Interviu la Radio
România Actualităţi

înregistrare audio
15 minute

Debut poetic în aprilie 2003.
Alte apariţii în reviste:
Versuri:
- Symposionul Ieşean din 4 februarie 2004.
- Atheneum, Vancouver (2004-2005)
- Virtualia 3 (Antologie de cenaclu) (Iaşi, 2004)
- Poezia nr. 4, Iaşi, 2004
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004-2005
Proză:
- Convorbiri Literare, nr. 6, 2004, Iaşi
- Ca şi cum, nr. 0, 2004, Arad
- Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004 - 2005

Volume de versuri publicate:
- Picături de ploaie în deşert, Editura Timpul, 2004
- Cronica lui Ipse şi alte Valentine (umor), Editura Timpul, 2004
- Dedicaţii new-york-eze(umor), Editura Timpul, 2005                                                                                                    - Dicţionar cu umor geto-dacic, Editura Criterion Publishing, 2008
- Canadiada (epopee umoristică), Editura Criterion Publishing, 2009                                                                         - -- Autorul, Editura Criterion Publishing, 2010

- Timpul - Rană sângerândă - Poeţi români în lumea nouă -Antologie concepută de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, 2006

Volum colectiv: Antologia "Exotice", Editura Granada, 2005 (proză)
Publică pe site-ul www.poezie.ro sub pseudonimele Calimero - texte umoristice (poezii, epigrame, parodii, ghicitori), şi Ghiocel - textele "serioase" (poezie, proză scurtă).

La 1 martie 2005 fondează la New York revista lunară de cultură "Conexiuni". Este director al acestei reviste.
 

1. O introducere ca la carte 

Dacă, atunci când mă vedeţi dirijând circulaţia, m-aţi întreba cum mă cheamă, v-aş răspunde: „Sunt subofiţer Chioaşcă Victor, din brigada „Circulaţie” a Poliţiei Capitalei. Vă rog să prezentaţi actele la control!” Dar nimeni nu mă întreabă niciodată cum mă cheamă. Mă mai întreabă unii de ce trebuie să rămână, mă rog, pe loc, când trece nu ştiu ce delegaţie cu sau fără steguleţ, sau cum să ajungă pe partea cealaltă a şanţului adânc care a căpătat denumirea „Pasajul subteran Băneasa”. Aşa că, dacă nu mă întreabă ei, pietonii sau conducătorii auto, îi iau eu la întrebări. Regulamentar, salutând, cu o mână pe chipiu şi cu cealaltă pe carnetul cu amenzi.

 Am pornit-o de jos. La absolvirea şcolii ne-au repartizat după medie. Eu am luat intersecţia dintre Valea Siretului şi Valea Arieşului din cartierul ANL Drumul Taberei. Nu era nici la Universitate, dar nici la Baloteşti, pe DN1. Era o intersecţie de media 5,13. Începuse construcţia blocurilor; străzile astea două erau chiar ca nişte văi săpate de roţile basculantelor. Cinci ani cât am dirijat circulaţia acolo nu s-a produs niciun accident major. Când am fost avansat la intersecţia aceasta de la Băneasa, blocurile erau tot la nivelul de fundaţie. În cinci ani, se lucrase la ele patru luni. Pe lângă felul exemplar în care dirijasem circulaţia intensă de pe şantierul ANL, cred că la avansare a mai contat şi faptul că toţi se fereau – ca de şef – de noua intersecţie de la Băneasa.

În primul rând – pentru că nu mai puteau să fluiere tot timpul. N-aveţi de unde să ştiţi, dar un agent de circulaţie se simte mic, inutil şi lipsit de orice putere dacă nu fluieră tot timpul. În al doilea rând – pentru că intersecţia asta e o minune a geometriei plane turnată pe asflat: semicercuri, linii drepte, iar semicercuri, insule triunghiulare pentru semafoare, linii întrerupte, linii continue, galbene, albe – de să înnebuneşti nu alta. Am făcut noi ceva geometrie la Şcoala de subofiţeri, dar am trecut tangent pe lângă racordări de cercuri cu linii drepte şi alte blăstămăţii la care ne dădeau răspunsul înainte de a ne da grila, că altfel picam toţi la examen.

D-aia zic că s-au ferit toţi când colonelul Reviţchi a cerut voluntari pentru Băneasa. Mă săturasem de şantierul din Drumul Taberei, astfel că am bombat pieptul şi am făcut pasul înainte, salutând cu mâna la tâmplă: „Permiteţi să raportez! Servesc orice intersecţie!” „E o intersecţie grea, Chioaşcă, să te gândeşti de două ori înainte de a opri pe cineva. Vin spre Kiseleff, se duc spre Pipera, se duc sau se întorc de la Snagov, sau de la Corbeanca. Miniştri, deputaţi, fii de miniştri, nepoţi de deputaţi sau senatori. Ai acolo tot tacâmul. Îţi trebuie miros ca să ştii pe cine să opreşti, şi pe cine nu. Să n-aud reclamaţii, că te trimit iar pe văi. Atenţie la coloanele oficiale; un câine vagabond dacă traversează neregulamentar prin faţa lor ... şi ăla eşti. S-a-nţeles?”

În Poliţie, dacă nu zici repede „Am înţeles, să trăiţi!” chiar dacă n-ai înţeles totul, sau dacă n-ai înţeles nimic, degeaba înţelegi mai târziu. Cercurile alea, stopurile în jdemii de faze, virajele în toate direcţiile nu le-am înţeles nici acum, după două luni de la inaugurarea pasajului, cu Boc şi Berceanu trecând prin el, şi eu dirijând totul, mândru, pe deasupra lor. Cum să nu mă simt mândru? Mai ales când opresc bătrânicile care se duc sau vin de la piaţă, şi care cred că mai pot traversa aşa, dintr-o dată, ca pe timpuri. „Imprudenţa costă, mamaie! Stai pe insulă până se face şi al doilea verde, şi admiră şi matale realizarea asta de tehnică înaltă care a săpat un şanţ atât de adânc. Nu e păcat să mori călcată de maşini, când ai la îndemână gripa asta nouă?”

Au început să mă cunoască toţi pietonii din zonă. Aproape toţi posesorii de Dacia 1300, 1310 şi Dacia Nova au luat deja câte o amendă de la mine. Cu ei merg la sigur: 90% din ei nu au mai trecut pe la Inspecţia Tehnică Anuală de când costa 100 lei în bani vechi. Trei Dacii 1300 n-au mai pornit după ce le-am oprit, aşa că am pe ce scrie tichetele de contravenţie.

Mai e ceva. Deşi e iarnă şi geru-i mare, prin intersecţie trec foarte multe tipe dezgheţate foc. Le mai fluieră câte unul, dar nimeni nu le fluieră atât de tare cum le fluier eu. Pe cele care schimbă un trotuar cu altul, în funcţie de sensul pe care e traficul mai intens, le ajut cu plăcere să treacă strada. Ele mă iubesc cel mai mult, mult mai mult decât pe colegii de la “Moravuri”. Dar n-aş vrea să le vorbesc aici de rău, când, de fapt, mă am bine cu ele. Sunt şi ele nişte participante la traficul rutier. Când pe jos, când pe sus. Dacă respectă viteza legală şi culoarea roşie a stopului, ce treabă să am eu cu ele? Fără ele, fără covrigăria de lângă aeroportul “Băneasa” şi fără restaurantul “Cocoşatu”, intersecţia asta a mea nu s-ar deosebi prea mult de cea din Drumul Taberei, sau de cele din Urziceni, sau din Mizil.

La salariu nu mi-au adăugat nimic. Doar un spor de complexitate, unul pentru tehnică nouă şi unul pentru lucrul la înălţime. V-am spus doar că dirijez circulaţia deasupra unui şanţ adânc de 15 metri, prin care trece DN1. Era totuşi o promovare, dar nici bucuria promovării n-a fost de lungă durată.

La două zile după ce bombasem pieptul şi căpătasem intersecţia de la aeroport, pe când eram la simulator şi exersam timpii semafoarelor de acolo, m-a chemat la el colonelul Reviţchi. M-am bucurat că scap de ora de simulator, că mă tâmpiseră butoanele alea. Bucurie scurtă, cum am mai scris mai sus. De fapt, dacă mă gândesc bine, toate bucuriile sunt scurte, şi numai orele de serviciu sunt lungi şi plictisitoare.

– Chioaşcă, uite de ce te-am chemat. Acum, că ai ieşit din noroaiele din Valea Arieşului, cred că îţi dai seama că nu trebuie să te opreşti într-o intersecţie. Fie ea cât de importantă, cu nu-ştiu-câte benzi, o intersecţie e doar o intersecţie. Nu rămâi pironit în ea. Aştepţi verdele, şi mergi mai departe. Tu trebuie să ajungi departe, Chioaşcă; acolo, departe, e viitorul tău. În fiecare joi seara, la ora 19, te prezinţi la Centrul Cultural al Ministerului, pe Cheiu’ Gârlei. Au nevoie de cadre tinere, de nădejde, ca tine, la cenaclul „Poliţia literară”. Te duci, faci ce-ţi spun ăia acolo, şi ai viitorul asigurat: nu te mai mută nici dracu’ din capitală. Dacă te afirmi, eu cu mâna mea îţi aprob apartament de serviciu cu două camere. S-a-nţeles?

– Am înţeles, să trăiţi! Servesc Poliţia Română, voi servi şi „Poliţia literară”! Numai să nu fie în Drumul Taberei, la ANL, că blocurile acelea nu vor fi gata niciodată.

Am ieşit de la colonelul Reviţchi mai cătrănit decât de la examenul de „Geometria străzii”. Măcar la ăla ştiam că o dădusem în bară. Dar acum, deşi ştiam că am făcut bine acceptând şi pacostea asta cu cenaclul literar, simţeam că mai rău de atât nici că se putea. Situaţia era disperată: ca în cazul unui accident cu victima în mijlocul intersecţiei. Cu gramatica stăteam rău de tot: pe tot timpul şcolii o dusesem din corigenţă în corigenţă la „Limba şi literatura română”. Ce ştiam eu să scriu? Rapoarte de tură. „Azi, o bicicletă condusă imprudent de un puşti de 11 ani, venind în viteză pe Valea Arieşului, nu a respectat semnul de cedează trecerea şi a intrat în plin într-un câine comunitar care vagabonda regulamentar pe Valea Siretului. Puştiul s-a ales cu un genunchi julit, roata din faţă făcută opt şi cu punga de seminţe risipită în toată intersecţia. Câinele a schelălăit puţin, dar şi-a putut continua drumul. S-a discutat cu părinţii puştiului ca să-i bage în cap semnele de circulaţie. Se va urmări îndeaproape situaţia, astfel ca accidente de acest fel să nu se mai repete, şi ca intersecţia Valea Siretului - Valea Arieşului să rămână intersecţia sigură care a fost şi va fi întotdeauna. Semnat: subofiţer Chioaşcă Victor”.

Atâta ştiam să scriu, atâta şi trebuia. Doar nu intrasem în Poliţie ca să scriu romane, sau poezii, sau piese de teatru. Când mai greşeam la rapoarte, mă mai corecta Nina, de la servicii, la care mă duceam să mi le bage pe calculator. Mai o virgulă, mai un acord. Îmi explica ea regulile, dar îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe amândouă. Eu eram atent numai la genunchii ei. Când a văzut că-şi pierde timpul în felul acesta, Nina s-a hotărât să şi-l piardă într-un mod mult mai folositor: a acceptat să ne întâlnim. De trei ani ieşim în doi, sau în patru, cu Stănel, colegul meu de apartament de serviciu cu două camere, subofiţer şi el, dar la „Moravuri”, şi cu Patricia, casieră la Carrefour, care se îngrijeşte de felul în care Stănel îşi cheltuieşte leafa ca să aibă tot ce-i trebuie. Dar o să vă mai povestesc şi despre Stănel, şi despre Patricia, şi mai ales despre Nina. Nina, soarele serilor mele libere, lumina week-end-urilor mele la iarbă verde, sau la munte, cea pe care am luat-o la mare, la Saturn, la mare la greci, la mare la turci, la mare la croaţi, la Balaton la unguri, mă rog, peste tot. Nina, cea care cunoaşte la perfecţie limba română, ba chiar şi engleza şi franceza la nivel de scris. Mai puţin oral.

Joi m-am dus la cenaclu, cu inima strânsă şi cu un bloc-notes format A4, dăruit de Nina şi adus de Patricia de la Carrefour, de la Solduri. M-a dus Stănel cu Loganul şi cu fetele, că era în timpul serviciului lui. M-au lăsat la cenaclu şi ei s-au dus la „Caru cu bere”. Mai bine mă specializam şi eu pe târfe şi proxeneţi; cu intersecţiile astea uite în ce belea intrasem. Nu mai spun că lui Stănel îi decontau şi consumaţiile la restaurante sau la baruri...

Am intrat. Erau vreo 10-12, unii în uniforme, altele în civil. Civilele arătau mai toate bine, şi la decolteuri, şi la genunchi. Sigur că aţi observat că am o slăbiciune pentru genunchi: o tipă poate să aibă picioarele mai naşpa, mai slăbănoage sau mai strâmbe, dar genunchii arată întotdeauna bine câtă vreme tipa stă aşezată. Aş putea merge şi mai departe şi să spun: o tipă e întotdeauna bine când e aşezată.

Scaunele erau şi ele aşezate în semicerc, şi aveau braţe cu suport pentru scris, ca nişte măsuţe. În mijloc, cam ca mine în intersecţie, stătea un general, mi se spusese că e în retragere. M-am prezentat:

– Sunt subofiţer Chioaşcă Victor, din brigada „Circulaţie” a Poliţiei Capitalei. Vă rog să prezentaţi actele... pardon, actele nu vi le mai cer, că ne-au controlat legitimaţiile la poartă.

Generalul, sau scriitorul, sau profesorul – ce o fi fost – a zâmbit blând:

– Bun venit, Chioaşcă Victor de la „Circulaţie”. Asta ne mai lipsea. Avem aici membri de la „Criminalistică”, de la „Judiciară”, de la „Moravuri”... De la „Circulaţie”  n-aveam pe nimeni. Victor Chioaşcă – cred că merge ca nume de scriitor. Nu va trebui să-ţi alegi pseudonim. Sună viguros, cred că vei scrie proză realistă. Ceva experienţă literară?

– Nu prea, domnule general. Am trăit cam singuratic într-o intersecţie noroioasă, de şantier, din Drumul Taberei. De mâine sunt promovat în intersecţia de la Aeroportul Băneasa. Am recitat la şcoală, prin a IV-a, „Noi vrem pământ”. Cam slăbuţ la gramatică.

– Aici ne spunem pe nume, Victoraş. Fără grade. Sunt Simion Arnăutu: zece romane înainte de 1989 – toate vândute; trei după 1990 – toate în librării. Nu puteam să las să se risipească experienţa aceasta a mea; de aceea sunteţi aici, la cenaclul „Poliţia literară” cu sprijinul larg al Ministerului şi al DGP Bucureşti. Vom arăta ţării, lumii întregi, că Poliţia Capitalei se luptă nu numai cu infractorii şi criminalii, cu cei fără-de-lege, cu câinii vagabonzi, cu târfele vagaboande, dar ţine să ofere tuturor locuitorilor patriei, fără deosebire de gust, literatură de calitate în volume bine legate pe cheltuiala Ministerului.

Simion Arnăutu a continuat, de data asta adresându-se tuturor:

– La partea de gramatică a limbii române, vom discuta astăzi despre virgula dintre subiect şi predicat. Care virgulă nu trebuie să fie acolo, să fim bine înţeleşi. În partea a doua vom vorbi despre Jurnal. Jurnalul ca gen, sau sub-gen literar. Cum majoritatea sunteţi debutanţi în ale scrisului, cred că un bun început ar fi, pentru fiecare din voi, să ţineţi un jurnal zilnic.

La prima parte am fost numai ochi. I-am aţintit pe o roşcată tunsă scurt, poliţieneşte, ce inspira, literalmente, cuvintele profesorului. Pieptul îi sălta ritmic şi, în acelaşi timp, elastic. Îşi încrucişa, nervoasă, când stângul peste dreptul, când dreptul peste stângul. Nota totul, iar când pierdea ceva din spusele profesorului, se întorcea când spre cel din dreapta – un capitan cam ne-antrenat şi cam rotofei, cum sunt toţi cei de la partea sedentară –, când spre o tipă spălăcită, cu părul cam rar şi cu pantalonii de stofă groasă, largi ca pe vremea bunicii. N-am prea dat importanţă locului virgulei – aveam să mă bazez tot pe Nina ca să mi le corecteze şi să mi le pună cum ştie ea mai bine. Dar am aflat, când generalul i-a răspuns la o întrebare, că pe roşcată o cheamă Sonia Clopotaru. De tras clopote nu ştiu dacă era loc, pentru că avea verighetă la mână.

La pauză, Sonia a venit glonţ la mine.

– Ascultă, Cireaşă...

– Chioaşcă, să trăiţi... aşa de bine precum arătaţi...

– Victoraş, cum  vei şti tu unde să pui virgula, dacă m-ai dezbrăcat de vreo cinşpe ori în cursul orei? N-ai mai văzut laborantă criminalistă în civil? Sonia mă cheamă, ai auzit. Zi-mi şi tu pe nume, că îmi scrântesc limba dacă-ţi zic Chişcă. Ai trăit în pădure acolo, în Drumul Taberei?

Nu ştiu ce credeţi, şi nici n-am cum să aflu ce credeţi despre chestia asta, dar mie nu mi s-a întâmplat decât foarte rar să nu mă culc, în maximum două zile, cu o tipă care vine la mine şi mă admonestează că o dezbrac din priviri.

Părea să mimeze o supărare. Dar ochii o dădeau de gol, spunându-mi că glumeşte. Jucăuşi, negri, mici şi rimelaţi. Nu mai spun că şi acum, când se desfăşurase pe verticală, picioarele erau tot frumoase, cu muşchi alungiţi, ca de baschetbalistă, sau de alergătoare de sprint. Se balansa când pe unul, când pe altul, de-ai fi zis că e gata să ia startul în orice moment. Coapsele şi şoldurile îi erau doar uşor arcuite, ca în curbele de pe autostrăzi în care poţi merge liniştit cu 120-130 la oră fără teamă că vei ieşi în decor. Sânii ei mici împingeau nişte cupole semi-sferice şi semi-transparente printr-o bluză transparentă bine, astfel că nu trebuia să mă chinui să ghicesc cam pe unde sunt sfârcurile.

– Femeia potrivită la locul crimei. Dacă tu nu-i scoli, atunci înseamnă că sunt morţi de-a binelea. Te-au adus cu forţa, ca pe mine, sau eşti aici ca să venim noi cu drag şi voie bună la cenaclu?

– Uite, Victore, mie începe să-mi placă cum gândeşti. M-am săturat de glume proaste cu trasul clopotelor. Aşa încep toţi. Sau, majoritatea. Şi pe urmă constaţi că habar n-au de chestia asta. Domnule! Nu te pricepi, nu te bagi! De ce să încurci lumea degeaba? Ceva trecătoare prin intersecţia ta? Că vezi că eu... şi îmi arătă din priviri verigheta care deja îmi stătea în ochi şi în gât.

– O prietenă de trei ani... de fapt de 23. Foarte bună la gramatică şi, în general, la limbi. În rest – muncă şi iar muncă. Domnul Clopotaru e gelos? Te lasă să scrii liber?

Văzând că se apropie de noi căpitanul cel rotofei şi tipa aceea spălăcită, Sonia îmi luă bloc-notesul şi, făcându-se că îmi corectează singura propoziţie pe care o scrisesem: „Nu se pune niciodată virgulă între subiect şi predicat”, adăugă, dedesubt: „Există, totuşi, situaţii excepţionale în care e loc şi pentru virgulă între subiect şi predicat”. La sfârşitul frazei nu puse punct, ci puncte de suspensie, urmate de un număr de telefon mobil.

În timp ce scria, se aplecase astfel încât să-mi ofere cel mai potrivit unghi pentru a-i privi adânc decolteul. Certitudinea ucide – dar nu întotdeauna. Sutienul era, într-adevăr, transparent şi cu semicupă. Sfârcurile erau exact acolo unde le ghicisem prin bluză. Am scăpat teafăr, doar un pic mai emoţionat.

Deşi capul îmi era plin de idei, au încăput şi cele pe care le-a expus generalul Arnăutu în lecţia despre „Jurnal”. Poate că au ajutat la fixarea lor şi întrebările pe care le-a pus, tot timpul orei, Sonia. „Cât de intime pot fi gândurile pe care le transcrii într-un jurnal?” „Poţi da nume, adrese sau profesiuni fictive celor despre care scrii, pentru a le proteja identitatea?” „Ne menţinem la general, sau dăm cele mai amănunţite detalii, astfel încât cititorul să simtă ce simţim şi noi, ca autori, în situaţiile descrise?” „Poate fi incriminat cineva, şi adus în faţa legiuitorului, pentru faptele descrise într-un jurnal?”

La unele întrebări, privirea Soniei se rotea încet peste semicercul cu scaune şi poposea un pic mai mult asupra mea. Nu ştiu dacă am înţeles tot ce vroia să spună cu întrebările acelea, dar am băgat numărul ei de telefon în mobilul meu, cu numele Sebastian. Asta pentru că Arnăutu tocmai menţiona „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, jurnal care făcuse oarece vâlvă prin referirile la unul Mircea Eliade. Apoi, după ce am memorat numărul ei de telefon, l-am şters cu pixul, înnegrindu-l pe foaia din bloc-notes.

Eram oare vinovat faţă de Nina? Îmi spuneam că nu. Privitul nu e faptă, nu e păcat; ce e frumos îi place şi lui Dumnezeu, nu? Păcătuisem tot atât cât păcătuiam când îmi lipeam ochii de vreo tipă bine care trecea pe stradă pe lângă mine. Eram aproape sigur că păcatul stă doar în faptă, iar de la privitul pe stradă, sau în decolteu, până la faptă, era o cale lungă. Şi, la urma-urmei, nu îi cerusem eu numărul de telefon. Da, dar o întrebasem dacă o lasă soţul să scrie liber, dacă e gelos sau nu. Asta unde s-o pun? Nu era nici privire – nevinovată, sau lacomă –, dar nici faptă. Era între. Era ca o intenţie. Dar, mă gândeam: nu amendezi pe nimeni doar pentru intenţia de a traversa strada pe roşu. Dacă era cineva vinovat, acela era colonelul Reviţchi şi ideea lui tâmpită de a mă trimite la cenaclu. Punct.

S-ar putea să fiţi miraţi, dacă aţi citit până aici, de faptul că transcriu tot ce-mi trecea atunci prin minte. Dar asta ni s-a cerut, asta fac. „Într-un jurnal, autorul analizează tot timpul ceea ce face, ce fac ceilalţi, ce se întâmplă lângă el – la serviciu, în familie, în concediu – sau pe scară largă – societate, univers, existenţă umană. Totul trebuie trecut prin filtrul acesta personal. Nu scrii ce scriu ziarele, sau, dacă totuşi scrii despre un eveniment politic important, atunci spui ce gândeşti tu despre el, nu reiei ideile altora. Cititorul te citeşte pe tine, nu vrea ce au scris alţii în ziare, sau ce au comentat alţii la televizor”.

Asta e. Dacă nu v-aţi dat seama până acum, spun aici, la pagina a şasea, sau la a cât-a va fi în volum, că eu scriu – şi voi citiţi – un Jurnal. Poate că asta nu v-a fost clar datorită faptului că sunt la primul, deci începător. Deşi încerc să aplic tot ce ne-a învăţat generalul Arnăutu, e probabil să nu reuşesc. De exemplu, Arnăutu ne-a zis ca în partea introductivă să ne prezentăm. Ca să ştie lumea – cititorii – cine scrie acel jurnal. Când e vorba de un scriitor cunoscut, ca Mihail Sebastian, sau ca Paul Goma, respectivul nu se prezintă în introducere. Toată lumea ştie despre cine e vorba – de pe copertă. Dar la necunoscuţi ca noi, e absolut obligatoriu să dăm un minim de date: nume, ocupaţie, localitate. Adresa nu e necesară – aşa a zis Arnăutu. Aşa a zis – aşa am şi făcut. Am început prezentându-mă regulamentar: nume, funcţie, loc de muncă. Am precizat şi intersecţiile: şi cea anterioară, şi cea actuală. Mi-am prezentat şi prietena actuală. E drept că toate astea mi-au luat cam mult, şi că aproape şase pagini sunt cam mult pentru o introducere într-un Jurnal. „Nu pierdeţi prea mult timp cu introducerea. Cititorul nu trebuie pierdut, ci atras de primele pagini. Căutaţi să intraţi cât mai repede în miezul lucrurilor şi, ajunşi acolo, analizaţi totul, în cele mai mici detalii. Imaginaţi pe lângă situaţiile reale. Puneţi-vă într-o postură în care nu veţi fi, poate, niciodată: de preşedinte al SUA, sau al României; de cosmonaut, sau de sclav din secolul II Î.C.; de iubit al Angelinei Jolie, sau al Elenei Udrea. Şi apoi, elaboraţi asupra situaţiei: ce aţi face, ce decizii aţi lua, cum v-aţi comporta. Asta doar ca o idee” – încheiase, mulţumit de sine, Arnăutu.

Cam asta încerc să fac şi eu. Prea multe nu mi s-au întâmplat în cei cinci ani petrecuţi în intersecţia din Drumul Taberei. Ar fi fost bine dacă s-ar fi întâmplat, pentru că, tot Arnăutu, în aceeaşi lecţie, ne-a sfătuit să face dese referiri la experienţa noastră trecută. Introspecţii în trecut – parcă aşa a spus. Ferice de Sonia: ea poate să scrie despre o mulţime de victime lăsate în urmă. O mulţime de cadavre. Dar nu numai despre trecut; ne-a mai zis Arnăutu să scriem gândindu-ne şi la viitor. La ce ne aşteaptă. Ce să ne aştepte? O nouă intersecţie în cazul meu, un nou cadavru în cazul Soniei Clopotaru.

Pe mine mă aştepta atunci, când am aflat că trebuie să scriu un Jurnal, intersecţia de la Aeroportul Băneasa. Mă mai aşteptau şi Nina, şi Stănel, şi Patricia, care la ora aceea terminaseră masa la „Caru cu bere” şi beau la „Semiramida”, plângându-mi de milă. Mă mai aştepta şi corvoada scrierii acestui Jurnal.

Sonia nu mă aşteptase: plecase, aruncându-mi zâmbetul ei jucăuş şi oarecum complice. Ieşind în urma ei, am văzut-o urcând într-un Audi alb şi pupându-se decent cu cel de la volan. Vroia să înţeleg că e soţul, şi i-am mulţumit în gând pentru că m-a ajutat să evit alte ipoteze care ar fi putut să-mi treacă prin minte. Deşi, pentru Jurnalul pe care trebuia să-l încep, n-ar fi fost chiar rău să am cât mai multe ipoteze, şi să intru la cât mai multe idei. Că aşa ne spusese generalul Arnăutu.

2. Non-stopul cu gazelă neagră şi marmură albă

Azi e vineri. 20 decembrie 2009. Trebuia să scriu şi ieri, pentru că ieri a fost o zi mare: ieri am început să dirijez circulaţia la Băneasa. Dar ieri n-am avut chef. Erau prea multe lucruri noi: intersecţia, timpii semafoarelor, trecătoarele, noul meu coleg de echipaj. Spuneţi şi voi: când faci cunoştinţă cu o tipă, o cunoştinţă fierbinte, îţi stă gândul la jurnal? Nici vorbă. Nu te grăbeşti să consemnezi ce-şi-cum. Ştiu că nu aşa ne-a instruit generalul Arnăutu. El a zis să fim mereu pe fază. Să scriem tot, că poate, cine ştie, ceea ce ni se pare lipsit de importanţă astăzi, atunci când scriem, va căpăta relevanţă – aşa a zis, relevanţă –, se va vădi important cândva, în viitor.

De exemplu, mie mi s-a părut irelevant că ieri, la ora 6 dimineaţa, când am debarcat în intersecţie din Loganul condus de Nicu Jercan, am zărit un tip care dădea din mâini în mijlocul intersecţiei. Chiar am vrut să-l întreb pe Nicu ce e cu ăla şi de ce dă din mâini. Dar şi tipul, şi Nicu, au dispărut imediat. Nicu se grăbea la Non-stopul din colţ. Apucase să-mi povestească pe drum că în fiecare dimineaţă îşi ia acolo cafeaua pe burta goală.

Haideţi să vă povestesc ce ştiu despre Nicu. Nicu Jercan– colegul meu de echipaj. În primul rând – Nicu e cam într-o ureche. Asta i se trage de la fluierat şi de la zgomotul claxoanelor. Timp de doi ani, cât a durat săparea şanţului de la Băneasa, zgomotul asurzitor, ca să nu mai vorbim de stress, îl surzise pe Nicu de o ureche, iar pe fostul lui coechipier – de amândouă. Încadrat la invalidiate de gradul II şi dotat cu proteză auditivă, Vasilescu Ilie, colegul lui Nicu, fusese tras pe dreapta la intrarea Secţiei 2 de Poliţie. Nicu ar fi putut să profite şi el, să se prefacă surd şi de urechea zdravănă, şi să capete şi el vreo uşă de intrare, sau o sală de aşteptare în care să facă ordine. „Nu puteam să fac una ca asta” – mi-a explicat el. „Nu puteam să las de izbelişte o intersecţie importantă ca Băneasa – mai ales acum, că se modernizase. Şi, mai mult decât atât, nu puteam să las Non-stop-ul ăsta din colţ, deschis zi şi noapte ca şi decolteul patroanei. La început, acum vreo 3-4 ani, la Fatima serveam numai cafeaua. Arabică, tare, venită prăjită bine din Etiopia. Neagră ca bastonul de circulaţie. Netedă la piele ca şi el. O serveam dimineaţa. Mai rar – câte un croissant. Dar n-a trecut mai mult de o săptămână până când mi-am dat seama că dincolo de decolteu e un suflet mare, care mă poate face să uit balamucul continuu din intersecţie şi să aflu mai multe despre sălbăticia ţinuturilor africane. Îl lăsam pe Vasilescu – cum o să te las şi pe tine, Victore – şi îmi luam cafeaua pe burta goală cu Fatima. Mă aştepta fierbinte! Câte nu ne-am povestit! Câte n-am de povestit! Câte o să mai am de povestit! De aceea mă prefac că aud cu ambele urechi, Victore! Vin pe la 10. Şi-aşa acum nu mai e ca pe timpuri, când nu era pasajul. Atunci nu mai pridideam, şi eu, şi Vasilescu, fluierând tot timpul şi trăgând pe dreapta. Acum putem face cu schimbul. Adică, nu chiar tot. Să nu înţelegi că putem face cu schimbul la Fatima. Să nu te pună dracul să te dai la ea! Cred că nici n-ai avea şanse, ea ţine la mine, şi eu la ea.”

Aşa era. Puteam – şi chiar aveam instrucţiuni – să facem cu schimbul. Unul să dirijeze circulaţia, celălalt să dea amenzi. Numai că Nicu bea vreo trei cafele, lungi de câte o oră. Planul de amenzi avea să sufere. Fără să vrea, Fatima sărăcea bugetul ministerului şi al statului. Zeci de maşini poluau aerul interseciei şi al patriei, în vreme ce Nicu se iniţia în gravele probleme ale Africii: subnutriţia, deşertificarea şi epidemiile de tot felul.

Tot ieri, pe la 11, între cafeaua a II-a şi a III-a a lui Nicu, m-am dus şi eu la Non-stop. Dacă nu mă spuneţi lui Nicu, vă mărurisesc aici că n-am regretat. Am înţeles pe deplin devotamentul său pentru intersecţia de la Băneasa. Fatima m-a întâmpinat de parcă aş fi fost un sinistrat venit după ajutoare. Sandviş cald, încălzit la microundele care veneau de peste tot, mai ales din ochii ei negri, umbriţi de gene uriaşe, ca nişte evantaie. Suc rece, natural, fără adaus comercial şi de zahăr, aburind un pahar de cristal. Buze roşii, senzuale ca la orice africană care nu are nevoie de Botox. Sâni răsfrânţi, atât cât le dădea voie să se răsfrângă un halat alb, lipit de şoduri, de coapse şi de privirea oricui intra în Non-stop. M-a ghicit după chipiu şi după cum înţepenisem lângă galantar. Era clar că nu cunoscusem până atunci minunile Africii. Vorbea oarecum cântat, deşi nu citisem pe nicăieri că gazelele cântă.

– Să ai grijă de Nicu, Victor. Victor, nu-i aşa? Nici nu ştii ce coleg bun ai căpătat. Bun şi înţelegător. Pe mine mă ascultă orbeşte. Asta când îi vorbesc în urechea stângă. De aceea mi-e frică, de aceea îţi zic să ai grijă de el: dacă vine vreun camion din dreapta –  e mort. Şi noi doi, eu şi cu Nicu, mai avem multe să ne spunem. Nu ştiu ce m-aş face dacă ar muri în intersecţia asta blestemată! N-aş mai putea să mă uit spre ea, aşteptând clienţii, sau aşteptându-l să vină la cafea. Aşa-i că-i bună cafeaua?

– Fatima, când mă gândesc ce fadă e cafeaua de la supermarket, înţeleg de ce Nicu stă mai mult pe la tine. Da’ mi-a zis să nu mă dau prea mult la tine; am spus asta doar ca un compliment. Îi pui întăritoare? Adică, în cafea...

– Foarte puţin. De când cu intersecţia asta nouă, Nicu e cam stresat. O fi şi vârsta, dar eu nu vreau ca el să observe. Eu o să ţin la el şi când o surzi de tot, sau când o să-i facă rău cafeaua. O să-i reduc treptat porţia: întâi la două pe zi, apoi la una, apoi la una pe săptămână. E un om şi jumătate acum, o să-l iubesc şi când va rămâne doar jumătatea.  

Cafeaua pe care mi-o servise Fatima era aromată şi tare. Nu ştiu dacă era tare pentru că îi pusese întăritoare. Oricum, eu eram nou în intersecţie, nu putea să mă bănuiască de stress. Iar ce vedeam, de la măsuţa de după galantar unde o savuram, era cu mult peste ceea ce aş fi putut vedea dirijând circulaţia în Drumul Taberei timp de 100 ani. Era clar că mă punea la încercare. Şi când se apleca să ia o sticlă de cognac „Unirea” de pe raftul de jos, şi când se înălţa pe vârfuri ca să tragă un pachet de LM roşu scurt de pe raftul de sus. Geografia continentului negru îmi arăta atunci părţile necunoscute, petele lui negre. Ca la un safari, cutreieram savane, sau intram în junglă urmărind o sălbăticiune care mă ademenea, dar de care ştiam că trebuie să mă ţin departe. Era un safari fără puşcă. Un documentar pentru Discovery. Plin de respect – nu atât pentru că Nicu mă rugase să mă ţin departe, ci pentru că felul în care Fatima vorbea despre relaţia lor impunea, într-adevăr, respect.

Era clar că socoteala din intersecţie nu se potriveşte cu aceea de la Non-stop. Venisem cu ideea că Nicu se distrează şi el cum poate, pe lăzile de ambalaje din magazia Non-stopului, ca să mai uite de claxoane, de vânt şi de ploaie, şi de o nevastă cicălitoare. Şi, când colo, o vedeam pe Fatima plină de dragoste pentru el, gata să-l apere de orice pericol. Când am cerut voie la toaletă, am rămas ca la frizer în faţa oglinzii. De fapt în faţa oglinzilor. Toaleta „numai pentru personal” era o sală de baie în toată regula, mare cât jumătate de magazin. Avea jacuzzi, bideu, masă de masaj, pat king-size, marmură şi oglinzi de jos până sus. Dacă nu vă miră chestiile astea, şi vă aşteptaţi să le găsiţi într-un hotel de la patru stele în sus, gândiţi-vă în câte Non-stopuri aţi văzut astfel de băi complet echipate. Nicu nu se chinuia, şi n-o chinuia pe Fatima pe lăzi cu bere Skol, sau cu Pepsi-cola, sau pe saci cu zahăr sau făină. Era primit aici ca un zeu al Poliţiei române. Iar vestala aceea neagră deschidea acel sanctuar numai şi numai pentru el. Mă rog, şi pentru mine. Dar asta numai aşa, demonstrativ. Era clar că n-o să mă bucur de onorurile de care se bucura Nicu. Clienţii obişnuiţi nu aveau acces la sala de baie. Ca să intri acolo, ca musafir, trebuia să fii agent de circulaţie, să dirijezi circulaţia în intersecţia de la Băneasa şi să te cheme Nicu Jercan. Îndeplineam doar primele două condiţii. Şi, ca să fim înţeleşi, aveam de gând să împart cu Nicu doar intersecţia.

Deşi n-o să vă placă, o să mai zăbovesc un pic la tronul de marmură, şi o să vă spun la ce am reflectat stând pe el. M-am gândit la un lucru la care precis că nu vă gândiţi: toaletele publice din Bucureşti. Problema e foarte importantă nu numai pentru noi, agenţii de circulaţie. Toaletele publice sunt mai rare în Bucureşti decât etiopiencele cu siluetă de model care deschid Non-stopuri în România. Cică, înainte de Revoluţie, ar fi fost o mulţime – de toalete publice, nu de etiopience –, dar au dispărut, ca şi alte lucruri folositoare şi plăcute (combinate, fabrici şi uzine, meciuri de fotbal jucate ziua – şi nu spre miezul nopţii –, statul la coadă). Acele toalete publice – fie că au fost demolate, fie au fost transformate în buticuri.

Cât timp am dirijat circulaţia în şantierul ANL din Drumul Taberei, problema asta nu m-a stresat prea mult. Un timp am folsit W.C.-ul şantierului, oarecum abordabil pentru un cadru curajos al Poliţiei române. Neavând în dotare mască de gaze, a trebuit să renunţ la aceste acte de eroism, şi să utilizez mediul ambiant şi ecologic. Bălăriile înalte care creşteau nestingherite pe şantier îmi furnizau un camuflaj perfect. E drept că riscam să fiu fotografiat din satelit: ruşii sau americanii erau desigur interesaţi de avansul lucrărilor pe şantierul ANL. Dar îmi asumam riscul. Şi nu cred să fi apărut vreo poză de-a mea pe Google în ipostaze fireşti pentru un cetăţean obişnuit, dar neregulamentare la un subofiţer al Poliţiei române.

Ei, în Băneasa, poarta de intrare cea mai importantă a capitalei, lipsa unui W.C. public era un obstacol pentru oricine ar fi dirijat intersecţia. Trebuia să-i fiu recunoscător colegului Nicu Jercan care se orientase la faţa locului şi rezolvase problema. Aşa cum uneori, când stau pe tron, mă gândesc la Ştefan cel Mare, la Mihai Viteazul, la Matei Basarab şi la alţi înaintaşi de-ai noştri care au ctitorit în această ţărişoară sate, oraşe, drumuri, crame, mânăstiri pentru urmaşii-urmaşilor lor, tot aşa mă gândeam ieri, plin de admiraţie, la Nicu Jercan, înaintaşul meu în Băneasa, şi la minunea de baie pe care o ctitorise pentru el Fatima, baie pe care aveam s-o folosesc şi eu în timpul serviciului. Şi mă mai gândeam că el, colegul meu, trăia mai bine decât oricare din generalii din Poliţia română: iubit şi răsfăţat, ceea ce-l face pe jumătate surd la frământările noastre, ale celor din Poliţie, privind acţiunile guvernului de a ne reduce sporurile, salariile şi pensiile. Aproape surd la cicălelile nevestei, şi la năzbâtiile celor doi băieţi, la liceu sau acasă. Îmbătrânit frumos în grad la 45 ani, fără altă perspectivă decât surzirea şi de cealaltă ureche, Nicu Jercan trăia fără grijă pe două continente: unul poluat, stresant, reprezentat prin intersecţia de la Băneasa. Celălalt – sălbatic, fierbinte, pur, neatins de oameni peste tot – reprezentat de oaza cu havuz şi bideu de marmură de la Non-stopul Fatimei. 

3. Nişte vorbe urâte

Azi e sâmbătă 21 decembrie. Prima sâmbătă în intersecţia de la Băneasa. Nicu opreşte Loganul în faţa Non-stopului Fatimei şi rămâne acolo. Mergând pe jos, îl zăresc de departe pe tipul care era şi ieri în intersecţie. De data aceasta nu mai am niciun dubiu: tipul dirija circulaţia! Îşi pusese şi o vestă galbenă, reflectorizantă. Avea şi mănuşi albe. Îi lipseau doar bastonul şi şapca. De departe părea chiar un agent de circulaţie care îşi făcea treaba, conştiincios, în postul ce-i fusese repartizat.

Mă opresc lângă bancomatul de la Bancpost şi îl observ. Gesturi precise. Întoarceri hotărâte la 90 grade, atunci când schimbă „calea liberă”. E clar că nu face asta pentru prima dată: are exerciţiu. Cum? De unde? Auzisem de tipi din aştia, exchibiţionişti, care mai rău încurcau traficul decât să-l regleze. Numai că omul meu ştie foarte bine ce face. Prelungeşte timpul pe care virează spre aeroport cei care vin dinspre Pipera. Observasem şi eu, ieri, că acel timp era prea scurt şi lăsa să treacă prea puţine maşini, formând cozi la orele de vârf. Fusesem chiar mulţumit că automatele mai lasă loc şi pentru noi, agenţii, şi că leafa noastră nu e deocamdată în pericol. Ca să nu mai vorbesc de amenzi: încă nu s-au inventat automate care să oprească maşinile ruginite, sau pe cele care scot fum ca furnalele, sau să ceară actele la control, sau să-i pună pe şoferi să sufle în fiolă.

Mă apropii de omul meu, pe la spate, ca să fiu sigur că nu are timp să dispară, ca ieri. Probabil că ieri ne văzuse coborând din Logan. Îl iau ca din oală.

– Ce faci dumneata aici?

Îmi răspunde liniştit, plin de importanţă, fără să-şi întrerupă „lucrul”:

– Dirijez circulaţia. Traficul trebuie fluidizat. Optimizat. Am pus acasă pe calculator...

– Măi omule, n-ai voie să faci asta. Pentru asta trebuie să fii angajat al Ministerului de Interne, al Poliţiei. Trebuie să ai şcoală, să fi lucrat pe simulator. De unde ai vesta?

– Domnul Vasilescu, ce om bun! Numai vorbe frumoase! Când lipsea domnu’ Nicu, domnu’ Vasilescu mă lăsa să dirijez. Zicea: Grigoraş! Cinci minute – nu mai mult, că-mi pierd pâinea. Cinci minute, pentru 50 lei noi, merita, nu-i aşa? Vesta mi-a dat-o gratis. Ce vestă frumoasă! Vorbe frumoase! Stau cu ea şi la calculator, când programez...

– Vasilescu te lăsa să dirijezi aici? Şi Nicu ştia?

– Ştia şi domnu’ Nicu, dar dumnealui nu mă lăsa. Mă lăsaţi şi pe mine? Încă cinci minute, poate prind şi trafic mai mare...

Mă uit mai atent la el. Îi lucesc ochii în cap. Stă gata să plângă. E ca un copil care-şi doreşte o jucărie, şi care ar fi face totul pentru ca să o capete. Văzute de aproape, hainele arată aproape jerpelite de atâta purtare. Jerpelite, dar curate. E proaspăt bărbierit. Un miros de after-shave bun ajunge până la mine. E slab, străveziu. Un balonzaid de modă veche, trecut probabil prin Revoluţie şi prin multe curăţătorii, atârnă pe el ca pe un cuier-pom. Blugii sunt tociţi, făcând burlane pe deasupra tenişilor. Tenişi, nu adidaşi. Nici măcar chinezeşti – tenişi de Drăgăşani. Văzându-mă că tac, turuie înainte, doar-doar m-o convinge...

– Tehnologie nouă. De vârf. Opt timpi sincronizaţi, viraje în toate părţile. Domnu’ agent, nici la Universitate, nici la Lujerului nu e aşa tehnologizat ca aici, la Băneasa. Dar în câteva zile vă obişnuiţi. Dacă vă e greu, vă ajut eu. Numai vorbe frumoase. Tehnologie. Nu e ca în Trafalgar Square – ah! acolo agentul e singur. E împărat. Dirijează el totul, singur, fără semafoare. Şi la Tokyo. Am lucrat pentru Tokyo. 12 timpi. 4 luni am programat. Grigoraş, mă ajuţi? că nu găsesc eroarea. Nu merge programul. Ce vorbe frumoase... Stăteam până noaptea târziu... Maria... Parfum Pleasures, de la Estée Lauder. Cizme de la Gucci. PC-uri performante, flat-screen, legătură în broadband. Sateliţi. Fibră optică. Tehnologii frumoase. Numai vorbe frumoase! În engleză, cu japonezii pe fir. Termene scurte...

În timp ce povesteşte, sau, mai bine zis, delirează, tremură de plăcere. Îl trag cu greu spre intrândul de la Bancpost. Întoarce mereu capul spre intersecţie, îngrijorat că o lasă nesupravegheată.

– Lasă, Grigoraş, nu te îngrijora. Semafoarele îşi fac ele treaba. Uite, poţi să-mi spui pe nume. Adică pe prenume: Victor. Chioaşcă e mai greu de pronunţat.

Vroiam să-l liniştesc. Mirat că nu o luase la fugă, că mi-o spusese pe aia dreaptă – vreau să dirijez aici, asta e plăcerea mea, mă laşi? – mi se pare normal să aflu întreaga poveste. Chiar dacă pentru asta trebuia să intru pe fir cu Tokyo. Deşi ceva nu era în regulă, nu toţi boii lui Grigoraş sunt acasă, omul ăsta pare să aibă ceva de spus. Şi, mai mult ca sigur, nimeni nu-l ascultă. Sau, dacă îl ascultă, nu-l înţelege.

Îi dau un croissant luat de la Fatima. Muşcă din el, hămesit, privind când la mine, când la trafic. Continuă să vorbească, chiar cu gura plină. Pare că se teme că-l voi trimite la plimbare înainte de a-i promite că-l las să dirijeze.

– În facultate era bine. Aveam şi ore de practică, de lucru la proiect. Pe teren. Dacă nu simţi traficul, cum să programezi? La Diplomă am făcut Ştefan cel Mare. Undă verde de la Perla la Dristor. Tehnologie. Senzori de trafic. Automate adaptative. N-am dormit 6 luni, dar ce vorbe frumoase!!! A mers din prima. Decanul a vrut să mă oprească asistent. Dar a venit Şefu’, cu Maria, să merg la ei. Că au proiectul cu Tokyo. Maria era într-o rochiţă de vară, ca un kimono. Blondă, înaltă, cu picioare atletice, de baschetbalistă, cu gropiţe în obraji şi sub genunchi. Tehnologie de vârf – m-am angajat la ei. Salariul mare, termene scurte. Japonezii aşteptau aplicaţia noastră. Maria şi şefu’ nu făcuseră nimic. Cafele cu aromă de Estée Lauder. Sandvişuri impregnate de Pleasures. Maria cu ochii verzi. Numai vobe frumoase! Şefu’ mai avea două saloane de coafură şi trei agenţii imobiliare. Venea doar în control. Maria urmărea graficul de lucrări. Când venea Şefu’ în control, ea îi dădea raportul. În biroul lui. Lucram pe specificaţii perfecte, ca de la japonezi. Vedeai totul în ele, parcă erai în intersecţia din Tokyo. Numai vorbe frumoase! La testare a început să mă ajute şi Maria. Nu numai cu sanvişuri şi cafele. Dormeam la sediu, pe canapele. Separat. Eu în laborator, Maria în biroul şefului. Dar şefu’ doar venea în control, nu sta în birou. Mama zicea că mă surmenez, când mă duceam pe acasă, la o săptămână. „Grigoraş – îmi zicea mama – o să te îmbolnăveşti cu japonezii ăia.” Am terminat la timp versiunea Beta. Era duminică seara. Şefu’ a destupat şampania. M-am ameţit. Am adormit, că nu mai dormisem de trei nopţi. Când m-am sculat, nici nu ştiam bine unde sunt. Credeam că sunt la televizor: se auzeau icnete, ca în filmele alea. Icnete de plăcere. Veneau din biroul şefului. M-am dus să văd dacă mai e şampanie. Am auzit, din hol, vocea şefului:

– Prostănacul ăla o fi ştiind că ţi-o trag?

– E băgat până peste urechi în aplicaţie. Mare noroc am avut cu el, şefu’. Puţini o scoteau la capăt. Cred că e îndrăgostit de mine, dar e atât de sfios încât nici în decolteu nu mi se uită...

Maria vorbea gâfâind, şi, când am deschis uşa şefului, am văzut şi de ce. Nişte vorbe urâte! Urâte! Era pe canapea, sub şefu’, sprijinindu-şi picioarele ei lungi pe marginea biroului. Sutienul şi chiloţeii ei atârnau pe braţul fotoliului. Erau Chantelle. Dacă nu aş fi deschis uşa, n-aş fi aflat niciodată de la ce firmă sunt. Acum ştiam. Până acum fuseseră numai vorbe frumoase. Şi tehnologie înaltă. M-am întors în laborator şi am strecurat un bug în program. Apoi am salvat.

– Ce-i aia bug, Grigoraş? l-am întrebat.

– Ceva care face să nu meargă programul. L-am băgat că au fost vorbele alea rele. Eu n-am spus vorbe rele. Dar ei au spus şi mai multe, la tribunal. Că nu mi-am îndeplinit sarcinile de serviciu. Că am sabotat lucrarea. Mi-au cerut daune. Şi-acuma plătesc. Plătesc din pensia de boală, pentru nişte vorbe rele. Mama a zis că dacă o prinde pe Maria o jupoaie de vie. Dar Maria nu e de vină. Au fost nişte vorbe urâte. Atât. Maria are ochii verzi. Şi cizme Gucci. Şi miroase a Pleasures. Şi sânii ei sunt cuibăriţi în Chantelle. Acuma ştiu. Astea sunt vorbe frumoase. Şi picioarele lungi şi cu gropiţe sunt vorbe frumoase. Mi-e îmi plac numai vorbele frumoase. Şi tehnologiile de vârf. Beta n-a mers niciodată la japonezi. Am auzit că au luat-o de la capăt cu indienii. Şi că şefu’ a trebuit să vândă tot ca să le plătească daune japonezilor. Maria vinde acum parfumuri la Băneasa Shopping Center. Când am ieşit din spital m-am dus pe acolo, dar m-am ţinut la distanţă, să nu mă vadă. E tot frumoasă, Maria. Mă laşi să dirijez, Victor? 

 (va urma)

Era seară, mă pregăteam să cinez şi să ascult ştirile, când a sunat telefonul. Era sora mea, Amelia:

–        Virgil, nu ştiu ce se întâmplă cu Maman. Cred că ar fi bine să vii până la noi.

–        Ce e, a căzut, şi-a rupt ceva?

Era singurul lucru la care mă puteam gândi. Maman, la 85 ani, era sănătoasă tun. Nu fusese niciodată în spital, nu lua niciun fel de medicamente. Doctorul Ioaniţoiu, la care se ducea anual la control, ne spunea că e un adevărat miracol. „Domnu’ Virgil, doamnă Amelia, eu n-am văzut un mecanism care să nu se mai strice din când în când, care să nu trebuiască să fie uns, reglat, mă rog, înţelegeţi... ceva care să mă facă şi pe mine, ca medic, util. O migrenă, o urticarie, o indigestie măcar. Nimic. O să apuce suta madame Giselle, să vă trăiască!”.

Şi nu era numai asta. Deşi, cu vârsta, se mai împuţinase la trup, Maman ieşea zilnic, chiar dacă nu erau cumpărături de făcut. Stătea cu Amelia, cu Victor, soţul ei, şi cu Ionel, băiatul lor. Nu-i lăsa pe niciunul să cumpere verdeţuri sau legume de la supermarket. Zicea că n-au niciun gust. Bătea drumul, de două ori pe săptămână, la Amzei, pentru produse crescute natural. O bănuiam că se ducea şi pentru plăcerea de a alege şi de a se tocmi cu precupeţii. Când Amelia primea musafiri, Maman era sarea şi piperul conversaţiei. Era la curent cu toate, de la politică la modă. Conversaţia ei era sclipitoare. Memoria nu o înşela niciodată. În fiecare miercuri făcea voluntariat la „Alliance Française”. Avea prietene de plimbare în parcul Icoanei, de dus la Ateneu sau la teatre, de five o’ clock tea – marţi, de bridge – joi. Exact, azi era joi.

–      A contramandat şi bridge-ul de după amiază – îmi ghici gândul Amelia. Şi-a trimis acasă partenerele şi s-a îmbrăcat ca de ieşit la restaurant, sau de mers la party...

–      Bun, şi ce-i cu asta? De fapt, ce are? O doare ceva? De ce te-ai îngrijorat aşa? Poate că vrea să iasă în oraş. Ne ia şi pe noi? – am încercat să glumesc, ca să o liniştesc pe Amelia. Bănuiam însă că trebuie să fie ceva serios; Amelia era raţională, nu s-ar fi neliniştit ea cu una cu două. Semăna cu Maman, leită ea.

–      Virgil, lasă gluma că nu e de glumit. Nu mă mai recunoaşte. Nu mai ştie cine sunt. Şi, lucru foarte ciudat, s-a îmbrăcat cu o rochie de pe timpuri, nu ştiu dacă tu o mai ţii minte, una albă, acum cam gălbuie. O ţinea într-o valiză mare de voiaj cu care ne mai jucam noi când eram mici. Şi-a pus şi pălărie, tot una veche. Şi, gătită aşa, aşteaptă, nu ştiu ce, sau nu ştiu pe cine...

–      Uite, vin cât pot de repede...

Când am intrat în apartamentul Ameliei, doctorul Ioaniţoiu tocmai îşi strângea trusa medicală. Se pregătea să plece. Văzându-mă, ridică din umeri a neputinţă:

– Tensiunea şi pulsul sunt normale. Niciun semn de atac cerebral. Şi totuşi, se comportă ca şi cum ar fi suferit unul: nu mai ştie unde este, nu mai recunoaşte pe nimeni. Mâine dimineaţă vin din nou.

Maman se ridică sprintenă de pe canapea şi veni spre mine cu braţele larg deschise:

– Pierre, iubitule, eram îngrijorată că întârzii. Şi că pierdem masa de la Ritz. Ştii, sunt atâţia oficiali la Conferinţă, şi toţi vor la Ritz! Arăţi formidabil în uniformă. Cum îţi place rochiţa mea? Dar pălăria?

– Virgil, ea crede acum că eşti Papa. Cu noi vorbeşte cum ar vorbi cu nişte străini. Ne-a spus că îşi aşteaptă iubitul, că e invitată în seara asta la Ritz – îmi şopti Amelia.

– Bonsoir, Maman. Ça va bien?

– Mais, moi je suis ta petite, ton rêve, t’as oublié? Doctorul a zis că totul e perfect, pot naşte copii sănătoşi. Copiii noştri, Pierre! T’es content?

M-am gândit că poate, dacă intru în jocul ei, îşi va reveni. Pentru ea, eu eram acum Pierre, Papa Pierre, cel pe care îl cunoscuse în 1947 la Paris. Povestea, căci o poveste frumoasă fusese, ne-o spusese Maman când eram mici, seară de seară, fără ca noi să ne săturăm ascultând-o iar şi iar.

Căpitan-topometru în armata regală, Petre Stamatescu făcea parte din grupul de tehnicieni care însoţea delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. După ce Lucreţiu Pătraşcanu reuşise să menţină mormântul lui Ştefan între graniţele ciuntite ale României, Papa lucra în secretariat la trasarea conturului agreat pentru noua graniţă, descriind vecinătăţile, încercând să nu taie în două satele româneşti. Scăpase din încercuirea de la Stalingrad, se alesese numai cu o rană uşoară în Tatra, atunci când Statul Major al Armatei a 3-a fusese bombardat de nemţi –spera să treacă şi prin această încercare. Lucra încrâncenat când Maman, mademoiselle Giselle, ataşată a delegaţiei franceze, îi zâmbise:

– Sourriez, mon capitain, il y a, toujours, un demain, un lendemain.

Atunci tata a zâmbit şi el, privind-o în ochii ei vii, jucăuşi:

– Et si je voudrais vous épouser, mademoiselle? Est-ce que vous pouvez donner une nouvelle chance à un vaincu qui a perdu non seulement une guerre, mais une bonne partie de son pays? Voulez-vous épouser le capitain roumain Petre Stamatescu?

Câteva seri la rând s-au plimbat pe malurile Senei, au mers la Sacré-Coeur, s-au ţinut de mână, s-au sărutat. El a invitat-o la Ritz şi i-a dăruit un imens buchet de trandafiri roşii. Au dansat, stârnind admiraţia tuturor delegaţilor la Conferinţă. În ziua următoare s-au căsătorit la Madeleine, având ca martori pe fratele ei Armand şi pe generalul Aldea. La terminarea Conferinţei, Giselle a venit cu Papa la Bucureşti.

–  Des roses, toujours des roses – şoptea Maman, ţinându-mă de braţ şi schiţând paşi de vals. Tu es charmant, je t’aimerai toujours, Pierre...

Amelia aranja masa, ne-a poftit. Am potrivit scaunul pentru Maman, ne-am aşezat cu toţii. Ea era însă tot în salonul de la Ritz, în seara aceea de poveste. Şi eu eram pentru ea chipeşul căpitan Pierre Stamatescu, pentru care făcuse un coup de foudre...

Continuarea ne-o spusese mai târziu, când eram destul de mari ca să înţelegem. Pentru că nu mai era o poveste de spus la culcare, unor ţânci. La scurt timp după întoarcerea la Bucureşti, Papa, căpitanul Stamatescu fusese scos din armata regală. Regele fusese obligat să abdice. Papa avusese oarecare noroc, îl primiseră la Institutul de topometrie. S-a născut Amelia, Giselle învăţa româneşte, eu eram pe drum. Din locuinţa încăpătoare, se restrânseseră la două cămăruţe. Bucătăria era comună cu alte două familii repartizate de spaţiul locativ.

La Institut primiseră sarcina de partid şi de stat să proiecteze un canal între Dunăre şi Marea Neagră. După etapa de măsurători preliminare, evaluări de costuri şi mijloace tehnice implicate, Papa se ridicase în şedinţa de colectiv şi spusese răspicat că proiectul este o mare prostie, şi că el nu îşi dă girul, ca specialist, la aşa ceva.

În noaptea care a urmat l-au ridicat de acasă. L-au judecat şi condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru subminarea economiei naţionale. După Sighet şi Aiud, l-au dus la Canal. Părea că vor să-l mai pedepsească încă o dată. Aveam patru ani, mai ţin minte ziua în care Maman ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus că Papa s-a dus la cer...

Maman Giselle putea să ne ia şi să plece cu noi în Franţa. Oncle Armand o chemase acolo. Nu s-a dus. „Dacă Pierre ar fi vrut să trăim acolo, ar fi rămas la Paris, după Conferinţă. Dar el a vrut să trăim aici, eu l-am urmat aici, deşi cam ştiam amândoi ce avea să urmeze. Aici e locul vostru, aici e locul meu. N-o să-l las să zacă la Poarta Albă, departe de mine şi de voi.” – ne spunea, mai târziu, nouă, când o întebam de ce nu s-a întors în Franţa.

A dat meditaţii de franceză, de engleză. A făcut curăţenie prin casele noilor îmbogăţiţi. Ne-a hrănit şi ne-a îmbrăcat, cum a putut, în anii aceia grei, când multă lume trăia greu. Mai târziu, când şurubul a mai slăbit, şi când dosarul lui Papa nu mai atârna atât de greu, a făcut facultatea la seral. A intrat în învăţământ. Când s-a pensionat era Profesoară Emerită.

De-abia în anii ’60 a avut voie să meargă la mormântul lui Papa. Mergea acolo ori de câte ori putea. Cu noi, sau singură. Avea şi o gazdă la care trăgea, stătea acolo, uneori, câteva zile la rând. După ce cumpărasem două locuri de veci la „Reînvierea”, o întrebasem dacă nu vrea să îl mutăm pe Papa mai aproape. „Nu, acolo l-a dus soarta, acolo să rămână. Iar pe mine tot acolo să mă îngropaţi, cu el. Şi să nu mai vorbim niciodată despre asta”.

Nu ura pe nimeni, nu se înrăise. Dar nici nu s-a gândit vreodată să se recăsătorească. Când aduceam vorba despre asta – în glumă, căci altfel nu se putea discuta cu ea pe acel subiect –  scotea din poşetă o fotografie. Erau ei doi, pozaţi în seara de la Ritz. Pe spatele fotografiei, Papa scrisese: „Împreună, pentru totdeauna. Pierre”

Am cinat pe îndelete. Amelia a pus un CD cu Edith Piaf. Am dansat cu Maman. Era transpusă. Îmi arăta din ochi pe ceilalţi delegaţi care dansau: „Nous sommes les plus beaux, Pierre”. Vorbea neîntrerupt, cu greu am convins-o că trebuie să plecăm, că se închide localul.

N-a vrut să se dezbrace de rochie. A adormit liniştită, cu un zâmbet fericit pe buze, cu pălăria alături, încălţată cu sandalele cu talpă groasă, de crep. Am rămas cu Amelia lângă patul ei, vorbind în şoaptă la început. Apoi ne-a furat somnul.

Dimineaţa ne-am trezit singuri. Maman se dusese la cer. Sau poate că se întorsese, în sfârşit, la prima ei viaţă, cea fericită, de extaz, de la Ritz. Cea pentru care plătise cu pierderea lui Papa, cu anii grei, de lipsuri...

În cimitirul de la Poarta Albă, groparii strânseseră osemintele lui Papa. Unul din ei îmi dădu o hârtie pergamentoasă, galbenă, zdrenţuită pe margini. „Era în mormântul decedatului, domnul Virgil. Ne-am gândit că e ceva de preţ pentru dumneavostră”. Am desfăcut-o cu grijă. Era poza de la Ritz. Încă se mai distingeau figurile lor şi inscripţia de pe spate, cu scrisul lui Maman: „Ensemble, pour toujours. Giselle”.

Am împăturit hârtia la loc şi am pus-o în săculeţul cu oasele lui Papa. Preotul le stropi cu vinul cu care stropise trupul lui Maman. Pete roşii poposiră, printre trandafirii roşii, pe rochia albă de la Ritz. Câteva picături căzură pe poza pe care i-o pusesem pe piept: „Împreună, pentru totdeauna. Pierre”.