Venitul de pe lumea cealaltă                            (Conexiuni, nr. 26, aprilie/mai 2007)

Cu venitul obţinut pe lumea cealaltă unii se gândesc să se întoarcă pe lumea asta. În lumea asta, va-să-zică lumea noastră. Că sunt puţini care au venit, întorşi din lumea cealaltă, sau că sunt mulţi, că e un trend, dilema aceasta o lăsăm în seama unei reviste serioase, cum e „Dilema veche”, cuvântul trend fiind, desigur, de nivelul ei. 

Un prim aspect: cel teoretic. Teoretic, nimeni nu se întoarce de pe lumea cealaltă. O spun toţi din lumea asta care, văzându-mă întors de acolo, mă privesc compătimitor. Singurul care s-a întors vreodată a stat pe aici câteva zile şi apoi s-a înălţat la cer. 

Dar haideţi să deschidem manualul de matematică la capitolul inducţie incompletă. Dacă eu sunt singurul întors din lumea cealaltă, ce rost ar avea generalizările? Generalizările sperie lumea, cu aerul lor academic, pattern-al, şi ar ajunge, precis, la Recicle Bin-ul redacţiei Academiei Caţavencu. NU, adică un nu hotărât generalizărilor, aici voi scrie doar despre ce au văzut ochii mei, venitul din lumea cealaltă, şi nu despre ce ar vedea, eventual, toţi ochii întorşi din lumea cealaltă. 

Ce nu vedem pe rând la Sharon Stone 

Să nu vă aşteptaţi la diferenţe colosale între lumea cealaltă şi lumea noastră. De exemplu, şi acolo, ca şi aici, lumea stă la rând la bilete ca să vadă că Sharon Stone şi-a uitat chiloţii tocmai în ziua filmării. Nu daţi fuga pe lumea cealaltă, nici acolo nu veţi vedea mai mult. Dar, în lumea noastră, e rând nu numai la astfel de filme, e rând peste tot. Într-un cuvânt, – adică în patru – e mai multă rânduială. La circa de poliţie, la circa financiară, la circa medicală, la circa veterinară, la circa orice oră e o rânduială stabilă, cochetând cu eternitatea. Şi asta e paradoxal pentru că, în lumea noastră, rânduielile se schimbă foarte des – atât de des încât nimeni nu se mai oboseşte să le înveţe şi să le respecte –, în vreme ce pe lumea cealaltă au uitat cu toţii când a fost făcută rânduiala, dar toţi o respectă. Dar asemănarea persistă în aspectul prezentat la începutul paragrafului: şi acolo, ca şi aici, se aşteaptă cu nerăbdare rândul la Basic Instinct II. Rândul la uituca de Sharon Stone.  

Ochii care nu văd, deşi se uită   

Ochii şi dioptriile sunt la fel, şi acolo, şi aici. Numai că, venit din lumea cealaltă, constaţi că nu mai vezi bine. Poţi să consulţi Google, Larousse-ul, sau pe ghicitoarea Narissa, dar poţi să-ţi dai seama şi singur că de vină e praful. Praful e peste tot: în ochii alegătorilor, pe străzi, pe geamuri, pe ziduri, pe cozoroacele poliţiştilor din intersecţii, pe dosarele marilor ţepari, pe dosarele Revoluţiei şi pe cronicile bătrâne (ultima dată desprăfuite de Negruzzi). Te rogi să plouă, ca să se mai ducă praful; se face noroi. Dacă eşti deştept, nu dai în gropi. Dacă ai memorie, îţi aduci aminte că pe lumea cealaltă îţi făceai pantofii din an în Paşte. Dacă nici deşteptăciunea, nici memoria nu dau pe afară din ţeasta ta, ca pâinea crescută prea mult, atunci stai liniştit pe lumea aceasta, ştiut fiind că a vei fi împărat pe lumea cealaltă. În care, evident, nu va trebui să mişti un deget, nici măcar să ştergi praful. 

Deşteptăciunea vaselor comunicante 

Cu deşteptăciunea – că am pomenit-o mai sus – (sper că nu citiţi pe sărite). Acuma, eu nici prost nu m-am dus, dar nici mai deştept nu am venit de pe lumea cealaltă. O măsurătoare a nivelului IQ (supusă unei marje de eroare, ca orice măsurătoare, sau ca orice sondaj) ar arăta că, prin venirea mea aici, nivelul de inteligenţă a scăzut şi acolo, ca şi în lumea noastră. Se vede treaba (nu vă ruşinaţi inutil!) că lumile acestea sunt un fel de vase comunicante pe care şi le doreşte orice beţiv, în care creşte concomitent şi nivelul din sticlă, şi cel din pahar. 

Parfum de autombil fără Al Pacino 

Automobilele sunt cam la fel şi pe lumea cealaltă, şi pe lumea noastră: tot cu patru roţi, volan, banchetă pentru făcut dragoste în spate, mai mare, sau mai mică. Dar parcă pe lumea noastră automobilele sunt mai apropiate, mai prietenoase. Stau parcate chiar sub fereastra ta, sau se plimbă pe lângă tine, pe trotuare. Te ating cu formele lor rotunjite. Îşi amestecă parfumul lor pur, monoxid, cu after-shave-ul tău DENIM sau cu parfumul Channel 5 dat cu generozitate pe acolo pe unde produce efectele scontate. Nu-i vorbă că şi monoxidul acela e parşiv, are diferite arome, după cum benzina e înlocuită sau completată cu metanol, rivanol, gaz lampant, spirt medicinal, lac de unghii, sirop de tuse, motorină sau fedrocaină.  

Automobilele mai tinere ies cu tine la iarbă verde (iarba verde de lângă casă), îşi amestecă fumul cu fumul de la grătare sau cu multe alte fumuri, lăsând pentru lumea cealaltă grija încălzirii atmosferei. Care atmsferă – vă spun cu mâna la nas, ca unul venit de acolo – e cam rece. La noi, în lumea noastră, atmosfera este deja caldă, de aceea nu e cazul (acuzativ) să ne facem griji cum că s-ar încălzi. 

Automobilele mai vechi – unele de o vârstă cu automobilul – ruginite, cu încheieturile (pivoţi, planetare) înţepenite, cu încălţările roase, fără zimţi – circulă mai rar. Uneori numai pentru a da ciubucul la inspecţia tehnică anuală. În rest stau pe lângă blocul omului, în locuri special rezervate, închise cu lanţuri, de frică să nu-şi piardă locul de veci. 

Un Dumnezeu pentru lumea noastră 

Nu poţi să nu observi că omul obişnuit e mereu  – aici, pe lumea noastră – în centrul atenţiei. Acolo pe unde am fost, un preşedinte – notaţi vă rog, dacă aveţi pe ce, un ditamai preşedinte – apare foarte rar la televizor sau în ziare; unii dintre ei, pentru a atrage atenţia publicului, trebuie musai să declare războaie, sau să accepte – în, sau sub birou – domnişoare îndrăgostite, frenetic şi remediabil, de saxofoane. Pe când în lumea noastră, până şi cel din urmă oier apare zilnic pe mai toate canalele (atenţie, n-am zis şanţuri!), noi toţi ceilalţi având astfel multiple posibilităţi de a-l vedea descălţându-se, încălţându-se, ridicând biserici şi sudalme, miluind aurolaci şi reporteri, şi declarându-se Dumnezeul lumii noastre. Păi, dacă vom avea un Dumnezeu ridicat chiar din lumea noastră, cine se va mai duce pe lumea cealaltă? 

Lumea noastră – o lume plină de ştampile 

Cei care n-au fost niciodată pe lumea cealaltă cred, în mod eronat, că acolo scapi de orice griji, de orice lipsuri. Greşit. Credeţi-mă, sunt tot felul de lipsuri pe acolo. De exemplu, pe lumea cealaltă nu sunt ştampile. În afara timbrelor poştale – ştampilate, probabil, tocmai pentru că ajung şi pe lumea aceasta – ştampilele rotunde, pătrate, cu tuş, sau numai bune pentru un sigiliu cu ceară, lipsesc cu desăvârşire. Întors din lumea cealaltă constaţi că magazinele de ştampile sunt mai numeroase chiar decât filialele băncilor, agenţiile de pariuri, ziarele, sau vilele celor care se ocupă cu aplicarea ştampilelor acolo unde trebuie. Nimeni nu pune bază pe vreo hârtie dacă nu ştampilată. Până şi o declaraţie de dragoste este ignorată dacă nu are ştampila de vigoare; de aceea multe iubiri rămân ilegale şi se face foarte des dragoste în mod cu totul neoficial.   

La plecarea pe lumea cealaltă eşti ştampilat pe toate părţile: de guvern, asociaţia automobiliştilor, asociaţia de bloc, asociaţia de femei de stradă, asociaţiile de idei, şi de comisia de autentificare a tuturor ştampilelor asociaţiilor menţionate mai înainte. Odată ajuns dincolo, nimeni nu se uită la aceste ştampile. Nici măcar din curiozitate, nici măcar pentru faptul că pe acolo nu există ştampile.  

Întoarcerea este şi ea ştampilată pe toate părţile. Aceleaşi asociaţii – plus altele, care şi-au făcut, între timp, ştampile – te ştampilează cu singurul mijloc al procesului lor de producţie. Procesul – consumator de timp – este, din fericire, nedureros, şi are menirea de a te readuce, ştampilă cu ştampilă, la realitatea lumii noastre. 

Lumea cealaltă – un loc fără verdeaţă 

O altă chestie lipsă pe lumea cealaltă sunt de fapt două. Mai întâi – leuşteanul. Apoi, borşul, printr-o asociaţie de idei – ştampilată, desigur – de genul celor prin care atunci când zici măr te gândeşti la culoarea roşu. Ciorba acrită cu borş şi condimentată cu leuştean lipseşte de pe lumea cealaltă. Deşi, îndeobşte, lumea cealaltă e considerată un loc cu verdeaţă. În locul ciorbei ţi se serveşte mereu aceeaşi supă, şi eşti obligat să înghiţi găluşcă după găluşcă. Unii se întorc de pe lumea cealaltă tocmai de dorul ciorbei din lumea noastră. O ciorbă care are de toate. O ciorbă a cărei reţetă o ai în toate ziarele şi pe toate posturile TV: certuri politice, fierte îndelung la un loc cu can-can-urile privind vedetele (cucancan admis acum în DEX), blaturile din fotbal, esenţele pentru creşterea părului la loc şi a sânilor în loc, soluţiile pentru hrănit gândacii de bucătărie şi ţânţarii de baltă, sfaturile practice pentru înmulţirea leuşteanului şi alte înmulţiri, şi metode de producere a borşului conform normelor europene. E o ciorbă pe care sunt obligaţi să o înghită nu numai copiii (mănâncă mamă, dacă vrei să ajungi mare, uite, d-l Băsescu mănâncă, de când era mic, aceeaşi ciorbă, şi uite ce mare a ajuns, nimeni n-a fost niciodată ca el, suspendat!), dar şi noi toţi, din lumea noastră, ştiind că de aşa ceva nu vom mai avea parte pe lumea cealaltă.  

Nu mai e uşor să treci pe lumea cealaltă 

Din cele mai vechi timpuri se trecea de pe lumea noastră pe lumea cealaltă cu un bănuţ: barcagiul făcea treaba mai mult din plăcerea de a-şi dezvolta  muşchii, taxa era simbolică. Ei bine, în vremurile despre care facem vorbire preţioasă, taxele s-au înmulţit, ca şi ştampilele necesare unei astfel de călătorii. La dus, ca şi la întors. La dus îţi trebuie neapărat cartea de identitate, cartea maşinii, cartea de sănătate, Cartea Nunţii, cartea de bucate, contul la bancă, avizul epidemiologic, avizul copiilor cum că sunt de acord să se despartă de tine, ba chiar şi bilet dus-întors! Cu atâtea cărţi şi avize în bagaje, de multe ori nu-ţi mai rămâne loc pentru salamul de Sibiu, palincă, şi tufa de leuştean cu rădăcini cu tot.  

Când trecerea pe lumea cealaltă se făcea pe apă, puteai să iei în lada de lemn oricâte lucruri îţi puneau ai tăi la îndemână. Cum spuneam, barcagiul era vânjos şi se bucura de efortul suplimentar. Însă, mai de curând, nu mai navighezi, pluteşti, dar nu pe apă, prin cer. Şi, pe când avioanele sunt din ce în ce mai mari, greutatea cu care eşti admis pe lumea cealaltă este din ce în ce mai mică. Selectarea lucrurilor pe care le iei cu tine devine astfel tot mai dificilă; majoritatea celor care se „duc” renunţă la cartea de bune maniere. La întoarcere se renunţă, în general, la răbdare. Şi tocmai de aceasta ai avea nevoie, pe lumea noastră, din plin. 

Două lumi – un singur fel de femeie, dar inegală 

Femeile din lumea noastră sunt parcă de pe lumea cealaltă. Conduc maşina la fel, se îmbracă la fel, se dezbracă la fel, se cred buricul Pământului şi îţi arată asta oriunde nu ajung în funcţii mari. În cazul acesta, spectacolul cu buricul s-a terminat, dorinţa de a şi-l arăta dispare sub taioarele profesionale, sub bluzele închise bine cu nasturi până sub bărbie. De fapt dispare orice dorinţă, în afară de dorinţa de a promova într-o funcţie mai înaltă. Însă, din fericire, majoritatea femeilor din ambele lumi se mulţumesc cu funcţia lor de bază. Problema e cum îşi îndeplinesc această funcţie de bază. În privinţa aceasta, femeia este ca o alergătoare de cursă lungă care, la un pas de linia de sosire, începe să-şi aranjeze părul, priveşte în stânga, priveşte în dreapta, se întoarce, face un pas înapoi şi... uită să treacă linia de sosire. Prin contrast, orice bărbat sprintează atunci când simte aproape finişul. Şi îl trece răsuflând din greu. Vedeţi aşadar că nu există egalitate între femeie şi bărbat, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă. 

Până la Dumnezeu, te mănâncă îngerii 

Te întorci de pe lumea cealaltă fără să-l fi cunoscut pe Dumnezeu. Acolo, te-ai rugat sau nu, tot ţi s-a mai îndeplinit câte o dorinţă. După ce l-ai căutat îndelung, vrând să-l pipăi şi să urli „Este”, ai renunţat, şi te-ai resemnat cu ideea că, pe lumea cealaltă, Dumnezeu fiind prea mare şi tu prea nevrednic, n-aveai cum să-i simţi, tactil, musculatura. Însă, întors în lumea asta, fără să-l cauţi, fără să simţi nici o dorinţă de a-l vedea, îţi apare aşa, din senin, şi îşi arată singur muşchii, chiar fără să-i ceri lucrul ăsta. Ziceam că apare din senin, mai bine zis atunci când vrei să-ţi instaleze nişte lucruri care îţi făceau viaţa plăcută şi pe lumea cealaltă: telefonul, cablul TV, Internetul.  

În momentul acela Dumnezeu se întrupează – sau se întrustează – în compania RDS. RDS-ul bifează toate literele din Sfânta Scriptură privind atributele lui Dumnezeu: e peste tot, în aer, pe pământ, sub pământ; e atotputernic; şi, ca un adevărat Dumnezeu ce este, nu se arată. Nu se arată trei săptămâni, sau nouă luni – după caz şi după ce ai semnat un contract cu el. Contract în care îngerii lui au scris – negru pe alb, pe Dr. Staicovici şi pe monitoarele lor de penultimul tip (ultimul tip, pentru ei, eşti tu, clientul) – că se obligă să-ţi instalezi serviciile pe care tu te angajezi să le plăteşti.  

Dacă tot am avut de-a face cu îngerii, şi dacă tot i-am văzut în carne şi oase, n-ar strica să-i descriu, ca să-i cunoască şi cei care doar au citit despre ei, ca tot omul, până la pagina 21 a cărţii lui Pleşu. Contrazicând axioma cunoscută de toţi, îngerii lui RDS au sex. Nu vreau să spun că au sex la birou, dar sunt bărbaţi şi femei. Mai precis – pentru că, atunci când vorbim despre îngeri, trebuie să fim exacţi – sunt băieţi şi fete. Sunt eleganţi şi te privesc de sus, conştienţi de puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Îngerii au nume, la fel ca noi, oamenii. Îi cheamă Petruţa Popa, George Ivan, Diana Hărăţău, George Stoica, Liliana Trifu. Au calitatea de nepot, sau fiică, sau fiu al cuiva. Al cuiva, dar nu oricine. Nu  i-a pregătit nimeni ca îngeri păzitori ai oamenilor – ei îl păzesc doar pe Dumnzeu. Acesta, milostiv cu ei, îi plăteşte – dar îi plăteşte degeaba. Mai e ceva: îngerii lui RDS sunt interschimbabili. Întrebi de Petruţa, îţi răspunde Gheorghe: îţi zice că îţi stă la dispoziţie cu tot ce ar putea face Petruţa pentru tine. Deşi te miri la început, constaţi, după ce vorbeşti cu el la telefonul vecinului, că, într-adevăr, Gheorghe a făcut tot ceea ce poate face Petruţa: adică, nimic. Mai constaţi că orice înger nu are frică de RDS şi că acest lucru e explicabil prin calitatea (nepot, fiică, fiu) pentru care fiecare înger a fost angajat de Dumnezeul RDS. (De altfel, singura calitate). Această calitate le dă îngerilor încrederea de a se considera ei înşişi Dumnezeu. Când întrebi de şeful lui, orice înger de la RDS îţi spune că el e Şeful.  

Sunt sigur că despre dualiatea aceasta, Dumnezeu-Înger, nu scrie nimic nici după pagina 21 a cărţii lui Pleşu. Mă întreb dacă n-ar fi bine să îl rog pe Maestrul Pleşu să-şi taie Internetul şi apoi să se roage la Dumnezeul RDS să i-l re-instaleze. Şi astfel să aibă de-a face cu îngerii Lui – în carne, oase, cravate şi genţi Gucci. Sunt sigur că ar ieşi ceva mai filosofic decât constatările mele de aici, pe piele proprie. Şi astfel, la ediţia a II-a, toată lumea va citi cartea în întregime – nu numai până la pagina 21.  

Până atunci, privesc televizorul cu ochi străini şi goi, ca unul venit de pe lumea cealaltă, lăsându-i pe îngeri acolo, sus, impasibili, în plata Domnului RDS.