amănunte asupra momentelor în care am scris acele poeme. Ce carte ar mai ieşi! Păcat că nu voi putea să o citesc!

            Era ciudat că, în loc de o retrospecţie, o rememorare a vieţii, aşa cum citisem că fac toţi cei aflaţi în pragul morţii, eu îmi proiectam, în detaliu, viaţa viitoare. Mă rog, viaţa literară. Eram sigur că, îndată ce cutremurul va pune capăt vieţii mele pământeşti, va începe cea literară: plină de succese, de recunoaştere. Eternă.

            La fel, era ciudat faptul că, sub ameninţarea armelor bandiţilor, nu mă gândisem nici la viaţa pe care o trăisem până acum, nici la aceea viitoare. Fusesem relaxat, de parcă nu aveam în faţă un pericol de moarte. Le arătasem manuscrisele, lucru pe care nu-l făceam în prezenţa oricui. Cutremurul – cutremurul acesta care nu se mai termina – inducea în mine o teamă de necontrolat, animalică. Simţeam că în faţa lui sunt fără apărare. Că nu există nicio scăpare. End. Koneţ Filma. Sfârşit. Pistolul primului malac putea să nu percuteze, puşca mitralieră a celui de-al doilea putea să explodeze din cauza ruginii de pe ţeavă, puteau doar să mă rănească, sau să mă bată bine şi să mă lase lat, şi să fugă cu manuscrisele. Existau aşadar o mulţime de şanse de a scăpa. Dar, din cutremur, nu mă vedeam scăpând cu viaţă. Cutremurul acesta era aur! Era şansa vieţii mele, calea cea mai sigură spre viaţa mea literară eternă. Fără îndoială!

            Dar, începând să cobor treptele celui de-al doilea tronson al scării, încrederea mea în această şansă începu să slăbească. Slăbea pentru că şi cutremurul scăzuse în intensitate. Bloculeţul se mai mişca încă, dar numai din inerţie. Pendularea scădea în amplitudine. Se terminase! Se terminase cu bine! Bloculeţul nu căzuse! Eram întreg. De jos se auzeau vocile vecinilor, care ieşiseră mai repede decât mine din casă. Vasile, vecinul de dedesubt, de la parter, auzind paşii mei pe scări, striga la mine:

            – Hai, domnu’ Orăşanu, ce te-ai moşmondit atâta! Hai că pierdem locul întâi! Musai să ajungi înaintea ultimului scarabeu!

            De, ei nu scriau, nu zăboviseră să-şi adune manuscrisele. Noroc cu hoţii, că le avusesem la îndemână. Ghinion cu acest cutremur. Prea slab! Deşi lunguţ, intensitatea fusese prea mică pentru mine: cred că nici 6,5 Richter nu atinsese. Cum să mori la 6,5? Imposibil! Nu murisem în ’77, la 7,2 Richter, când aveam 5 ani, şi ziceam că ne jucăm „huţa-huţa”, nu murisem în ’86, în august, la 6,9 când eram la mare, la „Albatros” şi m-a zguduit ceva mai tare decât tipa cu sutienul D extins, şi să mor la un biet 6,2, sau 6,3, că mai mult n-a fost!?! Unde sunt cutremurele de altădată?   

(Sfârşitul capitolului 2)

                  Capitolul 3. - Vigilante şi Scarabeii

            Vasile – sau nea Vasile cum îi ziceam când încercam, în zadar, să păstrez distanţa, sau Vigilante, cum îi ziceam în gând – clocotea. Dar ce zic clocotea? Fierbea cu adevărat.

            – Hai domnule, că pierdem întrecerea cu Scarabeii! Uite, Fotbalistul a ieşit, partenera lui de antrenament din seara asta a ieşit şi ea, noroc că madam Voaleta întârzie. Cred că se fardează. Ce ţi-a trebuit atâta? Ne trimiţi musafirii pe cap şi vii după o oră?

            Fotbalistul, pe nume Viorel Vână, alerga, din echipă în echipă, pe extrema stângă. Echipa o schimba o dată, sau de două ori pe sezon. La fel şi maşina. Când juca în B conducea Logane. Acum, că era în Liga I, la Rapid, parca în faţa bloculeţului un BMW uşor rulat. Doar 120 mii kilometri la bord.  Partenera de antrenament o schimba aproape zilnic. (Cea din seara aceasta era în tricoul alb-vişiniu al Rapidului. În grabă îşi trăsese pe ea şortul echipei Dinamo.)

Vigilante afla totul, prompt şi eficient. Nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în bloculeţ şi în împrejurimi. Fotbalistul locuia la scara B, la etaj. Sub el stătea madam Voaleta, cum o poreclise Vigilante, de fapt Violeta Mardare, fostă prezentatoare la Casa de Mode de pe Calea Victoriei. Madam Voaleta se ţinea încă bine, nu ieşea nici până la magazinul din colţ fără ca să se machieze atent, fără mărgele sau alte accesorii potrivite, şi fără geanta Gucci în care îndesa salata, sau morcovii, sau portocalele cu care-şi menţinea silueta.

            Aceştia erau scarabeii. Cu scarabeii eram într-o permanentă întrecere. Datorită ambiţiei lui Vasile – pardon, Vigilante –, câştigam aproape întotdeauna. Eram primii la săpat partea noastră de grădină, primii la măturat aleea noastră de acces, primii care plăteam facturile la gunoi şi la Apa Nova. Vigilante calcula cotele pe apartamente, tot el le afişa, menţionând de fiecare dată că orice întârziere poate atrage penalităţi şi mai mare ruşinea pe bloculeţul nostru. Desena cu o carioca un steguleţ roşu în dreptul celor fruntaşi la plată. Nu suporta ideea ca acest steguleţ să ajungă la scarabei.

            Bun, scarabeii ca scarabeii, dar cine erau musafirii mei? Aproape că uitasem că avusesem o vizită chiar înainte de cutremur. Malacii stăteau spăşiţi, sub privirile furioase ale doamnei Nuţi, soţia lui Vigilante, având aţintit asupra lor pistolul Browning cunoscut gâtlejului meu, şi ochii pătrunzători, de militar cu vechi ştate, ai lui Tataia.

Doamna Nuţi tocmai le spunea ceva despre truda depusă în îngrijirea tufei de bujori pe care „musafirii mei” aterizaseră sărind precipitat de la balcon. Vigilante îi certa şi el, tăios, explicându-le – cu glas tare, ca să audă şi sportivii care se giugiuleau în faţa scării B – cât de greu se menţine locul de fruntaş pe bloc, şi cum trebuie îngrijită curtea şi grădina blocului, că „nu vine nimeni să pună mâna să îngrijească, să măture, sau să ude”. Aşa am înţeles chestia cu „căzutul musafirilor mei pe capul lor”.

            Tocmai atunci apăru şi madam Voaleta, în deux-pieces-ul bej, costum care dădea un contur încă apetisant coapselor şi şoldurilor ei, în lumina lunii şi a becului chior de la scara B. Ştrasurile de la gât şi de la încheieturi străluceau ca nişte steluţe. Pălăria neagră, cu voaletă, era una din cele 50 de pălării de la care i se trăgea porecla dată de Vigilante.

Vigilante se repezi să-i sărute mâna. Aşa cum era, în pijama, aşa cum umbla el prin curte nu numai la cutremure, dar şi când făcea mici la grătar, când juca table cu Tataia, sau când îi primea pe cei care citeau lumina, sau gazele. Doamna Nuţi, în capot şi papuci de casă, şi mai enervată, puse mâna pe mătură şi mătură aleea. Tataia, adică domnul colonel în retragere Paraschivoiu Aristide, rămase astfel singur, faţă în faţă cu cei doi malaci. Tataia, cu spatele la mine şi cu faţa la cei doi bandiţi, le lua interogatoriul, ca unor prinşi asupra faptului ce erau.

– Pentru că v-aţi predat fără luptă, şi pentru că aţi predat armele de bunăvoie, şi pentru că sunteţi în uniformă, veţi fi trataţi conform Convenţiei de la Geneva (Tataia îndrepta Browning-ul din mână când spre primul malac, când spre al doilea. Puşca mitralieră, capturată se pare şi ea tot de Tataia, strălucea lângă prăjina de rufe.) Până atunci când vom face joncţiunea cu Marea Unitate, veţi intra în subzistenţa doamnei Nuţi. (Doamna Nuţi, auzind aceasta, mai făcu un dus-întors, măturând îndârjit, pe aleea betonată care ducea în stradă). Doamna Nuţi găteşte excelent, vă recomand musacaua de vinete şi ciorbiţa de ştevie. Legume şi iar legume, aşa mi-a prescris şi doctorul de la Spitalul Militar din Novosibirsk. Cred că prizonieratul vă va prinde bine. Aveţi precis câte 30 kilograme peste greutatea normală. Eu vă voi aduce câte cinci ţigări pe zi. La atât aveţi dreptul.

Malacul numărul unu, mai mult ca să zică şi el ceva, se scuză:

– Mulţumesc, dar eu nu fumez. Nici colegul nu fumează...

            – E pentru ultima oară când îţi permit să vorbeşti neîntrebat în faţa unui ofiţer superior. Ceri voie regulamentar: „Permiteţi să raportez”. Dacă nu fumaţi, daţi ţigările altor prizonieri...

            Malacii se holbau, uimiţi, la cel care îi capturaseră. Tataia mai păstra, la cei 87 ani, în trupul slăbit doar de vârstă al colonelului în retragere, amintirea fercheşului sublocotenet Paraschivescu Aristide, luat de pe băncile de la Drept şi dus să comande un pluton de infanterie la Cotul Donului. Partener de table al lui Vigilante, rămânea des peste noapte în apartamentul familiei Vasile. Aşa se face că îl găsise cutremurul aici, în bloculeţul nostru, pe straduţa Vestfalia, şi nu pe strada Sevastopol, unde locuia. Sigur că faptul că nu se retrăsese la timp, şi astfel pierduse ultimul tramvai, era lipsit de importanţă. Cutremurul l-ar fi găsit şi pe strada Sevastopol. Dar faptul că nu ordonase retragerea la timp la Cotul Donului îl costase 15 ani de prizonierat la ruşi, cunoaşterea amănunţită a Siberiei, a legumelor care îngheaţă iarna acolo, şi a meseriei de miner. Acestea pe lângă 25 kilograme pierdute într-o dietă strictă, şi pe lângă trecerea în retragere, la cererea altora, la repatrierea din 1957. El, care nu se retrăsese niciodată, care avea la activ 14 încercări de evadare, toate nereuşite, dar una mai ingenioasă decât alta, trăia acum din pensia de veteran de război –  cam 6 milioane în lei vechi –, indemnizaţia pentru „Ordinul Mihai Viteazul cu spade” – un milion – şi din cei 5000 euro lunar, salariul de consultant NATO pe problemele strategice privind Rusia.  

Cutremurul descătuşase energia acumulată în plăcile din Vrancea, dar tensiunea se acumula vertiginos în curtea din Vestfalia nr. 5-7. Vigilante, după ce o complimentase îndelung pe madam Voaleta, trecuse la fotbalist. Încerca să-l convingă că dacă ar fi folosit capul, ar fi înscris sâmbăta trecută. Viorel Vână, extrema  Rapidului, mângâia pe sub şortul dinamovist, funduleţul partenerei. Partenera se chema Felicia, aşa i se recomandase lui Vigilante. Felicia era uşor sâsâită, astfel că ieşise un fel de Felisia, ceea ce suna a Spania, a portocale şi a nopţi exotice pe o plajă mângâiată de razele lunii, fără cutremure majore. Madam Voaleta o certa pe Felicia pentru că asortase greşit şortul dinamovist la tricoul rapidist. „Nu merge alb şi roşu cu vişiniu, drăguţă”.

Vigilante ţinea morţiş să afle unde lucra Felicia. Felicia mărturisi că e chelneriţă, sau a fost chelneriţă la Fitze. Vigilante, care ştia tot, o compătimi pentru că localul fusese dărâmat.

– Dar nu arăţi deloc dărâmată, domnişoară Felicia. Lăsaţi, cu astfel de calităţi vă găsiţi dvs. ceva potrivit. Uite, eu sunt proprietar de boutique în Piaţa Domenii. Deocamdată n-am niciun post liber, dar când se iveşte ceva... dacă e urgent, pot să vă recomand la terasa de lângă buticul meu. Terasa „Zori de zi”. Nu e prea multă bătaie de cap: mici şi bere. Dimineaţa – la micul dejun – ciorbă de burtă. Clienţii sunt oameni serioşi. Pieţari. Mai rar boschetari. Bacşiş asigurat. Zona e cam rapidistă. Aşa că v-ar trebui un echipament complet de-al lui Viorel. Nici vorbă să vă prezentaţi la lucru cu şort dinamovist. Vă lasă clienţii în fundul gol...

– Ştiu eu ce să spun? – sâsâi Felisia. Numai dacă mă lasă Viorel...

– Te lasă, Felicia, îşi spun eu din experienţă că te lasă. Că doar n-am trăit degeaba, 50 ani, pe Vestfaliei. Nu-i aşa Viorel că o laşi, poate chiar mâine?

Viorel, fotbalistul, turba. Din cauza lui Vigilante nu putea să-şi continue cursele pe extrema stângă a Feliciei. Felicia surâdea neîncrezătoare. Habar n-avea că Vigilante, pe care-l cunoşteam ca pe propriul frigider, o lua peste picior. Madam Voaleta striga la doamna Nuţi, peste alee, că anul ăsta sunt la modă cerceii şi ochelarii de soare  bătuţi cu Svarowski. Tataia, fără să-i piardă din ochi pe cei doi prizonieri, striga şi el că doctorul Swarovski, sau cam aşa ceva, îi recmandase regimul acela, la Novosibirsk, regim care se dovedise atât de eficient în cura de slăbire. Doamna Nuţi, care avea câteva kilograme în plus, la vedere, şi care purta cercei din aur, în formă de inimioare, dăruite de naşă-sa la botez, aducea, triumfătoare, pe făraş, o frunză. La lumina becului de scară fruntaşă pe bloc, se observă clar o omidă grasă, verzulie, care se lăfăia pe frunza de arţar. Doamna Nuţi, privind la Vigilante şi la scarabei, o strivi cu furie.

Trebuia să detensionez cumva acest focar de cutremure locale. Să instaurez pacea pe Vestfalia. În primul rând, trebuia să justific cumva prezenţa malacilor, aşa-zişii mei musafiri. Trebuia să-i scot din mâinile lui Tataia. Tocmai mie, victima agresiunii lor înarmate, îmi revenea sarcina aceasta ingrată. Aşa că...   

Capitolul 4. – Curtea marţială din strada Vestfaliei 

... în timp ce căutam ideea salvatoare, pierdusem un tempo: Tataia începuse să pună în practică o nouă idee. Se gândise el că agresorii ar fi scăpat prea ieftin intrând pe regimul vegetarian al lui Nuţi. Ar fi primit în loc de o pedeapsă, o recompensă. S-ar fi ales cu nişte kilograme în minus ca urmare a agresiunii lor nejustificate, armate, întreprinsă mişeleşte, la adăpostul întunericului şi al cutremurului, împotriva tufei de bujori. Acest fapt reprobabil trebuia judecat şi pedepsit aspru, în aşa fel încât oricine ar mai fi încercat să penetreze curtea din Vestfaliei 5-7 să ştie că va primi riposta cuvenită.

Ordinele Tataiei căzură scurt, ca pe front. Şi căzură bine, tocmai atunci când părea să se instaleze plictiseala. Nimeni n-avea chef să se întoarcă în casă. Nici măcar Viorel, fotbalistul, nici prietena lui, Felicia, cea cu fente spaniole la şortul dinamovist. Madam Voaleta devenise şi ea interesată de niscaiva spectacol: doar nu se machiase doar pentru Vasile. Malacii şi uniformele lor impresionante meritau văzuţi mai de-aproape. Şi, fără ca să spună, fiecare gândea în sine: dacă urmau replici mai serioase? Dacă acest cutremur atacă mic-mare, dacă replica va fi, de data aceasta, mai puternică decât originalul?

Tanti Nuţi pusese o faţă de masă curată pe masa de grădină de sub geamul familiei Vasile. Pe masă pusese şi o sticlă de „Izvorul Alb”, şi câteva pahare de plastic. „Izvorul Alb” se dovedi curând a fi o „Grasă de Piteşti”, ceea ce nu împiedică în nicun fel desfăşurarea procesului.

Căci proces avea să fie. Aşa hotărâse Tataia.

– Vasile – tu vei fi judecătorul. Tot judeci tu pe toată lumea în curtea asta. Scriitorule, vei fi avocatul apărării. Că doar de la tine ne-au căzut pe cap. Doamna Nuţi – bună apa asta minerală, zău aşa! – dvs. veţi fi grefiera. Numerotaţi filele. Notaţi tot. Puneţi un carton, o carte, ceva tare dedesubt...

– Ai auzit, Vasile, adu ceva tare – se hlizi Nuţi.

– Păi banca asta nu-i destul de tare? Că doar e d-aia din parc, încercată la multe. Îţi trebuie şi mai tare? Auzi Viorele, unele vrea mai tare...

Viorel, ajutat de Felicia, şi ghidat de madam Voaleta, aducea banca de la scara B. O bancă lungă, fără spătar, rindeluită, dar neşlefuită, dată cu baiţ. O depuseră pe aleea noastră, şi luară loc toţi trei, cu faţa la masa noastră. Nemaiavând altă bancă, malacii fură înghesuiţi între Viorel şi madam Voaleta. Doar Viorel protestă, pe motiv de înghesuială.

Pe banca noastră, bancă solidă, adusă din Herăstrău, într-o noapte, în zilele de demult când păzea pe-acolo Vigilante, ne-am aşezat în ordine: Vasile cel vigilent – în mijloc, vesel, plin de importanţa rolului, repetând, pe tot timpul pregătirilor, cu glas tare: „Linişte, că evacuez sala!”. În stânga lui – Tataia: acuzator şi procuror colonel. Că ar fi meritat general, dar vechimea de la Novosibirsk nu îi fusese recunoscută. În dreapta lui – avocatul apărării, adică eu. Se pare că îmi dăduseră rolul nu numai pentru că doar acesta mai rămăsese, ci şi gândindu-se că, la fel ca la Târgovişte, ca apărător mă voi transforma în acuzator. Şi astfel acuzaţii nu vor scăpa uşor. Mai era şi faptul – de toţi cunoscut – că scriam mic şi neciteţ. Altfel aş fi ajuns grefier. Tanti Nuţi, care îşi trăsese un taburet în dreapta mea, mă privea cu oarecare invidie.

Înainte ca procesul să înceapă, cerând îngăduinţa lui Vigilante – a domnului judecător de serviciu Vasile – chipurile ca să pregătesc apărarea, i-am luat pe cei doi malaci de o parte. Pe după piersicul de lângă alee.

– Uite ce e, băieţi! M-aţi speriat şi m-aţi băgat în bucluc cu vecinii. Căci voi veniţi şi plecaţi, dar vor mai veni şi alţii, poate mai deştepţi ca voi – no offense –, mai orientaţi, ca să-mi fure televizorul, sau maşina de călcat, sau ceasul deşteptător. Auzi la voi: „Manuscrisele sau viaţa!”. Păi dacă le spun asta vecinilor, vor râde de mine toată viaţa. Din mincinos nu mă vor scoae! De aia ziceam că voi plecaţi, şi eu rămân cu ei! Atenţie la ce spuneţi! Gura mică! Nu-i subestimaţi pe Vasile şi pe Tataia, nu contaţi că veţi scăpa uşor de aici! Dacă mă ascultaţi şi nu spuneţi ce nu trebuie, aveţi şansa să mai daţi şi ale lovituri! Auzi, manuscrisele lu’ peşte!

Vigilante m-a chemat la masă. Mi-am făcut curaj cu un paharel de „Izvorul Alb”. Doamne-ajută!

– Onorat auditoriu – începu Vasile, ridicat în picioare, strângându-şi gulerul de la bluza de pijama ca şi cum şi-ar fi aranjat roba – judecăm astăzi actul criminal de transgresiune al acestor indivizi pe care cu greu pot să-i numesc inculpaţi. Se ştie câte eforturi depunem aici, la scara A, uneori chiar şi la scara B, ca această curte să fie o oază de linişte şi de verdeaţă. Bujorii aceştia – şi Vasile arătă cu un gest acuzator, întâi spre inculpaţi, apoi spre tufa hărtănită de cei doi, în cădere – sunt verdeaţa noastră, sunt liniştea noastră. Nimeni nu vine să planteze flori, sau să tundă iarba, sau să măture, dacă nu ieşim noi, proprietarii, din proprie iniţiativă, sau când vă spun eu. Datorită eforturilor noastre şi ale mele, curtea arată mulţumitor – cu unele lipsuri, care pot fi remediate, în dreptul scării B – astfel că putem primi foarte des oaspeţi ca domnişoara Felisia, care să petreacă la noi clipe plăcute...

Felicia se strânse şi mai mult în Viorel. Genunchii şi unghiuţele ei de la picioare luceau în bătaia razelor lunii. MadamVoaleta se strânse şi ea în malacul de lângă ea. Malacul nu dădu niciun semn că  ar aprecia fermitatea coapselor, lucrate atent, de două ori pe săptămână, la fitness. Ceea ce era, de fapt, o dovadă a respectării consemnului dat de mine, fu interpretat de madam Voaleta ca o insensibilitate la frumos. Îşi aşeză, cu un gest scurt, aproape furios, pălăria. Şoldul nu şi-l retrase.

 Tanti Nuţi, mârâind scurt, protestă pe lângă Tataia:

– Scriu şi astea? Bărbatu-miu bate câmpii. Dar rău de tot! Păi el cu gura, şi eu cu mătura! Cine face curtea noastră ca o floare?

Tataia, ca beneficiar constant al talentelor culinare ale doamnei Nuţi, se simţi dator să intervină:

– Puteţi să mai săriţi, doamna grefier. Redaţi doar esenţialul. Şi tu, Vasile, mai pe scurt, că ne-apucă zorile...

– Mami – pardon, doamna grefier –, tu ştii că numai pe tine te iubesc...

Vasile sorbi ceva mai îndelung lichidul gălbior din paharul de plastic. Discursul său căpătă imediat şi alte accente lirice

– Stimate doamne, stimaţi domni, onorată domnişoară, inculpaţi. Bujorul e o plantă perenă: plantată acum15 ani, ea a trecut prin ierni grele, prin geruri, a rezistat atacurilor insectelor, rozătoarelor. Rezistă chiar şi când căţeluşa doamnei Voaleta – distinsa şi eleganta noastră co-locatară de la scara B – face, pardon, pipi la rădăcina lui. Primăvara, bujorul o ia de la zero. Dacă vreţi – şi o rog pe doamna grefier să nu noteze – bujorul e ca femeia: creşte şi înfloreşte chiar şi atunci când nu e îngrijit prea bine de către cei din jur. La fel ca bujorul, şi femeia suportă greutăţi, trece prin furtuni, îşi ţine casa, îşi creşte lăstarii. Dar asta numai până când vine cineva şi o terfeleşte, o calcă în picioare. Aşa şi cu bujorul nostru: va mai înflori el oare acum, după ce aceşti mişei au sărit cu picioarele pe el? Asta trebuie să judecăm aici, un caz de viol. Tufa noastră de bujori a fost violată de aceşti doi inculpaţi.

Felicia aplaudă. Constatând că aplaudă singură, se opri, stingherită. Doamna Voaleta suspină. Tataia îi făcu semn lui Vasile că intrase prea mult pe partea lui, pe rechizitoriu; să lase paharul – că turnase destul lirism – şi să treacă la identificarea acuzaţilor.

– Acuzatul de lângă doamna Voaleta! În picioare! Nume, prenume, stare civilă, vârstă, ocupaţie. Cât mai exact cu putinţă.

Malacul numărul unu se ridică în picioare.

– Permiteţi să raportez! Papadopulos Petraş. Necăsătorit. 32 ani, 7 luni, 3 zile şi o oră. Proprietar.

– Proprietar pe naiba! – bombăni Vasile. Şi noi suntem proprietari aici, şi nu sărim pe bujorii tăi. Ce ai în proprietate?

– Jumătate din casele din Cotroceni – bâigui Petraş Papadopulos.

– Bine că nu l-ai acaparat pe tot – rosti, cu ciudă, Vasile.

– Le am de la tata – se scuză Petraş. Mi le-au retrocedat, mai puţin Stadionul şi Palatul Cotroceni.

– Fanarioţi! Ce ştiu ei de valorile noastre naţionale? Ce ştiu ei de bujori? – comentă Vasile. Următorul! În picioare!

– Permiteţi să raportez! Papadopulos Ianis. Necăsătorit. 32 ani, 7 luni, 3 zile şi o oră. Proprietar. Cealaltă jumătate din Cotroceni.

– Gemeni? – se miră Vasile. Nu prea semănaţi. Şi cum vine asta, aţi ieşit amândoi odată?

– Permiteţi să raportez! – continuă Ianis. Eu sunt mai mic cu 2 minute. Exact cât a trecut de când l-aţi întrebat acelaşi lucru pe Petraş. Am încercat să fiu cât mai exact.

Apucasem să-i văd la faţă pe cei doi. Şi în apartament, şi când îi instruisem pe după piersic. Nicio asemănare între ei, niciun indiciu că ar fi fost gemeni. Dar erau credibili când spuneau că stăpănesc tot Cotroceniul. Chiar auzisem de firma Papadopulos Brothers. M-am bucurat pentru că, măcar, nu fusesem agresat de orice terchea-berchea.

Procesul părea să ia o turnură favorabilă inculpaţilor. Parfumul combinat, de liliac şi de piersic înflorit, fusese înlocuit de parfumul banilor. Şi se mai spune că banii n-au miros! Felisia se ridică de lângă Viorel şi, prefăcându-se că se dezmorţeşte,  îşi duse mâinile la ceafă şi îşi bombă pieptul. Sânii ei păreau să străpungă mătasea vişinie, rapidistă, ca două vârfuri de atac care provoacă degringoladă în apărările adverse, şi extaz în tribune. Tribunalul, sensibil la spectacol, îşi opri lucrările, permiţând razelor lunii să baleieze lent zona. Doamna Voaleta ocupă, strategic, jumătate din locul inculpatului Papadopulos Petraş, astfel că acum stăteau amândoi picior peste picior. Doamna Nuţi – refractară până acum la ideea de a-i lua pe cei doi acuzaţi în subzistenţă – le duse două pahare de plastic pline cu „Izvorul Alb”, scuzându-se faţă de noi, ceilalţi, dela masă:

– Le-o fi şi lor sete, săracii! Îţi intră omul în curte, sau în casă – îl serveşti, acolo, cu ce ai. Şi mai dă-l naibii de bujor: tot vroiam să-l mai tai, că a crescut cât omul. Abia mai văd cine intră pe poartă. Zău, Tataie, i-am prins, că doar eu i-am năucit cu mătura şi au scăpat puşcoacele, şi matale te porţi cu ei de parcă ar fi nişte hoţi? Până la urmă sunt musafirii lu’ domnu’ Orăşanu, e frumos?

Până şi gândul meu se schimbase. În acel gând nu le mai ziceam malaci. Petraş şi Ianis! Însă tot nu ştiam cum aveam să-i apăr. Mă blocasem ca în intersecţia de la Băneasa, şi singura ieşire pe care o vedeam era să se termine naibii pasajul. Adică să-i ierte Tataia. Pentru că se vede treaba că majoritatea îi iertase deja, chiar şi fără apărarea mea. Şi Vasile avea să-i ierte. Vasile, cât era el de Vigilante, era sensibil la orice lichidităţi: începând de la ţuică şi whisky, continuând cu vin – de la Murfatlar în sus –, şi terminând cu cognac de trei stele, şi cu  euro. La euro, în care, de altfel, avea şi creditul pentru aşa-zisul său „boutique”, respectul şi stima lui Vigilante ajungea la azimut. Având tot Cotroceniul în buzunar, nu-i vedeam pe Papadopulos Brothers încartiruiţi prea mult, şi cu abonament la ciorba de ştevie a doamnei Nuţi.

Tataia, însă, nu dădea semne că ar fi înţeles cine sunt prizonierii săi. Presupunând, în mod corect, că domnul judecător Vasile e gata să-i dea cuvântul, Tataia se ridică, plin de avânt, să rostească rechizitoriul...

– Onorată curte din strada Vestfaliei...

Se auziră bătăi în poartă, astfel că se întrerupse. O voce întreba, de dincolo de gard:

– Aici e numărul 5-7? Strada Vestfaliei?

– Aici – răspunse Vigilante, ieşind prompt din rolul de judecător de curte, şi preluând rolul său obişnuit, de responsabil de bloc. Cine întreabă?

– De la asigurări. Pentru domnul – vocea păru că citeşte, pentru că silabisi: pentru domnul O-ră-şa-nu. Apartamentul 4.

– Aici e, intraţi. Oameni buni? – glumi Vigilante

Doi tineri, un bărbat şi o femeie parcurseră, bocănind pe cimentul aleii, drumul până în sala tribunalului. Bărbatul, îmbrăcat în costum impecabil, scoase din Diplomat un dosar şi se adresă la întâmplare:

– Domnul Orăşanu Laurenţiu.

– În persoană – am spus, ridicându-mă. Laur, pentru prieteni şi pentru cei care-mi cer bani cu împrumut.

– Sunt Mihai Vrânceanu, director în serviciul Daune, sectorul Scriitori, departamentul Străzi şi clădiri de mare risc. Domnişoara Astrid Ionescu, director tot în servicul Daune, acelaşi departament, sectorul poeţi. Aveţi o asigurare la noi, pentru apartament. E valabilă şi la cutremur. De aceea am venit, să vedem dacă aveţi ceva daune. Dacă aveţi, dimineaţă la prima oră primiţi despăgubirile.

Capitolul 5. – Antract poetic

Nimic nu e mai binevenit decât un asigurator care vine el la tine, în loc să alergi tu după el, luni şi ani de-a rândul, pentru vreo roată de rezervă sau o oglindă retrovizoare furată, sau pentru că te-a inundat vecinul. Nu mai spun că venirea celor doi permitea întregii curţi să digere noutatea tulburătoare a faptului că fraţii Papadopulos aterizaseră, în miez de noapte şi pe vreme de cutremur, pe bujorii doamnei Nuţi, chiar în curtea noastră. Singura nemulţumită de apariţia celor doi asiguratori părea Felisia. Interesul faţă de razele lunii care îi mângâiau pieptul scăzuse vizibil. Le-am răspuns:

– Domnule Mihai, domnişoară Astrid, sunt plăcut impresionat de vizita dvs. N-am de reclamat daune. Vedeţi, ce am mai de preţ, am salvat.

Le-am arătat, din ochi, maldărul de manuscrise depus lângă prăjina de rufe şi puşca mitralieră a lui Ianis. Au răsuflat uşuraţi. Dar nu dădeau semne că vor să plece. M-am bucurat, pentru că n-aş fi vrut ca Astrid să se transforme, subit, dintr-o prezenţă binevenită, într-o dispariţie regretabilă.

– Perfect taiorul, domnişoară – comentă madam Voaleta. Versace?

– Iulia Vaşcu. Unicat. Croit pe măsură.

– Bune măsuri – făcu Vigilante. Părea nemulţumit de faptul că rolul lui trecuse pe planul doi. Mai era şi apropierea consoartei, şi a măturii. Nu prea avea liberate de mişcare...

La drept vorbind, măsurile nu erau deloc standard. Astrid avea un trup atletic. Mai mult model, decât femeie. Fesele mici şi rotunde, sânii mici şi rotunzi. Rubens ar fi strâmbat din nas! Nici îmbrăcată n-ar fi pictat-o! Dar şi el, ca şi noi toţi, şi-ar fi pironit ochii pe picioarele domnişoarei Astrid. Cred că erau cele mai frumoase picioare de asiguratoare din lume. Induceau încredere în ele. Negrul fustei strâmte le contura delicat, dar net, ca o tuşă de Petraşcu. Precis că el n-ar fi făcut nazuri, ca Rubens.

Subconştientul lucrează mereu. Şi uneori ştiu şi cum. Le-am spus:

– Dar de ce staţi în picioare? Luaţi loc pe unde puteţi. Judecăm aici un caz grav, care ar putea prezenta interes şi pentru dvs. Uite, dumnealor –  şi i-am indicat pe fraţii Papadopulos –  au aterizat pe bujorii doamnei Nuţi. Sunt, după cum vedeţi, şi ceva daune. Domnul judecător Vasile, soţul doamnei Nuţi, tocmai a terminat interogatoriul...

Asiguratorii se uitară în jur. Nu era niciun loc liber. Dar era multă bunăvoinţă. Felisia, vrând să le facă loc, dădu să se aşeze pe genunchii lui Ianis, dar Viorel o trase, la timp, pe ai săi. Madam Voaleta avu mai mult noroc: Petraş o primi cum se cuvine pe genunchii lui: îşi trase mai spre spate cartuşiera. Acuzaţii şi publicul erau acum amestecaţi, toţi pe o bancă. Toţi simţeau acum o plăcere cu mult mai mare decât aceea că scăpaseră cu bine din cutremur. Simţeau cum îi îmbată parfumul de liliac, de flori de piersic, de femei stând pe bancă sau în braţe. Toate păreau exotice în noapte.

– Înainte de a lua cuvântul domnul procuror Tataia, care va prezenta capetele de acuzaţie – sunt vreo 5-6 tije rupte, cu boboci cu tot – aş vrea să vă întreb cum de aţi ajuns atât de repede la mine?

– Avem şi noi lista noastră de priorităţi – răspunse Mihai Vrânceanu. De exemplu, în cadrul sectorului scriitori acordăm prioritate poeţilor. Ştiţi din proprie experienţă că poeţii câştigă mai puţin decât prozatorii, sau dramaturgii. Pe de altă parte, ei sunt şi mai vulnerabili la tot felul de accidente: uită robinetele deschise, adorm cu ţigara în gură, nemaivorbind de faptul că sunt singurii care sar pe fereastră, la cutremure, uitând că stau la etajul 6 sau 10. Toate acestea sunt documentate statistic. Mergând mai departe, ca să vă răspund la întrebare, sunteţi singurul poet care şi-a asigurat la noi manuscrisele. Alţi scriitori îşi asigură ceasurile, frigiderele, televizoarele, calculatoarele, viaţa. Nu, dvs. v-aţi asigurat manuscrisele. E o pază bună, domnule Orăşanu, i-am sfătui pe toţi să vă urmeze exemplul. Şi, în ultimul rând, am venit glonţ la dumeavoastră pentru că locuiţi pe strada Vestfalia. V-am spus că reprezentăm departamentul de clădiri şi străzi cu grad de risc ridicat. Strada Vestfalia e prima în catalogul nostru. Dacă aici nu s-a întâmplat nimic, sunt şanse foarte mici ca să avem probleme pe strada Focşani, pe Vrâncioaia, pe intrarea Hornului, sau pe aleea Calcanul Vechi.

Mângâind cu şuviţele ei blonde şi roşu-acaju urechile lui Ianis şi a ale lui Viorel, Astrid îşi extinse aria, mângâind cu glasul ei de velur toate urechile din curte:

–  Ar mai fi ceva, Mihai. Noi am mai discutat aspectul acesta, pe drum. Şi e bine să vi-l spunem. Când încheiem o asigurare avem obligaţia să cunoaştem toate bunurile asigurate. Valoare declarată, vechime, mod de păastrare. Aşa că v-am citit toate cărţile publicate. Adică, placheta publicată. Şi mi-a plăcut poezia aceea: „Atunci”. Formidabilă. O ştiu pe de rost. Pot să mă ridic în picioare?

– Chiar te rugăm – chicoti Vigilante. O să vedem mult mai bine cum reciţi! 

„Şi lumea-ntreagă s-a cutremurat

În seara-n care noi ne-am cunoscut”

– Nu voi recita toată poezia, dar ţineam să vă cunosc tocmai în astfel de momente cutremurătoare. Se aşeză cu grijă. Banca era neşlefuită, cam agăţa. Şi ciorapii, se vedea de departe, erau noi şi extrafini.

Măgulit, m-am uitat la Vigilante, apoi la tanti Nuţi. Păreau că înghiţiseră fiecare câte o găluşcă. Erau convinşi că mâzgălesc fără rost pe hârtie, în loc să mă ocup de lucruri mai serioase.

– Mulţumesc, Astrid. Poţi să-mi spui Laur. Se vede că ai un suflet predispus la poezie.

– Ei, Astrid e poetă, e bine să ştiţi – se mândri Mihai cu colega sa. Bineînţeles, nu e aşa de cunoscută cum sunteţi dumneavoastră. A luat şi-un premiu la un concurs naţional: „Premiul Asociaţiei Asiguratorilor din România”

– Să ne recite poezia premiată. În picioare! – ordonă Vigilante. S-o mai vedem o dată cât e de talentată.

Astrid se ridică din nou, parcă mai emoţionată. A recita o poezie de-a ei în faţa unui auditoriu atât de numeros, în faţa unui poet cunoscut, cu o plachetă de versuri publicată, i se părea o onoare deosebită:

– Poemul e intitulat „Pentru tine” 

„Şi pentru tine-aş fi făcut orice

Prin foc aş fi trecut, prin inundaţii,

Şi nu mă întreba acum, de ce,

Eşti un cutremur ce induci vibraţii”...  

N-am lăsat-o să continue. Trebuia să acţionez repede. Exista pericolul ca Vigilante să mi-o ia înainte. V-am mai spus, sau, dacă nu v-am spus, vă spun acum, când dau tonul la aplauze: Vigilante e în stare să sară, prompt, pe orice ocazie.

Am ocolit, aproape în fugă, taburetul şi pe tanti Nuţi. Ajuns în faţa poetei, i-am sărutat, ceremonios, mâna, ca şi cum aş fi fost un juriu care o premiază la un concurs. Apoi, trăgând-o uşor spre mine, am sărutat-o pe obrazul drept, apoi pe cel stâng. Sărutul pe obrazul stâng a fost, intenţionat, chiar pe colţul gurii.

Astrid s-a desprins ultima din îmbrăţişare. Sărutul pe colţul gurii, aşa, ca din întâmplare, este metoda mea pentru primul contact cu o fată, sau o femeie, atunci când nici eu, nici ea, nu ştim unde vrea să ajungă celălalt. E infailibilă! Metoda, vreau să zic. Niciodată n-am dat greş cu ea! După ce faci aşa, nu-ţi mai rămâne decât să aştepţi. Vă asigur că aşteptarea nu e lungă. Primeşti imediat semnul că mesajul a fost recepţionat.

Chestia asta n-am citit-o în nicio carte, n-am văzut-o în niciun film. Niciun manual de „Cum ne comportăm la prima întâlnire” nu pomeneşte de sărutul întâmplător pe colţul gurii. De aceea, dacă o folosiţi, căci de aceea am scris-o aici, ca să o folosiţi, vă rog să menţionaţi sursa. Nu urăsc nimic mai mult pe lumea asta decât plagiatorii. Pune, domnule, ghilimele, citează-mă, nu te da mare inventator. Nu culege roade nemeritate pe munca şi pe ideea altuia.

Întorcând-mă spre masa prezidiului, am răsturnat, ca din înrtâmplare, sutienele care tronau pe maldărul de dosare şi caiete, mascându-le, aşa, pentru orice eventualitate.

– O pupaşi  cam apăsat, scriitorule – mârâi Vigilante când m-am întors la „prezidiul tribunalului”. Tu poet, ea poetă, ce să mai zic? Măcar dacă apucai să ascunzi manuscrisele alea cu două cupe...

Tataia dădea de mult timp semne de nerăbdare. Aveam o treabă de făcut, nişte criminali de condamnat, şi noi recitam poezii.

– Onorat auditoriu! Ce suntem noi aici, tribunal sau cenaclu literar? Nu că n-aş fi sensibil la frumos, să nu mă înţelegi greşit, domnişoară Astrid. Aveam o supraveghetoare în lagăr, în Siberia. O puneam să-mi recite din Puşkin, din Lermontov. Mă făceam că n-aud bine de după uşă, aşa că mai intra şi în celulă. Făceam câte o boacănă, tocmai ca să mă încarcereze, şi să fiu singur. Intra şi ea, şi ce nopţi de poezie petreceam. Erau rusoaice multe rămase fără bărbaţi. Muriseră mulţi în război, mai lichidase şi Stalin, şi înainte, şi după război. Ce să facă şi ele? Pactizau cu fostul duşman. Amintiri... Haideţi, acum lăsăm momentul poetic şi trecem la rechizitoriul acuzării... 

Cap. 6. – Acuzarea are cuvântul. Şi e lung. 

– Onorat aditoriu şi stimate domnişoare Felisia şi Astrid! Nu putem trece la analiza actului criminal al acestor indivizi fără a face câteva consideraţii generale privind agresiunea. Încă din timpuri istorice, agresiunea a fost descrisă – folosind verbele la timpul trecut – ca o invadare a teritoriului, ca o violare a frontierelor unor ţări şi popoare care duceau o viaţă înfloritoare. Agresorii erau îndeobşte triburi nomade şi sărace, sau ţări mai puţin dezvoltate, care vizau o îmbogăţire rapidă pe seama bogăţiilor ţărilor înfloritoare. Să ne gândim la Roma antică, drept pildă.

– Protestez! – m-am trezit vorbind. Ce are Roma, ce are Imperiul Roman cu fapta pe care o judecăm aici? Poate numai dreptul roman! Nea Vasile, rog onorata curte să treacă la oile noastre. Adică, la bujorii noştri!

– Obiecţie respinsă! – se băţoşi Vigilante. Mi-e mi-a plăcut de romani, că ei ştiau ce-i viaţa: vin şi femei! Şi rog apărarea să dea dovadă de respect: nu nea Vasile, ci domnule judecător! Altfel, evacuez... Continuaţi, domnule procuror-colonel!

Tataia îşi luă din nou avânt.

– Roma atacă Grecia. Roma atacă Egiptul. Atacă şi Dacia. Toate – ţări înfloritoare. Asta până când, slăbită de huzur şi plăceri – aici Tataia aruncă o privire mustrătoare către Vigilante – Roma e şi ea atacată, la rândul ei, de barbari. Incendiată, prădată, distrusă. Îi trebuie o mie de ani ca să renască, şi să înceapă iar să picteze şi să sculpteze femei. De data asta ceva mai îmbrăcate, nu goale puşcă. Şi, ca să-i fac plăcerea domnului avocat al apărării, să ne apropiem de zilele nostre. Rusia! Uniunea Sovietică, că aşa îşi zicea pe atunci. Şi ea o ţară înfloritoare. Înfloritoare, de, mai mult în vorbe: o înfloreau propaganda şi câţiva reporteri care erau plimbaţi prin raiul comunist şi trataţi atât de bine, încât o înfloreau bine de tot în reportajele şi în cărţile lor. Chestia asta i-a derutat până şi pe nemţi. Au agresat Raiul, ca să-şi extindă Reichul. Eu n-am văzut acolo niciun colţ de rai. Vreo 18 ani am cunoscut numai iadul lor.

Aceasta este agresiunea în general –  agresiunea tipică. Cazul nostru prezintă şi caracteristici ale unei agresiuni tipice, dar şi paticularităţi care o fac atipică. Şi noi suntem o curte înfloritoare. Peste tot – trandafiri, bujori, zambile, ghiocei, liliac, leuştean. Ştiu, leuşteanul nu înfloreşte, dar ce gust dă ciorbiţei de ştevie, nu-i aşa doamnă grefier? E primăvară, pământul e săpat prin grija locatarilor, ghioceii şi zambilele sunt pe trecute, liliacul a înflorit, piersicul a înflorit, privighetoarea nu cântă, dar cântă mierlele. Natura învie, totul înfloreşte şi în curtea din strada Vestfaliei. Unii locatari joacă table cu invitaţii. Alţii scriu poeme – pe ce se nimereşte: foi dictando, note de plată la telefon, caiete studenţeşti. Chiar şi pe unele articole de lenjerie intimă. Alături, antrenamentele fotbalistice se înteţesc. Deşi nesăpată la vreme, grădiniţa scării B înfloreşte şi ea. Locatarele trec la moda de primăvară. E linişte, e pace. Prea multă bogăţie nu e. La ce ar râvni un agresor aici, la noi în curte? La frigiderul ăsta Fram, care aşteaptă de doi ani să ajungă la fier vechi? La aceste ghivece cu „Sporul casei” care bornează aleea scării A, alee măturată zilnc prin grija doamnei grefier? Poate că acestea ar constitui tentaţii pentru un găinar, sau un boschetar, care să le fure şi să le dea pe o sticlă de bere. Dar inculpaţii, agresorii noştri nu sunt nişte sărăntoci. Ei – şi Tataia se opri pentru a arunca o privire acuzatoare, sau de acuzator, spre fraţii Papadopulos –  ei sunt proprietarii unei zecimi din oraş. Am putea spune – zecimea cea mai frumoasă, cea mai înfloritoare. Ei bine, aici intervine atipicul acestei agresiuni, al acestui atac neprovocat, mişelesc, executat la miezul nopţii, pe lună plină şi pe cutremur. Bine ţintit, ca un atac aerian pregătit din vreme prin recunoaşteri din aer sau de la sol, atacul acestor doi agresori distruge, parţial, tufa de bujori. Mândria scării A şi a întregii curţi. Nu-i aşa, stimată doamnă Voaleta?

– Violeta – îl corectă madam Voaleta, care torcea în braţele lui Petraş Papadopulos, fără să dea vreun semn că ar fi partea agresată. Dar să ştiţi că eu n-aş fi făcut atâta tapaj dacă dumnealor ar fi călcat în picioare zambilele de la noi, de la scara B...   

– Cred şi eu – se învioră Vigilante. Păi se pun zambilele alea pricăjite, cu zambilele noastre, sau cu bujorii noştri?

Tataia, ca expert NATO ce era, nu se lăsă angrenat în conflictul vechi dintre scările A şi B, conflict care era gata să re-izbucnească pe un motiv minor: zambilele. Digresiunea aceasta nu trebuia să ne abată de la judecarea faptului major: agresiunea neprovocată, „manu militari”, asupra bujorilor. Mai ales acum, când, după sosirea asiguratorilor, după devoalarea identităţii agresorilor, nimeni nu mai părea interesat de proces.

Madam Voaleta se tot foia pe genunchii lui Petraş, mângâind, ca din întâmplare, tocul gol al revolverului. Felisia, în braţele vânjoase ale lui Viorel, îşi admira unghiuţele de la picioare şi blestema în gând sosirea bine primită a concurenţei. Concurenţa – domnişoara Astrid –  stătea gânditoare, picior peste picior, (ambele picioare fiind ale ei), demonstrând astfel că aceste membre, zise inferioare, erau net superioare oricăror membre de acelaşi gen, în orice poziţie s-ar fi aflat ele. Tanti Nuţi realiza – cam târziu, e drept – că era, ca de obicei, singura care muncea: scria procesul verbal.  Vasile se aranjase iarăşi să nu facă nimic, scriitorul (adică eu) îşi lipise privirea de Astrid, ca marca de scrisoare, cu ştampilă cu tot, şi nu şi-ar mai fi dezlipit-o de acolo nici la aburi. Aşa era scara A fruntaşă: totul pe munca ei!

Dacă în privinţa celorlalţi presupuneam doar, în privinţa obiectului privirii mele nu aveam niciun dubiu. Acolo era aţintită. Lipită. Sigilată. Pe genunchii domnişoarei Astrid. Pentru mine, procesul acesta trebuia să se termine cât mai repede, cu fraţii Papadopulos condamnaţi sau nu, astfel ca să pot trece, cât mai repede, cât nu se termina noaptea şi nu apunea luna, la momentul poetic cu Astrid. Mă şi închipuiam scriind un poem la două mâini, celelalte două fiind libere să întreprindă orice le-ar fi comandat muşchii lor.

– S-ar putea obiecta cum că e o faptă minoră, că daunele sunt neînsemnate – perora Tataia. Nu-i aşa, domnişoară Astrid? În astfel de cazuri, dvs., ca asiguratoare, nici măcar nu vă puneţi picioarele în mişcare. Vreau să spun – nici măcar nu vă deplasaţi la faţa locului. Dar o să demonstrez aici, în rechizitoriul meu, că lucrurile nu stau deloc aşa. În 1950, iarna, când eram în lagărul de muncă de la Novosibirsk...

– Domnule judecător Vi... Vasile, protestez. Dacă ne întoarcem iar la Novosibirsk, nu îi mai dăm niciodată de capăt. N-am spus mai mult, mi se părea de înţeles că la capăt mă aştepta Astrid...

– Obiecţie respinsă – spuse, hotărât, Vigilante. Era decis să nu mă lase să punctez în ochii nimănui. Se pare că apărarea nu s-a pregătit cum trebuie. Solicitaţi amânare?

– Doamne fereşte! Asta ne mai lipseşte, să amânăm. Ne apucă zorile! Şi bănuiesc că toată lumea vrea să se culce la loc. Am dreptate, domnişoară Felisia?

– Sigur. Eu nu m-aş întoarce aşa repede în pat. Mi-e frică de replici. Dar Viorel are mâine antrenament...

– Aşadar, Novosibirsk, iarna. Singur în carceră, că mi se făcuse din nou de moment poetic cu Ludmila. Ludmila – gardianul. Şi apare ea, pe la miezul nopţii, cu doi bujori. Nu, nu în obraji. Doi bujori adevăraţi, abia ce se desfăcuseră din boboci. Îi văd şi-acum: mari, mov, cu un parfum discret, dar suficient ca să înlăture mirosul de tinetă. Ludmila era în al nouălea cer: era prima dată când înfloreau bujorii în sera închisorii. Toată noaptea mi-a citit poezii ruseşti despre flori. I-am recitat şi eu din Macedonski. Am înlocuit rozele cu bujorii, că ea tot nu ştia româneşte. În zori mi-a lăsat bujorii în gamela pentru apă. Nu mi-am dezlipit ochii de la ei toată ziua. Spre seară însă a venit în control schimbul ei, un rusnac care bănuia că ne cam întindem la poezie. Când a văzut bujorii, a început să răcnească, mi-a dat un bocanc în burtă, şi mi-a călcat bujorii în picioare. Am simţit atunci, aşa cum a scris şi poetul, cum bujorii mor în mine. Întors de la carceră la comun, am plănuit a patra evadare.

Tataia, cuprins de amintiri, sau numai de dragul argumentaţiei acuzatoare, se întindea pe domeniul meu poetic. Simţeam pericolul, aşa că, precaut, ca să nu-i mai dau prilejul lui Vigilante să-mi respingă obiecţia, am bombănit:

– Eram sigur! Legătura cu acest caz este irelevantă. Subţire. E în doi peri, adică în cei doi bujori. Şi, la urma urmei, bujorii noştri au fost agresaţi în aer liber, nu în spaţiu închis...

Nu m-a aprobat nimeni. Povestea spusă de Tataia prinsese. 

– Şi cum s-a terminat povestea? – întrebă Astrid. V-a mai citit poezii?

– Nu, domnişoară. S-a terminat cu bujorii, s-a terminat cu poezia. Consecinţele nu s-au arătat imediat. Aşa e şi în cazul nostru: nu putem estima acum, exact, ce repercursiuni va avea, în timp, agresiunea fraţilor Papadopulos... Peste vreo două săptămâni, Ludmila a fost mutată disciplinar într-un lagăr de prizonieri de război nemţi. În ’65, când m-am eliberat, era deja măritată cu locţiitorul politic al comandantului acelui lagăr. Îl luase pentru că individul se da drept nepot de unchi al lui Maiakovski. Tipul nu scria poezii, dar bea de stingea. Oricum, închisoarea aceea n-avea seră, astfel că acei doi bujori, cei pe care mi i-a adus mie, au fost ultimii bujori pe care Ludmila i-a văzut şi i-a admirat.

– Cam trist – spuse madam Voaleta. Se vede că pe dumneata te-a marcat întâmplarea aceasta...

– Categoric, stimată doamnă. Când m-am întors în ţară, ca prizonier la ruşi nu prea aveam unde să mă angajez. În armată – nici vorbă. Aşa că m-am angajat paznic la Expo Flora. Când înfloreau bujorii nu dormeam nici noaptea. Aşa m-am cunoscut cu domnul judecător Vasile, pe atunci paznic de pescuit la Administraţia Parcurilor. Eu cu florile, dumnealui cu pescarii ilegali. Când nu erau bujorii înfloriţi, jucam table...

– Auzi, Vasile, cu cine mă mărit? Căci eu sunt aia cu bujorii, nu? Într-o viaţă viitoare mă mărit cu un poet. Că un beţiv am în asta...

– Mami, io pe lângă alţii sunt mic copil. Aia-i băută? O bere, acolo, la table? Sau o sticlă de vin pe care o cinstesc la butic, cu clienţii?

– O sticlă cu fiecare client vrei să zici. Lasă Vasile, să mai îmi ceri tu – tanti Nuţi îl maimuţări pe Vasile –: „Mami, am poftă de nişte clătite cu dulceaţă!” „Mami, de când n-am mai mâncat noi dovlecei umpluţi”. Mă mai superi tu mult, şi să vezi cum las aleea nemăturată...

Dulceaţa ca dulceaţa – putea să fie şi de cireşe. Deşi nici nu se compară, în clătite, cu aceea de vişine. Dovleceii puteau să fie şi ardei umpluţi. Dar perspectiva aleii nemăturate de la scara A îl făcu pe Vigilante să dea înapoi.

– Mami, ştii tu că fără tine scara asta n-ar fi nimic. Cu tine o să fiu şi în viaţa asta, şi în cea viitoare. Nu te las eu pe mâna unui rusnac beţiv, fie el nepot de poet, sau locţiitor ţucălar de închisoare. Nu vezi cât de aprig mă lupt să-ţi apăr bujorii, munca ta şi fala curţii noastre? Îi punem noi la pământ pe mişeii ăştia. Cum au pus şi ei bujorii la pământ...

– Bine-bine –  se calmă tanti Nuţi. Vezi că am notat tot. Să nu vii mâine să zici că nu ţi-am spus...

– În concluzie – se grăbi Tataia să aplaneze, ca şi altădată, cearta celor doi – consecinţele acestei agresiuni sunt incalculabile la momentul acesta din noapte. De aceea, pedeapsa pe care această onorată curte o va da în cazul acestui act criminal trebuie să fie drastică. Acuzarea propune muncă silnică pe viaţă. Pedeapsa să fie executată la faţa blocului. Aici, în această curte. Inculpaţii nu vor fi încarceraţi, dar vor munci zilnic în această curte, câte 8 ore, măturând aleile de la scara A şi B, îngrijind florile, udându-le, spălând maşinile lui Viorel şi ale scriitorului, făcând piaţa pentru doamna Voaleta şi pentru doamna Nuţi, şi având grijă, ca de ochii din cap, de tufa de bujori, astfel încât un alt act de agresiune de o asemenea bestialitate să nu mai aibă loc. Totul – fără plată. Apă doar, atât. Agresorii vor achita de asemenea cheltuielile de judecată, sub forma a cinci sticle de „Krepkaia”, cinci de şampanie „Veuve Clicqot”, plus o invitaţie pentru toată lumea, inclusiv publicul asigurator, la restaurantul „La Fitze”...

– S-a desfiinţat, Tataie – sâsâi Felisia. Schimbă în „Bamboo”...

– Bamboo să fie.

– Seara, sau la prânz? – ceru precizări doamna Voaleta. Ştiţi, contează pentru ţinută. Nu poţi merge acolo, la prânz, în rochie de seară. Aş recomanda pentru doamne şi domnişoare rochiţe uşoare, din imprimeuri. Decolteu larg, cu sutien semi-cupă...

– Eu nu port sutien – se nelinişti Astrid. Merge un tricou de bumbac, fin mulat?

– Merge, drăguţă – anihilă madam Voaleta efectul de bombă pe neuroni al faptului că asiguratoarea poetă nu are nevoie de niciun suport când e vorba de luat lumea în piept. La bărbaţi, şi anul acesta, pantaloni şi bluză Sahari, kaki. Pantofi sau bocanci soldăţeşti...

– Aşa, ca noi? – deschise şi Petraş Papadopulos gura, uitând de reglementarul „Permiteţi să raportez”. Şi, parcă pentru a-i cere confirmarea expertei de pe genunchii săi, întinse piciorul drept, împreună cu dreptul doamnei Voaleta...

Niciunul din cele două picioare nu arăta rău. Pantoful de lac, negru, din piele fină, îmbrăţişând cu bareta o gleznă încă fină, se sprijinea – cu un toc cui, de 10 cm – pe un bocanc robust, încheiat cu şireturi groase, trecute prin două rânduri de capse inoxidabile, caracteristic trupelor de desant aerian.

– Dar de ce să măture şi la scara B? – protestă Vigilante. Tanti Nuţi părea a-i da dreptate. Numai bujorii noştri au fost agresaţi, să muncească numai la noi.

– Noi n-avem bujori – lămuri Viorel situaţia. Fotbalistul deschidea gura pentru prima dată de când coborâse în curte. Era firesc, fotbaliştii trebuie să ştie să se exprime doar pe teren.

Era cât pe-aci să fiu furat, ca şi ei, de deznodământul propus de Tataia. Nu era rău să mă aleg cu maşina spălată zilnic, şi asta fără să stau două ore la coadă la „Car Wash”, şi fără să scot din buzunar 150-200 mii vechi, dar buni la altceva. Era rău pentru că, dacă lăsam lucrurile aşa, mi se răpea recitalul de avocat al apărării...  

(Sfârşitul capitolului 6)

                                        Cap. 7. – O apărare la sentiment

E ştiut faptul că, în orice proces, o apărare bună îşi adjudecă întotdeauna partea leului. Şi nu e vorba numai de moneda onorariului. Toată lumea, chiar dacă e convinsă ferm că inculpaţii sunt vinovaţi şi că trebuie pedepsiţi, aşteaptă să audă circumstanţe atenuante, invocarea unor chiţibuşuri, sau a unor precedente scoase din praful arhivelor legale. Aşteaptă să vadă cum avocatul apărării dă de pământ cu procurorul, cu rechizitoriul lui, cu martorii acuzării. Nu se miră când întregul sistem social, sau politic, este făcut răspunzător, în vreme ce acuzatul devine, în pledoaria apărării, un mieluşel care n-ar fi furat, şi n-ar fi omorât sau violat în câteva rânduri, dacă n-ar fi fost pedepsit, când era mic, să măture curtea, sau dacă n-ar fi fost refuzat atunci când a invitat la dans o colegă de clasă, la Joia Tineretului.

            Terenul era aşadar liber pentru orice fel de divagaţii. Asistenţa era plictisită. Şi, oricum, cu excepţia judecătorului Vigilante şi a procurorului Tataia, se vedea că asistenţa înclină spre clemenţă. Aş fi putut să merg pe linia de minimă argumentare – iertaţi-i că n-au ştiut ce fac – dar aceasta ar fi echivalat cu o victorie a lui Vigilante. Aş fi pierdut prilejul să punctez în faţa domnişoarei Astrid. Să strălucesc, ca şi razele lunii, în ochii ei verzi şi naturali. Să fiu, dacă nu la înălţimea de 2,02 m a Tataiei, măcar la lungimea rechizitoriului lui.

            Am început fără niciun plan, ca atunci când începeam să scriu un poem. Dacă mă împotmoleam la scris, îmi plimbam privirile pe pereţi, în aşteptarea muzei inspiratoare. Acum eram sigur că n-aveam cum să mă împotmolesc: muza era în faţa mea, în carne, oase şi deux-pieces, mă privea cu oarecare interes, şi tot ce trebuia să fac era să alung din mintea ei îngrijorarea privind starea imobilului asigurat în strada Calcanului.

            – Onorată instanţă! Stimat public devotat cauzei dreptăţii! Domnul procuror Tataia ne-a vorbit aici despre agresiune ca despre o constantă de-a lungul istoriei omenirii. O constantă rea, ca şi erodarea sau secătuirea solului acestei planete, ca şi poluarea, despăduririle nesăbuite, încălzirea globală sau ruralizarea zonelor orăşeneşti de la noi din ţară, sau maturizarea tot mai timpurie a adolescentelor. E bine să vedem pădurea, atâta cât ne-a mai rămas, e bine să vedem generalul – nu-i aşa, domnule colonel? – şi să nu ne ducem glonţ la copac, sau la bujor – asta ca să mă refer strict la cazul nostru. Dar, dacă ne-am lămurit care e copacul în cazul nostru, haideţi să vedem care ar fi pădurea. Pădurea aceea sălbatică, greu de străbătut, plină de pericole, dar, în acelaşi timp înmiresmată, puternică, cu ascunzişuri şi adăposturi tăinuite, în care viaţa găseşte linişte, pace şi fericire. Ei bine, pădurea aceea este iubirea. Numai prin iubirea aproapelui, a vecinului, a vecinei, a poliţistului de proximitate, a echipei de la Romprest care curăţă străzile capitalei noastre, chiar şi a celor care, trecând pe lângă gardul nostru, mai rup câte o zorea, numai aşa a putut omenirea să meargă înaine. Din iubire în iubire. Agresiunile, aşa cum bine le-a prezentat Tataia – pardon, domnul procuror – au făcut să dispară oraşe, sate, populaţii întregi. Iubirea a contribuit, incontestabil, la creşterea populaţiei. La supravieţuire. Cum ar fi rezistat Tataia, din fericire aici de faţă, dacă n-ar fi fost iubirea pentru Nataşa din Novosibirsk?

            Tataia, gânditor, părea să-mi aprobe teoria. Pe Vigilante nu-l adormisem însă, după cum nu-l adormiseră nici cele 4-5 păhărele de „Izvorul Alb”.

            – Apărarea bate graţios câmpii pe lângă fondul problemei – protestă Vigilante. Domnul avocat al apărării, vecinul meu de sus, altfel om cumsecade, ştim cu toţii, e poet. Şi poeţii asta ştiu: să cânte iubirea. Iubesc - nu iubesc, ei scriu poeme de dragoste. Lasă că ştiu eu: iubito, ceru-i înstelat, şi altele pe acolo, doar-doar le-or da pe naive pe spate. Şi, dimineaţa, ia stelele de unde nu-s. Rămân saracele doar cu poemul. Şi asta dacă au noroc, că se poate să rămână pe nouă luni... Unde vede domnul avocat al apărării iubirea în fapta aceasta incalificabilă de distrugere a tufei de bujori?

            Vigilante înţelesese ce urmăream. Vorbeam eu pentru Astrid, o punea şi el în gardă. Eşti în pericol: ăsta scrie poeme pe toate sutienele. Şi, chiar dacă nu porţi, găseşte el un loc unde să ţi-l scrie.

            – Unde-i iubirea? Până şi orbii o simt, atunci când apare, chiar dacă nu o văd. De multe ori iubirea o presimţi. Nu e neapărat nevoie să-ţi intre cineva în curte, bunăoară: simţi încă din stradă, încă de la băcănia „Ştefan şi Ştefania”, poate chiar de când coboară din 131 că iubirea e gata să intre în viaţa ta. Dar, ca să răspud strict la întrebarea onorabilului domn judecător Vasile, acuzaţii pe care îi apăr în acest proces şi-au dovedit din plin iubirea. Iubirea de frumos. Ei au refuzat să aterizeze pe butoiul cu varză – apropo, nea Vasile, cam miroase –, sau pe masa aceasta acoperită cu muşama, pătată de muşte, sau crăticioarele cu mâncare pentru pisici. În disperarea lor, că precis că vedeau sfârşitul lumii, sau măcar al Bucureştiului, sau măcar a jumătate din Cotroeni, fraţii Papadopulos au ales un loc cu verdeaţă: tufa de bujori îmbobociţi. Nu iubim la întâmplare: florile, mai ales bobocii, ne atrag, ne inhibă instinctul de conservare, ne înlătură orice frică, şi astfel se face că ne aruncăm nebuneşte, uneori cu capul înainte, alteori cu bocancii, fără teamă de consecinţe, împinşi, uneori fără să ne dăm seama, de atracţia iubirii. Nu-i aşa, Petraş Papadopulos?

            Numitul se ridică cam fără chef din poalele doamnei Voaleta. Poalele, electrizate şi lipite de pantalonii lui cazoni, se ridicară şi ele. Doamna Voaleta, profitând de situaţie, nu-şi trase poalele la loc. Picioarele ei, uşor depărtate, primiră în modul cel mai firesc voturile de apreciere.

            – Permiteţi să raportez. Am fi putut trage o rafală de curăţare a terenului, căci aşa se procedează în teren necunoscut. Preventiv. Dar, văzând bobocii movulii, ne-am zis că e păcat de ei, să le mai dăm o şansă. Asta nu-i iubire? Dacă striveam zambilele acelea firave era mai bine?

            Băieţii aştia nu erau chiar proşti. Intrau repede în joc. Nu degeaba stăpâneau jumătate din Cotroceni. Trebuia neapărat să aflu cum ajunseseră până acolo. Şi, mai ales, ce căutau aici. Trebuia să aflu adevărul-adevărat pentru mine, şi un adevăr mai mic, sau o minciună digerabilă pentru restul asistenţei. Trebuia să-i atrag în planul meu, plan care mi se contura acum clar în minte, plan de care muza fără sutien nu putea fi total străină. Ea mi-l inspirase. Ea avea să mă fac să zburd prin această pledoarie spre un poem pe care îl simţeam gata să izbucnească din mine chiar în acea noapte, la lumina chioară a becului din curte, sau la lumina veiozei de pe noptiera din dormitor. Ea avea să mă ajute să-i pierd prin raţionamentul meu pe toţi, aşa cum îi pierdeam pe drum pe cititorii mei. Trebuiau să abandoneze, rând pe rând.

            – Vedeţi cu ochii dumneavoastră cât de miloşi sunt aceşti neînfricaţi proprietari înarmaţi până în dinţi. Permiteţi-mi să-i interoghez ca martori, căci alţi martori nu avem. Domnilor acuzaţi oarecum pe drept, ca oameni cu oarecare stare, dumneavoastră faceţi donaţii de caritate?

            – Permiteţi să raportez. Bineînţeles. Ultima donaţie a fost un milion pentru campania lui Băsescu – răspunse Ionaş Papadopulos.

            – Şi alt milion pentru campania lui Geoană. Geoană a venit cu o noapte înainte de Băsescu – completă Petraş. A, am uitat, permiteţi să raportez...

            – Exact ceea ce bănuiam. Sunt oameni miloşi. Îi ajută pe cei aflaţi la nevoie. Au fost mulţumiţi?

            – Oarecum – continuă Petraş. Băsescu ne-a şters de pe lista mogulilor caselor. Geoană a renunţat, cam în silă, la impozitul progresiv. Dar ne-a spus că nu renunţă la Palatul Cotroceni. Şi doar ştie că nu e în proprietatea noastră!

            – Aşadar, onorată curte şi onorată asistenţă, avem aici doi oameni cu stare, doi oameni care îşi ajută semenii. Total dezinteresaţi. Cu ce s-au ales ei din aceste donaţii? Cu mai nimic. Lumea e nerecunoscătoare, aşa cum o ştim cu toţii; dar ei ajută şi ajută, merg înainte în milostivenia lor. Şi noi să-i condamnăm pentru asta?

            Vigilante sări ca ars, semn că nici pledoaria mea, nici jumătatea de ţuică nu îi adormiseră vigilenţa binecunoscută:

            – Parcă noi îi condamnăm pentru donaţiile făcute! Deşi şi acolo ar fi de discutat, puteau să le plaseze mai bine... Uite, strada noastră, strada Vestfaliei, e singura stradă neasfaltată din Băneasa... Bujorii, domnule avocat al apărării, bujorii sunt victima, pentru ei îi judecăm – mă contră Vigilante, silabisind, corect şi apăsat, cuvântul bujori.

            – Cu un pic de răbdare, şi două-trei păhărele de Izvorul Alb, ajungem şi acolo. Nu-i aşa domnilor că ţinta dvs. nu au fost bujorii? Nu-i aşa că nu pentru agresarea lor v-aţi înarmat până în dinţi? Puteţi să săriţi peste „Permiteţi să raportez”, că doar suntem aici între noi. Va adăuga doamna grefier de la dumneaei...

            – Aşa-i – intră Ionaş Papadopulos în jocul meu. Ţinta noastră era o cursă internă de la Caracal. Dar avionul cu pricina a întârziat. Ce era să facem?

            Bănuiam că nu avea o continuare plauzibilă care să-l fi adus, firesc, întâi în dormitorul meu, şi apoi pe tufa de bujori. Am intervenit imediat:

            – Să nu uităm ceea ce am spus la început. Iubirea! Dragostea faţă de aproapele tău! Ea, iubirea faţă de semeni, i-a adus pe onorabilii fraţi Papadopulos în Băneasa. Cu mijloacele din dotare – pistoale, grenade şi mitraliere – cu eroismul cerut de o asemenea încercare temerară, înfruntând paza aeroprtului, ei vroiau să atace şi să scoată din funcţiune avionul companiei low-cost „Red-Air”. De ce oare? E foarte simplu: acel avion trebuia să fie scos de mult timp din funcţiune. Era în ultimul hal de uzură. Operarea lui de către acea companie aeriană oneroasă, avidă de bani, prezenta un pericol de moarte pentru pasageri şi echipaj. Fapta lor temerară ar fi fost spre binele semenilor noştri. Sigur, avionul întârziind, şi fiind plini de avântul iubirii, onorabilii noştri acuzaţi s-au gândit să-mi facă o vizită. Nu-i aşa că îţi place poezia, Ionaş?

–        Da, nu pot să spun că nu-mi place, deşi...

L-am întrerupt, pentru ca nu cumva să iasă din argumentaţia pe care o pregăteam, şi de care el, desigur, nu avea habar:

            – Şi acestă dragoste pentru poezie nu ţi se trage de la Dimos Rendis şi de la steagul nemţesc smuls de Markos de pe Acropole, nu? Chiar dacă părinţii voştri au tulit-o din Grecia şi au venit aici ca să le dea Dej pensie şi apartament la bloc în schimbul vilelor din Cotroceni. Aşa-i?

            – Aşa-i, domnule avocat. Deşi pensia n-a fost deloc mică, tata a fost făcut şef de secţie la Elias, iar blocul era pe Magheru, cel cu „Patria”.

            – Onorată asistenţă, dragostea pentru poezie le-a fost insuflată acestor doi admirabili fii adoptivi ai patriei noastre de o emisiune „Ora satului” pe care au privit-o, întâmplător, în primăvara lui 1990. În acea emisiune am citit poemul meu „Noi am căpătat pământ”. Ei, aceşti domni de faţă, nu aveau pământ, n-au căpătat pământ. Dar, plini de iubire faţă de pământul patriei noastre, dublată de atunci încolo de iubirea de poezie, au urmărit cu răbdare continuarea. La televiziune şi în revistele literare. Şi, trebuie spus, că nu i-am dezamăgit. Au urmat – şi ei au citit cu plăcere – poemele mele „Noi am căpătat case”, „Noi am căpătat sonde” şi „Noi a căpătat combinate”. Aceste poeme le-au mers la inimă. Au început să se bucure din plin de viaţă. Nu ştiu dacă trebuie să mai explic de ce în această noapte, când ţinta lor – avionul de Caracal – a întârziat, aflându-se în Băneasa, aceşti domni s-au gândit să-mi facă o vizită. Tocmai le recitasem „Noi am căpătat pământ” şi mă pregăteam să le citesc poezia lor preferată „Noi am căpătat case”, când, cum bine aţi simţit cu toţii, pământul s-a cutremurat. Chiar, ce titlu mai bun pentru un nou poem „Pământul s-a cutremurat”!? Îl voi scrie chiar în noaptea aceasta. Evident, fiind pentru prima dată în apartamentul meu, domnii au confundat uşile, şi au ieşit oarecum intempestiv prin cea de la balcon. De unde să ştie dumnealor că jos era tufa de bujori. Dragostea pentru poezie i-a adus acolo. Şi doar ştiţi că din dragoste se întâmplă şi bune, dar se mai întâmplă şi rele. Câţi poeţi nu s-au omorât din dragoste, câte crime nu s-au comis din dragoste? Din fericire, chiar dacă efectul aterizării lor pe tufa de bujori nu este neglijabil, fapta lor – pornită, repet, din dragoste – este scuzabilă şi nu reclamă măsuri atât de drastice ca acelea din sentinţa propusă de onorabilul domn procuror Tataia. Propun pedepsirea lor prin muncă benevolă, două zile pe săptămână în folosul curţii noastre din Vestafliei, pe tot restul vieţii lor...

            Fraţii Papadopulos mă priveau cu ochii căscaţi a mirare. Astrid se uita la mine cu admiraţie, îşi îndrepta dunga de la cioarpi, şi era gata să participe la naşterea unui poem anunţat. Tataia moţăia; nici măcar nu sesizase că îmi încheiasem pledoaria. Vigilante, anesteziat de cura cu „Izvorul Alb”, părea să aprobe, vigilent şi în somn: pedeapsa propusă de mine nu i se părea chiar atât de blândă pe cât o prezentasem eu. Silnică sau benevolă, munca în folosul curţii noastre avea să fie benefică aspectului şi interesului general. Tanti Nuţi, care îmi tot făcuse semne disperate, cum că s-o mai scurtez, îşi dezmorţea degetele. Avea să măture mai rar. Felisia îl făcuse, în sfârşit, pe Viorel să dea semne de viaţă. Zorile nu erau, nici ele, departe. Din apropiere, de pe aeroportul Băneasa, se auzi un zgomot neregulat de motor de avion. Ateriza.

Cap. 8. – Repede, şi în patru strofe orgasmice

            Procedural, ar fi urmat interogarea victimei. Dar consensul se ghicea ca lumina lunii care se ascunsese pe după cei doi arţari de la stradă: faptele erau evidente. Acuzatorul şi apărătorul spuseseră totul, n-avea niciun rost să chemăm la bară tufa de bujori. În cele mai multe cazuri, victima este în stare de şoc în timpul agresiunii, astfel că percepţia ei este deformată şi nu serveşte cu nimic la elucidarea cazului. De aceea am sărit peste tufa de bujori direct la pronunţarea verdictului.

            Emoţionat şi solemn, judecătorul Vigilante se ridică în picioare şi puse o mână drăgăstoasă, pe umărul soţiei. Cealaltă, parcă şi mai drăgăstoasă, cuprindea deja gâtul bidonului de Izvorul Alb. Ne invită să facem la fel. Astrid fiind prea departe, am pus mâna doar pe gâtul bidonului. Madam Voaleta începu să toarcă, simţind palmele fraţilor Papadopulos încălzindu-i părul lung şi bretelele sutienului. Felicia, neputând să ajungă la umărul lui Viorel, îşi aşeză palma puţin mai jos. Astrid făcu imediat corp comun, umăr la umăr, cu Mihai Vrânceanu, aşa cum îi cereau de altfel şi obligaţiile de serviciu în situaţii de acest gen.

            – Curtea din strada Vestafliei, luând în consideraţie faptele prezentate de domnul procuror-colonel Tataia, cât şi circumstanţele atenuante poetizate aici de domnul apărător şi scriitor de la etajul 1, decide să condamne pe cei doi inculpaţi la muncă benevolă, de două ori pe săptămână, în folosul micii noastre comunităţi – compusă din scara A şi din scara B – pe toată durata vieţii lor, sau până la demolarea imobilului. Să ne-ajute Dumnezeu să scăpăm de demolare, iar condamnaţii să aibă viaţă cât mai lungă! Hotărârea curţii rămâne irevocabilă, şi nu poate fi atacată în nicio instanţă.

            Gata! Se terminase cu bine pentru toţi. Mă rog, fraţii Papadopulos ar fi putut să fie singurii nemulţumiţi. Dar cine moare de grija unor miliardari? Să se descurce! Nimeni nu-i invitase să mă scoale noaptea şi să-mi ceară manuscrisele, punându-mi pistolul la tâmplă. Nici măcar nu păreau prea necăjiţi. Recuperându-şi armamentul sechestrat temporar, Papadopolii primeau zâmbitori felicitări, acum că scăpaseră de munca silnică pe viaţă. Doamna Nuţi începuse să le prezinte sarcinile pe care urmau să le execute în baza hotărârii judecătoreşti. Era momentul potrivit să mă retrag cu Astrid şi să scriem poemul „Pământul s-a cutremurat”, sau „Bloculeţul nostru s-a cutremurat”.

             –  Pe mine vă rog să mă scuzaţi – am spus hotărât. Trebuie să-mi pun iar la adăpost manuscrisele. Domnişoară Astrid, vă invit să verificaţi că le păstrez la loc sigur, ca să nu veţi niciun dubiu la reînnoirea poliţei de asigurare.

            Astrid depuse prompt mapa în braţele colegului, asigurându-se astfel că acesta n-o s-o urmeze. Mă ajunse repede din urmă, chiar în dreptul uşii de la scara noastră. Înainte de a ne înfunda în semi-întunericul scării care ducea la etaj, am mai apucat să-l auzim pe Vigilante:

            – Manuscrisele – ca manuscrisele. Domnişoară, nu uitaţi calculatorul. E o minune. Atrage ca un magnet. Jumătate din Bucureşti şi un sfert din provincie – ca să nu mai socotim toată Basarabia – l-a văzut în funcţiune. Apeşi pe o tastă şi – click – iese o poezie...

            – Cu nea Vasile pe fază, n-o să avem prea mult timp de poezie – i-am şoptit lui Astrid. Trebuie să ne mişcăm repede. Poate doar un haiku...

            – Nu – protestă Astrid cu o voce alintată. Cel puţin patru strofe. Trebuie să fie un poem memorabil. Primul nostru poem, Laur. Nu trebuie să-l ratăm. Repede şi bine, dar şi în patru strofe. Fiecare strofă să fie viguroasă, să se termine cu un vers percutant. Un vers care să cutremure. Ca un orgasm...

            Urcam acum mai încet, prefăcându-mă împovărat de greutatea mormanului de manuscrise. De fapt mă apăsa doar povara gândurilor.

            – Ştiu şi eu dacă voi fi în stare? Cred că ştii că am scris balade lungi, de zeci de strofe. Dar în toate am concentrat dramatismul doar la sfârşit, în versul final. Tu zici să fie cu patru orgasme, Astrid?

            – Neapărat. Nu-ţi fie teamă, doar sunt cu tine ca să te inspir. Cred că până acum ţi-a lipsit muza...

            – Aşa-i. În ultimele două săptămâni nu m-a vizitat deloc...

            – Păi, vezi?

            Vedeam şi auzeam. Îşi descheia, cu mişcări sigure, nasturii jachetei. Jacheta, fluturând, ateriza pe manuscrise. Bluza albă lucea acum nestingherită în penumbra scării, în timp ce fermoarul fustei se desfăcea până la jumătatea coapsei. Îmi părea rău că trebuia să o las să se descurce singură, dat fiind că aveam mâinile ocupate cu manuscrisele. Dar nu puteam să nu recunosc că se descurca de minune. Şi eram convins că rotunjimea coapsei stângi, care se arăta prin deschizătura fermoarului, nu putea fi egalată decât de cea a coapsei drepte.

Pe ultima treaptă înainte de palier, s-a agăţat cu o mână de umărul meu şi s-a lipit de mine, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu cadă. Am bănuit că era doar un fel de a-mi arăta că n-a minţit în privinţa lipsei sutienului. Adevărat, sânul stâng mi se lipise direct de spate. Ferm. Curajos.

– Stai puţin – mi-a şoptit la ureche.

Am simţit-o balansându-se întâi pe stângul, apoi pe dreptul. Părea că întreprinde o acţiune complicată, pentru care avea nevoie de două mâini. Fără să întorc capul, i-am dat o mână de ajutor, cuprinzându-i coapsa prin deschizătura fermoarului, chiar acolo unde se termina ciorapul mătase. Am strâns-o cam cât o strângea şi el. Am slăbit strânsoarea doar cât să-i las să treacă palma cu un obiect care părea s-o încurce, de care voia să se elibereze.  Obiectul a alunecat, cu un fâşâit ca de sanie, urmând dunga ciorapului drept şi ocolind tocul pantofului, ca apoi să repete cursa, după o mică pauză, pe piciorul stâng. Când a poposit, alb şi dantelat, pe jacheta neagră, mi-a confirmat gândul că un efort mic, dar concentrat într-un timp scurt, duce uneori la un rezultat mare.

Bătălia – sau războiul – avea să mai continue, dar semnul capitulării ea deja acolo, lucind în semi-întuneric ca într-o discotecă, şoptindu-mi că rezistenţa care ar fi putut urma nu putea fi decât de formă. Nu mai era mult până când forma trupului ei mi se va arăta întreagă, şi nu ghicită cum era acum, prin deschizătura fermoarului, sau prin decolteul bluzei. Cedând stindardul – cam fără luptă – reduta era ca şi cucerită, aşteptând curioasă condiţiile de pace pe care învingătorul avea să le impună.

Care învingător?

Nu făcusem niciun efort, nici măcar un gest, în afară de a mă lipi strâns de sânul ei, şi de a-i mângâia, încurajator, coapsa stângă. Nu aveam niciun merit. Cucerisem un stindard care se predase singur. Aveam în faţă petecuţul alb al unei capitulări neforţate manu-militari. Mă gândeam şi la satisfacţia cuceritorului – satisfacţie de care fusesem privat – dar şi la comoditatea victoriei. Numai eu ştiam de câte ori dusesem lupte interminabile pentru cucerirea unui astfel de simbol, şi cât de mult mă costase, adeseori, predarea acestuia după lupte crâncene. Poate tocmai de aceea poemele mele cele mai viguroase erau cele scrise nu pe sutiene – cu ele mergea mai uşor – ci pe triunghiuri din acestea, tot atât de atrăgătoare precum cel al Bermudelor, dar tot atât de periculoase. Mă gândeam îngrijorat la soarta poemului pe care aveam să-l scriem sus: oare nu va fi prea slab? Vor încăpea acele patru strofe pe acel triunghi alb? Mai ales că se vedea clar că pe verso nu se putea scrie nimic.

Dar contam şi pe ajutorul ei. Nu numai ca să mă inspire. Îşi dovedise deja experienţa poetică: mă ajutase să ajung cu bine aproape de primul palier. Tot ce făcuse până atunci era, evident, menit să ne uşureze efortul creaţiei: odată ajunşi sus n-aveam să ne încurcăm în amănunte, ci puteam să ne concentrăm pe scrierea acelui poem unic, viguros, de patru ori orgasmic. Poem pe care aveam să-l scriem şi să-l semnăm împreună, fiecare cu mâna sa liberă.

Am urcat ultima treaptă şi am păşit pe primul palier în acelaşi timp. Timpul acela mereu prezent, care ne grăbea, accelerându-ne gesturile şi răsuflarea. Mai ales ei. Mi-a luat-o înainte, scoţându-şi fusta, cu mişcări rapide, ca şi cum s-ar fi răzgândit în privinţa ţinutei cu care să meargă la serviciu şi ar fi vrut să o schimbe cu alta. N-o schimbă cu nimic. Fusta poposi peste triughiul alb, care se ascunse, pudic.

O priveam urcând sigură, pe tocurile ei de 10 spre 12, ca şi când ar fi cunoscut drumul. Se abandona privirii mele, ştiind că n-o s-o dezamăgească. Privea înainte, şi puţin în jos, descheind, rând pe rând, nasturii de la bluză. Când îl descheie pe ultimul, scoase un suspin, de uşurare şi de triumf în acelaşi timp. Când s-a întors ca să depună bluza peste fustă, m-a convins din nou că triumful nu era acolo. Nici Triumf, nici Chantelle, nici Victoria Secret. Erau doar cei mai frumoşi sâni care urcaseră vreodată, goi, cele şapte trepte care duceau de la palierul intermediar, la palierul din faţa apartamentului meu.

Întâi jacheta, apoi fermoarul, apoi triunghiuleţul, apoi fusta, apoi bluza... Ordinea era originală. Inedită. Deşi mai erau câteva trepte, m-am gândit să o opresc aici. Şi, gândindu-mă la melodia lui Joe Cocker, i-am şoptit:

– You can leave your shoes on...

– N-avea nicio grijă, las şi ciorapii. O să-mi mai desfac doar agrafa, nu vreau să-ţi pierzi timpul căutând-o...

Astrid urca tot prima. Voioasă, gâfâind uşor, ceva mai uşurată parcă. Mai erau trei trepte până sus. Ştiam că de acolo începea raza de acţiune a detectorului de mişcare care declanşa aprinderea becului de deasupra uşii mele. Detectorul îi simţi mai întâi sânii. Probabil tot pe stângul, ca şi mine. Lumina becului de 100 W, economic, inundă totul. Astrid se întoarse spre mine, şi surprinsă, dar şi bucuroasă, de parcă ar fi asistat la aprinderea bradului din faţa Primăriei capitalei. Lucea ca Afrodita ieşită din mare; o mare neagră care o mai cuprindea doar până la locul în care i se lipeau şi coapsele, şi ciorapii negri. Îşi ridică braţele şi îşi scoase agrafa, răvăşindu-şi părul cu o mişcare bruscă, de parcă ar fi vrut să vadă dacă detectorul, orbit şi derutat, va stinge lumina. Lumina nu se stinse, dar braţele ei, arcuite spre spate, păreau acum numai bune să re-întregească statuia lui Venus. Şoldurile, sânii, mijlocul păreau să fie de aceeaşi măsură. Trebuia doar să-şi prindă agrafa la loc, astfel ca părul să-i fie din nou strâns la ceafă. Constatarea aveam s-o păstrez doar pentru mine: n-aş fi dus-o, pentru nimic în lume, la Louvre, să se zgâiască la ea toţi japonezii, şi toţi eschimoşii.

Întâi a fost întuneric. Şi apoi mişcare. Şi, mai apoi, sesizând mişcarea, a fost lumină. Întunericul – ca o mare neagră. Din el, sau din ea, s-a ridicat stânca, luminând în jur ca un far. Mângâiată de valuri, şlefuită de ele ca o marmură, stânca s-a prefăcut în Venus, şi-a desfăcut părul şi a păşit firesc pe palierul etajului 1.

De jos, prin uşa lăsată deschisă de Vigilante, se auzea vocea crainicei de la Catena 7. Spatele Catenei 7 dădea chiar pe strada Vestfaliei, nu departe de bloculeţul nostru. Crainica dialoga cu un reporter aflat la faţa Catenei 7. Anume pe scările ei din faţă, care dădeau spre DN1. Reporterul îi spunea crainicei că în Bucureşti nu s-au înregistrat daune majore, dar că el va continua relatarea de la faţa locului, pentru că se ştie că în astfel de cutremure sunt posibile replici. Şi că nu voia ca telespectatorii Catenei 7 să nu le simtă pe loc, în timp real. Un invitat din studio povestea că tocmai îşi parca maşina în spate, pe Vestfaliei, când se simţise împins întâi în faţă, apoi în spate, de o forţă misterioasă, care părea că nu vrea să-l lase să parcheze acolo. Aş fi vrut să intervin şi să-i spun că nu cutremurul se opusese parcării lui acolo, ci forţa telepatică unită a tuturor posesorilor de maşini de pe Vestafliei, cei care duceau o luptă zilnică şi crâncenă cu maşinile Catenei 7 pentru puţinele locuri de parcare aflate de-a lungul străduţei.

Dar asta era o altă poveste. Eu mă mişcam în alta. Şi, de fapt, aveam de scris o poezie, trebuia să las povestea aceasta pentru mai târziu.

Astrid ajunsese în dreptul uşii.

– Sunăm? –  glumi ea.

– Sunt toţi acasă, te aşteaptă. Eminescu, Rimbaud, Baudelaire, Shakespeare, Nichita...

– Ca să nu menţionăm persoanele care se exclud, fiind de faţă – continuă Astrid să mă tachineze.

– Faceţi loc – am intrat şi eu în jocul ei. Venim şi noi. Şi venim tare. Vom scrie un poem cum altul nu s-a scris. Veţi sări de pe rafturi de invidie.

– În patru strofe. La două mâini şi doar un calculator. Laur, tu o să apeşi Enter, eu o să ţin apăsat Shiftul la diacritice.

– Bine, Astrid, dar cu mâinile libere ce vom face?

– Uite, eu îmi trec braţul drept pe după gâtul tău. Iar tu mă ridici, cuprinzându-mă cu stânga pe acolo pe unde e banda elastică a ciorapilor, şi mă aşezi pe manuscrise. Grijă mare – să nu-mi şifonezi fusta, bluza şi jacheta.

Aş fi scris aici că s-a lipit de mine, şi că aşa am trecut pragul apartamentului, pentru că aşa sunt descrise scenele similare din romanele de dragoste. Dar ar fi fost inexact: chiar dacă ar fi încercat să se lipească de mine, ar fi împiedicat-o vraful de manuscrise. Aşa că, pentru a fi cât mai exact, ar trebui să scriu că eu m-am lipit de ea –  mai precis mi-am lipit obrazul de obrazul ei – aspirând tot Plaisirul care exalta din părul ei negru.

În hol, Plaisirul se amestecă instantaneu cu mireasma de Oust – varianta „Miros de frunziş de pădure de mesteceni”. Poteca, presărată cu frunze galbene, ca nişte bănuţi aurii, ducea drept spre dormitor, şerpuind conform desenului persan de pe covorul ţesut la Săcele.

Pentru un moment destul de lung, care mi s-a părut că a trecut ca o clipă, am uitat de calculator. Am lăsat să cadă, dintr-o dată, toate  manuscrisele pe covor. Pe Astrid am aşezat-o pe pat, cu grijă, încet-încet, odată cu mine. Am aprins totuşi veioza de pe noptieră, deşi corpul ei lumina îndeajuns toată camera 4x4. Cât timp m-am dezbrăcat, şi apoi, pe toată durata acelui moment lung, ea nu m-a slăbit din ochi. Cu toate acestea, când ne-am descleştat buzele, mă simţeam la fel de greu ca la început. 80 Kg.

– Şi cu poemul ce facem? – am întrebat-o când m-am dezmeticit.

– L-am scris, Laur. Tu nici nu ţi-ai dat seama? A fost minunat. La două tocuri.

Şi spunând asta, îşi ridică picioarele, îşi lipi pantofii unul de altul şi începu să descrie cu ei cerculeţe, ca şi cum ar fi scris pe o coală suspendată deasupra patului. Avu grijă să pună şi semnele diacritice. Gleznele fine unduiau literele şi le legau artistic, ca sub mâna unui caligraf dibaci.

M-am arătat neîncrezător, deşi ştiam că aşa a şi fost. Minunat. Unic. Viguros.

– Chiar patru strofe, Astrid?

Simulă că semnează la sfârşit, pe două rânduri. Apoi lăsă tocurile deoparte. Nu atât de deoparte încât să nu pot pune mâna pe ele, mângâindu-le până sus. Ce ne făceam fără ele!

– Chiar patru. Am rimat amândoi perfect. Nicio asonanţă. Ritmul, mai ales ritmul a fost impecabil. Vezi să nu uiţi poemul până mâine.

N-aveam cum să-l uit. Îl voi trece mâine pe calculator. De acolo, doar o pană de hard-disk îl poate şterge. Sau cine ştie ce virus. Dacă am Spam, ştiu cum să restaurez sistemul. Ca să nu spun că, o dată pe săptămână salvez pe un hard-disk extern. I-am şi spus:

–  Backup-ul, la mine, e sfânt. Mâine îl trec în Word, şi îl şi salvez. Eternitatea îl mănâncă!

S-a desprins cu părere de rău din îmbrăţişare. Exact aşa cum scrie în romane la scenele de dragoste.

– Acum te rog să nu te uiţi la mine cât trec spre baie – îmi şopti, împingându-mă uşor.

Am închis ochii. Cu părere de rău, dar i-am închis. La urma-urmei, niciun romanier nu povesteşte cum s-au dus ei la baie, după. Când am auzit duşul curgând, am privit locul pe care îl lăsase gol. Salteaua Silver îşi revenise; nu păstra urma trupului ei, atât de prezentă, remanent, în romane. Dar pe cearceaf se vedeau patru pete roşii, dispuse ca petalele unei flori.

Şi siguranţa ei? Nepăsarea cu care îşi scosese, rând pe rând, hainele? Mă făcuse să cred că a scris multe poezii, că nu e la prima. Oare suferise? Oftase de plăcere, disimulase ca să nu-mi dau seama că de fapt o doare? Puteam s-o întreb, ea putea chiar să-mi răspundă, dar eram convins că n-o să ştiu niciodată ce a simţit cu adevărat.

S-a întors. Stropi de apă îi perlau bustul. Nu mi-a ocolit privirea. Părea că aşteaptă întrebarea. Am tras-o pe genunchi şi am strâns-o la piept.

– De ce nu mi-ai spus că e prima dată? Aş şi fost poate mai atent.

Îmi arătă, rotindu-şi capul, fără să privească, locul petalelor roşii.

– Îmi pare rău pentru cearceaf. Cred că le scot la „Nufărul”

– Glumeşti, îl păstrăm. Îl punem la manuscrise...

M-am întrerupt, dar nu la timp. Făcusem o gafă. M-a iertat, sau poate se gândea la altceva. Se aplecă, luă din jachetă o carioca roşie, şi scrise pe chiloţel un număr de telefon. Sub el desenă o floare cu patru petale. Roşii .

– Deocamdată îl trec aici. Mă suni acolo, sunt aici. Dacă eşti altcineva decât cel pe care mi l-am închipuit, îl pui la trofee şi uiţi de el. Nu-mi va părea rău dacă se va dovedi că m-am înşelat în privinţa ta. Dar eu sper să fie altfel, Laur, şi să scriem împreună şi alte poeme.

– Te iubesc, Astrid – i-am spus, şi am sărutat-o lung, ca înainte de The End-ul filmelor de la Hollywood.

– Şi eu te iubesc, Laur. Altfel nu m-aş fi dăruit aşa, de prima dată. Şi, poate tocmai pentru că te iubesc, nici nu ştiu dacă m-a durut sau nu. Dar să ştii că au fost patru. Hai, că ne aşteaptă Vigilante, cum îi spui tu. Şi ne aşteaptă multe altele, o viaţă întragă.

Avea dreptate. Erau cuvinte de final de roman, dar noi eram doar la sfârşitul Capitolului 8. Povestea era doar la început, sau doar începuse – urma să aleg una dintre cele două formulări la redactarea finală. Până atunci...   

( va urma)