Interviu la Radio România Actualităţi înregistrare audio 15 minute	Născut la Călăraşi, 3 noiembrie 1949. Ploieştean prin adopţie. 1967-1972 Facultatea de Automatică, IPB. Inginer / Programator. Din 1992 Canada, din 1996 SUA. Colaborator la "Viaţa Studenţească" (micro-eseuri, reportaje). (în studenţie) Sub titlul "Conexiuni", colaborări la "Rebus", "Săptămâna", "Flacăra" (1986-1987). Debut poetic în aprilie 2003. Alte apariţii în reviste: Versuri: - Symposionul Ieşean din 4 februarie 2004. - Atheneum, Vancouver (2004-2005) - Virtualia 3 (Antologie de cenaclu) (Iaşi, 2004) - Poezia nr. 4, Iaşi, 2004 - Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004-2005 Proză: - Convorbiri Literare, nr. 6, 2004, Iaşi - Ca şi cum, nr. 0, 2004, Arad - Lumea liberă (Romanian Herald), New York - 2004 - 2005 Volume de versuri publicate: - Picături de ploaie în deşert, Editura Timpul, 2004 - Cronica lui Ipse şi alte Valentine (umor), Editura Timpul, 2004 - Dedicaţii new-york-eze(umor), Editura Timpul, 2005 - Timpul - Rană sângerândă - Poeţi români în lumea nouă -Antologie concepută de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, 2006 Volum colectiv: Antologia "Exotice", Editura Granada, 2005 (proză) Publică pe site-ul www.poezie.ro sub pseudonimele Calimero - texte umoristice (poezii, epigrame, parodii, ghicitori), şi Ghiocel - textele "serioase" (poezie, proză scurtă). La 1 martie 2005 fondează la New York revista lunară de cultură "Conexiuni". Este director al acestei reviste.

PROZĂ                    ARTICOLE

DICŢIONAR  GETO - DACIC

XXXVI. AMERICA

Aşa cum descoperit – rând pe rând – coloana, roata, nasturele, gaura, sânii, implanturile, coapsele, ciorapii de plasă, plasa şi multe altele despre care facem scriere în acest dicţionar, tot noi, geto-dacii, am descoperit şi America.

Pe vremea aceea eu nu lucram în prepeleac la alcătuirea acestui dicţionar. Aveam însă tot o muncă de sus: construiam Munţii Adirondaci (vezi fila DGD „Vara indiană”). Ţara aceea în care ne chemaseră era mare, frumoasă, dar n-avea munţi. N-avea nici nume, n-avea nici New York. New York-ul l-am lăsat să-l construiască alţii. (A fost bătaie mare pe contract: olandezi, nemţi, englezi. Până la urmă l-au luat englezii. Cu tunurile. Au dat un tun nemaipomenit).

Aşa cum spuneam, noi – cu Adirondacii. I-am construit ca la carte: proiect pe calculator, cu AUTODAC-ul, conform cu specificaţiile exacte (nici prea mari, nici prea mici), grafic de lucrări – mă rog, tot dichisul. De executat i-am executat, bineînţeles, la lopată. Lopeţi acţionate de motoare cu ardere internă, cu ţuică. (Dacă repetăm ce am scris la fila „Vara indiană”, repetăm pentru cei care au uitat, sau pentru cei care citesc pe sărite).

Ei bine, construind noi munţii, organizarea de şantier era şi ea la înălţime. Fiecare avea odaia lui, lopata lui, căzănelul ei cu ţuică, cutia lui de tutun. Tutunul ni-l aduceau indienii – doar trebuiau să facă şi ei ceva. (Asta pe lângă faptul că ne inspectau lucrările). Noi ne apucasem demult de treabă, lucrările avansaseră, dar proiectul – cum se întâmplă de multe ori pe la noi – proiectul a venit mult mai târziu. A venit împreună cu o proiectantă, Meri. Altfel, fată drăguţă. Problema era că nu mai erau odăi. Unde să doarmă biata fată? Am hotărât că va dormi, pe rând, câte o noapte, pe la unul şi pe la altul. Meri n-a zis nu. De, fată de şantier. „De acord, cu mare plăcere”. Şi, într-adevăr, dormea cu mare plăcere. Unii dorm numai pe spate, alţii – numai pe burtă, alţii – numai pe-o rână. Ea dormea pe toate părţile, de ţi-era mai mare dragul să o priveşti. Aşa am cunoscut-o, pe rând, toţi. Bună proiectantă! Fiecare îi spunea, când se scula dimineaţa:  „A Meri ca tine n-am cunoscut alta!” Azi aşa, mâine-noapte tot aşa, printr-o asociere de idei care ne veneau mereu când ne culcam cu ea, ţara aceasta, în care noi munceam cu toată râvna, a devenit pentru noi America.

Indienii au protestat la început: „Cum, de ce să nu-i zicem India?” Le-am explicat, cuviincios, că se va descoperi – mai devreme sau mai târziu – o ţară India în cu totul altă parte a globului. (Nu le-am mai spus că globul ar fi rotund, ca să nu-i doară capul mai mult decât îi durea de la ţuică). Astfel că două Indii ar crea o confuzie periculoasă pentru Columb. Poate i-am fi zis altfel dacă am fi cunoscut pe atunci vara indiană. Dar noi, pe atunci, o cunoscusem doar pe Meri. A, Meri, ca să nu ne certăm, respecta întocmai graficul odăilor.

Duminicile nu lucram. Făceam excursii peste tot. Ştiam că ne vor întreba toţi, la întoarcerea acasă, cum era ţara aceea: America. Trebuia, aşadar, să o cunoaştem peste tot.

Cel mai adesea ne duceam în oraşul acela pe care aveau să se bată toţi: la New York. Ei, cum era New York-ul? Îţi dădeai seama de departe – dar şi atunci când te apropiai – că nu era construit de noi. Să vă spunem şi de ce: era luminat. Avea străzile largi, clădirile înalte, cu zidurile drepte. Erau atât de înalte încât îţi suceai gâtul uitându-te la vârfurile lor. Ba, uneori, vârfurile acestea nici nu se vedeau – se pierdeau în nori. Atunci la ce bun le mai construiseră aşa înalte, dacă nu se vedeau?

Gările erau şi ele mari şi frumoase. Toate bune şi frumoase, dar construiseră gările, apoi – în jurul lor – oraşul, înainte de a construi liniile ferate. Aşa că, neavând încotro, au trebuit să sape tuneluri – pentru trenuri, pentru metrou şi pentru şobolani. În cazul metroului – s-au cam zgârcit. Se vedea că tăiaseră serios din devize: lipseau gurile de aerisire. Se considerase, probabil, că fiecare călător avea gura lui de aerisire. Altceva: stâlpii de susţinere – din motive de economie – fuseseră reutilizaţi. Am întânit de exemplu, într-o staţie, un stâlp care era şi stâlp la facultate, şi stâlp al bisericii, şi stâlp al familiei. Purta ochelari şi şapcă, să  nu-l recunoască nimeni. Dar eu tot     l-am recunoscut: „Ce faceţi aici? – am întrebat, politicos, stâlpul. „Şht! Nu  m-ai văzut!” “Cum adică, dacă dvs., stâlpul, purtaţi ochelari, înseamnă că eu nu vă văd?” „Uită-te la fetiţele acelea două: peste 10 ani îmi vor fi studente. Sunt bune de-acuma, ce zici?” “Nu zic nimic – i-am răspuns – aveţi grijă însă cum sprijiniţi plafonul acela – că mai trece un tren pe deasupra – să nu se prăbuşească şi turla bisericii, şi rectoratul. Nu mai spun de baza societăţii, familia”.

Da, dragii noştri – aveam să povestim – America este ţara tuturor posibilităţilor. Iar New York-ul – New York-ul oferă încă şi mai multe. Întâlneşti acolo posibilităţi care îţi spun că poţi, posibilităţi care îţi spun că nu poţi, şi posibilităţi care nu există, şi care, în consecinţă, trebuiesc inventate.

Din prima categorie, o posibilitate îţi face cu ochiul, spunându-ţi că poţi să devii milionar. Visul american care se împlineşte pentru unii. Să zicem că ai reuşit, şi că ai intrat în această categorie – a milionarilor. Imediat dai de a doua categorie, a posibilităţilor care îţi spun că nu mai poţi umbla cu metroul, nu mai poţi umbla decât în Rolls Royce, şi numai cu şofer în livrea la volan. Ajungând milionar poţi să ajungi din stâlpul familiei – stâlpul societăţii. Poţi fi în continuare sâlpul bisericii şi al facultăţii, dar nu mai poţi fi stâlp la metrou. De fapt nici nu ar mai avea rost să aştepţi să crească fetiţele acelea de 10 ani: orice vedetă de cinema se va bucura să poţi să o cunoşti. Important este să devii milionar cât mai poţi.

Posibilităţile care nu există sunt ceva mai greu de explicat. Atenţie mare! Există în New York – ca peste tot în America – posibilitatea de a munci. Munceşti – îţi plăteşti chiria, sau îţi cumperi o casă, îţi cumperi maşină, îţi dai copiii pe la şcoli. Toate cam ca pe la noi – dar cu mult mai scump. Dar există o posibilitate care îţi spune că poţi să nu munceşti. Veţi întreba, desigur: „Şi atunci, unde locuieşti, ce mănânci, ce faci cu şcoala copiilor?” Aici intervine posibilitatea inventată: îţi inventezi – de exemplu – personalitatea. Staţi! Nu aruncaţi dicţionarul! Ştim şi noi că fiecare are personalitatea sa. Dar noi vorbim aici de o mare personalitate. Nu o ai, o inventezi. „Sunt un scriitor, sau un critic, sau un pictor, sau un cântăreţ renumit, sunt vestit în întreaga lume, cu respect, Domnule Primar al New York-ului, vă rog să aprobaţi locuinţă subvenţionată, cu chirie mică, să am unde să-mi pun mobilele – pe care, cu onoare, vă rog să le aprobaţi, dar să fie stil – şi personalitatea”. E aproape sigur că primarul aprobă – e şi el snob, ca majoritatea new-york-ezilor, şi aleargă cu limba scoasă după mari personalităţi. Ai obţinut locuinţa – te înghesui cu o altă personalitate în locuinţa obţinută de aceasta, tot pe baza personalităţii inventate, iar locuinţa obţinută de tine o închiriezi altuia, care, nefiind personalitate, şi neştiind cum să-şi inventeze una, trebuie să muncească să-ţi plătească bani grei pentru chiria la nivelul pieţei. Diferenţa de bani o bagi în buzunarul hainei în care îţi plimbi personalitatea prin New York. Sau prin Dacia, căci am uitat să spunem: America – poate de unde i se trage numele – e o ţară liberă, nu te întreabă pe unde îţi plimbi personalitatea. America nu vine să te pipăie, ca să constate dacă eşti, într-adevăr, atât de bolnav încât să nu mai poţi lucra nici măcar ca portar la un bloc. Nu. Doctorul ei te declară dizabilitat pentru muncă şi apt pentru pensie şi ajutor social. Iată altă posibilitate inventată, care trece astfel în categoria posibilităţilor care îţi spun că se poate. Poţi apoi să lucrezi la negru – sau la albi, sau la arabi – pentru că posibilitatea ca să te prindă şi să te pedepsească pentru acest fapt ilegal este mai mică decât cea de a găsi neblocată autostrada Van Wyck, în drumul spre aeroport. Când s-o construi.

Cei mai puţin inventivi, rătăciţi pe drumul pe care scria „Pe aici puteţi ajunge milionar”, se culcă pe unde pot: prin ganguri, pe sub poduri, pe trotuoare. Primarul a încercat să-i strângă de pe străzi. Dar i s-a spus că America e o ţară liberă – fiecare se culcă pe unde vrea. De aceea nu e de mirare că unii se culcă la nevestele sau prietenele altora, pe principiul că merele din livada altuia nu pot fi altfel decât cele din grădina Raiului. Adică – oprite. Se mai lasă cu câte o păruială, culegătorul de mere şi culeasa sunt bătuţi măr – e o posibilitate care se poate, nicidecum inventată. Merele sunt extrase un timp de pe piaţă, culegătorul fiind astfel obligat să-şi caute altă livadă. Uneori chiar soţia – cea care a păruit mărul – îi caută soţului ei altul, mergând cu el din livadă în livadă, temându-se ca nu cumva acesta să se fixeze la un anumit soi de mere. Poate că tocmai de aceea – aşa cum America şi-a luat numele de la Meri a noastră – New York-ului avea să i se zică şi Big Apple. Sau, cum ar fi pe limba dicţionarului nostru: Mărul mare între poame.

Popii din Big Apple – nu cei care sprijină galeriile metroului – culeg şi ei mere. Mai ales merele altora. Mere din pom, mere căzute. Domneşti, porceşti, mai mălăieţe – nu contează pentru ei. Le culeg pentru pomeni, parastase, dar şi pentru folosinţă proprie. Le folosesc şi ca material didactic, duminica, atunci când predică despre fructul oprit. Altora.

Socotite la număr, merele din New York ar fi exact dublul numărului celor care aleargă după ele ca să le culeagă. Astfel că nu s-ar putea spune că lipsesc de pe piaţă: ar fi cam două de fiecare culegător. Dar dacă le scă-dem pe cele crescute prin metode ne-naturale, injectate, şi pe cele stricate, numărul merelor de pe piaţa merelor este ceva mai mic. Iar dacă ne gândim că toţi culegătorii – mai puţin popii – vor numai mere verzi, tari, parfumate, cu frunzuliţă, atunci vedem de unde până unde goana aceasta continuă după merele altora, surprinzătoare într-un oraş cu atâtea mere.

Nu mai spunem, ba mai spunem, că mai sunt şi navetistele, care nu stau decât câteva luni pe an pe aici. În rest, ca şi pe aici, sunt tot pe drumuri. Pe merele lor nu se poate conta: miros a transpiraţie şi a drum. Vin, stau aici câteva luni, află cine mai culege merele cui, şi apoi plimbă vorbele prin târg – că altceva nu au de plimbat.

Cum spuneam la fila „Vara indiană”, noi – mai mult cu prunii. De poftit, poftim numai la merele din ograda noastră.  

XXXV. CARIERĂ

       Nu poţi avea o carieră fără a săpa. Nu avem pretenţia că v-am spus astfel o noutate. Uneori trebuie să sapi ani de-a rândul. Neîntrerupt. Oricât ar fi terenul de ostil. Oricât ar fi de tare roca. Ca să ajungi cât mai sus, trebuie să sapi cât mai adânc. (Ştim, e un paradox aici, şi nici măcar nu ne propunem să-l explicăm: un paradox nu se explică).

       O carieră adevărată, solidă, se pregăteşte încă din fragedă pruncie. Eşti la mare – construieşti castele de nisip, împreună cu surioara ta mai mare, sau împreună cu alţi copii. Eşti încă prea mic ca să te uiţi la alte atracţii de pe plajă. Sapi îndârjit – lopăţica nu-ţi stă o clipă. Sapi pe sub castelul surioarei, sau al celorlalţi copii. De ce să fie ei lăudaţi de părinţi, şi tu nu? Sigur, cariera ta e la început, valurile astupă adesea gropiţa din nisip, şi trebuie să o iei mereu de la capăt. Nu strică să înveţi temeinic şi să torni – deocamdată cu găletuşa. Mai târziu vei fi în stare să torni cu găleata, cu materiale mult mai dure.

Nu mănânci frumos la masă şi de aceea părinţii te ceartă adesea, dându-ţi ca exemplu pe aceeaşi surioară – şi aceiaşi copii – care mănâncă frumos, de parcă nu le-a fost de-ajuns că le-ai distrus castelele de nisip. Un cot bine plasat – la felul întâi – aduce ciorba de perişoare, sau de burtă, pe rochiţa sau spielhozen-ul lăudatului. Mişca-rea trebuie să fie precisă, şi băgată bine la cap: datul din coate este esenţial pentru construirea unei cariere solide.

Ai ajuns la şcoala primară. E bine că nu te omori cu învăţatul: e o poveste faptul că şcoala pune baza temeinică a unei cariere. Gândiţi-vă numai că baza unei cariere se modifică mereu, prin săpare. O zi dacă nu sapi – cariera nu evoluează. Şi tu numai asta nu vrei; tu vrei să ajungi sus, sus de tot.

E unul – premiantul clasei – care e frumos, recită minunat, desenează cu talent, cântă partea de solo la cor – ba mai cântă şi la vioară – în fine, e bun la toate şi e plin de talente. Nu apucă învăţătoarea să întrebe ceva, că el a şi dat răspunsul cu două degete în sus. Chiar dacă nu ai vioară, două degete ai şi tu. „Doamnă învăţătoare, după ce colegul Nicuşor Stan a răspuns atât de frumos, mie îmi vine să fac pipi. Îmi daţi voie, vă rog, până afară?”

Toată clasa râde, râde şi învă-ţătoarea, sclipirea lui Nicuşor Stan e uitată, tuturor le sclipesc ochii: e sclipirea ta – vorba potrivită la mo-mentul bine ales de tine. Şi asta trebuie reţinut. Puteai să te reţii, să aştepţi să faci pipi în recreaţie, dar asta n-ar fi servit cu nimic carierei tale. Ar mai fi de reţinut, de asemenea, că nu e bine să te reţii – mai ales în timpul orelor.

Nu ţi-au spus ele nimic pe plajă – că te-au văzut ocupat să sapi la castele – dar, pe la 12 ani, fetele încep să-ţi mai spună şi altceva decât „dă-te laoparte, că nu-l văd pe Nicuşor”. Constaţi că şi-au schimbat şi felul de a spune: nu mai spun numai cu vorbele. Emit mesaje din ce în ce mai atrăgătoare, de sub uniformele şcolare sau de sub tricourile şi şorturile de la orele de sport. Pentru că la Nicuşor e înghesuială mare, o parte din colege îţi dau roată şi ţie. Le laşi să se rotească aşa vreo 3-4 ani. Nu te repezi, ca prostul de Nicuşor, la cea mai frumoasă, care învaţă şi bine. Tu începi prin a te documenta. E timpul (prezent) să spunem că o carieră fără documentare este ca o centrală nucleară fără reactor, sau ca o femeie fără costum de baie. Adică – goală. Documentându-te, afli ce sunt părinţii colegelor şi cum stau ei la capitolul cariere: de calcar, de bitum, de lignit, arheologice, militare, medicale. Afli cât mai au ei de săpat până sa ajungă miniştri sau preşedinţi, sau şefi de spitale, sau comandanţi de corpuri în armată. De-abia după ce te-ai documentat în privinţa asta dai atacul. Strategic, în flancul moale: fata. O inviţi la ceaiuri – când e răcită. O inviţi la cofetărie – când e prea încălzită. O inviţi la film – când filmul e „Drumul spre înalta societate”.

Prin ultimii ani de liceu, vezi că Nicuşor începe să scrie poezii. Iar e aglomeraţie de fete în jurul lui. Îţi păstrezi cu greu reduta cucerită cu atâta trudă şi documentare. Ciudat, Nicuşor nu scrie ca toţi ceilalţi poeţi: nu tu brazi, nu tu schela de ţiţei. Nici despre soarele care măreţ se-arată când nu e noapte şi nu străluceşte steluţa care are şi ea ceva de spus, că de aceea a pus-o respectivul în poezie. Nici un cuvânt din toate acestea. Nicuşor se desfată cu ne-cuvintele. Fetele – fără ca să înţeleagă ceva, în extaz, cad ca muştele: cu aripile şi picioarele desfăcute. Nicuşor dă la litere; o să fie – dacă fetele îi vor da pace – scriitor. Ce e mai presus decât un scriitor? Criticul. Te înscrii la secţia de critică.

Nicuşor se însoară. Te însori şi tu. Nicuşor divorţează; divorţezi şi tu.

Un timp critica îl ignoră pe Nicuşor, iar publicul cititor – la fel – în afara fetelor care sunt gata să moară de foame şi de frig, înăuntru cu el. Văzând că îţi pierzi timpul de pomană – şi îţi stagnează cariera – te dai bine pe lângă Marele prozator slobod la gură. Din gura lui poţi sorbi şi cuvintele, şi ne-cuvintele. Te ia în corul lui. Daţi spectacole săptămâ-nale. Tot săptămânal scrii referate despre Nicuşor; asta pentru că un băiat cu ochi albaştri e pasionat de scrisul lui şi al tău. Critică scrii mai rar, numai de ocazie (1 Mai, 8 Martie şi alte zile ale Lor). Înjuri când înjură marele prozator, lauzi când laudă el. Cum el nu laudă pe nimeni din cei din viaţă, lauzi şi tu pe marele poet naţional, dispărut de mult, dar nemuritor. Pentru că simţi că nu eşti în centrul atenţiei, te laşi bătut de Marele bard şi poet în viaţă, mai înalt decât tine, dar cu cărţi. Un pumn, două palme şi... gata: vei fi pomenit în Istoria literaturii, secţia Critică, subcapitolul Lupte interne şi de principii.

Nicuşor Stan scrie carte după carte. Tu – referat după referat. Nicuşor bea cu prietenii lui. Bei şi tu cu ei – că tu n-ai prieteni. Nicuşor repară ceasuri şi le dă cadou prietenilor. Le iei. Lumea începe să vorbească despre ne-cuvinte cu admiraţie. Marele bard îl recită pe stadioane. Tu – continui să-i bei vodca în apartament şi să-l cânţi pe unde trebuie. Îţi dedică două poezii. Îi dedici două rapoarte. Nicuşor se însoară din nou. Te însori şi tu – în aceeaşi zi. Tot documentat – fata e o Mavrocordată. Începi să studiezi aspectele legale privind modificarea dreptului la moştenire a tronului în Ţările Române.

Nicuşor îţi spune într-o zi, cu o voce neutră: „Mă duc bătrâne, te las”. Înţelegi că e bolnav. Asta nu încerci să repeţi. E propus la Premiul Nobel. Încerci şi tu, dar nu-ţi iese. Absurzi, cei cu propunerile îţi cer să le arăţi cărţile scrise. Păi, n-ai. Dar cum aşa, faptul că eşti prieten cu Nicuşor Stan, coleg cu el din primară, nu e de-ajuns? Cică – nu.

Nicuşor se stinge – plâns de toţi cei care nu i-au citit cărţile. Iar tu, care l-ai citit de când era mic, şi ai scris atâta despre el, eşti publicat la urmă de tot, mic. Ţi se răspunde: „Aţi scris destule până acum despre el!” Îl plângi la Bellu, cu ochii pe un loc liber de lângă mormântul lui. Marele bard te trezeşte la realitate, în stilul lui – o palmă după ceafă: „Mută-ţi gândul în altă parte, ăsta e locul meu”.

După un timp, urmează în cariera ta un moment de cumpănă, căruia unii  i-au zis şi Revoluţie. Locurile de disidenţi şi de miniştri sunt ocupate rapid. Mavrocordaţii pierd la Hohenzolerni, care la rândul lor pierd la urmaşii adjuncţilor de dinainte de Revoluţie. Moare şi Marele prozator; discipolul lui te alungă de la o moştenire cu bucluc. Noua ne-orânduire te dezgustă. Pleci încotro vezi cu ochii, chemat de o voce pe care până nu demult o criticai săptămânal. Îţi faci meseria de critic – plin de demnitate – în livreaua de portar la un bloc. Îi critici pe toţi, lăudându-l doar pe Nicuşor. Cele două dedicaţii devin volume întregi scrise de el pentru tine. Fetele care au dârdâit lângă el, inspirându-l, sunt prea departe ca să protesteze. Cariera ta de critic e la apogeu. Articolele tale sunt de ne-uitat. Capeţi un blazon heraldic dar, neştiind cum să-l foloseşti, îl scapi din mâini şi se duce la fund, ca o lume apusă, fostă liberă. Rămâi un simplu Mavrocordat – şi asta doar prin alianţă.

V-aţi putea întreba: ce rost are povestea asta într-o filă de dicţionar? Ei bine, nu-i aşa că vă plac poveştile? Adevărată sau nu, neterminată sau nu (n-a pomenit de fluturaşii pe care îi prinzi după ce îi inventezi), povestea asta nu se poate să nu vă stârnească interesul. S-ar putea ca unora să nu le placă. S-ar putea. Dar ne-am asumat riscul acesta, riscul de a fi criticaţi şi de a da cu piciorul unei cariere la care de-abia am început să săpăm.

XXXIV. TEATRU

Cortina se ridică brusc. Pe scena – goală în rest – doar un scaun. El va duce, pe cele patru picioare, tot actul întâi. Vreme de 10 minute nu face nici un gest, nu scoate o vorbă. Spectatorii, miraţi la început, încep să aplaude frenetic după cinci minute: piesa merită, aşa ceva n-au mai văzut. Fără preţiozităţi – doar un scaun de bucătărie, simplu, din lemn, natural. Nu ca în alte piese: Louis XV, Louis XVI, pluşat, aurit. Nu. Lemn nelăcuit. Unghiuri drepte, cinstite, nu curburi alunecoase.

Aplauzele parcă trezesc scaunul la viaţă. Nu mai stă de lemn-tănase. Îşi întinde, rând pe rând, câte un picior, parcă pentru a-şi dezmorţi fibrele. „E dimineaţă, s-a trezit, e bătrân şi singur, şi îl supără artrita”. Scârţâie. „Sau poate spondiloza” – opinează alţi cunoscători de teatru din sală. Mesajul e simplu – place. Aplauzele nu contenesc nici atunci când scaunul se îndreaptă – şontâc-şontâc – spre un colţ al scenei. Ridică un picior, se scutură. Face câteva genuflexiuni. Apoi îşi freacă picioarele de parcă se spală pe mâini. Până sus, la încheieturi. Cleiul vechi se prelinge, apoi mirosul de deodorant inundă sala. Pudic, cu spătarul la public, scaunul îşi trage o husă pe el. Rămâne aşa alte 10 minute – parcă în aşteptarea mesei – după care cade cortina peste actul I.

Specatatorii sunt în delir şi când cortina se ridică pentru actul II. Nu se înşelaseră: scaunul stă acum la o masă. Masa e făcută şi ea tot din lemn, e naturală şi are tot patru picioare. Picioarele scaunului şi ale mesei se ating – ca din întâmplare – ca într-un joc de opt, tandru. Masa se întinde. Scaunul mănâncă masa din ochi. Masa dă să se aşeze pe scaun dar, de teamă să nu-l rupă, se răzgândeşte; îi pune, grijulie, termometrul. Termometrul se înroşeşte la locul în care e pus: e un termo-metru cu alcool. E singurul alcool de pe masă; de fapt, de sub scaun, că scaunului i se măsoară temperatura. Termometrul citeşte temperatura. Masa se îngrijorează. Scaunul dă din spătar, a lehamite. Masa îi dă husa jos şi îl fricţionează peste tot cu picioarele ei netede, rotunde, lăcuite la unghii cu ceva alcool luat din termometru. Apoi – tot restul actului II – tăcere. Tăcerea e întreruptă de datul paginilor: cu spătarul la public, scaunul citeşte la masă. Masa nu citeşte la scaun: ea se pregăteşte. Aburii care ajung în sală sunt interpretaţi în fel şi chip: unii zic tocană, alţii – caşcaval pané, alţii – fasole cu ciolane. Spectatorii nu vor afla niciodată ce s-a servit la masă.

În actul III, scaunul şi masa discută pe marginea patului. Subiectul – proaspăt intrat în scenă – e tot din lemn, natural, şi are tot patru picioare. Masa îi reproşează scaunului că munceşte prea mult; să se mai întindă şi el puţin, acolo, pe pat. Scaunul se burzuluieşte, dă să se ridice în două picioare: „Numai la pat te gândeşti”. Patul pare şi el supărat: stă cu spatele în sus, la cearceaf. Cearceaful e alb ca hârtia, băţos, din fibre celulozice; nu are temperatură. Masa îşi scoate faţa de pe ea şi se întinde. Patul scârţâie, trozneşte, se curbează sub masa mesei. Scaunul se face că mai citeşte puţin, apoi dă termometrul mai mic şi, tot pudic, îşi scoate şi el husa şi se întinde lângă masă. Patul se curbează şi mai mult, pentru că la masa mesei s-a adăugat masa scaunului. Lemnul vechi, din care e făcut cearceaful, crapă pe alocuri, şi specatorii – încântaţi – văd ieşind din crăpături trandafiri roşii ca alcoolul termometrului. Trandafirii se întind peste tot, pe pat, pe masă, pe scaun, invadează toată scena, culoarele dintre fotoliile spectatorilor, lojile, cuşca sufleurului. Sufleurul pare sufocat, astfel că pe scenă nu se mai aude nici o vorbă. Cortina finală cade, dar nu de tot, pentru că se agaţă în ghimpii trandafirilor. Actorii sunt aplaudaţi la scenă deschisă. Li se oferă coşuri pline cu trandafiri din partea Ministerului Industriei Lemnului, Direcţiei de Horticultură din Ministerul Agriculturii şi Ministerului Sănătăţii.

În culise, masa îşi dă jos faţa, scaunul îşi dă jos husa, patul îşi împătureşte cearceaful, şi pornesc fericiţi, cu termometrul la braţ, spre magazia de decoruri. 

Nu putem să nu redăm aici cronicile apărute, în zilele următoare, în diverse reviste. Astfel, revista „Ecoul”, editată de Asociaţia Sufleurilor din Dacia de Jos, va titra: „Tăceri semnificative, arome nedefinite”. Cităm din cronică: „Jocul de picioare este perfect, chiar dacă numai picioarele mesei sunt şlefuite. Patul duce tot greul piesei – chiar dacă apare numai în actul III. Se infirmă părerea că frecţia la un picior de lemn nu ajută. Termometrul asigură balansul piesei, evoluând gradat, cu măsură. Uneori sensibil la aplauzele călduroase ale publicului, el menţine piesa, în rest, la o temperatură constantă. E drept că şi personajele – rele conducătoare de căldură – se opun ca totul să ardă. Piesa are perioade lungi de tăcere, ceea ce permite sufleurilor să-şi tragă sufletul. Pentru aceasta, asociaţia noastră exprimă mulţumiri autorului. Aroma de caşcaval pané, care inundă la un moment dat sala, se amestecă în final cu parfumul de trandafiri, inducând spectatorilor o stare de incertitudine metafizică: suntem în bucătărie, sau în dormitor? În final, înflorirea trandafirilor din lemnul vechi ne duce cu gândul la transcedental, la renaşterea perpetuă, dătătoare de speranţe. Pe ansamblu, un spectacol reuşit, la care – în afara mobilierului, pardon, în afara actorilor – şi-au adus aportul şi cei 15 sufleuri, în frunte cu maestrul Elian, care a suflat sub cele mai mari scene ale lumii, şi care este şi preşedintele de onoare al Asociaţiei noastre”.

Cronica din revista de specialitate „Teatru acum, nu ieri, nici mâine” avea să fie mai rezervată. „12 picioare în căutarea unui autor este eşecul viziunii minimaliste în teatrul contemporan. Din motive de economie, sau dintr-o concepţie dramatică greşită, scena e aproape goală, decorurile confundându-se cu personajele. Am fi preferat să vedem pe scenă o pădure de scaune, o mulţime de mese – ca la cantină –, şi paturi aliniate ca într-un cămin şcolar. Asta ar fi creat spectatorului impresia de viu. Ceea ce se oferă în schimb este un număr redus de personaje, rigide, care se „remarcă” prin imobilitate, care nu fac nici un efort ca să iasă din cadrul regizoral fix, şi care folosesc, tot timpul, un limbaj de lemn. Chiar şi personajul central – termometrul – care e cel mai volubil, şi care se bagă peste tot, e facil, se „citeşte” uşor, suferă de lipsă de „greutate”. Un termometru cu mercur ar fi dat, desigur, greutate piesei, şi ar fi creat un balans natural pe scena eminamente ecologică. Trandafirii ornează bine finalul; am luat şi noi acasă. Deşi cam agăţători, cam caustici – ne-au făcut noaptea. În concluzie, o piesă care scârţâie din toate încheieturile, nefinisată – cu excepţia singurului personaj feminin: masa.”

Cronica din revista mondenă „Cine e, ce” a sunat astfel: „Personajele piesei, sărăcăcios îmbrăcate, ducând o viaţă anostă, plină de griji, măcinate de cari şi alte boli, nu merită prea multă atenţie. În schimb, am notat pentru cititorii noştri, cine a fost în sală la premieră.

Mai întâi, în loja doi, măritul Decebal – cum ar fi la voi preşedintele – care a venit singur, dar a plecat cu elicopterul, cam pe la mijlocul actului II, fiind sunat pe mobil că iar sunt inundaţii. Preşedintele a apucat totuşi să observe sărăcia decorului, şi să dea dispoziţii să fie donat teatrului scaunul primului ministru. Primul ministru a venit pe motocicletă dar, încercând s-o parcheze în loja prezidenţială, s-a lovit de nişte bariere de lemn, parcă înadins puse acolo. Aşa că a văzut piesa săltându-se pe două cârje improvizate din respectivele bariere; care au furnizat, de altfel, şi jerba de trandafiri oferită actorilor, la sfârşit, ca din partea preşedintelui, pe care scria: „Pentru seara asta, nu te pot uita”.

Picioare de lemn au fost nu numai pe scenă, dar şi în stalul I, unde a luat loc naţionala de fotbal. Fotbaliştii au privit tot timpul înapoi, fără mânie, la fetele din ansamblul de dansuri, foarte populare „Nu te uita la picioare, Dacă n-ai bani de intrare”. Am mai remarcat ţinuta centrului înaintaş – o roşcată care se vedea clar că trecuse mai întâi pe la coafor şi pe la cei patru fundaşi. Extrema dreaptă era vizibil marcată de faptul că i se rezervase scaunul din stânga; nu ştia dacă asta nu era un semn că postul pe care juca devenise nesigur. La mijloc acţionau – evident – cei doi mijlocaşi, mijlocul fiind acela al unei dansatoare recent promovată din stalul II în stalul I. Mijlocaşii se şi hotărâseră s-o ia în cantonamente, în turnee – s-o ia peste tot.

Antrenorul naţionalei a declarat – în exclusivitate pentru revista noastră: „I-am adus la teatru ca să vadă şi ei cum e să fii spectator. Să fii spectator şi să nu poţi huidui, să nu poţi mânca seminţe, să nu poţi fuma. Şi să mai ai şi pretenţii la prima de meci. Atmosfera din cadrul naţionalei e bună – mai ales de când am pus aer condiţionat în vestiar. Stingerea e întotdeauna la ora 22: la această oră toţi trebuie să stingă ţigările. De băut se poate bea şi după, dar cu măsură (halbă, pahar gradat Berzelius).

Personal, piesa mi-a plăcut. Mai întâi, decorul: spaţii largi, pe care jucătorii se pot desfăşura, se pot face deschideri, se poate centra, se poate practica un joc pe care ni-l dorim cu toţii: aerisit. Apoi, dintre personaje, mi-a plăcut mai ales termometrul: îmbibat cu alcool, şi totuşi agil ca argintul viu. Aşa mi-aş dori să fie toată echipa. Nu ştiu – poate doar mi s-a părut – dar cred că scaunul a simulat faptul că are febră. Sau poate că acuza nişte accidentări mai vechi. Sau poate că fusese cumpărat şi a vrut să se sustragă? Zic şi eu. Masa a fost cam săracă, să nu uităm că un fotba-list trebuie să consume zilnic minimum 4000 calorii. Scene ca aceea din final, în pat, noi le interzicem înainte de meciurile importante. Frecţia a fost superficială, neprofesionistă. Aş recomanda includerea în distribuţie a unui maseur de meserie ”.

XXXIII. ŞTIRE

Ne frecăm mâinile de bucurie: la cuvântul acesta n-o să muncim prea mult. Va fi suficient să punem aici câteva tăieturi din ziare. Iată, deci, câteva mostre de ştiri:

 * 

Ducatul Luxemburg a cerut recent alipirea la Dacia. Nemţii, austriecii şi cehii se pare că sunt de acord, sondajele indicând existenţa unei majorităţi în favoarea alipirii şi, adiacent, lipsa petrolului. Numai ungurii se împotrivesc: asta le dă peste cap planul lor mai vechi, de dezlipire.

* 

Prinţesa noastră moştenitoare de castele a aflat – citind în ziarul nostru de ieri – că prinţul ei consort raporta conştiincios, în fiecare dimineaţă, tot ce se petrecuse în iatacul princiar în noaptea precedentă. Prinţesa a replicat cum că prinţul este angrenat într-o cunoscută acţiune de binefacere şi că, la urma urmelor, aceasta este o problemă a ei, internă.

* 

Satul Independenţa, din judeţul Covurlui, şi-a declarat ieri independenţa, alegându-şi ca steag capul de şarpe cu coadă de lup. Noul stat va bate monedă proprie şi pe oricine va atenta la integritatea sa teritorială, cuprinsă între pădurea Securea şi pârâul Leşiei. Fiind vorba de o populaţie totală de 92 locuitori, se pare că noul stat nu va avea reprezentanţe diplomatice în chiar toate ţările lumii. Concomitent cu Declaraţia de Independenţă, satul sau statul Independenţa şi-a deschis uliţele pentru imigranţii de pretutindeni, motivând că trebuie să muncească cineva şi la câmp, nu numai în diplomaţie. Salutăm constituirea primului – şi, deocamdată, sigurului – stat independent din lume. Vom reveni, în numărul nostru de mâine, cu un amplu reportaj din capitala statului Independenţa.

* 

Continuându-şi turneul triumfal, ansamblul coral „Voci curate”, dirijat din umbră de maeştri deja cunoscuţi, a cântat bine – aşa cum a cântat mereu, peste tot – la mânăstirea Secu. Cu prilejul recitalului, călugării au scos la vedere un vin vechi, roşu, dinainte de Burebista, şi nişte terfeloage vechi şi ele, cam tot din acea vreme, în care măritul rege atesta că aceşti călugări nu vor preacurvi şi vor ţine posturile cu sfinţenie, drept pentru care li s-a eliberat înscrisul acesta antedatat pentru a le folosi întru promovarea în posturi mai înalte.

La sfârşitul degustării vinului şi atestatelor, vreo 3-4 voci curate, răguşite deja, s-au călugărit, iar 15 călugări – dintre cei care nu-şi pătaseră dosarele cu vin roşu – i-au înlocuit ca solişti.

Turneul continuă mâine la închisoarea „Libertatea”.

*

Pe plaja de la Mamaia a fost găsit – acum o lună – un băieţel cam de patru ani, cu slip albastru, care, când l-am întrebat cum îl cheamă, ne-a răspuns: „Mitică Vreau Bomboane”. Mitică a mâncat până acum toate bomboanele de la postul nostru de radio şi de pe o rază de 3 Km, şi e în continuă creştere. Nu vrea să ne spună cine-i sunt părinţii; spune doar că se simte bine la noi, şi că părinţii îi interziseseră bomboanele.

*

S-a deschis Târgul de Fete din comuna Voluntarele. Replică a cunoscutului Târg de Fete de pe Muntele Găina, târgul acesta prezintă ultimele noutăţi din ţară şi din ţările cu care ne învecinăm vrând-nevrând. În seara aceasta este prevăzută o paradă pe Şoseaua de Centură, urmată de o retragere cu torţe la moteluri sau în cabinele camioanelor. Amatorii sunt avizaţi că intrarea nu poate fi plătită decât cu bani gheaţă; nu se acceptă cărţile de credit.

*

Aseară la orele 11:30, la Km 13-14 de pe Şoseaua de Centură, un car cu boi, circulând cu mare viteză, a intrat în plin într-un BMW tras pe drepta, cu luminile stinse. Ocupanţii autoturismului – o pereche care tocmai se formase la Târgul de Fete din comuna Voluntarele – au scăpat ca prin farmec: doar bărbatul – care s-a recomandat ca Senator – s-a plâns de ceva usturimi. Ţăranul a fost amendat pentru depăşirea vitezei legale, lipsa felinarului, lipsa asigurării, şi pentru depăşirea numărului de decibeli („scârţâie, tataie, aia-s decibelii”). De asemenea, i-a fost suspendat permisul de conducere pe timp de trei luni. Domnului Senator i s-a recomandat să aprindă farurile altă dată  şi să deschidă bine ochii – ca să vadă de unde vin carul cu boi şi usturimea – şi, dacă nu se supără, să nu mai tragă pe  dreapta, noaptea, pe şosele; să tragă numai acasă la domnia-sa.

* 

La întrebarea-anchetă lansată de ziarul nostru: „Credeţi că teroriştii vor deturna, în viitor, şi avioane ale liniilor noastre aeriene?” majoritatea celor intervievaţi a răspuns: „Unde?”

* 

A apărut recent, romanul „Concert la Comedy Hall”.   În cuprinsul său,  mai ales   la parter,   autorul   se   ocupă  de vagi ne- conturate personaje, stârnind, în mod firesc, confuzii. 25 poete din New York s-au recunoscut în personajul „Poeta tânără”, 1513 scriitori – în cel al „Marelui prozator”, 250 de publicaţii din diasporă au reclamat rolul de „Revistă anticomunistă”. Un singur popă s-a văzut în personajul preotului care bagă mâna până la cot în cutia milei. O pereche de scriitori s-a recunoscut imediat în locul orgii – sau orgiei, cum s-o fi zicând. Curios este faptul ca nici o poetă nu a considerat că ar fi „Poeta bătrână”, nici măcar aşa-zisa poetă navetistă.  

Consiliul Modial al Organizaţiilor Evre-ieşti, analizând romanul şi văzând menţionată „Revista noastră”, dar neputând să decidă dacă romanul e anti-semit sau nu, a hotărât, ca măsură de prevedere, interzicerea romanului şi includerea sa pe lista preşedintelui Uniunii Scriitorilor.

Personalităţi marcante sau marcate ale diasporei (vreo 450 mii până acum) au semnat deja un protest, lăsând loc în fruntea listei pentru a preciza, în viitor, motivul protestului. “Marele critic” a refuzat să semneze protestul, scuzându-se şi zicând că, în cazul său, autorul a prezentat obiectiv toate realizările sale critice de pe continentul american, în funcţia de portar la un bloc.

Câţiva morţi s-au răsucit şi s-au sculat din morminte, dar s-au întors la locurile lor, mai spre dimineaţă.

* 

Galeriile de Artă Nord-Sud din New York au fost vopsite, succesiv, în roşu-putred, gri-murdar şi verde-crud, la interval de o săptămână. Singurul vizitator prezent la toate cele trei înfăţişări – surprins acolo în aşteptarea fursecurilor – a făcut feţe-feţe. Ziarele new-york-eze au apreciat la unison expoziţia, dar au criticat calitatea vopselei geto-dace, care nu ţine mai mult de o săptămână.

Sugerăm organizarea în acelaşi loc a unei expoziţii permanente cu Autostrada Bucureşti-Piteşti, care prezintă avantajul că este refăcută zilnic.

* 

Cenaclul „Noi lansăm, nu criticăm”, din New York, a definitivat recent lista candidaţilor la Premiul Nobel 2006 pentru scriitură, membri ai cenaclului. Cu acest prilej s-a deschis şi lista de subscriptori pentru strângerea fondurilor necesare pentru festivitatea de premiere. S-a decis ca Laureatul sau Laureata Premiului Nobel, ales sau aleasă dintre membrii cenaclului, să fie primită ulterior în Uniunea Scriitorilor.

*

Noi descoperiri arheologice la Paris. Sub stratul Luteţiei, arheologii francezi au descoperit urmele unei aşezări, veche de mii de ani, despre care ei cred că nu poate fi decât geto-dacică. În primul rând – pentru că nu are case. Apoi, pentru că la fiecare colţ de stradă, la fiecare cap de pod, s-au găsit schelete relativ bine conservate, dar cărora le lipsea fie o mână, fie un picior. La locul presupus a fi fost locul de întâlnire a obştii, sau tribului, s-au găsit plăcuţe pe care scria: „Unde vă sunt magazinele?” „Atunci când plecaţi cu toţii în concediu, în august, vă gândiţi oare că noi murim de foame?” „De ce n-aţi inventat încă parcometrele şi bancomatele?” „Vom fi, peste veacuri, aliaţii voştri cei mai fideli, ce-ar fi să investiţi în noi încă de pe acum?”.

Probabil că o catastrofă naturală a pus capăt acestei aşezări străvechi, surprinzându-i pe locuitorii ei – aşa cum o dovedesc scheletele – în aceeaşi poziţie: cu mâna întinsă.

* 

Se apropie toamna. Frunzele ruginite, macaralele ruginite, combinatele ruginite, ploile şi balcoanele care cad, toate acestea îi vestesc sosirea. Prin expoziţii, vizitatorii aşteaptă cu nerăbdare căderea frunzei de viţă. Ca în fiecare toamnă, agenţiile de voiaj anunţă mari reduceri de preţuri la sejururile pe litoral şi la Polul Nord. Mari reduceri de preţuri sunt anunţate şi la locurile de veci pentru iubirile de astă vară. În Deltă s-a deschis pescuitul la ultima cegă. Împuşcatul ursului brun este în continuare interzis dar, dacă îl prindeţi înăuntrul tomberonului de gunoi, apăsaţi bine capacul deasupra lui, legaţi cu o sfoară solidă toartele, şi priviţi de la geam, când vin gunoierii, cum plimbă ursul. Împuşcatul cămilelor este permis, dar numai cu două cocoaşe. Împuşcatul ne-a crescut, paradoxal, rezervele cinegetice, aşa că e bine să rămână la nivelul la care sunt amândoi.

* 

Deschiderea lucrărilor Adunării    Generale ONU la New York a fost însoţită de măsuri de maximă securitate în Republica Burkina Faso. Cele două tancuri au patrulat continuu pe cei trei kilometri de drumuri pietruite. Un leu, care teroriza de multă vreme un sat de la graniţă, a fost monitorizat zi şi noapte, pentru a preveni orice act de terorism pe durata lucrărilor Adunării Generale. Este cunoscut faptul că Burkina Faso va deveni în toamna aceasta membru nepermanent al Consiliului de Securitate ONU, ca recompensă pentru faptul că este singura ţară din lume spre care n-a fost deturnat, niciodată, vreun avion.

 * 

Pe o vreme câinoasă, vânătorii de munte au îndeplinit, cu rezultate de numai bine şi foarte bine, aplicaţia strategică de la „Piscul Câinelui”. A fost prevenit, cu eroism, un desant simultan şi combinat al trupelor inamice şi aliate, care atentau la suveranitatea noastră naţională şi la floarea de colţ. Atacul s-a petrecut în zori, aviaţia agresoare zburând la joasă înălţime, neştiind că radarele noastre nu funcţionau demult. Cei doi inamici – care au reuşit totuşi să se paraşuteze – s-au dus pe apa Sâmbetei, dar au fost urmăriţi cu bocancii din dotarea armatei noastre până la cabana cu acelaşi nume. Acolo s-au predat chiar Comandantului Trupelor de Vânători de Munte, care-i aştepta cu sarmale, aghiotanţii săi, câţiva fazani, ţuică de turţ, bucătari şi ospătăriţe, ca să se înfrupte din toate.

Din surse demne de încredere am aflat că două ospătăriţe au stabilit deja parteneriate strategice, deosebit de avantajoase, cu cei doi soldaţi inamici.

XXXII. SPIONAJ

Voi, cititorii din viitorime ai acestui Dicţionar, voi, care veţi fi trecut prin atâtea năvăliri barbare, cuceriri galante, schimbări de domni, schimbări de doamne şi domniţe, războaie, revoluţii, uniri, divorţuri, dezbinări, îmbinări, alianţe, mezalianţe, nu se poate să nu fi observat că titlul fiecărei file nu are decât o vagă legătură cu conţinutul ei. Şi, ca nedumerirea voastră să fie deplină şi simetria perfectă, nici conţinutul nu are legătură cu titlul. De aceea noi, cercetătorii care lucrăm din greu la alcătuirea acestui Dicţionar, ne simţim datori să venim aici cu o explicaţie. Pentru că o explicaţie există întotdeauna: ciupercile ies din pământ pentru că a plouat, florile pentru că au fost sădite, Dicţionarul îl citiţi pentru că l-aţi găsit şi dezgropat (poate şi pentru că noi l-am scris), iar femeile voastre vă privesc misterios de sub genele umbroase pentru că aţi inventat rimelul.

Dar să ne concentrăm pe Dicţionar, dacă vorbim despre femei nu mai terminăm niciodată. Se înfiinţase colectivul nostru de cercetători. Trecuseră două luni. Scrisesem primele două file: Roată şi Barză. Ne frecam mâinile, încântaţi: mai aveam de scris 999.998 file şi eram gata. Tocmai venisem la lucru, pe la amiază, că nimeni nu vroia să piardă masa de prânz, care era gratuită. Când, ce să vezi, din prepeleac în prepeleac, sună telefonul fără fir (instalarea celui cu fir întârzia, ca şi aprobarea de la minister). „Toată lumea la Şefu!”. Ne înghesuim, toţi 140, în prepeleacul Şefului. Prepeleac frumos, tapetat în verde cu frunzele mărului în care era cocoţat. Şefu – negru la faţă. „Ce e în capul vostru? Unde vă treziţi?” Doi colegi însuraţi, şi două colege cu care nu erau însuraţi, se înroşiră la faţă. „Vă daţi seama ce faceţi?” Cei patru – roşii în continuare, se vedea clar că îşi dădeau perfect seama de ce fac. „V-aţi gândit la consecinţe?” – continuă Şefu. Ăia patru – mai liniştiţi, probabil că îşi luaseră ceva măsuri de protecţie. „O să vă afle toate secretele”. Acuma ce să mai afle, ridicară din umeri cei patru, dacă tot s-a aflat. „Uite, să luăm de exemplu prima filă pe care aţi scris-o: Roată” – tună Şefu, tot mai supărat. „Voi credeţi că vom fi pe veci singuri pe lume? Unici? Vor apărea şi alte popoare. Că doar barza aia de la fila a doua, singura noastră operaţie matematică – înmulţirea, barza aia migrează pe nici nu ştim noi unde. Şi ne trezim, mâine-poimâine, cu un popor colo, alt popor dincolo, şi degeaba o să dăm vina pe biata barză. Se formează – vorbesc de popoare, încep să cucerească alte popoare, sau sunt cucerite la rândul lor. Mă rog, roata istoriei. Dar asta nu înseamnă să le dăm noi mură-n gură decoperirile noastre. Oricine citeşte Dicţionarul vostru, mă corectez, Dicţionarul nostru, că voi semna şi eu, are toate datele să inventeze roata: rotundă, are un ax sau o axă, e bună la căruţă sau la car, căruţa o legi la cal – să nu vă aud că protestaţi, aţi scris şi asta –  carul de luptă, tancul,  toate le oferiţi pe tavă străinilor. Un-doi ne trezim că tancurile ruseşti lasă urme adânci în pământul scumpei noastre Dacii. (Dacă nu ştiţi cine-s ruşii, întrebaţi-i pe urmaşii noştri din viitorime, sau citiţi-le dicţionarele). Un-doi ne trezim cu filele noastre de Dicţionar pe planşetele institutelor de proiectare din ţările străine. E drept că pentru asta străinii trebuie să-şi creeze un serviciu secret, de spionaj. Dar precis că tot voi le veţi explica, pe îndelete, cum să facă asta, atunci când veţi scrie fila: Spionaj. Măritul Decebal – îşi înălţă Şefu glasul şi privirea spre vârful mărului – care se interesează zilnic de stadiul Dicţonarului, e supărat până la cuşmă. Până să înfiinţeze ăia care se vor forma în curând ca popoare servicii de spionaj şi să ne fure şi roata, şi barza, şi nasturii, şi revistele, şi femeile, şi cinstea, el a şi înfiinţat – ieri a ieşit decretul – un serviciu de contraspionaj. S-a întărit paza la metafore, poezie, şi – cum spuneam – la femei şi la reviste. Ce să mai zic de berze. 5000 daci au fost puşi să le urmărească mişcările de du-te – vino. Nimeni nu va mai putea efectua înmulţirea aşa, la întâmplare, fără să fie observat”. (Cei patru, care se liniştiseră când auziseră că e vorba de spionaj, şi nu de unde se trezesc ei, se neliniştiră din nou auzind că orice înmulţire va fi privită cu alţi ochi). „Găurile vor fi bine păzite, ca să nu plece vreun spion cu ele. Toate măsurile astea au intrat deja în vigoare. Ce aveam noi vigoare până acum, dar ce vigoare vom avea de acum înainte, mamă-mamă! Să îndrăznească vreun spion să se atingă de vreo cucerire de-a noastră!” (Cei doi colegi aprobară hotărât, gata să-şi apere cuceririle lor). „La fotbal, de exemplu, s-a întărit apărarea în faţa porţilor, ca să nu ne trezim cu goluri date de spionii adverşi. Iarba, gazonul, au fost înlocuite cu nisip şi pietriş, astfel ca iarba să nu ne poată fi furată. Iarba noastră verde va rămâne acasă! Noi nu ne vindem iarba! Iar în campionat, echipele numai se fac că joacă fotbal, tocmai ca eventualii spioni ai echipelor adverse să nu poată descifra sistemul nostru de joc şi să-l copieze. Nimeni nu va juca vreodată fotbalul cum îl jucăm noi! La noi, ca la nimeni! Când fotbalul va fi jucat şi de alte popoare, şi când vom participa la campionate mondiale, vom face acelaşi lucru: nu vom juca nimic. Sau, de multe ori, vom juca atât de prost în calificări numai şi numai pentru a nu ajunge în faza finală. Iar, pe de altă parte, sub pază strictă, în săli, ne vom perfecţiona în secret  sistemul de joc antrenându-ne la fotbalul de masă. Cu nasturi verificaţi, calibraţi, care să nu se lase cumpăraţi uşor şi să ajungă să joace fotbal adevărat la echipe din străinătate. Şi, Zamolxe păzeşte, contra noastră!”

„Dar să revenim la oile noastre. Atenţie la orice oiţă, orice mieluţ, orice berbec care se preface că paşte paşnic prin livada noastră cu meri, pe sub prepeleacuri. Să nu vă surprindă dacă sub lâna lor merinos veţi găsi microfoane sau aparate minuscule de fotografiat. Şi dacă fila scrisă de voi astăzi – că asta ar cam fi norma, o filă pe zi, cu primele două file aţi cam făcut-o lată, fie vorba între noi – ajunge, prin transhumanţă cumva, în câteva zile sau săptămâni, hăt, departe, pe locurile unde se vor forma popoarele acelea ale căror servicii de spionaj folosesc oiţele noastre. Sau berzele noastre. Sau care ung rotiţele noastre. Vă rog aşadar, toată lumea ochii în patru”. (Cei patru colegi îi făcură în 16). „ Să nu avem încredere în nimeni. Să nu afle nici nevestele voastre ce faceţi aici”. (Cei doi colegi ridicară din umeri, a neputinţă: Şefu chiar ne crede proşti, cum o să le spună chiar ei nevestelor?). „Când vine un străin în vizită – continuă Şefu instructajul – fie ciobanul oilor, poştaşul, cosaşul să cosească iarba, pionierii, studenţii sau soldaţii să culeagă merele, voi să ascundeţi filele scrise şi să vă faceţi că priviţi atent zborul albinelor. Sau, dacă  e frig şi albinele nu zboară, să urmăriţi atent traiectoriile pe care zboară albinele când nu e frig. Să se creadă că sunteţi echipa de cercetători ai fenomenului de polenizare, nu de alcătuire a Dicţionarului. La rândul lui, colectivul de biologi care cercetează polenizarea va pretinde că stupii din dotarea lor sunt de fapt căsuţe pentru păsărele, de studiul cărora sunt ei interesaţi. Iar cei care se ocupă în fapt de studiul păsărelelor le vor acoperi, ca să nu păţească ruşinea de a fi descoperite şi folosite de spionii străini. Şi aşa mai departe, până la guvernul măritului Decebal. Toţi vom pretinde, în scopul apărării secretului, că facem altceva decât ar trebui să facem în realitate. Peste tot, în servicii, birouri, centre de calcul, Parlament, vor fi permise, chiar încurajate: cititul presei, comentarea programelor la televizor din seara precedentă, băutul cafelelor, bârfitul colegilor” (cei patru dădură să protesteze). „Şi noi, aici, în prepeleacurile noastre, nu vom face excepţie. Lucraţi mult, scrieţi puţin, şi nu care-cumva să se înţeleagă ceva din ceea ce scrieţi. Să nu poată nimeni să re-inventeze roata citind fila noastră de Dicţionar. Nici o legătură între titlul şi conţinutul filei. Daţi frâu liber imaginaţiei. Vă dau un exemplu. Să zicem că aţi ajuns la fila Masă. Sau, Scaun. Nu care cumva să scrieţi că are patru picioare. Două sunt de ajuns. Îmi vine să şi râd, închipuindu-mi cum vor sta alte popoare la mese cu două picioare, pe scaune cu două picioare, încercând să soarbă ciorba cu linguri concepute după textul scris la fila Lingură în care voi veţi fi descris Strecurătoarea. Sau, cum vor încerca să prindă posturile noastre de radio şi televiziune, cu o Antenă construită urmând textul vostru despre Ureche. Sau, când veţi scrie despre Ministru, sau despre Parlamentar, disimulaţi cât puteţi. Scrieţi că sunt nişte oameni de nimic, cu gândul numai la interesul personal, care nu fac nimic toată ziua şi pentru poporul geto-dac. Spionii străini vor prelua această imagine, evident neadevărată, şi o vor impune guvernanţilor şi miniştrilor lor. În felul acesta, toate celelalte popoare vor avea o conducere amorală, coruptă, complet diferită de felul în care se comportă conducerea ţării noastre”.

Credem că înţelegeţi acum de ce, în filele acestui Dicţionar, titlul nu are legătură cu explicaţia dată în respectiva filă. Spionajul ne înconjoară din toate părţile şi încearcă să ne fure toate invenţiile şi secretele. Dacă nu ne-am apăra astfel, ne-am trezi într-o bună zi că toate popoarele: şi nemţii, şi franţujii, şi englezii, şi japonezii ar vorbi, atunci când se vor fi format, aceeaşi limbă: limba geto-dacă.

 XXXI. PERISABIL

Despre perisabil am vorbit oarecum, în Dicţionar, la fila BARZA. Dar e posibil să nu vă mai aduceţi aminte de acest lucru; memoria este foarte perisabilă. Spuneam acolo că noi, geto-dacii, păstrăm varza şi vinul în butoaie, ştiind că toate trei sunt foarte perisabile. Cum butoaiele rezistă mai mult decât vinul şi decât varza – pe care, îndeobşte, omul gospodar le cam termină până pe la Paşti – le punem pe primele două în al treilea, şi nu invers. La fel procedăm şi cu merele – pe care le învelim în hârtie – şi morcovii – pe care îi îngropăm în nisip. Astfel reuşim să păstrăm un timp mai îndelungat lucrurile perisabile.  

Cel mai bine reuşim cu morcovul: am ajuns să avem morcov mai tot timpul. Se apropie vreun examen – morcovul e acolo. Începe vreun război – noi, cu morcovul pregătit. Dacă ajunge şi la noi – avem morcov: ştim că armata e nepregătită, praful de puşcă s-a cam umezit, nici armele nu prea ştim încotro să le îndreptăm. Zău dacă nu era mai bine să rămânem la arcurile cu săgeţi: ele trăgeau bine aşa cum erau, neîndreptate şi curbate. Iar dacă războiul n-ajunge şi la noi, noi tot avem morcov: dacă învinşii vor da învingătorilor nu din ţara lor, ci din ţara noastră, pe motiv că am stat cu armele neîndreptate? 

Partea bună a morcovilor ştiţi care e: aia cu vitamina A. Stăm bine la morcovi – stăm  bine şi cu vederea. Nu ne scapă nimic. Nici bucurii, nici necazuri. Necazurile – mai ales necazurile – le trecem mai uşor cu vederea. 

Când sunt păstrate prea mult în galantare, fără a fi schimbate, lucrurile perisabile încep să pută. Provoacă repulsie. Trezesc dorinţa de a fi schimbate. Cel mai bun exemplu de acest fel este comunismul. Schimbarea lui nu e uşoară. Timp de zeci de ani i s-a făcut, necontenit, propagandă. Timp de zeci de ani a fost numit nepieritor, multilateral, biruitor, superior. Astfel că, până nu se împute de tot, trebuie azvărlit din galantare şi schimbat superiorul. E de preferat să fie schimbat odată cu gestionarii galantarelor, căci altfel noua marfă va fi şi ea vândută ca neperisabilă, de aceeşi propagandă şi cu aceleaşi vechi metode. 

Cele mai perisabile sunt însă sentimentele. De departe. Ai astăzi prima întâlnire. Simţi că eşti îndrăgostit. Te trezeşti dimineaţa cu sentimentul că poţi să zbori. Decolezi brusc din pat şi aterizezi – tot brusc – pe ochelari. Imediat ai un sentiment de regret că n-ai mâncat destui morcovi – şi doar aveai, din belşug – şi ai ajuns să nu vezi fără ochelari. Lentilele, perisabile, s-au făcut zob. Sentimentul că pluteşti revine, însoţit de un clipocit, şi de sentimentul – vag la început – că aseară n-ai închis bine robinetul de la cadă. Sentimentul acesta devine tot mai puternic pe măsură ce traversezi holul –mai bine zis, navighezi prin el. Simţi un sentiment de compasiune pentru vecinul de jos, care şi-a renovat, de curând, apartamentul. Deocamdată nu te gândeşti la sentimentele lui faţă de tine. Încerci să aprinzi lumina. Nimic. Curentul e întrerupt. Asta îţi dă un sentiment de nesiguranţă. O schimbi. Siguranţa revine. Reuşeşti să înlături buşonul de la baie. Apa din cadă se scurge, iar sentimentul de siguranţă e dublat acum de unul de mulţumire. Mergi la chiuvetă. Încerci să te bărbiereşti. Te încearcă sentimentul că oglinda te va ajuta să vezi, în locul ochelarilor. Oglinda are ramă, are geam, imaginea ta nu e răsturnată – şi totuşi nu reuşeşti să te vezi. Îţi dă sentimentul că optica a complicat prea mult lucrurile, într-un mod cu totul inutil. Perseverezi. Încerci să te razi fără ochelari, fără oglindă – doar cu crema şi aparatul de ras. Ai sentimentul că lipseşte ceva. Sentimentul acesta se confirmă atunci când răsuceşti robinetul de apă caldă: apa caldă nu curge. Se instaurează, pentru o clipă, sentimentul că ai măcar apă rece. Apa rece, însă, nu curge nici ea. Te bucuri că au oprit-o: este evident că renovarea apartamentului de dedesubt va costa mult mai puţin decât ar costa renovarea tuturor celor şase apartamente de pe coloană, de sub tine. Şi a magazinului de peşti exotici de la parter.  

Ştergi crema rămasă, cu prosopul, dai cu after-shave Homme, şi simţi cum îţi creşte sentimentul de bărbăţie. Proaspăt spălat de la brâu în jos, proaspăt ras de la gât în sus, proaspăt parfumat pe unde ai dat, trăieşti intens sentimentul că eşti cu totul şi cu totul alt om. Fiind alt om, treci cu vederea – fără ochelari – toate necazurile dimineţii. Deschizi televizorul, să auzi cum va fi vremea şi cum mai sunt vremurile. Vremurile sunt neschimbate; doar că a mai căzut un avion în Malaezia. Constaţi că şi avioanele sunt perisabile, ca şi oamenii. Te întrebi – pentru o clipă – dacă avioanele sunt mai perisabile ca butoaiele. N-ai timp să-ţi răspunzi – chiar e bine că nu te-a întrebat nimeni chestia asta: n-ai vrea să rămână cu sentimentul că nu ştii; sau, Doamne-fereşte, că eşti nepoliticos şi nu răspunzi. Jurnalul de dimineaţă prezintă o nouă carte, „Sentimente comune”, apărută recent la Editura „Răsărit sentimental”. Nedorindu-ţi nici sentimente comune, nici sentimente oraşe, cauţi remote-control-ul televizorului şi dai de ochelarii de schimb. Devii din nou omul care ai fost: îndrăgostit, proaspăt ras, stăpânit de sentimente speciale.  

Sună vecinul de jos, deschizi, asculţi ocara lui – fără  să clipeşti. Îi spui cât de bucuros eşti să-l vezi (el nu ştie povestea zdrobirii ochelarilor), îl săruţi pe ambii obraji, şi-i închizi uşa, fericit, lăsându-l acolo, pe hol, trăznit şi făcându-şi cruci. Sună telefonul – „pentru ultima dată” – îţi spune o voce lipsită de orice sentiment – „n-aţi plătit factura de două luni, vi-l tăiem”. Perisabil şi aparatul ăsta. Îi urezi vocii, binevoitor, o zi bună şi încasări mari. Mai ai puţin până la ora întâlnirii: ora 11. La o cafea. Ai aşteptat doi ani, repartiţia şi şase chenzine până să-ţi permiţi să-i dai întâlnire colegei de la cursul de Logică din anul IV (vezi DGD, fila LOGICĂ). E drept că ideea fusese a ei. Atunci, cu bursa ta studenţească, nu ţi-ai putut permite. Poate şi acum e prea devreme, trebuia să mai aştepţi vreo 15 chenzine, ca să-ţi schimbi costumul din studenţie. E bine că ea a acceptat, atunci când ai sunat-o, după atâta timp. E bine că acum ai bani de flori: iei trei garoafe de la ţigănci, iei şi tramvaiul, mai rămâne şi de cafea. De fapt două. Şi două prăjituri. Un sentiment de îngrijorare se furişează, hoţeşte, în buzunarul în care ţii portofelul. 

Te aşezi pe scaunul de pe terasa cofetăriei, cu ochii şi ochelarii spre stradă, aşteptând-o. Picoliţa, nurlie, tânără, te îmbie cu prăjitura casei şi coapsele ei bronzate, cu puf gălbui. Cu sentimente netulburate, îi răspunzi că aştepţi pe cineva. Trec trei autobuze pline ochi, două aproape goale  – doar un top minuscul şi un şort foarte short. Picoliţa nu te scapă nici o clipă din ochi. Doi porumbei – pe gardul terasei – şi doi jandarmi – cu tunicile descheiate şi cu puşcoacele rezemate de acelaşi gard – completează sentimentul de pace universală. Din difuzoare se aude mai întâi Give peace a chance, apoi Supărat-ul e urmat de Paloma blanca. Nu te laşi furat de nici unul din sentimentele pe care le insuflă fiecare din melodiile înregistrate pe bandă şi picoliţa. Scrâşnet de frâne – chiar lângă trotuarul terasei – un Mercedes decapotabil, alb, opreşte chiar când se termină Paloma blanca. E ea. Dă să coboare din maşină, te vede tot în costumul din studenţie, priveşte în altă parte – parcă amintindu-şi de ceva – demarează şi pleacă.  

Curios lucru, te simţi golit, nu te mai încearcă nici un sentiment. O chemi pe picoliţă, care abia aştepta. „Nu i-a plăcut terasa noastră – zice ea. La ei, la Lido, au şi  valuri, serveşte numai străini. Altfel cum şi-ar fi luat Mercedesul în trei luni”. O cunoşti? – te miri, semn că sentimentele îţi revin. „Bineînţeles, a terminat anul ăsta. Eu sunt în anul IV la aceeaşi facultate”. Serios? – devii din ce în ce mai interesat – cu cine faceţi Logica? „Tot cu profesorul cu care aţi făcut şi dvs. Să vă servesc cu ceva? Tot ce vedeţi aici e proaspăt, neperisabil” – zâmbi fata, punându-şi mâna, ca din întâmplare, pe reverul costumului tău vechi.

XXX.  CONCEDIU

Credem că ştiţi că un concediu, ca să fie reuşit, trebuie pregătit din timp. Unii zic că trebuie pregătit cu o săptămână înainte; alţii zic că o lună-două ar fi de ajuns. Îi lăsăm să zică, dar nu fără să-i contrazicem. Cred că aţi observat, parcurgând filele acestui dicţionar, că noi, autorii lui, nu contrazicem de dragul de a contrazice. Ce-a mai bună dovadă e faptul că nu ne-aţi prins niciodată contrazicând-ne pe noi înşine. Dacă am face asta am fi ca un arbitru la fotbal care fluieră un 11 m, e contrazis vreo 10-15 minute bune de jucătorii echipei penalizate, de întreg stadionul – dacă echipa penalizată e gazdă – şi care, gândindu-se că în astfel de condiţii nu va putea ajunge la timp la gară – pentru că va trebui să treacă, mai întâi, pe la spital – intră şi el în rândul celor care îl contrazic, indicând un fault în atac. Ceea ce trebuia să facă de la bun început. 

Astfel de contraziceri – ca ale arbitrului menţionat – ne-ar discredita în ochii spectatorilor noştri – voi adică – care sperăm că sunteţi numeroşi cam cât cuprinde un stadion. Dacă am spera că sunteţi mai mulţi, am cădea desigur în ridicol: cum să citească mai mult de un stadion, când toată suflarea e pe stadion. Acolo se fluieră, se mănâncă seminţe şi adversari, se contrazice suporter cu suporter. La noi, aici, în prepeleac, mişcarea e slabă. Linişte. Adie vântu’, adie Mutu, adie Ilie, adia cent, adia dolar, adia batic, adia basma, adia şi ieri, dar ieri nu scriam la introducerea asta, ieri eram pe stadion şi ne contraziceam şi noi – ca toată lumea – cu arbitrul, pe chestia aia cu 11 m, pe care i-am spus-o drept în obraz, înainte de a intra şi după ce ieşit de la spital – contrazis şi de doctor – până   l-am urcat în trenul al doilea, că la primul se scăpase, întârziind din cauza contrazicerii de pe teren. Am comentat la prepeleac faza asta toată dimineaţa de luni. Îl fuierasem copios pentru că nu se contrazisese de la început – că doar ştia că suntem la retrogradare şi cam fără bani, adică aşa cum e mai rău – fluierasem şi pe tot drumul spre gară, cu arbitrul în frunte şi noi fuga după el (ca să fim pe fază). Dar fluierasem cam a pagubă. 

Tot a pagubă fluieri dacă nu pregăteşti concediul din timp. Dar nu numai cu o săptămână, sau cu o lună-două înainte. Contrazicem, cum am spus, ce zic alţii. Contrazicem şi atât: nu-i ducem cu alai până la gară. Nici cu a la j. Nici cu a la b. De la a la b vom face noi drumul dacă mai dăm de un arbitru care nu vrea să se contrazică.  

Uite cum trebuie procedat. Notaţi vă rog. Regula 1. Pregătirea concediului viitor începe chiar din prima zi a concediului luat anul acesta, când echipa de fotbal favorită a retrogradat. Vreţi să uitaţi de griji, foarte bine. Că de-aia e concediu. Şi poate, totuşi, la anul, promovaţi la loc în a. Dar o grijă tot trebuie să aveţi: Să pregătiţi tot timpul, în fiecare zi de concediu, concediul viitor. Asta ar fi Regula 2. Acesta, concediul de anul ăsta, poate să fie mai puţin reuşit. Poate să aibă şi zile plictisitoare. Dacă sunteţi la mare – poate să plouă tot timpul şi apa mării să fie rece ca apa de la hotel. Poate să plouă şi apa să fie rece, de 50 cm în cort – dacă sunteţi la munte. (Dacă nu sunteţi nici la mare, nici la munte, înseamnă că l-aţi supărat pe şeful şi nu v-a dat concediu vara). Dar concediul viitor – subliniem, concediul viitor trebuie să fie neapărat reuşit. Notaţi vă rog Regula 3. Notaţi tot timpul. Chiar asta este Regula 3: Notaţi tot timpul. Notaţi tot ce vi s-a întâmplat – bun sau rău – în acest concediu. Ce e rău – pentru a evita astfel de întâmplări neplăcute în concediul viitor. Chiar dacă, notând, veţi fi ocupat toată ziua, tot concediul – credeţi-ne, merită. Concediul acesta – chiar dacă îl ruinaţi – nu contează. Important este să nu-l rataţi pe cel viitor: viitorul concediu trebuie să fie mai bun ca acesta. Bineînţeles că şi în el veţi nota tot, cu amănunte; astfel concediul de peste doi ani va fi mai bun decât concediul de la anul. 

Uite, să dăm un exemplu. Chiar dacă ziceţi că aţi înţeles ideea şi fără exemplu, noi vă contrazicem. Ştim noi de ce. Sau, haideţi să vă spunem şi vouă: vă contrazicem pe voi, că doar n-o să ne contrazicem pe noi. Al naibii arbitrul ăla! Nu numai că a vrut să vă retrogradeze, dar precis că a vrut să vă strice şi concediul. Nu-i bai! Pe ăsta poate să-l strice. Pe cel de anul viitor – să vrea să-l strice, şi nu poate. Veţi nota totul – minut cu minut. 

Revenim la exemplu. Şi nu ne mai contraziceţi tot timpul. Presupunem că e corect ceea ce aţi notat în prima zi. Aţi dat bacşiş chelnerului, la masă, 10 lei. Toţi dădeau 5, sau se făceau că se grăbesc să prindă ultravioletele de după prânz. (Erau pe plajă două ultraviolete care meritau să fie prinse: una ultravioletă la coc, cealaltă ultravioletă peste tot). A doua zi, chelnerul v-a servit cu întârziere. Aţi notat şi acest lucru – inclusiv în Condica de sugestii şi reclamaţii. De atunci, tot restul concediului, serviciul la masă a fost ireproşabil. Ei bine, de ce să strici a doua zi a concediului viitor? Mai bine zis şi a concediului viitor. Din prima zi veţi scrie în Condica de sugestii şi reclamaţii. Chiar înainte de micul dejun. La anul, serviciul chelnerului va fi ireproşabil pe tot sejurul. 

Să zicem că nu v-aţi lămurit pe deplin. Alt exemplu. Prin ziua a cincea a concediului acesta, profitând de faptul că eşti ocupat cu notatul, unul de pe un  cearceaf vecin îi zâmbeşte complice nevesti-ti, privind când la ea, când la cearceaf. Nevasta, crezând că notezi totul, dar nu vezi, îi zâmbeşte şi ea, privind la el cât e ea de mare. Notezi întâi „mare”, corectezi – barând – „mică”, te scoli şi îi dai două plame tipului, ca să-şi cunoască lungul nasului cât e de mică lumea pe plajă se miră – scrii şi asta – iar nevasta revine la sentimente mai bune. În continuare ai putea sta şi scrie liniştit, gândindu-te că, în cazul chelnerului, n-ai scris decât o dată în condică. Pe plajă sunt însă mai mulţi tipi – fiecare cu cearceaful lui, mai mare sau mai mic. Situaţie diferită, aşadar. În fiecare dimineaţă, pe rând, iei la palme pe câte unul. Asta – ca să zicem aşa – anul acesta. La anul ştii ce ai de făcut: din prima zi, la prima oră, îi iei la palme pe toţi. Aşa bătuţi – chiar dacă tentaţia e mare la cearceafurile lor – n-o să mai privească la nevastă-ta. 

Sau, alt exemplu. De-abia în ziua a treia ai reuşit să găseşti un loc de parcare potrivit. Notezi locul, dar de data asta nu te bazezi numai pe notiţe. Ca să fii sigur că vei avea acelaşi loc pe tot timpul concediului şi, mai ales, în concediul viitor, în zilele rămase nu mai mişti deloc maşina. Iar când vine ziua de plecare, plecaţi acasă cu trenul. În felul acesta, în concediul viitor te vei bucura, încă de la sosire, de acel minunat loc de parcare. 

Răsăritul de soare trebuie să te găsească în fiecare zi pe plajă, cu creionul în mână. Notezi detaliat cât e de mare soarele, nuanţa lui de roşu şi a roşcatei care se scoală odată cu tine, dar se culcă odată cu cocoşul ei, bătrân şi anemic, dar adjunct la Sănătate. Nimic să nu scape. În nici o zi. La anul, în concediul viitor, în zilele înnourate, nu ai răsăritul – te duci frumuşel la descrierea făcută anul ăsta. Vei avea acolo totul. Sau, dacă soţul roşcatei se hotărăşte, la anul, să se scoale şi să vină şi el odată cu ea, tulburându-vă singurătatea matinală, îl elimini pur şi simplu, punând înregistrarea din anul acesta şi trimiţându-l undeva – în cel mai bun caz, la ministrul lui.  

Nu strică să notaţi, de asemenea, şi lucrurile bune. De exemplu, faptul că, pe o căldură toridă, aţi găsit bere rece. Şi că nici nu aţi stat prea mult la coadă. Apoi, faptul că n-aţi stat prea mult nici la coada la mici. Alături, dar, desigur, o altă coadă. Notaţi şi faptul că, în timpul acesta, berea s-a încălzit. Aţi fi putut face întâi coada la mici şi apoi la bere, dar în cazul acesta   s-ar fi răcit micii. V-am spus doar că în concediul acesta nu vor fi toate perfecte. Nici anul viitor nu vă putem promite că va fi o singură coadă. Micii vor fi aceiaşi, berea la fel.  

Nu uitaţi să descrieţi şi sânii roşcatei. Sigur că va face top-less şi la anul, doar că sânii ei vor fi, desigur, mai lăsaţi. Nu pare să aibă nevoie, deocamdată, de implanturi; doar dacă, până la anul, cocoşul ăla anemic va fi avansat. Dacă se va descurca bine cu gripa aia aviară – ceea ce ar fi de mirare, pentru că e evident că nu se pricepe la puicuţe – atunci şi roşcata va trece de la B la C, promovând, paradoxal, ca să facă faţă concurenţei din secretariatul ministerului, care concurenţă se va ascuţi la vârfuri, fără doar şi poate.  

Printre lucrurile pe care trebuie să le notaţi sunt şi hârtiile de pe plajă, cojile de banane şi chiştocurile de ţigări. Bineînţeles că vor fi pe plajă şi la anul, dar atunci nu vă veţi mai pierde timpul să le observaţi. Vă vor fi familiare, şi astfel calitatea concediului viitor nu va avea decât de câştigat. Când citiţi ziarele, notaţi totul: asta vă va scuti să le citiţi la anul. Şi la anul vor fi pline de aceleaşi blaturi, de arbitri care se contrazic, de arbitri care nu se contrazic, de aceiaşi bătrâni promovaţi pentru că roşcatele lor soţii au avut sânii drepţi şi n-au făcut din ei nici un secret. 

Neapărat, descrieţi marea. Nu e ea curată, dar anul viitor va fi şi mai poluată. Gândiţi-vă numai la câte alte murdării din lume vor ajunge în apele ei. Nu neapărat pete de petrol. Petrolul se va scumpi atât de mult până la concediul viitor încât petele de petrol risipit în mare vor fi recuperate şi comercializate. De aceea e bine să vă lăsaţi maşina în parcarea hotelului, ca să o regăsiţi anul viitor. Gândiţi-vă câţi bani veţi economisi într-un an! Câte beri şi câţi mici veţi putea cumpăra! Cu banii aceştia ţi-ai putea chiar permite să o inviţi pe roşcată la o cafea, la hotelul de cinci stele la care stă. Iar dacă ai avea cumva norocul ca soţul să fie chemat urgent la datorie – aviara aia putând re-izbucni oricând – ai avea poate ocazia să-i cunoşti şi interiorul în acelaşi hotel. Îl vei descrie cu amănunte, pentru că nu se ştie dacă nu e vorba de ultimul caz de aviară, de ultima păsărică infectată. 

Cam asta faceţi în concediul de anul acesta: scrieţi. Se termină concediul, ajungeţi acasă, transcrieţi pe curat. Rememoraţi zi cu zi, răsărit cu răsărit, răsărit de soare cu roşcata, apus de soare cu nevasta şi George Calboreanu. Palme, bacşiş, Condica de sugestii şi reclamaţii. Tot, tot. Rememoraţi tot ce va fi în concediul viitor. Iar dacă se întâmplă cumva ca anul viitor să nu puteţi merge în concediu şi să trebuiască să staţi la serviciu, luaţi la birou însemnările de anul acesta şi citiţi-le acolo. Ce dacă secretara şefului e blondă? Va juca rolul roşcatei. Şeful va fi în rolul soţului ei de la Sănătate, că tot sunt ei, la birou, ca soţ şi soţie.  

Şi uite aşa, orice s-ar întâmpla, concediul de la anul va fi minunat. Cel de anul acesta n-ar fi nici el chiar rău dacă n-ar trebui să notaţi tot timpul, cum spuneam, tot ce vi se întâmplă. Şi dacă nu v-aţi gândi tot timpul la cât de minunat va fi concediul viitor. 

Încheind, nu putem să nu observăm că   v-am făcut un bine contrazicându-vă: concediul nu se pregăteşte în pripă, doar cu o lună-două înainte. Şi dacă acest bine pe care vi l-am făcut nu vă este de nici un folos, vă spunem doar atât: decât un rău necesar, mai degrabă un bine inutil.

 XXIX.  MEDICINĂ

 
La noi, geto-dacii, medicina a mers foarte bine până la apariţia medicilor. Desigur că v-aţi putea întreba cum de ne-am descurcat, până atunci, fără ei.  

Haideţi s-o luăm ştiinţific. În medicină, obiectul muncii a existat dintotdeauna: bolile. Ne îmbolnă-veam de gâlci, brânci, fierbinţeală, pojar, mojar, înţepeneală, bube dulci, bube sărate şi, cel mai adesea, de constipaţie. Putem spune că aceasta din urmă, constipaţia, a fost mereu boala cea mai răspândită de care suferim noi, geto-dacii. Veneau năvălitorii, ne pârjoleau satele şi ne furau agoniseala, noi eram constipaţi, nu puteam face nimic. Ne punea vreun rege o dare în plus – noi, iarăşi, nu făceam nimic. Nu puteau face mare lucru nici babele acelea neputincioase care constituiau, pe vremurile acelea, forţele de muncă în medicina noastră. Încercau ele tot feluri de leacuri – desigur, băbeşti – cum ar fi descântecul, trasul, fiertură din cozi de cireşe, fiertură din cozi de topor. Nimic. O posibilă explicaţie ar fi forfoteala noastră continuă. Noi muncim de dimineaţa până seara; nu stăm o clipă. E firesc atunci să nu avem scaun. Ba, dacă ne gândim la cei însuraţi, ei muncesc şi noaptea. Nici noaptea mijloacele lor nu stau fără să muncească. Asta face ca obiectul muncii babelor-doftoroaie să se lărgească. Peste exact nouă luni, baba era sculată – bineînţeles, în toiul nopţii – şi chemată să aducă pe lume un alt obiect al muncii ei, rod al acelui proces de producţie continuu şi nocturn. Baba îşi lua cu ea întreg instrumentarul: broboada, galoşii, vreo scurteică vătuită – dacă era iarnă, îşi punea mănuşile de lână şi, mai cu ţipete, mai cu chiu cu vai, mai cu o duşcă de ţuică, scotea în lume un micuţ geto-dac sau o micuţă geto-dacă. 

Precum observaţi, babele noastre doftoroaie, precursoare ale medicilor noştri, se pricepeau la toate bolile. Nu exista specializare. Metodele de vindecare erau aceleaşi, indiferent de boală. În cele mai multe cazuri, ele recomandau regimul. Constipaţi cum eram cu toţii, urmam cu fidelitate regimul. Când constatam că slăbim de tot, că ne e foame mereu, că nu se vede nici o ameliorare, că regimul nu ajută cu nimic, îl schimbam. Îl schimbam fără prescripţia babelor. Prin răscoale sau prin revoluţii. Acestea erau singurele momente când scăpam de constipaţie. Dar boala asta revenea după un timp, spre necazul nostru şi spre bucuria babelor. Jubilau: „V-am spus noi să nu schimbaţi regimul după capul vostru, fără recomandarea noastră!” 

Când rănile ni se obrinteau, semn că frunzele de patlagină sau unsoarea de urs puse pe ele nu-şi făcuseră efectul, babele nu mai aşteptau inventarea antibioticelor: tăiau piciorul bolnav – fie cu toporul, fie cu fierăstrăul, mă rog, cu ce aveau în instrumentar – mai ardeau cu fierul înroşit, scuzându-se că nici anestezicele nu s-au inventat, şi omul pleca acasă, zburdând într-un picior, să-şi vadă de constipaţia lui. Iar dacă, să zicem, îşi dădea obştescul sfârşit – din cauză că medicina nu progresase îndeajuns – tot babele îl spălau şi îl boceau, ajutându-l să meargă pe ultimul drum. 

După cum rezultă din exemplul dat, operaţiile la membre erau frecvente. Babele nu operau de apendicită, pentru că nimeni nu ştia pe atunci de existenţa apendicelui. Nici la cap nu operau, pentru că se ştia că mulţi nu au nimic în el. 

Ei bine, toate acestea s-au schimbat odată cu apariţia medicilor. Adică, nu chiar toate-toate: bolile au rămas cam aceleaşi. Doar că s-au inventat altele, boli pe care medicii, oricum, nu ştiau să le lecuiască. De atunci înainte, toate bolile au căpătat denumiri ştiinţifice, în latină. Asta ca să se demonstreze că şi limba latină e bună la ceva. Nu mai aveai gâlci –  sufereai de amigdalită. Râia căprească a devenit scabie. Nu mai sufereai de foame – mureai de inaniţie. Genunchii nu se mai umflau – se inflamau. Dar nici genunchi nu mai aveai – căpătasei articulaţii, numai bune de artroze inflamatorii. 

Pe noi schimbarea asta nu ne-a deranjat prea mult. Nouă ne-au plăcut mereu limbile străine. Chiar şi limba noastră am dat-o altor popoare.  

Odată cu apariţia medicilor a dispărut sculatul lor în miez de noapte şi au apărut programările. Dacă te îmbolnăveai, trebuia să aştepţi 10 zile până ca medicul să te poată consulta, conform programării. Treceau alte 10 zile până când să ajungi, conform programării, să faci testele de laborator prescrise de el. Alte 3-4 până soseau rezultatele de la laborator. Încă 10 zile pentru a obţine o nouă programare la medic. Bolnavii care puteau suporta toate acestea erau declaraţi „sănătoşi”. Absolut corect, din vreme ce trecuseră prin toate, timp de o lună, gâfâind, şi încă mai suflau. Pentru alţii, care nu putuseră suporta această rutină medicală, drumul la cabinetul medicului era şi ultimul. Mureau cu rezultatele testelor de laborator în mână şi cu o întrebare pe buze: ”Oare de ce mor? De răpciune sau de influenza?”  

O categorie aparte o constituiau cei care, după nouă luni de viaţă fără griji – intrauterină, cum aveam să aflăm că-i zice – ar fi vrut să iasă în lume – să se nască, aşa cum am spune în termeni medicali. Dar medicul era uneori la schi, alteori la o agapă, sau la o lucreţie – prin intermediul mamei i se comunica să mai aştepte. „Mamă – comunica la rândul său micuţul, prin năbădăioase bătăi din picioare – m-am săturat, nu mai pot să aştept, cheam-o pe baba-moaşa-doftoroaia.” „Taci dragul mamei, cum o să te aducă pe lume baba-moaşă? Cu mănuşile alea de lână? Păi doctorul are mânuşi de plastic, şi mi-a şi zis că nici n-o să fie însurat pentru mine după ce nasc! Mai aşteaptă, că şi eu aştept.” Şi cu ce-o să-mi taie buricul?” „Cu foarfeca mamă, cu foarfeca.” „Păi foarfecă are şi baba-moaşă!” 

Asta era. Pentru unii, progresul medicinei nu era deloc evident, aşa cum era pentru alţii. Odată cu doctorii apăruseră şi o mulţime de medicamente. Bolnavii nu mai înghiţeau un singur hap – ca până atunci – înghiţeau tot felul de hapuri. Apăruseră masajele, pe care le administrau surorile medicilor. Apăruseră nopţile de gardă, în care, de fapt, se culcau toţi, şi medicii, şi surorile, şi în care numai bolnavii şi nevestele medicilor, rămase singure acasă, nu dormeau. Apăruseră tot felul de boli pe fond nervos – de fapt toate bolile cărora medicii nu le găsiseră leacul. Apăruseră tot felul de aparate la care medicii te puneau să-ţi vadă interiorul. De aceea nici nu mai veneau în vizită la tine, la domiciliu. Apăruseră toate acestea, dar dispăruse diagnosticul. „Ai gâlci, dragul babii, faci gargară cu gaz de trei ori pe zi, ţii post miercuri şi vineri, te rogi şi dai acatiste la bunul Zamolxe, şi dacă o vrea el îi avea zile”  îţi zicea baba-doftoroaia, pe timpuri. Sau: „Maică, asta-i boala de rac, nu e scăpare, mai ai o săptămână – sau o lună, un an, după caz – să te îngrijeşti de cele sfinte.” Astfel că ştiai cum stau lucrurile. De la medici, nici vorbă să afli vreun diagnostic. Câtă vreme te mai programează la vreun consult, tragi speranţa – cum o trage şi el – că mai apuci acel consult. Atât. Câte unul, mai omenos, te ameţeşte cu rezultatele ultimelor cercetări, cum că mai sunt numai 50 ani şi va exista tratament pentru boala ta. Asta e foarte frumos din partea lui: mai ales când ai peste 50 ani, te gândeşti cu mulţumire la urmaşii tăi pe care progresul medicinei îi va salva. 

Altceva: specializarea. Dacă babele-doftoroaie erau universale, pricepându-se şi la foale, şi la picioare, şi la legat, şi la dezlegat, medicii au devenit din ce în ce mai specializaţi. Te duci la unul, cu o unghie infectată la degetul mare de la piciorul stâng. Ridică din umeri şi te refuză, politicos: „Eu mă ocup de unghii, dar sunt specialist în arătătorul de la mâna dreaptă.” Sau, ţi se bate ochiul drept. Oftalmologul, că aşa scrie mare pe uşa cabinetului, îţi spune sincer, privindu-te în ochi: „Ai nimerit aproape bine, sunt cel mai mare specialist în ochiul drept, dar la bătăile astea se pricep numai cei de la clinica specializată în bătăi, uite, aia de peste drum. Au acolo câţiva specialişti tare buni la aşa ceva, du-te la ei, există şansa, e drept cam mică, să scapi de acolo fără bătaie.” 

În ceea ce priveşte plata, babele-doftoroaie se mulţumeau cu ceva ouă, sau vreo găină, dacă boala era mai gravă. La medic însă, ferească sfântul să te duci cu găini, sau cu ouă. Te-ar refuza categoric: Unde să le pună? Cabinetul lui ar deveni găinărie. Şi, la câte dosare umplu cabinetul, nu mai e loc şi pentru alte găinării. O pungă de cafea, un Kent – dacă nu tot castelul, un plic – dar nu gol, astea desigur că-şi găsesc loc, lângă aparatul de luat tensiunea. Tensiunea se normalizează ca prin farmec. Căci, nu trebuie uitat, şi medicul acela are rate la maşină, sau la casă, are o nevastă de îmbrăcat şi o amantă de dezbrăcat, şi nici surorile acelea nu se culcă şi se scoală odată cu el numai şi numai de dragul anatomiei şi medicinei aplicate. 

De un singur lucru ne pare rău când ne gândim la dispariţia babelor-doftoroaie. Ele, spre deosebire de medici, retezau întotdeauna piciorul care era bolnav. 

Încheind fila Medicină din acest Dicţionar, vă dorim vouă, celor din viitorime, să fiţi sănătoşi. Iar dacă vă îmbolnăviţi, nu cumva să puneţi bază pe medici. Puneţi acid.

XXVIII.  OBSERVATOR  VULTURAL

Aşa cum în observatorul astronomic stau telescoape şi lunete, în cel meteorologic – termometre şi barometre, în observatorul vultural stau vulturi. Vulturii sunt păsări cu aripi de dimensiuni impresionante, cu ciocul mare, şi gheare puternice şi ascuţite. Având tot corpul acoperit cu pene, nu e de mirare că vulturii din observatorul vultural ... scriu. Scriu tot timpul. Scriu despre alte păsări. Pe cele cu ciocul şi penele mai mici le iau în gheare şi le ciocănesc pe toate părţile cu ciocurile lor vultureşti, ca nu cumva să îndrăznească să se apropie de observatoarele vulturale.

Până aici n-ar fi nimic deosebit. Şi peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Şi, dacă Darwin acela va fi crezut când se va întoarce din insulele Galapagos, cum că păsările se trag din peşti care s-au târât o vreme ca reptile, atunci şi ce naşte din şopârlă păsări mici mănâncă.

Noi, cei care scriem Dicţionarul acesta, avem mai multe observatoare vulturale în coastă. În coasta dealului la poalele căruia se află prepeleacul nostru. Nici nu îndrăznim să privim prea des în sus. Şi, de fapt, nici nu e nevoie. Deşi la oarecare distanţă, le auzim foarte des cârâitul. Dintr-un observator vultural tună la megafoane chiar şi când e senin afară: „La fila aceea – da, aceea pe care aţi predat-o ieri, cu „Revista” – pana n-a fost deloc ascuţită. Nu se înţelege nimic. Aţi prăpădit hârtia şi arborii patriei de pomană. Habar n-aveţi ce-i aceea o filă. Păi, să fi văzut filă de dicţionar scrisă de noi, la Observatorul vultural. Să vă spunem noi, că noi le trecem pe toate în revistă. Definiţia dată de voi revistei e complet greşită. O revistă e locul în care noi şi prietenii noştri scriem bine, iar ceilalţi nu scriu deloc, sau scriu prost, şi ciripitul lor e ori fals, ori nu se aude. Şi, nu în cele din urmă, o revistă – ca de altfel orice publicaţie – trebuie să aibă ambiţie. Şi n-are ambiţie până nu obţine şi nu consumă fonduri de la buget, de undeva”.

„Dar şi noi am scris asta” – ne zburlirăm noi, aşa, mai mult de formă, la pene. Ne cam obişnuiserăm cu vocile de la meafoane, ni se părea chiar că le recunoaştem. Nu ne mai supărau aşa de tare ca la început. Iar, pe de altă parte, vocile tunătoare de la megafoane ne făceau, fără să vrea, un bine: ne trezeau când ne era somnul mai dulce – adică după masa de prânz – şi asta era mai bine decât să ne trezească – Zamolxe-păzeşte – vreo  inspecţie.

„Şi care pene ziceţi că-s mai bune la scris?” – am continuat, nu atât din curiozitate, ci mai mult ca să întreţinem dialogul. „Am auzit că penele de gâscă, aşa e?”

„Alo, prepeleacul – tună vocea de departe – lăsaţi gâştele în pace; pot să se întoarcă liniştite la stadiul de reptile. Şi-aşa au mai păstrat ceva solzi deasupra labelor. Sau pot să facă tot drumul înapoi la peşti, să meargă la ocean, că tot le place lor la gârlă. Aţi ascultat vreodată cum face gâsca atunci când merge? Face: lipa-lipa. Aşa vreţi să sune Dicţionarul vostru? Lipa-lipa? Nu vedeţi că sună ca gâsca? Pe când la noi, la Observatorul vultural, au preţ numai penele care fac pa-ta-pic. Şi nu numai la noi: în toate observatoarele vulturale. Când te apropii de ele, ceea ce nu e uşor – doar să îndrăznească cineva să se apropie de observatorul nostru! – auzi de departe numai de pa-ta-pici. Pa-ta-pici în sus, pa-ta-pici în sus, că, dacă zici pa-ta-pici în jos, sar pe tine toate observatoarele vulturale, cu pa-ta-pici grei, de n-o să-i poţi duce”.

Asta aşa era, exact cum tuna vocea de la megafon. Auzisem şi noi toate acestea. Dar ce zicem auzisem, de fapt o simţisem pe penele noastre. Clubul pa-ta-pici-lor era mai puternic decât toate observatoarele vulturale la un loc. Noroc că, de la o vreme, pa-ta-picii nu se mai ocupau de ciripitul păsărelelor la noi în ţară, sau pe acolo pe unde migraseră. Nu, pa-ta-picii hotărâseră că a ciripi în limba geto-dacică e ca şi cum ai ciripi singur. Nu te aude nimeni. Şi, că nu aud alţii, alte popoare, ciripitul păsărelelor mici, asta era tolerabil şi firesc. Şi, oricum, nu era treaba lor. Dar ca alţii să fie lipsiţi de pa-ta-pic-ul lor vulturesc, ca alţii să nu ştie că ei scriu sau ciripesc cum n-a mai ciripit nimeni, asta era intolerabil. Trebuia corectat. Trebuia corectat, până când nu se întâmpla, cine ştie, vreo revoluţie împotriva lui Darwin, prin care maimuţele să ajungă păsări, păsările – reptile, reptilele – peşti, şi să ne trezim cu tot universul îngrămădit într-o gămălie de ac, fără organul auditiv care să poată aprecia ciripitul lor măiastru.

Şi mai era ceva. Pa-ta-picii se temeau de moarte. Se gândeau că orice pasăre pe limba ei piere. Nu, ei pa-ta-picii nu vor pieri, ca alte specii, ei vor exista, de-a pururi, în alte limbi.

„Pentru început – ziseseră pa-ta-picii, o să luăm noi greul în sternul nostru vulturesc, de-i mai zice şi iadeş. Chiar iadul de ne aşteaptă, noi nu vom da înapoi. Vom traduce în alte limbi păsăreasca noastră vulturească. Nu-i vom exporta pe cioplitorii în piatră. Un ciripit, chiar şi tradus, e mai uşor, la avion, decât o pasăre măiastru cioplită în piatră. Nici pe zugravi nu-i vom trimite pe alte meleaguri, pentru că ar trebui să încărcăm la avion, împreună cu ei, şi zidurile bisericilor. Pe cineaşti – poate că da – dar cu scurt-metraje, ca să nu afecteze prea mult cheltuielile cu traducerile noastre. Şi, la urma-urmelor, toţi aceştia nu sunt obişnuiţi cu migrările. Noi, pa-ta-picii, da.”

Am mai auzit ceva. Că se făcuse vâlvă mare, să fi vrut şi nu puteai să nu auzi, ciripeau toţi, dar mai tare pit-pa-lacii. „Păi, şi noi ciripim. Şi noi migrăm iarna în ţările calde.”. Degeaba. Pa-ta-picii n-au fost de acord. „Străinii trebuie să audă o singură voce: dacă exportăm şi pa-ta-pici şi pit-pa-laci o să-i derutăm, n-or să ştie care e vocea reprezentativă a geto-dacilor. Şi noi zicem şi credem că nu e nici un dubiu, nu trebuie să mai căutăm la ouă, că noi pa-ta-picii vom reprezenta mai cu cinste Dacia. Noi şi graiul nostru pa-ta-picesc.

Şi, pentru că am pomenit de ouă. După un an şi jumătate de purtat sub pene ideea, pa-ta-picii au produs un ou. Un ou mare, de circa 1 Kg (*). Ai fi zis că e un ou de dinozaur, şi că vor să reînvie specia aceea dispărută, care umbla prin lume desculţă, se sorea sau se buzurea prin păşuni, surprinsă că lumea n-o prea băga în seamă şi că nu făcea nimic pentru a o împiedica să dispară. Ba, am putea zice că pe acei dinozauri lumea i-a întâmpinat cu glaciaţiune. Pa-ta-picii, ori că nu ştiau prea bine povestea dinozaurilor, ori că sperau că ulciorul nu merge de mai multe ori la izvor; adică, dacă au dispărut dinozaurii, n-or să dispară şi păsările. Şi chiar presupunând că acest pericol exista, ei – vulturii pa-ta-pici – aveau, pregătit din vreme, oul acesta. Din oul acesta puteau ieşi oricând o mulţime de vulturi. Pentru că, trebuie să ştiţi oul avea mai mulţi bănuţi. De aceea îl şi botezaseră „Multiplu”. Împreună cu bănuţii geto-dacilor, puseseră în ou şi instrucţiunile de multiplicare: poziţii, perioade de incubaţie, cine cu cine – toate descrise cu amănunte. De ai fi zis că scopul trimiterii oului în lume era de a face – peste tot în lume – operaţia de înmulţire tot atât de eficientă ca la noi, la geto-daci.

Am putea scrie aici şi de protestul ecologilor: dacă se înmulţeau, e drept, cu dichis, numai vulturii pa-ta-pici, puţinele păsărele care n-ar fi făcut pa-ta-pic, ci cip-ci-rip, cra-cra, ga-ga, mac-mac, mac-donald, aveau să dispară în scurt timp, înghiţite de vulturii cu extra-numerar. Ori aceştia – era ştiut – nu se mulţumeau cu viermişori sau râme. Nu se mulţumeau cu nimicuri. Îngrijoraţi, ecologii prognozau un haos ecologic global, care punea în pericol însăşi teoria evoluţionistă a lui Darwin. Dintr-o diversitate încântătoare, lumea se îndrepta spre o lume populată, condusă şi hrănită numai de pa-ta-pici.

De protestat ar fi protestat şi măritul Decebal, dacă n-ar fi zăcut otrăvit, cu Geoană peste Năpaste.

De protestat ar fi protestat şi măritul Traian, dacă ar fi ştiut de planul pa-ta-pic. Şi asta pentru că, pentru Traian, exportul acesta de valută forte (păsărici şi ouă) ar fi fost un motiv de îngrijorare. Mai întâi pentru că oul acesta costase cam mult, şi toate celelalte păsări care îi umpleau ograda şi haznaua împărătească ar fi avut tot dreptul să cârâie. Şi cârâiala e acceptabilă timp de 4 ani, că de-aia e împărăţie, ca lumea să cârâie. Dar la alegeri nu mai merge: votul e bob numărat, contează orice păsărică. Votul îl ciuguleşti de peste tot. Un tron e făcut din toate boabele adunate. Nici boabele acelea risipite, geto-daci plecaţi pe alte meleaguri pe vremea când Burebista încurajase prea tare înmulţirea, interzicând avorturile, nici boabele acelea n-ar fi vrut Traian să le piardă. Dar el pusese şef la observatorul pa-ta-pic şi, crezând că totul e în ordine, îşi văzuse liniştit de luptele cu aliaţii; că, pe duşmani, îi învinsese pe toţi.

Revenind la treburile noastre, adică la Dicţionar, noi ne-am bucura ca planul pa-ta-pic şi oul proaspăt ouat să aibă succes deplin. Şi ca în câteva sute de ani, toate popoarele să înveţe să vorbească limba geto-dacă, pentru a auzi ciripitul pa-ta-pic în original. Iar dicţionarul nostru, devenit din naţional – universal, să fie pe degetele tuturor. De aceea urmărim atent rostogolirea oului pa-ta-pic prin lume, ca nu cumva să pierdem momentul când va ieşi ceva din el. Dacă va ieşi vreodată ceva.

_______

(* ) Eromania, număr al publicaţiei “Plural” editată de ICR.

XXVII.  EXTRATEREŞTRI

       Veţi fi citit voi mult despre extra-tereştri, dar să ştiţi că noi suntem primii care i-am văzut şi cunoscut de aproape. Am putea să începem cu cei din Insula Şerpilor. Trăiau acolo, pes-te ape, izolaţi, departe de pământul geto-dacic, şi numai în zilele de târg veneau să-şi schimbe şerpii, aspira-toarele şi aparatele de fotografiat pe poşete sau pantofi din piele de şarpe, prafuri diverse şi imagini de neuitat. Se vede treaba că pe vremea noastră nu aveau nici o ocupaţie. De-abia mai târziu aveau să capete o ocupaţie de bază: militară. Se uitau în zare ca să vadă când vor veni ruşii să le ia şerpii şi să-i transforme din extratereştri în tereştri. Adică, să-i pună pe toţi la pământ.

Dar presupunem că extratereştri din aceştia aţi mai văzut: oameni cărora li s-a luat şi pământul, şi insula, şi casa, şi şarpele de sub casă, şi au fost trimişi în alte ţinuturi, în care au devenit cât se poate de tereştri. Lipiţi pământului. Şi-au săpat bordeie în pământ, au băut apa strânsă în gropi de la ploaie, au scurmat pământul cu unghiile, constrânşi să uite cu totul lumea din care au venit.

Nu despre ei vom vorbi aici, ci despre extratereştrii veniţi la noi, geto-dacii, de bunăvoie. Extratereştrii adevăraţi. Poate că vă întrebaţi cum îi recunoaştem, de unde ştim că sunt extratereştri? De cele mai multe ori, trebuşoara asta e simplă. În primul rând, un extraterestru, când îţi intră în sat sau în ogradă, sau te întâlneşti cu el pe drum, sau la moară, dă întotdeauna primul bună ziua. Am zice că are politeţea în sânge, dacă   n-am şti că nu e nici o picătură de sânge în corpul lui căptuşit cu diode, tranzistoare, beculeţe, cip-uri şi senzori de toate felurile. Senzorii, că vorbim de ei, sunt alt semn după care îi recunoaştem. Sunt aşa de fini încât nu auzi nici un zgomot când sorb ciorba. Nici tu plescăit, nici tu împroşcat, nu li se prelinge nici o picătură pe bărbie. Credem că e vorba aici de grija lor de a nu umezi vreun contact, vreun circuit, şi să dea în vreo boală internă, din care să nu-i mai salveze nici un doctor, sau mecanic, sau electronist, cum i-or fi zicând ei. Iar beculeţele lor nu sticlesc ca ochii geto-dacilor atunci când poftesc la ceva, fie acel ceva mâncare sau femeia altuia. Nu, beculeţele lor se luminează doar puţin, abia pâlpâie. Şi doar am văzut că au senzori fini la gustat, trebuie că au senzori dezvol-taţi şi la pipăit. Dar ei nu, nici gând să pipăie femeia altuia, cum fac geto-dacii noştri. Nici vorbă.

Dacă vin perechi, că am văzut şi din aceştia, extratereştrii deschid frumos portiera farfuriei zburătoare şi îşi ajută partenera extraterestră să coboare. Apoi se plimbă numai cu ea la braţ, îi oferă flori – dar asta numai după ce întreabă dacă e voie să le rupă şi după ce le-au examinat cu un fel de detector, ca să nu conţină nu-ştiu-ce agent alergen – şi dau fuga imediat în primul magazin sătesc să îi cumpere rochii, fixative, farduri, ochelari sau lentile de contact ultima modă. La rândul ei, extraterestra nu strâmbă din nas la toate acestea, străluceşte din toate beculeţele, şi nu şi le dă peste cap când aude compli-mentele obişnuite cu care bărbaţii geto-daci întâmpină orice femeie necunoscută şi extraterestră: „Mă, dar frumoasă te-a făcut tehnica, fi-ţi-ar planeta veşnic roditoare; dar nu ştiu de ce te plimbi cu aşchia aia, că bărbat nu e, nici inimă nu are, cui să-i aprinzi tu sângele?” Sau: „Ce ţi-aş mai aprinde eu becurile acelea şi ţi-aş încinge carcasa, să se topească după mine!”. Degeaba, o extraterestră trece fără ca să bage în seamă astfel de à propos-uri. De parcă ar fi de fier. În urma ei rămân regrete, buze umflate şi replici pline de năduf: „Ce, îţi cădea vreo diodă dacă stăteai de vorbă cu mine un pic?” „Te-oi fi crezând de pe altă lume!”

Dar poate vă interesează cum i-am întâlnit noi prima şi prima dată pe extratereştri. Istoria ne-a povestit-o un moşneag, care a auzit-o, pe vremea când mai auzea, de la moşu-său, care o auzise şi el de la străbunicul lui, care... Din gură în ureche, că aşa am inventat noi şi folclorul. „Eram la câmp – începu moşneagul – se ara greu, că nu ninsese, neam, toată iarna. Noi năduşiţi, caii năduşiţi, singur plugul din lemn nu năduşise. Şi deodat’, ca din senin, ne pomenim cu doi, plini de botoane, altfel cumsecade. Că, nu vrem să ne ajute? Ne-am uitat la ei cum se uita şi ei la noi, dar cu ochii, nu cu becoleţele. Păi, vă pricepeţi la arat şi semănat? Ştiţi voi să mânaţi caii? că-s cam nărăvaşi când simt miros de străini. Dar ce, simţiţi voi vreun miros? La asta le-am dat crezare, nu miroseau deloc, poate puţin a încins. Ne-or mai zis că stau cu becoleţele pe noi, ne studiază ziceau ei, de vreo 25 ani. I-am lăsat în boii lor să ia coarnele plugului. Caii ciuliseră şi ei urechile, curioşi să audă cum sună hăis! şi cea! din defozoarele extraterestre. Ăia doi, umblară la două-trei botoane, ridicară neşte manete, şi numai că-i auzim că întreabă: De-a latul, sau de-a lungul? Ziserăm şi noi, la întâmplare: de-a latul. Măi, şi unde or început să trimită nişte raze, ceva, care brăzdară câmpul cât ai zice nemaipomenit.  N-au atins nici plugul, nici caii, nici pământul. Am ştiut pe dată că numai extratereştri puteau fi. Nu trecură nici două ore şi toată ţara era arată de-a latul. Pe paralele, aşa le-or zîs ei brazdelor; la anul vă facem şi meridianele.

Noi ne-am dus acasă, că rost mult nu mai aveam pe ţarină. Anul ăla n-am făcut nimic pe câmp, decât copii. Când era vremea de praşilă, de cosit sau de treierat trimiteam extratereştrii  S-a făcut porumbul înalt cât nu fusese în nici on an, de nu se mai videa din el calul şi călăreţul care venise să scrie cât e de’naltă holda la noi, de nu se vede din ea calul şi călăreţul. Ne-o strâns extratereştrii recolta bob cu bob. S-o făcut ţuică şi vin cum n-o fo’ niciodată. Adică, vezi bine că noi le-om făcut, că la aşa treabă nu puteam pune bază pe nişte extratereştri. Doar că i-am pus să taie şi să aducă lemne din pădure, să avem ce arde sub cazanele de ţuică. Trecu iarna, trecură Paştile, noi nu mai pridideam să terminăm vinul şi ţuica. Noroc că altă grijă n-aveam, extratereştrii ştia ce au de făcut: meridianele, cum ne spusese mai înainte. Recolta a fost şi în anul ăla tăt aşa de mare, poa’să fi fost mai mare la copii. Toamna ne-om pus iar pe băute şi petrecute. Cam pe când ne pregăteam să ieşim iar la plajă, că se făcuse iunie, ne uităm la câmp, mai mare jalea: nearat, plin de buruieni înalte cât porumbul din verile trecute. Lăsarăm baltă şezlongurile, tablele, ştergarele de plajă, şi îi chemarăm, cu semnul ştiut, pe ăi doi extratereştri. Nu zici că au venit? Au venit! Păi – îi luarăm noi la rost – cum îi treaba? Unde-s paralelele, sau meridianele, sau oblicele, de ce n-oţi arat? De ce nu semănaţi? Au făcut mai întâi pe ni-znaiu: Păi, că nu suntem fraţi. Apoi  s-a privit unu’ pă altu’, între becoleţe, o dat defozoarele mai tare, să se auză şi în sato vecin, că ieşiseră şi dânşii la plajă, şi ne-o zâs-o chiar acolea, pe şleau: Uite cum e, am muncit cu drag la voi, şi nici simbrie nu cerem. Dar aşa nu mai merge. Şi pe planeta noastră s-a întâmplat la fel. Au venit câţiva extratereştri, să le zicem aşa, oameni sau un fel de oameni de pe altă planetă, şi au zis să ne ajute. Iar noi, la fel ca voi, i-am lăsat să ne facă treaba. Ani de-a rândul. Generaţii de generaţii. Cu timpul am uitat să mai muncim; făceam copii şi atât. Nu că am stat pe loc, dar am dat înapoi. Singurul lucru care ne-ar fi putut salva – ne-au spus savanţii noştri – ar fi fost contactul cu civilizaţii inferioare nouă. (Moşneagul se concentrase să redea aidoma fraza transmisă din moşi-strămoşi). Ne-au trimis, câte doi, câte trei, pe câte o planetă. Să învăţăm şi să ajutăm. Dar nu la enfinit – se forţă să pronunţe moşneagul – ca să nu se întâmple şi pe alte planete ce s-a întâmplat pe planeta noastră. De aceea, spre binele vostru, trebuie să puneţi mâna din nou pe coarnele plugului, pe coasă şi pe furcă. Mai ales că voi nu puteţi face ca noi, cel puţin nu în stadiul de dezvoltare în care sunteţi: unde în univers veţi găsi voi civilizaţii inferioare civilizaţiei voastre? (Moş-neagul năduşise de-a binelea, pronun-ţând toate acestea cu mare grijă). Şi chiar dacă ar fi, cum veţi ajunge la ele? Voi nu puteţi deveni extra-tereştri! Sunteţi prea legaţi de pământul vostru. Şi asta nu e rău deloc. Numai că pământul ăsta trebuie muncit, că doar al vostru e. Nu-i mai aşteptaţi pe extratereştri ca să vi-l muncească. Vor mai veni unii ca noi, vă vor mai lăsa semne, cum ar fi Babele, cum ar fi Omul, şi altele asemenea. Vor veni, că s-a dus vestea în toate galaxiile că aveţi ţinuturi frumoase, dar ţineţi-vă cu nevestele voastre, cu pruncii voştri, cu datinile voastre. Când e primăvară ieşiţi la arat,  de-i vară – la cosit sau la treierat, toamna – la recoltat, şi da, iarna mâncaţi şi beţi, cu mulţumirea că n-aţi asudat de pomană.

Iar voi, bărbaţii, nu vă mai plângeţi că extraterestrele sunt reci şi nu răspund la chemările voastre. Să fiţi mulţumiţi, aţi avut mare noroc. Vă spunem acum, ca nu cumva să păţiţi ruşinea pe viitor: o extraterestră face dragoste, o dată, în medie 217,5 ore. Aşa că mai bine apucaţi-vă îndată de arat, ziua bună, şi să ne vedem mereu cu drag, atunci când vom mai trece pe aici.”

Moşneagul îşi termină istorisirea şi, ca să îi dăm crezare, ne arătă o brăţară de aur, transmisă şi ea, ca şi povestea, din moşi-strămoşi. Extra-tereştrii o uitaseră sau o lăsaseră drept amintire la plecare – povestea nu ne spunea care era adevărul.

XXVI.  REVISTĂ

Nu avem pretenţia să considerăm revistele noastre ca fiind primele din lume. Deşi, dacă  l-am întreba pe oricare editor al unei reviste, am afla că a lui e cea dintâi. Prima. Nu mai notăm continuarea – unica – aşa că ne vom ocupa aici, contrar titlului, nu de revistă, ci de reviste.  

Care reviste pot fi, luând în consideraţie criteriul periodicităţii apariţiei: zilnice, săptămânale, lunare, mercuriale, din an în paşte, şi reviste care nu vor apărea niciodată.  

Să începem cu cele din ultima categorie. Acelea care nu vor apărea niciodată. N-o să credeţi, dar ele sunt bine conturate în minţile celor care nu le vor fi niciodată editori. Totul e clar acolo: titlul, caseta redacţiei – în care se lăfăie un singur nume, bineînţeles că numele editorului, poza de pe prima pagină – aţi ghicit, având la legendă numele de la caseta redacţiei, articolele – toate semnate de neobositul editor cu care credem că v-am obosit deja. Dar, mă rog, de ce n-ar apărea revista aceasta vreodată? Bănuim că editorul în cauză a dat greş mai înainte cu o altă revistă – zilnică, lunară, interplanetară – nu contează. Eşecul va fi fost răsunător. Ca şi cum s-ar fi prăbuşit o lume întreagă. Şi, decât   să-l repete, respectivul editor păstrează proiectul noii reviste doar în mintea lui. Nescoţând-o niciodată pe piaţă, succesul este garantat. Sau, cel puţin, nu mai poate da greş. 

Trecând la revistele zilnice, exemplul care ne vine imediat, salutar, este revista de front. La revista de front totul străluceşte, zilnic: epoleţii, bocancii, ochii după permisii, ochii înainte de permisii, arma, baioneta şi tot ce are soldatul în dotare şi îi prezintă la inspecţie sergentului, sau căpitanului, sau colonelului. În cadrul revistei, comandanţii serioşi fac inspecţia la sânge, articol cu articol. Vânează orice greşeală. Nu le scapă nimic. Poate doar câte o înjurătură, din când în când. Cel mai atent este inspectată bomba. O revistă de front fără bombă e ca un lăutar fără contract la nuntă într-o sâmbătă seara. Bomba trebuie să poată fi detonată uşor, la momentul potrivit, şi să distrugă – dacă nu totul – măcar toate revistele adverse. Să crape toţi editorii. Toţi redactorii inamici. Cu caseta redacţiei cu tot. Să ajungă toţi editori de reviste care nu apar niciodată.

Cel mai bun exemplu de revistă săptămânală este „Mersul trenurilor şi al altor lucruri în gara Făcăieni”, editată – până când s-a schimbat macazul – de impiegatul de mişcare du-te – vin-o Barbuligă, cunoscut şi sub pseudonimnul literar „Soseşte totdeauna pe linia întâia şi pleacă tot de acolo”. E de fapt o precizare inutilă, în gara Făcăieni existând doar o linie. Pe ea trag toţi, inclusiv Şeful de gară atunci când se întoarce de la raionul unde se trasează linia. Nici nu se dă bine jos Şeful din compartimentul special – în care se desparte, cu căldură, de vreo călătoare fără bilet, dar altfel plină de calităţi şi alte bagaje – şi Barbuligă îi şi preia linia proaspăt trasată de raion şi dă fuga cu ea în pagina întâia. Cum ştiţi şi voi că orice linie e infinită, ea nu va încăpea numai pe pagina întâia; el o va continua, conştiincios, cu fidelitate, în toate paginile, în toate numerele, semnând cu numele întreg, Barbuligă, sau pe scurt, cu pseudonimul „Soseşte întotdeauna pe linia întâia şi pleacă tot de acolo”. Să îndrăznească vreun cititor să-i spună că n-a urmat bine linia din pagina întâia. „Băi, linia trasată de raion e sfântă. Dacă n-ar fi trasată bine, ar mai ajunge trenurile până la noi, la Făcăieni? Sau, ar mai pleca trenurile alea mai departe? Ştiţi voi cu câtă sfinţenie o aduce Dom Şef de la centru? Mi-a şi zis o domnişoară de a călătorit cu el: Dom Barbuligă, a pus linia aia între noi, pe canapea. A fost chinul naibii tot drumul, că urla ca din gură de şarpe dacă mă atingeam de ea. Băi, să scoţi o revistă odată cu săptămâna, adică vinerea, nu e deloc uşor – le zice Barbuligă. Noroc cu nevasta Şefului, că-i ţine locul Barbuligă atunci când e plecat la raion după linie. Băi, în doi faci revista un-doi. Îmi zice Doamna Şef: Măi Barbuligă, parcă nici n-am făcut-o, zău aşa, nu scoţi şi un număr special?” 

Am spus că revista asta era tot o linie. Dar  ar mai fi ceva. Deasupra liniei era, în general, dar în uniformă de Şef de gară, fotografia Şefului. Iar sub linie, sub linie era fotografia nevestei Şefului. Uneori Barbuligă mai schimba, şi atunci nevasta Şefului era deasupra, iar Şeful – dedesubt. Sau, alteori, se punea pe el în locul Şefului – fie deasupra, fie dedesubt. 

Un editor care scoate o revistă lunară e unul care n-are bani să scoată o revistă săptămânală. Sau unul care nu e impiegat de mişcare. Sau care nu stă în gară la Făcăieni. Sau care stă în gară la Făcăieni, dar nu-i place ori linia, ori nevasta Şefului. Astfel că nevasta Şefului de gară de acolo se mulţumeşte cu săptămânalul lui Barbuligă, din care oricine poate afla că trenurile şi alte lucruri merg pe linia cunoscută la Făcăieni. Iar editorul nostru, cel cu revista lunară, are timp suficient să audă cum stau lucrurile şi în alte gări cu reviste săptămânale. Are timp să audă, timp de o lună de zile, cum e făcută de două parale revista lui care costă trei. Şi de cine? De editorii de reviste care nu apar niciodată. Pe motiv că nu seamănă deloc cu revistele minunate din capul lor. Pe motiv că are colectivul de redacţie prea numeros, greu de citit. Şi doar e un lucru ştiut că, la o revistă, cititorul dă fuga mai întâi să vadă cine e în colectivul de redacţie. Uite, la ei, în revista aceea care nu apare niciodată, lucrurile sunt clare ca lumina zilei când e soare: un singur nume la caseta redacţiei. Numele editorului. Şi, altceva: ce fel de revistă e aceea fără horoscop? De unde să ştie Ileana Cosânzeana la ce oră va veni Făt-Frumos să o scape de Zmeul-Zmeilor care o pusese să copieze, cât era ziulica ei de mare, pe un caiet dictando: „Nu vreau să mă mărit cu Făt-Frumos!”. De unde să ştie Barbuligă să încheie numărul, să fie gata, în poziţie de drepţi, cu cureaua încheiată, atunci când soseşte Şeful de la raion cu linia proaspăt trasată, caldă, semn că domnişoara din compartiment şi-a apropiat cam mult coapsa de ea? De unde să ştie şi Dom Şef, şi Barbuligă, şi nevasta lui Dom Şef când nu lucrează cu Barbuligă la numărul nou, de unde să ştie ei, dacă nu din horoscop, când va fi să se schimbe macazul şi linia, şi locomotiva, şi acceleratul, dar mai ales personalul? Să fi ştiut şi ei de deraierea aceea programată nu la raion, la regiune, undeva, cu alţi impiegaţi de mişcare şi şefi de gară scoşi de pe linia moartă şi puşi să scoată alte săptămânale, la Făcăieni şi peste tot unde ajunge trenul.  

Dacă pentru Ileana Cosânzeana o pagină-două, sau două-trei caiete dictando completate caligrafic nu însemnau prea mult, pierderea unei gări, a unei reviste săptămânale atât de apreciate, unice în Făcăieni, dar mai ales a liniei, astea erau pierderi de nerecuperat. Să fi ştiut din timp, dintr-un  horoscop, ceva, ar fi prins şi ei trenul acela. L-ar fi aşteptat unde trebuia, că nu venise pe linia obişnuită. Şi ar fi sărit în el, ca şi alţii, din mers, şi ar fi ajuns acuma departe, nu disponibilizaţi la Făcăieni, fără revistă, fără nimic. 

Nici măcar o revistă din an în paşte nu pot scoate. Ca să scoţi o revistă din an în paşte trebuie ca fondurile – de la "Scriitori", de la partide, de unde vor fi ele – să-ţi vină neregulat. Dar ca să-ţi vină neregulat trebuie ca să le fi obţinut odată-şi-odată. Dar cine să le dea unuia care a scos o revistă care era toată numai o linie? Un cerc, un triunghi, acolo, să fi avut măcar. Degeaba se agită acum: că linia e în pericol, că nu scrie nimeni despre ea, că o să se piardă şi capătul ei de la minus infinit, şi cel de la plus infinit, că nimeni n-o mai putea să o ţină, dreaptă cum au ţinut-o ei acolo, ani de zile, în gară la Făcăieni, unde trenurile circulau întotdeauna numai şi numai pe linia trasată.