43.      UMOR

Citind paginile acestui dicţionar, precis că nu aţi găsit nici urmă de umor. Nici măcar o dată nu v-aţi chemat nevasta, sau vecina, strigând: „Vino repede, că nu mai pot, trebuie să-ţi arăt chiar acum ceva!” Şi ea să chicotească, încântată: „Ai dreptate, aşa ceva n-am mai văzut!” 

Dar să ştiţi că noi, autorii acestui dicţionar, ne-am străduit totuşi. Ne-am străduit să punem sare şi piper, am mai urzicat pe ici, pe colo, am mai şi biciuit. Însă, pur şi simplu, nu ne-a ieşit! Poate că, în subconştient, ne-am temut ca lumea (adică voi) să nu râdă de noi. Am preferat să consideraţi dicţionarul acesta prost, slab, ilizibil, decât să-l facem de râs. Sau, ce s-o mai ocolim pe după meri, trebuie să recunoaştem că nu avem simţul umorului. La concluzia asta am ajuns toţi, atunci când ne-a zis-o şeful. Şeful cel mare. 

Într-o bună zi – cum este orice zi de leafă – ne-am trezit fiecare cu o circulară într-un plic dreptunghiular pe care scria „Confidenţial”:  

„Întrucât elaborarea dicţionarului este mult întârziată faţă de plan, începând cu chenzina de astăzi se reduce salariul dvs. cu 50%. Această reducere se aplică şi sporurilor de muncă grea, de altitudine (credem că n-aţi uitat că birourile noastre sunt în nişte prepeleace, într-o livadă de meri) şi de toxicitate (unele cuvinte pe care le manipulăm sunt, într-adevăr, toxice).”

Datat: ....                    Semnat: Şeful 

Parcă ne-ar fi lovit un asteroid în moalele capului! Am lăsat naibii rebusurile, sudoku sau jurnalele de modă. Câţiva, foarte puţini, au lăsat lucrul. Ne-am bulucit cu toţii la şefu’, care era cu secretara cerându-i socoteala. Şefu’ zâmbea. „Pe-a dumitale ai tăiat-o?” El se făcea că nu înţelege. „Leafa – am strigat – ţi-ai tăiat-o şi dumitale? Dar pe a secretarei?” Aia, chicotind, îşi ridica o bretea care-i căzuse, probabil, când dădusem noi buzna.  

Atmosfera era vulcanică: sânii colegelor tresăltau, gata să dea pe afară. Ion Vodă se făcuse mic în tabloul de pe perete în care avea să fie zugrăvit ca un domnitor cumplit. Mircea se pregătea să coboare, de pe acelaşi perete, ca să aplaneze conflictul şi să-şi justifice supranumele de „cel Bun” cu care avea să intre în cartea voastră de istorie a patriei. Din alt tablou şi din alt secol – îl ştiţi voi care – nişte domni bine îmbrăcaţi fluturau un decret de suspendare. 

Secretara şi-a scos, tacticoasă, ceasul. S-a făcut, dintr-o dată, linişte: toţi aşteptam să vedem ce urmează. Ea n-a mai scos nimic. Însă şefu’, profitând de momentul de linişte, a scos nişte vorbe: „Am vrut să vă testez, şi văd că nu m-am înşelat: n-aveţi deloc simţul umorului. Cum era să va reduc lefurile? Cum ar fi fost să mi-o tai şi pe a mea, şi pe a domnişoarei secretare aici de faţă? (Domnişoara respectivă îşi săltase, triumfătoare, fundul pe un birou, drăguţ, lângă ceaşca de cafea, având grijă să rămână neatinsă.) Văd eu că nu ştiţi de glumă. N-aveţi umor: cum naiba o să ne descurcăm la cuvântul ăsta? Haideţi, înapoi la rebusuri, lefurile rămân neatinse – ne linişti el, atingând în sfârşit şi mângâind ceaşca fină de cafea. Găsim noi ceva să punem şi la cuvântul Umor. A, să nu uit, altă dată să bateţi la uşă, că-mi speriaţi domnitorii!” 

Credeţi că am râs? N-am râs deloc! Şefu’ credea că a făcut o glumă bună. Asta era glumă? Ăsta era umor macabru, cam ca în ştirea aceea din ziar:

 „Un avion de pasageri cu un motor în flăcări a aterizat cu bine pe peronul gării Chitila. Toţi pasagerii au scăpat, cu excepţia unei tinere care, coborând imprudentă, a fost lovită de un biciclist şi răsturnată pe şine chiar în clipa în care trecea pe acolo acceleratul „Litoralul”. Acceleratul a recuperat pe parcurs întârzierea şi a ajuns la timp la Constanţa”. 

Ştirea, sau bancul acesta, confirmă statistica; ne spune, încă o dată, că accidentele de tren sunt mai dese decât cele de avion. Atât, şi nimic mai mult! Iar de râs – dacă ar fi ceva de râs, aici – ar fi că rar, dar se mai întâmplă, ca un accelerat să ajungă la timp la destinaţie. 

Uite aşa ne imaginăm noi că ia naştere un banc, că se creează umorul. Pornind de la realitate, nişte oameni cu simţul umorului povestesc altora, pe scurt, ce au văzut, ce au trăit; şi au grijă să nu râdă. Iar ceilalţi, cei care îi ascultă, care n-au văzut, şi n-au trăit faptele povestite, râd ca nebunii. Asta da talent! Nu era cazul nostru, o ştiam acum, că ne-o spusese şi şefu’. Auzi, să ne taie leafa! Cică în glumă! Păi el nu ştia că erau lucruri cu care nu se glumeşte, cum ar fi leafa, fiscul, sau un câine când îşi roade osul? 

Cam ce fel de glume ni s-ar părea nouă reuşite? Uite, de exemplu: 

„La 5 minute după ce a fost chemată Salvarea, doctorul a bătut la uşă şi a acordat primul ajutor, astfel că pacientul – care suferise un infarct – a putut să privească în continuare, la televizor, meciul echipei naţionale de fotbal.”  

Sau: 

„Pentru că a uitat un bisturiu, în cursul unei operaţii, în abdomenul unui pacient, Colegiul Medicilor l-a sancţionat pe chirurgul X cu plata bisturiului. Bolnavul – care fusese internat pentru extragerea unei unghii incarnate – se simte bine. Nivelul său de fier în organism – foarte scăzut înainte de operaţie – a revenit la normal după operaţie.” 

Aşa-i că n-aţi râs? V-am spus doar că noi nu avem simţul umorului. V-am spus mai înainte că fila aceasta de dicţionar e ratată. Am încercat şi altceva, să punem unele bancuri în versuri. Le punem şi aici, fără nici o pretenţie de la voi, cititorii. Nu vă cerem să râdeţi din complezenţă. Nu ne aşteptăm să muriţi de râs: mai sunt de citit atâtea şi atâtea pagini de dicţionar! Ce ne-am face fără voi? 

La spital, o tânără foarte frumoasă aşteaptă în hol, pe un pat rulant, să fie condusă în sala de operaţie, pentru o mică intervenţie chirurgicală.

Este puţin îngrijorată, cu atât mai mult cu cât orele se scurg şi nimic nu se întâmplă.

Într-un final, se apropie un tip îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, ridică cearceaful care o acoperă şi îi examinează corpul gol, din cap până-n picioare.

După aceea, pune cearşaful la loc şi se îndepărtează puţin pentru a discuta cu alte “halate albe”. Un al doilea om din grupul celor îmbrăcaţi în alb se apropie, ridică cearceaful şi o examinează, după care pleacă şi, când un al treilea halat alb se apropie şi ridică cearceaful pentru a o examina, femeia i se adresează, îngrijorată:

- Am înţeles că e nevoie de mai multe examinări dar, până la urmă, când mă operaţi?

Omul în halat alb ridică din umeri:

- Habar n-am! Noi suntem aici ca să vopsim holul. 

Şi varianta în versuri: 

Blondina şi targa 

O blondă îşi dorea cu-ardoare

Să redevină fată mare,

Dar, după ani şi ani de „sport”,

Şi-al nu-ştiu-câtelea avort,

Ceva, ceva lipsea, se pare,

Musai vroia ca să repare.

– „Se operează, e banal” –

De-aceea era la spital

Şi goală sta, sub un cearceaf,

– Cearceaful – alb ca un pilaf,

Pe holu-ngust sta pe o targă,

Bine’nţeles – o targă largă,

Patru picioare, pe rotile,

Rulmenţi unşi bine pe la bile,

O targă ce, deşi umblată,

Nu trebuia, zău, reparată.

Cum sta aşa, vine-un bărbat,

Muşchi ca Van Damme sub halat,

Şi, curios, o dezveleşte,

Priveşte lung, gospodăreşte,

Apoi îi cheamă pe alţi doi;

Privesc, toţi trei, la sânii goi,

La unghiile lăcuite,

La locurile tăinuite,

Temeinic, nu aşa-ntr-o doară,

Din tălpi în creştet o măsoară

Şi nu se-opresc la fruntea largă,

Privesc, atent, atent, la targă.

Blondina intră la idei

Văzând atâţia doctori: trei,

Şi-ntreabă-n şoaptă, c-un oftat:

– E cazu-aşa de disperat?

Van Damm’, văzându-i disperarea,

Opri, pe loc, examinarea:

– Chirurgu’-ascultă-mă pe mine,

Vine mai greu, dar totuşi vine.

E-n cabinet, închis cu-o soră,

Dar vine sigur, într-o oră.

Noi, vopsitorii, am privit

Dacă-i ceva de revopsit.

Dar la mata, totul luceşte,

Părul şi lacul pe la deşte,

Şi ne-am uitat, deşi e largă,

E totu-n regulă la targă.

Iată şi alt banc, împreună cu versiunea sa … versificată:

Un pirat intră într-un bar...

 
- Nu te-am văzut pe aici de ceva vreme, îi spune barmanul. Ce s-a întâmplat cu tine? Arăţi ca dracu’.

- Ce vrei să spui? întreabă piratul.

- Păi, înainte nu aveai picior de lemn...

- Ooo... eram într-o luptă şi m-a lovit o ghiulea.

- Ei, dar ce e cu cârligul de la mână?

- Altă luptă. M-au capturat, şi căpitanul inamic mi-a tăiat mâna. Aşa am căpătat cârligul.

- Înţeleg... dar ce e cu peticul de pe ochi? întreabă barmanul.

- O pasăre s-a uşurat drept în ochiul meu, răspunde piratul.

- Glumeşti... ai pierdut ochiul din cauza unui rahat de pasăre?

- Nu chiar... era prima zi când purtam cârligul la mână...

Poem cu pirat textualist

În bar se face linişte, deodată
Tac toţi clienţii, ca la un consemn,
Când John piratu’-n uşă se arată
Cu-o mână lipsă, un picior de lemn

Şi-un plasture pe golul din arcadă;
Şontâc-şontâc ajunge, greu, la bar,
Iar barmanul, prea bucuros să-l vadă,
Îi toarnă, prompt, pahar după pahar.

Până aici, din două strofe bune,
Cu versuri măsurate fix, la ţanc,
Nici cititorii-n stele nu ar spune
Că-i vorba – bun sau prost – despre un banc.

– Ia spune, John, cum ţi-ai pierdut piciorul
(Către clienţi: Nu e nimic de râs);
Turcii ne-au atacat, trecând Bosforul,
Ai mei muriră făr’să zică pâs.

Eu m-am luptat, viteaz, cu iatagane,
Nu m-am dat prins. Mi-am zis: mai bine mor.
Sării uşor, de sus, de pe otgoane,
Uşor, că m-au scurtat de un picior.

– Şi mâna dreaptă, ce purta hangerul,
Cum de-i acuma un cârlig de fier?
– Aveam o fată, o ştia Tangerul.
M-a prins arabul. Aveam cazier.

Am vrut s-o cumpăr, că-mi plăcea odorul,
Băgai mâna-n chimir, până la cot,
Atunci mi-a retezat-o, cu toporul:
I-am zis mersi că nu a dat la scrot.

– Parcă spuneai poveşti mai piperate,
Nu vezi? Adoarme lumea, n-ai umor!
Dar cum se face c-ai ajuns, măi frate,
Olog şi ciung şi, pe deasupra, chior?

– Păi, stai. N-am terminat. Să vezi drăcie:
Tocmai ieşeam voios de la spiţer
Cu ăst cârlig legat cu dibăcie
În loc de braţ. Si mulţumeam la cer,

Când, o stăncuţă noroci pe mine,
Îmi astupă ocheanul cu guam,
Am zis că dau cu mâna, dar, vezi bine,
Era cârligul. D-aia ochi nu am.

Ştiu că povestea asta n-are sare:
Cum, tocmai eu, piratul cel vestit,
Ce-am biruit furtuni pe orice mare,
De-o păsărică să mă las orbit?

Să ştiţi că problema aceasta, a existenţei, am studiat-o temeinic. O cunoaştem la fel de bine ca şi fazele Lunii, fazele curentului alternativ, sau fazele de poartă. Existenţa aceasta a fost, pentru multă vreme, ca un drum cu două sensuri de circulaţie, pe care s-a circulat când într-un sens, când în celălalt.  

La începutul-începuturilor, strămoşii noştri circulau pe acest drum în sensul indicat de animalele sălbatice care-i alergau. Scheletele acestor strămoşi – unele incomplete – dovedesc din plin acest lucru. Restul de oase a fost găsit în scheletele animalelor urmăritoare. Nu e astfel de mirare că oamenii au devenit din ce în ce mai iuţi şi mai preocupaţi de sensul existenţei. Adică nu de sensul acela: era clar că acel sens nu era sensul potrivit. Şi asta pentru că, pe tot parcursul existenţei sale, omul şi-a dorit să-şi odihnească oasele într-un singur loc.  

Nu cunoaştem precis momentul în care un om a pus mâna pe o bâtă de lemn, a stat pe loc, s-a întors, şi a început să fugărească fiarele sălbatice care-l urmăreau. Deodată, sensul existenţei sale s-a schimbat: din vânat, devenise vânător. Din produs de consum, devenise, brusc, consumator. Descoperirea şi utilizarea bâtei este, de aceea, mult mai importantă decât oricare din invenţiile care i-au urmat: rastelul, chirurgia plastică, crima şi bomba nucleară. Dovada acestei turnuri existenţiale o găsim tot în scheletele dezgropate de arheologi: ele surprind omul în plin avânt de a lovi cu bâta, sau de a arunca cu suliţa sau cu piatra – conştient că, dacă nu loveşte primul, se va schimba din nou sensul existenţei sale –, şi ţinând triumfător – în gură sau în burtă – oasele lipsă din scheletul animalului urmărit şi vânat. 

Existenţa era pe atunci un fel de care mănâncă pe care. Şi, deşi există unele teorii care susţin că, încă de pe atunci, oamenii se mâncau între ei, nu s-au găsit până acum dovezi arheologice care să le susţină. Nu s-a găsit nici un schelet uman cu două capete, sau cu trei mâini, sau cu 11 degete. Aşa că vom considera că oamenii au început să se mănânce între ei mult mai târziu. 

Aţi putea să vă întrebaţi ce se înâmpla cu sensul neutilizat al drumului. Pe el circulau, probabil, doar animalele ierbivore, care nu alergau pe nimeni, făceau doar condiţie fizică – asta  în vremurile mai vechi – şi, în vremurile mai noi, oamenii prea leneşi ca să se preocupe de sensul existenţei şi de forma lor fizică. 

Bine ar fi fost ca oamenii să se fi mulţumit cu statutul lor de vânători, cu acest sens al existenţei. Dar, fie că animalele se cam împuţinaseră, fie că vreun deştept a avut ideea de a da o întrebuinţare şi celuilalt sens, omul s-a făcut agricultor. Din acel moment s-a terminat cu circulaţia într-un singur sens. Dimineaţa el pleca la câmp, seara parcurgea drumul în sens invers. Ara, ajungea la capătul rândului, se întorcea. Mergea să macine, la moară, înhăma calul, îl mâna într-un sens la dus, în sens opus când se întorcea. Toate erau acum cu dus-întors. Atunci când se termina făina, întorcea sacul pe dos, îl întorcea pe dos şi pe cel de grâu, se terminase şi el. Dădea fuga la vecin, să se împrumute; se întorcea precum plecase, dar pe celălalt sens. Drumul acesta de la naştere la moarte, existenţa omului, nu mai era cu sens unic: era plin de întoarceri. Nici să mori când vroiai nu mai puteai. Apăruseră doctorii. Mureai numai când vroiau ei. Nici de îngropat nu te îngropau atunci când vroiau rudele, ci atunci când era preotul disponibil. Aparent, drumul acela spre cimitir rămăsese singurul drum cu sens unic. Deşi, se povesteşte, a existat cineva care s-a întors şi de acolo. 

Dar să revenim la sensul dublu al existenţei. Acesta a produs complicaţii inimaginabile. Să zicem că îţi iei sapa la spinare şi te îndrepţi spre ogor, la prăşit. Din faţă vin cinci limuzine pline de petrecăreţi care te salută cu difuzoarele şi claxoanele date la maximum. Nu poţi să nu te întrebi dacă sensul existenţei tale este corect, din moment ce atâţia oameni sunt atât de veseli că merg în sensul opus. Sau: eşti înainte de examen şi mergi să studiezi la bibliotecă. Pe drum te întâlneşti cu toţi colegii tăi de grupă, care merg, în sens invers, la un meci. Sensurile acestea opuse ale existenţei voastre vă aduc, totuşi, peste câteva zile, într-un loc comun: sala de examen. Tu iei nota cea mai mică şi, dacă vei găsi răspunsul la întrebarea existenţială pe care ţi-o pui, atunci precis că, la pregătirea examenelor viitoare, vei citi doar din „Sportul”. 

Am putea spune: Nu toate au fost bune şi frumoase, dar măcar au fost acceptabile atâta timp cât omul s-a ocupat singur de existenţa sa, aşa cum singur se ocupa de ogorul sau nevasta lui, încercând să le descifreze, fără ajutor, sensul. Schimbarea radicală s-a produs nu odată cu apariţia radicalilor, ci la apariţia filosofilor, a poliţiştilor şi a guvernelor. Ăştia toţi, laolaltă sau fiecare în parte, le-au zis oamenilor: Gata, sunteţi eliberaţi de povara asta, ne vom ocupa noi de existenţa voastră. 

Filosofii – oameni cărora nu le plăcuse nici să fie vânaţi, nici să vâneze, care refuzaseră să scormone pământul ca să-i descifreze tainele şi să-i culeagă roadele, au început să caute sensul existenţei umane aiurea, în Univers. Ei n-au găsit răspunsuri la întrebările: „De unde venim?” „Unde ne ducem?”, dar au multiplicat sensurile existenţei, descoperind şi un drum mai larg, pe care se circulă vraişte, în toate sensurile, drum pe care l-au botezat – cu ajutorul astrologilor şi zootehniştilor – Calea Lactee. De fapt, dacă – prin absurd – cineva ar citi cărţile lor de filosofie, ar înţelege imediat care e sensul existenţei lor. Şi anume, scrierea acelor cărţi. 

Cu poliţiştii, lucrurile sunt şi mai limpezi. Ei au apărut din lipsa lor de nevoie de a scrie, sau de a citi cărţi. Au apărut din nevoia de a da o întrebuinţare mulţimii de bâte rămase fără utilizare atunci când omul devenise din vânător, agricultor. Un poliţist înarmat cu o bâtă te scuteşte să mai reflectezi asupra sensului existenţei. Sensul acesteia îţi devine foarte clar: e sensul în care te aleargă poliţistul. Spaima pe care o simţi, viteza cu care fugi de el, te vor ajuta să munceşti mai mult, şi să filosofezi mai puţin asupra existenţei. În lipsa poliţiştilor, filosofii s-ar fi înmulţit fără număr, ceea ce, în condiţiile numărului limitat de Universuri cognoscibile, ar fi dus la o adevărată criză. 

Bănuim că şi în vremea voastră, a cititorilor din viitorime, ca şi în vremea naostră, a geto-dacilor, antagonismul dintre filosofi şi poliţişti e unul declarat, de existenţă şi de moarte. Poliţiştii s-ar mulţumi cu universul lor. Ei se simt agresaţi continuu de preocuparea filosofilor de a descoperi alte şi alte universuri. Ei, poliţiştii, care nu au nici o problemă în a dirija circulaţia pe Calea Victoriei, pe Calea Dorobanţi, pe Calea Rahovei, se roagă toată ziua să nu fie trimişi să dirijeze la intersecţii, noaptea, pe Calea Lactee. De cealaltă parte a baricadei, filosofii se plâng că urmăririle şi bătăile poliţiştilor imprimă existenţei un singur sens, făcând inutil obiectul muncii lor. 

Un cititor perseverent ca dvs – că nu puteţi fi altfel, din moment ce aţi citit până aici – nu poate să nu se întrebe cine le asigură existenţa, atât filosofilor, cât şi poliţiştilor? Căci e evident că nici unii, nici alţii, nu produc nimic. Vedeţi, tocmai de aceea au apărut guvernele. Guvernele declară sus şi tare – uneori declaraţiile fiind însoţite de bâtele poliţiştilor – că se ocupă de existenţa tuturor. Şi că, doar în vederea acestui scop, ele, guvernele, pune taxe. Şi, din taxele luate de la toţi, sunt plătiţi poliţiştii şi filosofii.  

Poliţiştii – fericiţi că au astfel existenţa asigurată – slujesc fidel guvernele. Care guverne pot conta oricând pe bâtele lor. Filosofii, dimpotrivă: ei cârâie tot timpul împotriva guvernului, îi pregătesc răsturnarea, se plâng că poliţiştii le fac existenţa imposibilă, că guvernul nu-i lasă să vadă şi alte Universuri. Dar, concomitent, ei continuă să-şi publice cărţile pe banii guvernului şi să-şi ridice salariile plătite din aceiaşi bani ai guvernului care le asigură existenţa. 

Şi totuşi, cele mai reuşite revoluţii, cele mai spectaculoase răsturnări de guverne, sunt cele în care filosofii şi poliţiştii îşi dau mâna. După ce vor cârâi, şi după ce vor ieşi în stradă, cerând renunţarea la putere a vechiului guvern, filosofii vor cârâi, chiar a doua zi, împotriva guvernului nou instalat. Poliţiştii vor lovi fără milă în demonstranţii împotriva vechiului guvern şi, după ce vor pune umărul, discret, la răsturnarea acestuia, vor lovi, tot fără milă, în demonstranţii împotriva noului guvern.  

Guvernele, la rândul lor, ştiu că există numai pe un termen limitat. Ştiu că nu pot asigura tuturor o existenţă aşa cum le-au promis-o, şi aşa cum şi-ar dori-o toţi. În condiţiile acestea, grija cea mai mare a guvernelor este de a-şi asigura, măcar pentru ele, o existenţă fericită, până la capăt. 

Adică, până aici.

XL.      SCENARIU

El: muşchi proeminenţi, vizibili prin tricoul rupt, zdrenţuit, spălat ultima dată atunci când a şi mâncat ultima dată. Adică acum o săptămână. Doi metri, amândoi întinşi pe un pat fără aşternut. Patul şi covorul sunt singurele locuri din cămăruţă unde îşi poate invita vizitatoarele ocazionale; goale, câteva sticle de whisky par să vorbească la telefonul care, ca şi ele, face dragoste cu podeaua, goală şi ea, dacă nu punem la socoteală covorul. Sub podea, în garajul de sub cămăruţă, străluceşte din toţi caii putere un Jaguar. Jaguarul, ca şi cămăruţa, covorul, patul şi telefonul, nu sunt ale lui: sunt ale proprietarului care aşteaptă chiria, neplătită de trei luni. De trei luni, de când el a plecat de acasă, bănuindu-şi soţia, doctoriţă, că face ore suplimentare cu un informatician pirpiriu. Pe uşa cămăruţei, la care se ajunge direct din stradă, scrie: „Detectiv particular. Muşchi, discreţie, preţuri avantajoase”. Şi, mai jos: „Bateţi. Soneria nu funcţionează”. 

De fapt, la uşă nu e nici o sonerie. Astfel că ea bate. El deschide. Ea intră. Caută, din ochi, biroul. El îi arată covorul, sau patul. Ea alege patul Se aşează cu grijă pe el, măsurându-l din ochi. El îi ghiceşte întrebarea şi îi răspunde: „Doi metri”. Imediat se vede cum încrederea ei în el sporeşte. Îşi întinde picioarele şi îi expune cazul: vrea să-i găsească soţul. „Cum arată?” – întreabă el, dând să-şi scoată bloc-notes-ul. Îşi aduce aminte că n-are aşa ceva, şi renunţă; va nota în gând ce-i spune ea: pirpiriu, informatician la o companie de asigurari de sănătate. Până ca să dispară, lucra din greu, până seara târziu, cu o doctoriţă, la un proiect comun. Venea acasă rupt. El: „Doctoriţa cum arăta? Sânii mari?” Ea: „Da” . El: „Fantastici?” Ea: „Da”. El: „O aluniţă pe stângul?” Ea: „Da, chiar aşa, de unde ştiţi? O cunoaşteţi?” El: „Nu. Intuiţia. Noi, detectivii, avem un organ în plus, sau, hai să zicem, mai bine dezvoltat decât la alţii.” 

Ea suspină. O lacrimă i se prelinge pe sînii mici, care împung, obraznic, prin tricoul cu breteluţe, inscripţionat „Îndrăzneşte”. El îndrăzneşte să-i şteargă lacrima căzută pe sân. Cu buzele. Ea plânge acum în hohote. El nu mai conteneşte să-i şteargă lacrimile. Tricoul ei, ud, e pus pe telefon, la uscat. Tot acolo aterizează şi fustiţa de blugi, preventiv, ca să nu se poată zice că a luat-o apa. Aşteptând să se usuce, el şi ea fac sex.   

Am putea spune că scenariul acesta seamănă leit cu multe alte scenarii. Un detectiv şi o clientă care îşi caută soţul – şi care, în disperare de cauză, se culcă cu cel în care îşi pune speranţa ca să-i găsească soţul. Nimic deosebit, nimic original. Grea misiune pentru regizor. În primul rând, de unde să găsească o actriţă cu sânii mici, când toate îşi fac implant ca să şi-i mărească? Apoi, bugetul. Cine va băga bani mulţi într-un film cu sânii mici? Dar, se ştie, regizorul care dezarmează în faţa unor astfel de obstacole, moare de foame. Aşa că regizorul nostru găseşte o actriţă aspirantă la o opraţie de implant, cu sânii mici, conformi cu scenariul, care e chelneriţă într-un bar de suburbie. Convine cu ea ca onorariul să-i acopere operaţia estetică, dar numai după ce-şi va descoperi sânii în film.  

Problema bugetului mic, regizorul o va rezolva în felul următor. Fiind vorba de un film cu scene erotice, e foarte important metrajul. El va suprima secvenţele cu urmăriri de maşini, cu filarea celor doi amanţi, cu apusul de soare, cu răsăritul de lună, în fine, toate scenele obişnuite dintr-un film obişnuit. Mai tot filmul, cei doi, detectivul şi chelneriţa – clienta lui cu sânii mici – vor face sex. Vor face sex, şi vor vorbi în acelaşi timp. De aceea, în rolul detectivului, regizorul va distribui un crainic sportiv. Cei doi se vor mişca tot timpul, având grijă să nu iasă din cadru. Din cadrul patului. Vor vorbi tot timpul. Tot timpul, despre tot ce le trece prin cap. Ea va vorbi despre mici, hamburgeri, despre berea care face cea mai multă spumă, despre clienţii care o ciupesc de fund şi, de la trei beri în sus. Despre cum clienţii chercheliţi îi caută îndelung, sânii pe care detectivul îi mângâie neîncetat, de frică să nu-i piardă din prim-planurile însoţite de vorbe tot mai precipitate, cu el pe fază când ea strigă, din ce în ce mai tare, „Vin! Vin”, explicându-i cum unii clienţi nu au răbdare să le vină şi lor rândul.  

Până la urmă ea vine, şi el răsuflă uşurat, pentru că – îi povesteşte el în vreme ce ea îşi trage puţin sufletul şi piciorul prins sub el de un cârcel – el a văzut multe faze de poartă, situaţii clare, pe care unii le ratează, deşi ar trebui numai atât: să împingă puţin mingea în poartă. Dar acesta nu e sfârşitul, finalizările continuă, chelneriţa vine mereu, iar şi iar, iar detectivul-crainic o susţine, o împinge să se autodepăşească. Cei doi sunt din ce în ce mai prinşi de scenariu, le place. Joacă natural, sunt neobosiţi, nu cer nici o pauză. Ea e obişnuită cu orele suplimentare, el – cu meciurile cu prelungiri. Epuizate, echipele de cameramani se schimbă des.  

După mai mult de o oră, detectivul, fără să se întrerupă, ia telefonul şi îl sună pe mobil pe pirpiriu, spunându-i că nevastă-sa e cu unul deasupra garajului cu Jaguarul, şi că el binevoitorul care stă sus, deasupra. Şi îi dă adresa. Clienta cu sânii mici, care vine mereu, ia şi ea telefonul şi o sună pe mobil pe doctoriţă, informând-o că bărbatul ei e cu una la adresa şoptită de detectiv, care-i dă numărul. Doctoriţa şi pirpiriul lasă baltă proiectul la care lucrau, se urcă fiecare în maşina proprie şi, urmăriţi de echipele de filmare, ajung în acelaşi timp în acelaşi loc: deasupra garajului.  

Când dau buzna în cămăruţă, cei doi – detectivul şi chelneriţa – freacă, plini de sârg, telefonul – singura piesă de mobilier rămasă până atunci nefrecată. Doctoriţa se repede la detectiv şi, bucuroasă că nu i s-a întâmplat nimic rău, îl sărută şi îi şopteşte să vină acasă. El se bucură, sincer: tot nu avea bani să plătească chiria şi, lucru deloc de ignorat, tot nu venise în timpul filmării. Pirpiriul o pipăie pe chelneriţă, constată că e întreagă – dar cam muncită – şi, lăcrimând, o strânge la piept, udându-i iar sânii şi tricoul. Chelneriţa dă să şi-l scoată din nou, dar pirpiriul o opreşte: îl va usca, de acum încolo, numai acasă, pe calculator. Pleacă ţinându-se de mână, chelneriţa cu pirpiriul, detectivul cu doctoriţa. Tocmai când spectatorii se pregătesc să se ridice şi să plece şi ei, la uşa detectivului bate o tânără. Bineînţeles că nu îi răspunde nimeni. De jos răsună, asurzitor, sirena de alarmă a Jaguarului. 

Concluzia ar fi cam aceasta: un scenariu, chiar banal, poate să ducă la un film bun. E de ajuns să-l dai pe mâna unui regizor bun, unei chelneriţe care să vină mereu, la timp, şi unui crainic sportiv care să fie mereu pe fază. Filmul va ieşi  şi mai bine dacă aceştia dispun de un Jaguar dotat cu sistem de alarmă.

Avem noi de toate; toate câte ni le lasă invadatorii. Avem şi munţi, şi dealuri, şi câmpii, şi ape care se mai varsă câteodată în străinătate. Dar n-avem deşerturi – asta dacă omitem cu privirea, închizând ochii şi gura, deşertul cuvintelor. Deşi acest deşert nu are dune, nisipul e de fapt praful din ochi, iar vorba de duh este oaza.  

Pentru puţinul acesta, v-aţi putea întreba de ce ar trebui să avem o fata morgana? De ce ar trebui să ni se pară că zărim în depărtare – atunci când suntem la capătul puterilor, atunci când suntem însetaţi de o vorbă de duh – fantomatice siluete de corcoduşi, străjuind havuzuri răcoritoare în care să se oglindească şi să se scalde fete morgane, refugiate acolo, în deşertul cuvintelor? 

Uitaţi cum stau lucrurile. Noi le vedem în profunzime. Adică, nu ne oprim la bustul fetei morgane, tăiat în două de luciul apei precum caravelele lui Columb de apa oceanului. Noi vedem întotdeauna întregul. Noi vedem şi tot ce este sub apă: partea a doua a bustului, simetrică primei, cealaltă jumătate a conurilor. Dacă vreţi,  emisferele, că ştim că vă plac şi toate celelalte elemente ale geometriei ei spaţiale, care dislocuiesc lichidul havuzului  după o lege pe care noi, bineînţeles că o ignorăm, cum facem cu toate legile (vezi DGD, cuvântul Lege), cuprinşi, cu totul şi cu totul, de perfecţiunea corcoduşului.  

Călătorii însetaţi din deşerturile clasice aleargă bezmetici spre răcoarea havuzului. Palmierii aleargă şi ei. Şi, deşi fata morgană înoată liniştită în havuz, în cercuri, aşteptând, călătorii aceia nu o vor atinge niciodată. Legătura dintre ei şi fata din havuz e o legătură la distanţă, deci morganatică. Acest contact la distanţă are loc numai la lumina zilei; noaptea, palmierii dispar, fata se înveleşte în ştergar, apărându-se de răcoarea nopţii deşertice, iar călătorii, obosiţi de atâta alergare, se culcă cu cămilele.  

Mare noroc avem că nu avem deşerturi clasice! Oricât de înmiresmată ar fi apa havuzurilor – cămilele put. E drept că şi majoritatea cuvintelor din deşertul nostru put, corcoduşul nu se vede nici el noaptea, dar fata de sub el ne aşteaptă zi şi noapte. Nu ne lasă să ne rătăcim. Semnalizează că ne aşteaptă acolo, cu licurici în ochi sau în vârful dunelor, fierbinte ca un ibric gata să dea în clocot pe nisipul fierbinte al deşertului, parfumată ca florile de cactus, singurul care o înţeapă până la venirea noastră. Ea ne aşteaptă. De ce ar fugi ea la nesfârşit? De ce s-ar ascunde ea noaptea? De ce s-ar încinge ea în ştergar, ea care e deja încinsă cu un cordon circular şi atât? De ce nu şi-ar lăsa ea perimetrul cordonului măsurat cu acel 2 pi, imposibil de înmulţit cu o rază – fie ea chiar rază de Lună – şi ea imposibil de aflat fără o investigare în profunzime? Iar dacă ne ridicăm mai sus de cordon, în spaţiu, de ce n-ar afla ea, prin gura altuia, volumul şi gustul conului, măcar aşa, aproximativ şi empiric, prin măsurători repetate? De ce ar fugi ea la nesfârşit, cu corcoduş cu tot?  

Merită o menţiune specială şi fundul havuzului. În el se oglindesc toate: şi cerul, şi licuricii, şi formele geometrice ale căror formule au fost pomenite mai sus. Toate acestea se văd pe fundul havuzului. Şi totuşi, el rămâne de piatră. 

În deşertul cuvintelor, fata morgana nu e întotdeauna vorba de duh mult aşteptată, dar e acolo, în miez de noapte, aşteptându-te fierbinte şi măsurabilă. Ea ştie foarte bine că, atunci când ai călduri, nu ai nevoie de ceva rece, ci de ceva fierbinte, care să te facă să uiţi că toată viaţa ai băut rece şi că ţi-ai petrecut toate nopţile încins doar de un cojoc, înotând în propria sudoare, şi nu într-un havuz în care să descoperi ceea ce n-ai cunoscut niciodată: şi formula perimetrului cercului, şi cea a volumului conului, şi a suprafeţei semisferelor. Care adunate, să dea formula mult dorită a suprafeţei sferelor. Şi ce e mai frumos decât perfecţiunea sferei, fără început, fără sfârşit, pe care nu ştii de unde să o apuci – atât de netedă cum e, aşa cum pluteşte ea, la voia întâmplării care ţi-a arătat în deşert silueta corcoduşului, dislocuind apa din havuz atâta cât îi permit volumul şi Legea lui Arhimede. 

Sigur că, în timp, înmulţirea eanaţiilor şi a emanaţilor va produce o încălzire globală. Care încălzire va transforma multe zone, reci acum, în deşerturi fierbinţi. Palmierii nu vor rezista noilor condiţii climatice; corcoduşii, da. Fetele morgane nu vor dispărea, dat fiind faptul că ele nu au existat niciodată. Scăparea vnoastră nu va fi, aşa cum aţi fi tentaţi să credeţi, în inima munţilor, la umbra codrilor. Nu. Va trebui să daţi piept cu deşertul, să căutaţi mereu: ziua – siluetele corcoduşilor, noaptea – luminiţele licuricilor. Nu se poate să nu vă aştepte acolo, în inima deşertului, încinsă şi mai mult de încălzirea globală, o fată morgană, cu sau fără havuz, cu corcoduşe în păr, cordon şi ochi de aceeaşi culoare, dornică să vă înveţe formulele acelea geometrice – despre  care am scris deja prea mult – şi multe altele, şi care să vă facă să uitaţi de orice alte găuri în stratul de ozon.  

Oricum, apropiindu-vă de fata morgana, nu uitaţi să lăsaţi la o distanţă convenabilă mirosului, cămila. 

Atunci când veţi începe să utilizaţi intens Internetul – inventat tot de noi, geto-dacii –, dând o simplă căutare după fata morgana, pe Google, veţi găsi o mulţime de fete. Care mai de care mai morgane, mai virtuale. Nu uitaţi să spuneţi că aveţi mai mult de 18 ani, chiar dacă nu aveţi: nu verifică nimeni. Dacă vă simţiţi pierduţi prin mulţimea de fete care vă cheamă ademenitor, cu voci catifelate (dacă aţi pus sonorul la calculator), restrângeţi căutarea. Puteţi astfel să daţi de fetele morgane din satul dumneavoastră, sau de pe uliţa dumneavostră, sau chiar de vecina de peste gard; vecină pe care, de altfel şi nu întâmplător, aţi văzut-o mai înainte goală, spălându-se sub corcoduşul de lângă fântână. De data aceasta, nu viteza cămilei, ci viteza PC-ului vă aduce fata morgana aproape de voi. Vă separă doar un geam: sticla monitorului. E un fel de gard de şipci, prin care se poate vedea tot ce e de văzut: şi capra, şi nevasta vecinului. Am vrut noi să inventăm altceva în loc de geam, dar ne-am temut că fetele acelea morgane vor depăşi uneori măsura, şi nu se vor rezuma la rolul lor clasic, de fete morgane care ademenesc, dar nu pot fi atinse niciodată.

La început, fabulele noastre erau cu animale. Animalele, fiind ocupate ele cu rumegatul, nu prea căscau gura la ce puteau face oamenii în versuri, şi nici nu înţelegeau nimic din morala fabulei. De exemplu: o fabulă povestea despre un sculptor care alerga după două premii. Primul premiu i-l suflă o fostă iubită din facultate, soţia preşedintelui juriului de pe vremea fabulei. Al doilea premiu îl câştigă o tânără plină de calităţi, pe care sculptorul nostru o sfătuise – pe vremea când era începătoare – zi şi noapte. Fabula se încheia cu morala: cine fuge în acelaşi timp după două premii, rămâne cu nevasta.

Urşii, lupii, mieii, vulpile n-au schiţat nici un semn că au înţeles-o. Nici măcar un zâmbet. Văzând că animalele nu pricep şi nu învaţă nimic din morală, am schimbat personajele din fabulă: am pus – în locul oamenilor – animale, aşa cum probabil ştiţi şi voi că e o fabulă, aşa cum trebuie să fi ajuns ea la urechile voastre viitoare.

Fabula cu sculptorul – rescrisă cu animale – ar suna cam aşa: o vulpe aleargă după doi iepuri şi nu prinde nici unul. Citind-o, sculptorul şi-a dat imediat seama de ce n-a luat nici un premiu. Colega de facultate se gândise la repartiţie şi preferase să se mărite – încă din anul III – cu viitorul preşedinte al juriului, decât să ajungă pe nu-ştiu-ce coclauri pe unde mişunau tot felul de animale numai bune de fabule. Iar cealaltă, cealaltă stătea tare prost cu inspiraţia – nu-i ieşea nici măcar un tors ca lumea – de aceea şi stătuse pe lângă el vreo doi ani, rugându-l tot timpul acela s-o ajute, modelându-i el torsul. Când s-a simţit cu inspiraţia în regulă, tare pe plămânii ei, l-a părăsit pentru alţii care să-i modeleze alte părţi ale corpului. Şi, totodată, ca să fie exact ca în fabula cu vulpea care aleargă după doi iepuri dintrodată. 

Adevărat e că o fabulă simplifică, tocmai pentru ca morala să fie uşor de înţeles şi să îndrepte la oameni lucruri care stau rău şi la animale. De aceea şi în această fabulă nu încape chiar toată povestea. Primul iepure – ca să-i zicem aşa – colega de facultate, sătulă de aventurile soţului profesor şi preşedinte de juriu cu studentele la examene, zilnic lăsate, îl chemă pe sculptorul nostru, de mai multe ori, chiar în zilele de examene oficiale, spunându-i, printre multe altele, cât de rău îi pare ei că el nu a luat premiul, şi cât de nefericită o face pe ea toată fabula asta. Şi cât ar fi fost de fericită ea cu el, sculptorul, pe coclaurii aceia pe care ar fi trebuit să se ducă după repartiţie, pe fânul proaspăt cosit, sau în pădurea plină de jivine cu lutul frământat de el sub ea, şi nu pe recamier-ul din sufragerie, stresată că examenul se va termina prea devreme şi soţul vine şi le întrerupe extazul artistic.  

Cealaltă sculptoriţă premiată nu încape nici ea toată în fabula cu vulpea. Şi nu încape pentru că – după ce a fost premiată – nu-şi mai încape în piele. Din această cauză are din nou probleme cu inspiraţia. De aceea recurge din nou la acelaşi doctor, sculptorul nostru, pe care-l ştie priceput la busturi. Recursul ei se suprapune de multe ori cu examenele profesorului-preşedinte de juriu, astfel că sculptorul nostru nici nu mai ştie pe care recamier şi la care bust lucrează la un moment dat. Şi uite-aşa, nepremiat, şi totuşi se simte bine, deasupra lor. Şi tot el se întreabă – că doar pentru oameni ca el e morala fabulei: oare vulpea aceea, şireată cum e ea în orice fabulă, chiar n-a prins nici unul din iepuri?  

Ca să vedeţi cum se scriau fabulele mai înainte – cu oameni, şi, mai apoi, cu animale, reproducem aici două exemple: „Fabula dogarului” (din prima categorie), şi „Cioara şi licuriciul” (din cea de-a doua). 

Fabula dogarului  

Era un oltean la noi în Regie,
Ce-n colţ, pe Lipscani, avea Dogărie.
Din zori până-n seară muncea ca zălud,
Butoaie făcea din stejar şi din dud.
Avea şi-o nevastă, ce plină de şarm,
Când el dogărea, se ţinea c-un jandarm.
Şi când omul nostru, de-o doagă sărită,
Se-ntoarse acasă cu-o falcă rănită,
Centura, pistolul, găsi supărat,
Jandarmul, nevasta, tot-una în pat.
Ţinti în jandarm şi trase cu ură,
Pe soaţ-o snopi cu centura pe gură.

Ne spune morala că nu e de şagă
Cu orice dogar când îi sare o doagă.

Cioara şi licuriciul

În noapte nu te vezi când zbori,
Îi zise licuriciul unei ciori.
Luceşti, în noapte răspândeşti splendori,
Dar cine te mai vede mâine-n zori?
 

XXXVII.      EXAMEN

Un examen este ca prima întâlnire cu o femeie frumoasă: în ambele situaţii trebuie să te pregăteşti din timp. Nici examenul, nici întâlnirea nu trebuie ratate. Dacă în cazul primului există uneori şansa de a-l mai da o dată, o femeie frumoasă, mai mult ca sigur, nu-ţi va acorda niciodată vreo re-examinare. 

La un examen – de orice fel ar fi acesta: de capacitate, de bacalaureat, de admitere la facultate, de angajare, de promovare – importante sunt cunoştinţele. În pregătirea lui nu trebuie ignorate nici una din ele: rudele, vecinii din bloc, rudele vecinilor din bloc, vecinii rudelor vecinilor din bloc. În cele mai multe cazuri e de ajuns să cunoaşti portarul şcolii, facultăţii sau întreprinderii la care dai examenul, ca să ai asigurată intrarea acolo.  

Lucrurile stau un pic altfel în privinţa întâlnirii cu femeia frumoasă. Portarul blocului n-o să-ţi fie de nici un folos şi n-o să-ţi garanteze intrarea la ea; mai ales dacă stă la vilă, sau la curte. De fapt aceasta este situaţia cea mai grea: când femeia frumoasă are deja o curte, e foarte probabil ca să nu mai aibă nevoie de cea pe care vrei să i-o faci.  

La examen, până când teza este desigilată – ba chiar până la afişarea rezultatelor – se pot întâmpla multe. Teza poate fi schimbată, concurenţii pot să cadă cu toţii răpuşi de o boală necruţătoare, locurile pot fi suplimentate până la numărul de înscrişi. Aşadar, rezultatul trebuie aşteptat, nu vine imediat ce ai părăsit sala de examen. Ai timp să chemi în ajutor alte cunoştinţe, ai timp să dai telefoane, ai timp să dai. 

La prima întâlnire cu o femeie frumoasă rezultatul îl ai imediat. În privinţa aceasta, poate doar examenul de alcoolemie să fie asemănător. De cum te vede, femeia ţi-a şi dat nota, te şi declară reuşit, sau respins. Dacă se uită la ceas, scuzându-se că a întârziat, înseamnă că eşti pe lista de admişi. Dacă se uită la ceas – fără să se scuze – înseamnă că te-a respins deja, nici nu-ţi mai desigilează teza; va uita la restaurant buchetul de flori pe care i  l-ai adus, şi îţi va promite că te va suna la telefon imediat după ce se întoarce din excursia în jurul lumii. 

Dacă apari la examen pe lista respinşilor, tot mai ai o şansă: contestaţia. Durerea de burtă din ziua examenului, începerea probei scrise la ora 9:05, în loc de ora 9:00 cum fusese anunţat, ciripitul păsărelelor la fereastra sălii de examen, lărgirea cu 1 mm, în ziua respectivă, a găurii din stratul de ozon, fusta prea scurtă a supraveghetoarei din sala de examen, figura sumbră a lui Ioan Vodă cel Cumplit din portretul atârnat pe peretele de lângă tine (de ce tocmai lângă tine?). Fiecare, sau toate acestea, sunt temeiuri puternice pentru reuşita unei contestaţii. Dar, dacă te respinge o femeie frumoasă, nici gând să ai parte la o eventuală contestaţie. 5 minute întârziere? Îţi va râde în nas: ai aşteptat-o o oră, şi încă ai mulţumit cerului că a venit totuşi. Ciripitul păsărelelor? Păi aşa sunt păsărelele, unele ciripesc, altele gânguresc; şi ea are una care gângureşte, nu vrea să fie cinică, dar el n-o s-o audă niciodată ciripind, nici măcar la geam. Găurile – fie ele în stratul de ozon – se mai lărgesc şi ele, cu timpul, nici asta nu ştiai? Iar dacă o fustă scurtă te face să dai în bâţ, atunci, ea, miloasă, n-o să-ţi spună că n-are nimic pe sub ea. Şi va adăuga că îi pare rău că el nu are nici un pic de respect pentru trecutul glorios de pe peretele patriei; ea, măcar, se gândeşte cu mândrie la toţi cei care, luptându-se cu ea, au fost învinşi şi rupţi în patru. 

Bine-bine, dar cu atâtea riscuri pe care le prezintă întâlnirea cu o femeie frumoasă, n-ar fi mai bine să renunţi? N-ar fi oare mai bine să dai examen la o facultate mai slabă? La una la care se intră mai uşor? Răspunsul e un NU hotărât. Niciodată să nu faci asta. Chiar dacă reuşeşti cu o femeie urâtă, e ca şi cum ai pica. Lumea te înţelege şi te compătimeşte dacă ai fost respins de o femeie frumoasă (se va zice că, oricum, nu eşti nici primul, şi nu vei fi nici ultimul), dar te declară pe veci nereuşit dacă ai fost acceptat de una urâtă. În acest caz, viitorul ţi se închide. Niciodată nu vei mai avea dreptul de a da întâlnire unei femei frumoase. Dar, odată acceptat de o femeie frumoasă, e ca şi cum ai fi fost promovat pe prima treaptă: ai dreptul ca să dai alte şi alte examene, să speri şi la alte reuşite, călit în lupte ca Ioan Vodă cel Cumplit, şi inspirat la teze sau examene practice de ciripitul păsărelelor. 

Oricât ar putea să vă mire, şi în colectivul nostru de redactare a Dicţionarului – atât de numeros, şi atât de prost plătit – promovarea pe crengile superioare ale prepeleacului se face prin examen. Examenul este deschis pentru toţi – inclusiv cei dinafară – dar rar se încumetă să se înscrie altcineva în afară de noi, membrii colectivului. Fiind vorba de prepeleac, cel mai important, la un astfel de concurs, este să ai propteaua potrivită. Pe planul doi trec – domnişoarele au voie să roşească – cunoştinţele de limbă. Doar lucrăm la un dicţionar, nu altceva! În al treilea rând, contează dosarul: să fie curat, cu şină, să aibă scris pe el, cu litere mari, STAS, de tipar, numele candidatului, iar înăuntru – biografia sa amănunţită: câte grame şi câţi centimetri a avut la naştere, dacă a fost născut sau născută normal, sau prin cezariană, cam cu ce gâduri a venit pe lume, la ce vârstă a fost dat/dată la creşă, dacă a fost sancţionat/sancţionată pentru tulburarea somnului celorlalţi copii, dacă a crescut normal în greutate, dacă a făcut la timp şi fără nazuri  toate vaccinările, dacă a plâns sau nu în prima zi de şcoală, când i-au plăcut prima dată fetele/băieţii, când şi-a dat seama de ce îi plac fetele/băieţii, dacă i-au plăcut vreodată şi fetele, şi băieţii, la câte întâlniri cu fete/băieţi frumoase/frumoşi a fost respins/respinsă, la câte întâlniri cu fete/băieţi urâte/urâţi a fost acceptat/acceptată, dacă a absolvit o facultate de profil (limbi), cu ce rezultate, experienţa în câmpul muncii, ordine, comenzi, medalii cu care a fost recompensat/recompensată, avere – proprietăţi, lichidităţi, rude în străinătate.  

În condiţiile acestea, o singură dată s-a înscris la un examen de-al nostru o persoană dinafară. Era o tipă blondă, foarte frumoasă. S-a înscris, s-a prezentat la concurs, a căzut, bineînţeles. Nu a plăcut comisiei de examinare: i s-a părut că prea se poartă cu sânii pe sus. Fusta – scurtă, picioarele – lungi, ar fi lucrat la Dicţionar cu picioarele – şi-a zis comisia. La examen, stând picior peste picior, am putea spune că lăsa să se vadă exact cât vă închipuiţi dvs. că s-ar fi vazut. Se părea că nu era din cale-afară de grozavă, din moment ce nu depăşea orice închipuire.  

După ce s-au anunţat rezultatele, şi blonda a fost respinsă, Şeful de colectiv a chemat la el toţi bărbaţii şi ne-a zis: „Ştiu că vă pare rău că am picat-o. Şi mie îmi pare rău, într-un fel: era teribil de frumoasă! Dar am făcut-o mai întâi spre binele vostru: vă daţi seama, dacă o angajam, pe câţi din voi ar fi picat ea la examene? La câţi ar fi semnat ea sfârşitul carierei? În al doilea rând, m-am gândit la colegele voastre: concurenţa ar fi fost neloială. În al treilea rând, m-am gândit la productivitatea muncii. Voi, ca bărbaţi, fâţâindu-vă pe lângă decolteul şi fusta ei mini, n-aţi mai fi lucrat nimic. Colegele, prea ocupate să o bârfească, n-ar mai fi lucrat nici ele. Eu – ce nu lucrez acuma, dar ce n-aş mai fi lucrat dacă o aveam, fie şi numai colaboratoare: toată ziua m-ar fi sunat nevastă-mea la telefon, ca să vadă dacă nu cumva lucrez cu ea împreună. Aşa, e bine pentru noi toţi. Gata, înapoi la lucru. A, să nu uit: candidata mi-a dat telefon azi dimineaţă, mi  s-a părut că tocmai atunci se sculase. M-a pus să ascult în telefon ciripitul păsărelelor la fereastra ei, şi m-a liniştit zicând că nu va depune nici o contestaţie, chiar dacă banca din prepeleacul de concurs era negeluită, şi  s-a ales cu nişte zgârieturi de toată frumuseţea pe fund. Şi că, dacă nu cred, să mă duc să mi le arate.”