Laurentiu Orasanu Proza

Trebuia să scriu despre toate acestea, altfel aş putea crede, cândva, că s-au petrecut numai în vis.

Era toamnă. Sâmbătă. În tramvai, pe la Filantropia. Redactorul de la editură mă sunase, în sfârşit, seara trecută. “Vino mâine, pe la 11, trebuie să discutăm. Ar fi ceva acolo, mai ales că zici că eşti debutant. Chiar n-ai mai scris nici un roman? E şi ceva construcţie, dialogul e aproape firesc, umplutura e cam cât trebuie, tuşeele îţi reuşesc.” Ce nu merge? – l-am întrebat, nerăbdător. “Scenele de sex.” Toate? “Toate. Le ratezi, sistematic, pe toate. Nu-ţi scapă nici una. Când am ajuns la Costineşti, unde Sergiu al tău are nici mai mult nici mai puţin de trei într-o zi, ca mesele de la cantină, era să arunc manuscrisul cât colo. Păi ce faci dumneata, rescrii “Elevul Dima dintr-a şaptea”? L-a scris Drumeş, gata, altul nu mai are voie să scrie aşa.” Adevărat – m-am scuzat – dar toate trei au apoi conti-nuare. “Continuările nu ar fi rele, dar ce te faci dacă începuturile sunt proaste: lungi, siropoase. Începutul e explozie, e click; sexul – prima dată – e ardere violentă, e explozie nucleară. De-abia mai târziu poate să ardă molcom, ca focul în vatră. Lasă, acum e târziu, discutăm mâine. Dar am vrut să fii pregătit”.

Tramvaiul – nu prea aglomerat – dăduse curba pe B-dul 1 Mai. Scosesem manuscrisul din servietă şi reciteam scenele în cauză. Nu prea vedeam ce era de corectat. Problema mea veche: mi-era greu să revin pe text, să corectez. Aşa, pentru a corecta o frază, o virgulă – asta da. Dar să schimb pagini întregi, va fi teribil de greu. Scriind, mă gândisem că nici un scriitor nu scrie din propria experienţă erotică. Mă gândisem că toţi erau pudici – cum eram şi eu – şi că toţi scriu din auzite, sau adunând, compilând din ceea ce scriseseră alţii mai înainte. Poate chiar fără a-şi da seama, lăsându-se în voia subconştientului, aşa cum probabil mi se întâmplase şi mie cu cele trei “mese” de la Costineşti.

Mai întâi i-am simţit parfumul. Mirosul de linoleum, de detergent prost, care cuprindea întreg tramvaiul, fu îndepărtat de unul neobişnuit, nemaiîntâlnit. Carnal – ăsta e cuvântul. Mirosea cum miroase un trup cald de femeie, dimineaţa, când se ridică de pe un pat aşternut cu garoafe. Apoi aveam chiar să simt trupul acela cald, pentru că se lipise de spătarul banchetei şi de umărul meu, legănându-se pentru un timp în ritmul tramvaiului. Continuam să citesc, cu nasul în manuscris, cu simţul olfactiv în extaz, simţind cum căldura pântecului ei ferm, cu o curbură lină, îmi invada, treptat, nu numai umărul, ci întreg corpul, încărcându-l cu o sarcină stranie.

Înainte de a o vedea, aveam să o aud: o voce hotărâtă, care ştia ce spune, groasă la timbru – dar voit şoptită, tandră – fără a dori să ungă:

Am ridicat privirea, să nu par nepoliticos. Doamna de lângă mine – mignonă, într-un pardesiu negru cu buline albe, scurt până deasupra genunchilor, strâns bine pe trupul zvelt, cu picioarele drepte, urmărind dunga ciorapilor, şi ei negri, ca şi pantofii fini – merita din plin efortul. Răspunsul veni repede, parcă purtat de dorinţa ei de a-mi scurta trecerea în revistă:

- Nici pe roate nu mai mergem mult: se lucrează la şină, pe Miciurin. Aşa că avem destul timp să vorbim. Trec eu la fereastră, sau te dai puţin mai încolo?

I-am făcut loc, mutându-mă pe locul de la fereastră, oarecum mirat că doamna în pardesiul negru cu buline albe găsea firesc că trebuie să vorbim. Mă rog, să vorbim despre şine, despre tramvai, despre reparaţii, ar fi fost cât de cât normal. Îndată ce trecusem de Piaţa 1 Mai tramvaiul încetinise. Apoi, după scurt timp, se oprise de tot. “Se lucrează la şine” – începură să discute călătorii, grupaţi ad-hoc de acest interes, devenit, deodată, comun.

Însă, odată aşezată lângă mine, doamna în pardesiul negru cu buline albe îşi lipi coapsa de a mea, lăsând subiectul ITB şi revenind la foile pe care le aveam pe genunchi. Pe care le vedea acum mai bine. Parfumul ei îmi intra acum prin toţi porii, de parcă mă tăvăleam printr-un strat cu garoafe. O palmă micuţă, fină, mă ajuta să dau paginile – firesc, de parcă ar fi citit propriul ei jurnal.

- Grigore Stamatescu – “Semne” – citi ea antetul de pe fiecare pagină. Cam lung nume pentru un scriitor. Necomercial. Scuză-mă – era să uit bunele maniere – Emma Grama.

Nu eram deloc ironic. Îmi spuseseră şi alţii: aveam un nume prea lung pentru un scriitor. Editorul zisese şi el acelaşi lucru: “poate te gândeşti la altceva, la un pseudonim”.

Eram gata să-i spun că nimic de când apăruse ea lângă mine. Nici măcar întârzierea tramvaiului. Uitasem că analizam scenele de dragoste, ca să văd ce se poate face, dacă îmi vine vreo idee cum să le corectez. Chiar mă bucuram că ea, dând câteva pagini, trecuse de scena fierbinte pe care o evaluam la rece.

- Descrierile. De personaje, de locuri – i-am răspuns, parând, încercând să o îndepărtez de pagina cu pricina. Astea nu-mi ies.

- Nici scena aceea de dragoste de la pagina 12 nu mi s-a părut izbutită. (Apucase deci să citească, înainte de a da eu pagina). Ce-i aia “o cuprinse în braţe, lipindu-şi corpul de corpul ei, însetat să i-l cunoască. Gabriela se opuse la început, ferindu-şi faţa de buzele lui, făcând ca sărutările lui să se piardă în părul ei blond şi moale”? Pe mine, la pagina asta m-ai pierdut, adio – mimă Emma o ridicare indignată de pe banchetă. Dar, de fapt, se lipi şi mai strâns de mine, ca şi când textul de la pagina 12 ar fi fost o cauză comună, care trebuia rezolvată de amândoi.

- Mai bine mi-ai spune cum se numeşte parfumul – am şoptit, mai mult pentru mine, privind prin geam la vitrina de la “Electrocasnice”.

Înregistram atent, cu toate simţurile în alertă, fiecare mişcare, fiecare cuvânt ce venea de alături. Nu îndrăzneam încă să o privesc. Dădea paginile cu dreapta şi, deşi mai mică de înălţime, braţul ei era deasupra braţului meu stâng. La fiecare pagină nouă, sânul ei poposea pe braţul meu, rămânând acolo – ca şi cum acolo îi era locul – până când Emma termina de citit şi dădea o nouă pagină. Pardesiul, strâns bine pe corp, nu ascundea nimic din fermitatea şi rotunjimea sânului, de parcă n-ar fi purtat nimic pe dedesubt. Nici măcar sutien nu părea să poarte.

- Nu, nu port – cel puţin deocamdată – şopti ea, la fel cum aruncasem eu, către geam, întrebarea despre parfum. Uite, n-am citit tot, văd că sunt mai multe scene de amor, dar din ce am citit mi se pare că greşeşti chiar de la modul de abordare. Personajul tău încearcă să posede – că le iubeşte sau nu, asta e mai puţin important; important e că ele îi plac, se simte atras de ele. Ce-ar fi dacă ai inversa complet situaţia?

- Nu, mărturisesc că nu. Şi dacă au fost încercări, să le zic “incipiente” – zâmbeam, în sfârşit, semn că mă relaxasem pe deplin – nu le-am dat curs.

- Aş putea să te ajut aici. Emma îşi întorsese faţa către mine, căutându-mi privirea. Dar să ştii – continuă ea – nu e ce ai putea să crezi.

Invitaţia de a o privi în ochi era directă, astfel că am întors capul şi i-am văzut pentru prima dată faţa, de aproape. Ochii negri, uşor apropiaţi, parcă şi cu un uşor strabism, îmi aminteau de Fleur, din Forsyte Saga. Mă privea liniştită. Buzele, uşor întredeschise, lăsau să se vadă dinţii mici, strălucitor de albi. Părul era tăiat scurt, sprâncenele abia conturate, machiajul – discret. O femeie care putea să aibă şi 25 ani, dar care, desigur, după ştiinţa gesturilor, a vestimentaţiei, după siguranţa cu care vorbea şi guverna acest arsenal sofisticat, eficient, gata să doboare orice bărbat, nu putea să nu aibă 38-40 ani.

Nu ştiu ce a citit în ochii mei atunci când m-am întors, privind-o la rândul meu. În mod sigur că nu dorinţă. O priveam ca pe ceva care nu există, ca pe o fantasmă. Ca un inginer ce eram, cu picioarele bine înfipte în pământ şi în formule, nu puteam să îmi doresc o fantasmă. Probabil, însă, că admiraţia nu mi-am putut-o ascunde. Dar aceasta, pentru o femeie frumoasă ca Emma, nu era, în mod cert, o noutate.

Sigură că acum o privesc, ea întoarse capul, mai dădu o pagină şi – ca o continuare firească a gestului – îşi făcu palma căuş, sub pagină, sub haina mea, sub centura pantalonilor, deasupra fermoarului. Rămase aşa un timp, fără să mă privească. Apoi îşi întoarse din nou faţa spre mine, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum palma ei era firesc să fie acolo.

- Nu e deloc ce crezi – îmi spuse din nou, netulburată, privindu-mă iar, drept în ochi, cu dorinţa de a mă convinge.

Nu credeam nimic: o fantasmă avea voie să se comporte cum vrea. Dar, pentru prima dată de când apăruse lângă mine, mă simţeam crispat. Aş fi vrut să pot să-mi controlez reacţia, aşa cum încercam să dirijez personajele şi situaţiile din primul meu roman.

Tramvaiul primi liber şi coti pe Miciurin. Fără să-şi mişte cât de puţin mâna dreaptă, Emma deschise cu stânga fermoarul poşetei, scoase de acolo un pix şi notă un număr de telefon pe pagina de manuscris. Apoi închise pixul, îşi retrase mâna dreaptă şi, ţinând pixul cu ambele mâini, mi-l întinse, solemnă, ca într-o ceremonie de investire:

- Păstrează-l. Sper să-ţi poarte noroc. Şi, dacă te interesează ajutorul meu, sunt acolo – adăugă ea, arătând spre numărul de telefon de pe manuscris. Şi, încă odată, nu uita, nu e ce crezi.

Înainte de a se ridica, îşi aplecă iar faţa spre mine, de data aceasta atingându-mi obrazul cu părul, ca într-un sărut. Nu te ridica – îmi şopti. Eu cobor la Caşin. Îmi doresc să-ţi citesc tot romanul, tipărit. Succes. A, era să uit: parfumul. Parfumul e Plaisirs.

În staţia de la Caşin, de pe refugiu, mi-a făcut un semn, cum că să o sun. Apoi, când tramvaiul s-a pus din nou în mişcare, am zărit-o urcând treptele bisericii.

Nu ştiu când mi-a venit ideea asta. Căci despre o idee de-a mea o să vă povestesc acum.

Să fi fost prin a 5-a sau a 6-a. Neapărat bis. Ştiu că purtasem cărţile alea şi cu un an înainte. De acasă la şcoală, de la şcoală acasă. Mă pomenisem că le ştiam titlurile şi autorii pe de rost. De învăţat nu învăţam, dar nici ce spuneau profesorii nu era adevărat. „Nici n-ai deschis cartea”. Ba o deschisesem, ştiam totul despre ea. Algebra, clasa a VI-a, ediţia III-a revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, autori conf. Constantin Năstăsescu şi profesor Viorel Radu, Comanda 12350, Combinatul Poli-grafic Casa Scânteii, 173.000 exem-plare broşate + 1000 exemplare legate. La cele mai multe manuale ştiam şi data de „Bun de tipar”. Întrebau profesorii: „Ce am avut pentru astăzi?” Eu, cu mâna pe sus. „Ia spune tu, Liţă”. Bombam pieptul. Noi pentru astăzi am avut din Geometria clasa VI-a, autor prof. Valeria Popescu, format A8 îmbunătăţit, coli 7,75, de la pagina 73 la pagina 76, şi de rezovat 3 probleme din Culegerea de Probleme de Geometrie, autor Gheorghe Ţiţeica, ediţia XI-a, broşată. Dacă vedeau asta, unii profesori nu mă mai scoteau la lecţie. Venea sfârşitul trimestrului şi eu eram tot fără notă. Îmi dădeau 5, pentru activitatea din clasă - ziceau ei. La alţi profesori nu mergea aşa; mă învăţaseră şi îmi ocoleau cu privirea mâna ridicată, că ştiau ce hărmălaie s-ar fi stârnit în clasă. Din 4 nu mă scoteau, căci din interiorul manua-lelor nu ştiam nimic. În schimb coperţile nu aveau nici o taină pentru mine.

Asta ar fi una. Alta ar fi că, oricât aş fi vrut să nu aud, tot auzeam. Profesoara de Română avea o voce tunătoare. Fuma Mărăşeşti fără filtru. Să fi vrut şi nu puteai să nu o auzi. Autorul descrie frumuseţile patriei, autorul cântă eroismul ostaşilor pe câmpul de bătălie, autorul în sus, autorul în jos. „Portretul autorului îl aveţi pe peretele din spate” – şi toţi se întorceau să vadă un portret pe care-l mai văzuseră de sute de ori până atunci. Da, dar acum devenise dintr-o dată autor, trebuia învăţat, crescuse în ochii elevilor. Şi cel mai mult în ochii mei.

Începusem să stau cu degetul la tâmplă, priveam departe, ca şi cum aş fi căutat ceva să mă inspire. Ba, odată, răspunzând la lecţie, am trecut de conţinutul copertelor şi m-am trezit că eu cutreieram prin păduri, că doar băiet eram şi eu, chiar dacă stăteam în Ţiglina 6. Pădurile veneau şi ele odată cu inspiraţia, şi ce era mai frumos decât ca eu, autorul, să cutreier prin ele fără nici o grijă, în loc să stau pironit în ultima bancă. După vreo două ieşiri sau intrări din astea în peisajul altor autori, cred că pe la Alecsandri, când eram chiar Juna Rodica, şi-au dat seama cu toţii, mi-am dat seama şi eu, că făcusem pasul cel mare, pe care mi-l doream fără să ştiu. Ajunsesem autor.

Din ziua aceea profesorii şi colegii nu mă mai scoteau din Autor. „Să iasă la tablă autorul Liţă”. „Să vedem care-i poziţia autorului”. „Autorul Liţă capătă 2, a greşit la numărul de exemplare”. În recreaţie eram adesea ciuca bătăilor. Îmi ziceau că trebuie să încasez drepturile de autor.

Mie însă nu-mi păsa de toate astea. Mă uitam la spaţiul liber din colţ, rămas liber lângă tabloul autorului Mihail Sadoveanu. Ar mai fi fost ceva loc lângă el. Profesoara de Engleză îmi dăduse speranţe: „De mine nu treci, în clasa asta o să mori, Autorule”. Ce bine mi-ar fi stat lângă autorul Fraţilor Jderi, trei volume epuizate, Biblioteca pentru toţi, copertă roşie!

Acasă, părinţii autorului lucrau, fără să ştie, la biografia autorului, capitolul „Copilăria”. Mama autoru-lui cârpea ciorapii autorului şi ai tatălui autorului, lucru care avea să-l facă pe autor să declare, într-o referire autobiografică pe deplin confirmată de un contemporan din bloc: „Cu acul m-a crescut biata mamă”. Din când în când mama mai lua bătaie de la tatăl autorului, mai ales când acesta se îmbăta la „Drumeţul” şi se trezea cerând carnetul de note al autorului. Folosind centironul rămas din armată, tatăl autorului îi croia acestuia turul pantalonilor şi un trecut de autor deprins cu răzbătutul în viaţă.

Ce mai încolo şi încoace, biografia mi-era aproape scrisă la capitolul „Copilăria”. Stăteam afară, lângă scara blocului, mulţumit că ieşise aproape bine, când, geamul lui Stamate de la parter se făcu zob. Stamate ăsta era cam hapsân, ne mai tăiase vreo cinci mingi de fotbal, zicea el că-i stricăm straturile cu ceapă. Stamate ieşi imediat, roşu de furie, şi dădu cu ochii de mine. „Aha, te pomeneşti că tu eşti autorul?” Păi, io sunt, ce, nu se vede? mă arătai eu mirat că nici măcar atâta lucru nu ştie. „Hai la tac’to” se răsti Stamate.

Nici n-am atins scările până la 5. Stamate m-a dus pe sus, ţinându-mă de o ureche. „Domnu’ Zidaru”, îi zise Stamate lui taică-meu care ieşise în pijama, „Liţă al dumneavoastră mi-a spart geamul, a mărturisit chiar el, sunteţi bun de plată”.

I-a dat tata polul să plece naibii că-mi strica biografia. „Mă, tu chiar i-ai spart geamul?” Nu, tată, dar m-a-ntrebat dacă eu sunt autorul. Şi nu era frumos să mint. Că doar eu eram, nu mai e nici un autor în tot cvartalul.

Tata se întorsese, că plecase după centiron, mă mângâiase pe creştet şi-mi dăduse 2 lei să mă duc să văd „Loana”, că n-avea dialoguri prea multe şi puteam să înţeleg şi eu.

Cu cincii ăia adunaţi cu greu, ceva corijenţe ale autorului, neînţeles de unii dintre profesorii contemporani cu el, am terminat generala. Tata, care de când cu geamul lui Stamate din „autor” nu mă mai scotea, ba parcă mă bătea ceva mai rar, mă înscrise să dau examen la Şcola Profesională de Tipografie, ca să fiu între cărţile mele. Am dat examen doi ani la rând, şi în vară, şi în toamnă. Locurile nu se completau, dar eu nu apăream pe listă. Nici la admişi, nici la respinşi. A patra oară, tata se înscrise în audienţă la director. Se întoarse nici trist, nici vesel. „Măi Liţă, tu ţi-ai semnat lucrarea acolo, sub colţul ăla de-l sigilează comisia?” Semnat, tată. „Şi cum zici că ai semnat?” Cum să semnez, că doar o scrisesem eu, am semnat Autorul.

Tata mi-a dat atunci 5 lei, să mă duc să văd „Rocky”, că se scumpise între timp cinema-ul, dar dialoguri erau şi mai puţine. Şi nici nu mi-a cerut restul înapoi; de 1 leu mi-am luat seminţe.

N-am mai dat la profesională. Un autor adevărat trebuie să aibă doar şcoala vieţii. Tata m-a luat să muncesc cu el la Adepe, la spaţii verzi. Cutreieram prin parcuri, dar băiet nu mai eram. Mai aveam un pic şi mă luau în armată. Scriam de zor la capitolul din biografie „Tinereţea autorului”.

Într-o sâmbătă seară jucam poker sub boltă, la Uscatu. Casa lui Uscatu rămăsese singura în tot cartierul, restul fuseseră demolate ca să facă P+10. Mai erau acolo Viorel şi Ferdinand al III-lea. Pe mine mă chemaseră în locul lui Ferdinand al II-lea, că ăla plecase la armată astă primăvară.

Beam vişinata lui Uscatu, Viorel ne luase banii la toţi, cu doi şeptari, şi tocmai ne arăta ce mutră să faci când mergi la cacialma, când, în poartă, apăru Reta. Că, „măi al III-lea, ţi-a scris frate-tău ?” Reta se ţinuse cu Întâiul, care n-a fost deloc primul, aşa zicea lumea. „Nu - îi zise al III-lea - nu mi-a scris de mult, o fi în manevre. Dar vino încoace, mai stăm de vorbă.” „Dar cine mai e acolo, că nu se vede bine? făcu Reta. Tu eşti, Viorele?”

Reta intră în curte. Uscatu îi împinse galant scaunul sub fustiţa de 20 cm. „Salut Autorule, măi dar ce te-ai mai lungit !” „La anu-l ia în armată, au ăia un corp special pentru scriitori. Îi înarmează cu pixuri”- sări Ferdinand al III-lea, aşa, de conversaţie. Hai noroc, noroc Reto, noroc băieţi, să vă crească mare. „Pe cât jucaţi?” „Ne-a golit Viorel, e în bulan”, zise Uscatu cu ciudă. „Dar ştii ce? Hai în casă, nu e nimeni, că ai mei sunt la ţară, sapă lotu’ ajutător al bunică-mii. Jucăm pe dezbrăcatelea”.

Ochii Retei luciră. „Măi, eu ştiu că voi sunteţi băieţi serioşi, hai, dar să nu vă pară rău, vă spun de la început că eu sunt de fel norocoasă”. Mă uitam la ea în timp ce urcam scările spre sufrageria lui Uscatu. Nu prea avea ce pierde la poker, fustiţa şi un petecuţ de bluziţă.

Uscatu puse ceva pe mag, nişte blues-uri nesfârşite, aduse o carafă cu vişinată, turnă în pahare. Viorel dădu cărţile. Ferdinand al III-lea trase draperiile.

Mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Un autor consacrat ar fi descris cu amănunte cum au zburat blugii noştri şi fustiţa ei, cum se înroşise Reta când a pierdut bruma aceea de bluziţă pe careul meu de popi, şi cum s-a lipit ea ruşinată de Ferdinand al III-lea, şi cum mi-a făcut semn Viorel când a ieşit din dormitor. Dar eu, ca autor începător, n-am ţinut minte mai nimic. Poate doar cum mi-a pus Reta palmele ei fierbinţi pe obraji, şi o carte de pe noptiera lui Uscatu, editată la Sibiu de autorul Alexandre Dumas, cartonată.

Aş fi uitat, dacă ar fi fost ceva de care să-mi amintesc a doua zi. Dar eu nici a doua zi nu mi-am amintit mare lucru, şi nici peste două luni nu-mi mai aminteam, când stăteam la poker, tot sub boltă la Uscatu, şi intră Reta în curte fără să bată sau să se oprească la poartă.

„Băieţi, uite ce e, mie nu-mi place vorba lungă. Ne-a luat pe toţi apa, nu-i aşa, dar vorba e că am rămas. Şi nici măcar nu ştiu cine-i autorul”.

Uscatu, Viorel şi Ferdinand al III-lea se făcură că le intrase carte şi, cu nasul în ea, arătară cu degetul spre mine. Ochii Retei erau umezi, îi tremura bărbia şi îi ghiceam palmele fierbinţi, uşor transpirate, la fel ca în seara aceea. Şi nu m-am mirat să mă aud zicând: Reta, eu sunt autorul.

Peste o săptămână eram la ea în bucătărie şi făceam lista cu invitaţii la nuntă. Când ajunse la cei trei cavaleri de onoare, tatăl Retei mă întrebă: „Cine naiba mai sunt şi ăştia, Autorule?”

Nişte biografi grăbiţi, grăbiţi de editori sau pur şi simplu de viaţa de zi cu zi, s-ar fi oprit aici cu relatarea acestor prime etape din viaţa autorului. S-ar fi grăbit să treacă la epoca de maturitate şi la opera autorului, ceea ce ar fi fost de o superficialitate de neadmis faţă de complexitatea vieţii şi operei sale. Oricât de superficiali ar fi fost aceşti biografi, nu se poate să nu fi remarcat această întrepătrundere, această interconexare, unii adăugau chiar intrinsecă, între viaţă şi operă. Acestea sfârşeau prin a coincide la acest autor. Opera lui colcăia de viaţă, iar viaţa lui, aşa cum cititorii puteau să remarce încă din primele pagini ale prefeţelor, colcăia, deocamdată prin Ţiglina 6, având însă a cuprinde în curând toate spaţiile verzi ale Capitalei, în drumul lor triumfal şi comun spre universalitate.

Uite, de exemplu, acum, când eu stau cu Reta Burlacu, viitoare Zidaru, cu d-na şi d-nul Burlacu, cărora le zic de pe acum mamă şi tată socrule, acum când mai sunt două săptămâni până la nuntă, că nu se poate să nu găsim ţambalagiu, am găsit noi viorist, şi gurist, şi acordeonist, în plin sezon de nunţi, şi n-om găsi ţambalagiu pentru Nunească, eu mă gândesc că biografii ar putea să profite de răgaz şi să lărgească puţin cercul sau scena din jurul meu, bucătăria asta a socrilor cu chiuveta de inox şi cu ştergarul cu „Poftă bună” brodat de mama soacră. Şi să umble prin Ţiglina 6 şi alte cartiere din ţara în care m-am născut eu, autorul, şi să declanşeze, în acelaşi timp, sute de aparate fotografice, fie ele şi Smena 6, chiar dacă mai rup filmul, să prindă în alb-negru – dacă filme ORWO color se găsesc mai greu – culoarea epocii. Căci peste 5 minute, sau o oră, sau 20 ani, această culoare nu va mai fi aceeaşi. Oamenii îmbătrânesc şi mor, se nasc alţii, se dărâmă case ca să se înalţe blocuri frumoase, poate chiar mai înalte decât P+10. Şi astfel, ce se întâmplă azi se va pierde. Până şi eu n-o să-mi mai amintesc peste 10 sau 20 ani unele amănunte din viaţa mea dacă n-o să le citesc în prefeţele, recenziile sau monografiile lor bine documentate. Şi însoţite, bineînţeles, de poze.

Unul din biografi ar putea să meargă, de exemplu, tocmai lângă Salonta, la UM 01111, unde, la graniţa cu Ungaria, care bine că e acolo, ar da de Ferdinand al II-lea. Acest biograf ar putea consemna faptul că gândurile lui Ferdinand al II-lea zburau adesea, nu numai noaptea, la Reta. Că se bucura când primea o scrisoare de la ea aproape la fel ca atunci când primea pachet de acasă. Că gândurile lui, ca şi gândurile altor băieţi şi chiar bărbaţi în toată firea din Ţiglina 6, erau atrase, ca nişte particule, de sarcina Retei, fără ca vreunul din ei să aibă habar de aceasta. Având cam acelaşi conţinut şi încărcătură, gândurile acestea se ciocneau cu ale autorului şi ale Retei despre aceeaşi sarcină, o luau aiurea prin eter, ca nişte unde deocamdată obscurantiste, şi spărgeau bolul de cristal al vreunei ghicitoare din lumea largă.

Dar, de vreo 4 luni, Ferdinand al II-lea nu mai primise nici-o scrisoare de la Reta. Timp în care primise totuşi 5 pachete de acasă. Şi mai avusese şi permisii duminicale în Salonta. Nu chiar în fiecare săptămână, că mai avea de făcut şi gărzi, mai stătea şi pe la bulău, şi nici pachetele nu le putea da toate sergentului pentru permisii. Cum viaţa e scurtă şi armata lungă, se grăbise să o cunoască pe Ilona. Mai întâi numai atât cât i-a permis un film cu Brigada B.D. în acţiune. Un film de acţiune la care Ferdinand al II-lea a stat tot timpul cu mâinile în sân. Tot timpul, adică vreo două ore dacă socotim şi Jurnalul de Actualităţi şi scurt-metrajul „Coloana Infinitului”. Mai apoi, în permisiile următoare, o cunoscuse ceva mai mult, adică am putea spune destul de mult, sau atât de mult încât gândurile lui începuseră să zboare divergent, când la Reta, când la Ilona, pe traiectorii care semănau cumva cu traiectoriile gloanţelor pornite din pistolul lui mitralieră AKM. Inconstanţa lui la trageri avea să-l coste şcoala de sergenţi de la Oradea. Caporalul Ferdinand al II-lea nu fu selecţionat şi rămase să-şi perfecţioneze precizia tragerilor cu armamentul din dotare, aşa cum făceau şi camarazii săi de batalion, beneficiind de ajutorul plin de patriotism al colegelor Ilonei de la Fabrica de Confecţii Precizia. De multe ori el şi camarazii lui se întorceau din permisie abia luni dimineaţa, direct la raportul batalionului, nedormiţi, dar cu simţul datoriei ostăşeşti împlinite.

Urma o altă săptămână de garzi şi patrulare pe frontieră. Pentru că, desigur, în afară de perfecţionarea la trageri, scopul şederii lor acolo era apărarea graniţelor ţării de elementele duşmănoase care ar fi încercat să le violeze. „Bă”, le zicea locţiitorul politic al comandantului, „voi să fiţi mândri că scrie de voi până şi în Constituţie. Graniţele României sunt in-vi-o-la-bi-le, băgaţi bine la cap. Bă, voi aici aplicaţi Constituţia, bă, nu ne jucăm. Nu se trezeşte nimeni să le violeze aşa, când i se scoală”. Locţiitorul vorbea aşa, popular, că mulţi camarazi erau băieţi de la sate, pricepeau mai bine când le vorbea pe limba lor. „Bă, nu zice nimeni să nu tragi o ţigară, te mai adăposteşti pe unde poţi când plouă, las’ ce scrie la Regulamente. De alea vă întreb, n-aveţi voi grijă, la examene. Dar să nu vă pună dracu’ să vă luaţi ochii de pe arătură. Să staţi cu ochii pe ea ca pe fetele de la Confecţii. Numai pe ele puteţi să le daţi pe brazdă. Mă, a luat-o cineva pe arătură şi tu n-ai văzut, sau ai dormit, se cheamă că ţi-a vi-o-lat gagica, s-a înţeles? Cu ungurul de dincolo poţi să vorbeşti. Nu ştii ungureşte, îi zâmbeşti frumos, te apleci aşa cum te apleci la biserică, a închinăciune, şi-i zici: Du-te mă în măta. Că şi el tot aşa o să-ţi zică, tot politicos, da’ pe limba lui. Bă, aţi înţeles, bă ăla care moţăi, faci două plantoane la rând la noapte, că ai dormit destul aici. Să ştii că vin în sectorul tău şi să dea dracu’ să vă găsesc la creţ, lasă că vă ştiu eu, bă, graniţa şi gagica sunt in-vi-o-la-bi-le, aţi băgat la cap?”

Ferdinand îl asculta întotdeauna cu atenţie. La armată, ordinul comandantului e sfânt. Aşa îi zisese taică-său când plecase. „Fii atent şi tu măi al III-lea, că n-o să spun de două ori. Şi peste doi ani îţi vine şi ţie rândul. Să te ai bine cu sergentul, sergentul e Dumnezeul vostru acolo”.

Amintindu-şi, pe Ferdinand al II-lea îl încercă regretul că nu ajunsese şi el Dumnezeu. Ar fi primit şi el, cum primea sergentul lor de companie, parte din pachetele trupeţilor. Şi ciocolată, şi brânză, şi cârnaţi de casă, şi slană, mă rog, cam ce puteau trimite părinţii pentru feciorii aflaţi la cătănie.

Din ordinul comandanţilor nu ieşea. Nici el nici camarazii lui. Aveau locuri ştiute numai de ei în care ascunseseră un fel de greble. După ce dormeau toată noaptea într-o văioagă sau o căpiţă de fân, făceau în zori un tur rapid de sector. Pe unde găseau urme de tălpi, greblau repede, să nu rămână nici o urmă că frontiera scumpei noastre patrii fusese violată. Mai veneau comandanţii în inspecţie, îi mai găseau dormind pe sector, se mai alegeau cu trei zile de bulău. Ferdinand răbda, ce era să facă, aşa-i zisese taică-sau, armata nu-i de joacă.

Dacă ar fi putut fotografia urmele de pe brazdele graniţei, biograful autorului ar fi văzut că la toate urma tocului era spre partea românească şi şpiţul ţintea mereu spre cea ungurească. Greblând, Ferdinand al II-lea se gândea că de fapt nu frontiera românească fusese violată, ci aia ungurească. Păi el ar fi făcut moarte de om, că aveau la ei două încărcătoare, arma pe poziţie de foc automat şi glonţ pe ţeavă. Başca două grenade ofensive şi baioneta aia cu zimţi care intră ca-n brânză dar nu mai iese. Numai să fi îndrăznit să se lege cineva de Ilona lui.

Deşi le schimbau mereu sectoarele, ajunsese să cunoască pe mai toţi grănicerii unguri. Ziceau ei ceva pe limba lor, zicea şi el: Nem tudom. Şi zâmbea, că aşa era ordinul de la comandant. “Pe măta că-nţelegi” – îi zise odată unul. Şi-i aruncă peste arătură un pachet de Camel. „Lasă, ţine-ţi Amiralul ăla, e numai aşchii”. Ungurul vorbea binişor româneşte. Cu un pic de accent, cam ca ardelenii. „No, zici că nu înţelegi? Da cu Ilona cum te înţelegi în pat?” Bine, îi zise Ferdinand al II-lea, o rupe foarte bine pe româneşte. „Ba Ferdinand” – na, că pe ă nu poate să-l pronunţe – „păi tu nu ştii că unguroaicele noastre o rup bine pe orice limbă? Cum e ţigările? Faine? Alt tutun, no, tragi la ele ca la Ilona, ha?”

Nu se miră că ştia că-l cheamă Ferdinand, se miră că ştia de Ilona. Ajunsese brazda asta ca bulevardul gării din Salonta. Te pomeneşti că se circulă pe ea în ambele sensuri! Auzi ai dracu’ unguri. Precis că au pus mâna pe secretele României din moment ce ştiau până şi cu cine se plimbă el în permisie.

Se încruntase. Dar Pişta, că Pişta îl chema, râdea mereu. „Pe măta, mă”, asta era la el un fel de bună ziua, spus apăsat şi cu plăcere, fără răutate, de care parcă i se umplea gura. „Pe măta, păi eu m-am ţinut cu Ilona pană acum un an. Până când m-au luat la grăniceri. Treceam la voi în fiecare noapte, încălţat cu nişte pantofi cu talpă specială. La dus, spre Salonta, îi încălţam cu tocul în faţă. La întors la mine în sat, îi încălţam normal. De-aia nu vedeţi voi niciodată urme de paşi venind din Ungaria. Rămâneţi mereu neviolaţi. Hai, nu te încrunta aşa, am terminat cu Ilona. Mă rodeau al naibii pantofii ăia. Acu’ mă ţin cu o văduvă din sat de la noi. Dar mă mir de Ilona, că zicea că s-a săturat, că să nu mai audă de grăniceri, file-ar brazda lor a naibii. În afară că vedea toate filmele, şi asta printre pipăieli, ea cu ce se alegea? Că vin ei tari ca piatra, cu toată bromura aia de le-o toarnă în ceai, da. Dar tăria aia se termină repede, că-s tare grăbiţi, oricât ar încerca ea să-i ia mai pe îndelete şi să-i înveţe meşteşugul. Şi când pleacă, duşi au fost. Să scrie şi ei o vedere de pe Litoralul Mării Negre, să scrie că-i frige nisipul cum îi frigea trupul ei, de se aprindeau şi ardeau dintr-o dată.

Ţi-ai găsit. Aşa zicea ea, văd că nu s-a ţinut de vorbă, norocul tău măi Ferdi. Să vezi şi tu ce înseamnă o muiere care cunoaşte la bărbaţi. Fire-ar ai dracu ăştia cu frontiera lor” înjurase aşa, neutru şi de încheiere, Pişta.

„Las’ mă Pişta, lasă tu frontierele în pace. Ţi-ar fi convenit să mergi cu încălţările tale speciale până la Braşov, nu? Aşa că hai să n-o dăm în politică. Că şi tu ai încărcătoarele pline, după cum le am şi eu. Hai să le descărcăm fiecare la noi în ţară. Îi spun Ilonei salutări de la tine şi să-ţi trăiască şi ţie văduva. Bune cămilele astea băi Pişta, ne mai vedem pe aici. Şi mai daţi şi voi cu grebla pe brazde, ce numai noi?” „No, păi asta-i bună, făcu Pişta cam fără chef, ai voştri trec, voi trebuie să greblaţi. Da’ io cred că în curând n-o să rămână nici atâţi cât să păziţi voi aici, la graniţă”. Stai că vine Congresul XII, să vezi circulaţie pe sens unic – îl aprobă Ferdi. Călăuzele au deja programate câte două-trei grupe pe noapte. „Am auzit şi eu, să fii atent, caporal Ferdi, că o să aveţi la controale...”

S-ar putea ca, plictisit de sporovăiala celor doi, biograful autorului să se fi grăbit să încheie, notând pe fugă câteva concluzii. Cum că acesta ar fi un model de urmat de statele vecine şi neprietene în tratarea problemelor de frontieră. Sau, dimpotrivă, că paza acestora trebuia serios îmbunătăţită. Că dacă o ţinem tot aşa să nu ne mire că vom rămâne, peste ani, fără cea mai de seamă gimnastă a ţării.

Ori una, ori alta, nişte concluzii tot trebuiau să tragă. Şi dacă nu acum, poate altă dată. Să nu uităm că şi Ferdinand al III-lea, şi Viorel, ba însuşi autorul urmau să cunoască încercările vieţii ostăşeşti. Poate la marină, poate la artilerie, poate, cine ştie, chiar la aviaţie. Şi nu neapărat pe lângă o Fabrică de Confecţii de mare precizie. Mai erau atâtea fabrici de ciorapi, sau de conserve, sau CAP-uri, în care munceau tot atât de avântat, cu gândul la permisiile duminicale ale militarilor în termen din unităţile apropiate, alte şi alte Ilone.

Aşa că biograful nostru va lua frumuşel trenul de dimineaţă şi va rata momentul în care Ferdinand al II-lea va primi telegrama lui al III-lea. Şi dacă Ferdinand al II-lea va afla nu chiar imediat, dar destul de repede, despre ce era vorba, el, biograful, nu va afla decât târziu, mult după ce-şi va fi publicat recenzia sau monografia despre viaţa şi opera autorului, şi asta din monografia unui alt biograf care tocmai sosise la Salonta în acea dimineaţă ca să-l studieze pe acelaşi Ferdinand I. Acest al doilea biograf va citi peste umărul lui Ferdinand al II-lea telegrama trimisă de Ferdinand al III-lea, cam plină de STOP-uri:

„Nuntă mare. STOP. pe 15 noiembrie. STOP. Să nu te STOP. mire Autorul. STOP. Rog comandamentul unităţii STOP. să-i dea STOP. Permisie Caporalului STOP. Ferdinand Întâi STOP. să fie Alături STOP. de familie şi Reta pe care o STOP. ştie. Cu ea se însoară STOP. Fratele Ferdinand al III-lea. STOP.”

şi va înţelege mai repede decât caporalul Ferdinand, şi asta pentru că, din deformaţie profesională îşi notase, fie că văzuse deja, la o documentare anterioară, invitaţia de nuntă; mă rog, va înţelege că Reta se mărită cu Autorul, la data indicată în telegramă, cu naşii şi la locul – curtea interioară dintre blocurile C-13 şi C14 – menţionaţi pe invitaţie.

Nici lui Ferdinand al II-lea nu-i trebui prea mult ca să înţeleagă cine se însoară de fapt cu cine, şi de ce fratele şi urmaşul lui firesc la domnie scrisese aşa în telegramă. Se grăbi să iasă la raport şi să ceară permisie ca să meargă la nunta lui frate-său. Ar fi putut să spună că se mărită iubita lui, că doar Reta îi fusese timp de un an mai apropiată decât un frate. Fusese, asta era, ce a fost, a fost. Păcat că pierdea o permisie cu Ilona. Cum dracu de ajunsese Reta la Autor? Numai ca să vadă şi minunea asta şi tot merita să o lase singură pe Ilona la Salonta.

Biograful proaspăt sosit, ştiind toată povestea, ar fi putut să-l ajute spunându-i de bolta lui Uscatu şi de careul acela de popi. Sau să-l întrebe ce ar fi scris el, Ferdinand al II-lea, în scrisorile acelea pe care nu le trimisese în ultimele 4 luni, cam de când îl văzuse toată lumea din Salonta în acţiune cu Ilona. Dar rolul unui biograf este să nu interacţioneze, Doamne fereşte, cu evenimentele şi personajele pe care le cercetează. Şi lucrul acesta îl ştiu şi îl respectă cu toţii cu sfinţenie.

În consecinţă biograful se mulţumi doar să-l însoţească pe Ferdinand al II-lea la raport.

„Zici că se însoară frate-tu?” zise maiorul citind telegrama. „Se vede treaba că în dinastia voastră nu e nici-o regulă. Ăl mai mic se însoară primul? D-aia n-o să vă restaureze Casa Regală în veci.” (Aici biograful notă amuzat prorocirea maiorului, prorocire care avea să se confirme). „Ai 4 zile, caporal Ferdinand I. În 3 te îmbeţi şi în a 4-a te trezeşti. Te prezinţi luni seara la raport, treaz şi cu un deca de vin. Şi zi-i lui frate-tu, dacă n-o fi prea ocupat, să vină la armată tot aici. Tare aş vrea să mă laud că am făcut instrucţie cu o întreagă dinastie.”

Alţi biografi ai autorului nu se mai arătară prin Salonta în zilele următoare. Ar fi pierdut timpul degeaba. În afară de o creştere, pe deplin explicabilă, a circulaţiei pe arătură şi de steagul de fruntaşă în producţie câştigat de Ilona, nimic deosebit nu se întâmplă în Salonta până la plecarea lui Ferdinand al II-lea la nunta fostei sale iubite.

Nu era de mirare că din Salonta dispăruse în acea perioadă orice urmă de biograf al autorului. Se repeziseră cu toţii la locul unde avea să se desfăşoare nunta. La curtea dintre blocurile C13 -14 din Ţiglina 6.

Această curte, fost şi viitor loc de joacă a autorului, nu se deosebea prea mult de curtea dintre blocurile C12 si 13, sau dintre C14 si 15. Nu era nici mai mare, nici mai mică. Poate doar puţin mai murdară. Aici băltoacele rezistau de la ploaie la ploaie. Copăceii sădiţi primăvara nu apucau niciodată toamna. În afară de păpădii nu înflorea nici o floare. Dacă n-ar fi fost grădiniţele îngrădite de locatarii de la parter şi coteţele pentru păsări, porci şi alte animale folositoare pe lângă blocul omului – coteţe care închideau careul pe celelalte două laturi – curtea aceasta ar fi arătat ca un teren al nimănui. Aşa ar fi zis un biograf grăbit.

Însă de data aceasta nici un biograf nu era grăbit. Aici avea să se întâmple ceva. Şi ei ştiau că locul sau cadrul acţiunii sunt cruciale în desfăşurarea evenimentelor. Astfel că majoritatea venise să se documenteze şi să cerceteze temeinic acest loc crucial. Veniseră cu scăunele pliante, table, colecţia ziarului Sportul, ţigări Carpaţi, BT sau Kent – după cum îi ţineau punga şi plămânii. Se instalaseră cu toţii pe locul unde ar fi trebuit să fie Peluza I, în dreptul porcăriei lui Stamate şi lângă cişmeaua care ţinea loc de vestiare. În locul acestor repere aproximative, am putea spune că se instalaseră cu toţii lângă Troiţă. Pentru că „La Troiţă” i se spunea locului. Şi chiar era, sau mai bine zis fusese acolo o troiţă. Înainte de demolare, troiţa adăpostea, sub acoperişul ei de tablă ruginită de vreme, pe Sfânta Fecioară cu Pruncul.

Nici o echipă de demolatori nu îndrăznise să o scoată de acolo, de la intersecţia străzilor Jiului şi Ecaterina Teodoroiu. Străzile dispăruseră, dispăruseră şi casele, dar troiţa tot acolo era, printre P+10. Doar că Fecioara devenise din ce în ce mai tristă. Unii locatari povesteau că o văzuseră chiar lăcrimând. Nimeni nu putuse să înţeleagă de ce nu se molipsise ea de la optimismul vieţii noi care colcăia în jurul ei. (Ne cerem scuze în numele biografilor, ştim că au mai scris chestia cu colcăiala. Dar e ştiut faptul că monografiile mai repetă unele lucruri, mai înfloresc altele, mai au şi pagini de umplutură. Biografii aceştia nu s-ar fi ocupat ei de viaţa autorului dacă ar fi putut să scrie aşa, fără cusur. Şi-ar fi scris în acel caz operele lor, ar fi devenit ei înşişi autori, şi ar fi lăsat biografia lor şi a autorului în seama altor biografi mai puţin dotaţi cu talent scriitoricesc.)

Sectorul de partid, ca organ împuternicit ce era, nu rămăsese indiferent la pesimismul mistic al icoanei scăpate în mod miraculos de la demolare. „O transformi în gazetă de perete” îi indicaseră lui Stamate. Da, chiar Stamate cel cu geamul spart de un autor necunoscut de el. „O racordezi la vremurile noi şi la curentul electric. Răspunzi de conţinut şi o păzeşti ca pe ce ai tu mai sfânt pe lume”.

Nu mult după aceea, într-o noapte, icoana dispăru dimpreună cu Fecioara şi cu Pruncul. În locul ei, de sub un geam glisant, din prima pagină a Scânteii, zâmbea luminos (Stamate nu se zgârcise, pusese un bec de 100 W) tovarăşul pe atunci Gheorghiu Dej. În vizită, cu tovarăşul lui pe atunci, Nichita Hruşciov. La o porcărie mult mai mare decât porcăria lui Stamate. Porcii arătau în poză ca şi cum ar fi fost proaspăt spălaţi şi bărbieriţi. Hruşciov zâmbea şi el, al doilea din dreapta. Stamate îl pusese pe fi’su să scrie cu lietere mari, STAS, titlul: „Zori de ziuă nouă”. Şi dedesubt, tot cu litere mari STAS, dar ceva mai mici: „Gazetă de cvartal”.

Anii trecuseră. Unii înainte de naşterea autorului, alţii după. Stamate schimba des titlul gazetei, aproape tot atât de des pe cât schimba geamul şi becul. (Troiţa fusese ea bine amplasată pe Ecaterina Teodoroiu colţ cu Jiului; dar Peluza I, în spatele porţii, se dovedi un loc total nepotrivit). Îi spusese, pe rând, „Cvartalul nostru, Universul nostru”, „Ce ai făcut pentru blocul tău?” , „El ne zâmbeşte de sub geam”.

Zâmbise un timp acolo Dej, ultima dată de la Moscova. Apoi, timp de doi ani, zâmbiseră când Chivu, când Maurer, când Ceauşescu. După aceea nu mai zâmbise nimeni în afară de Ceauşescu. Stamate schimba pagina din Scînteia la fiecare Congres sau Conferinţă Naţională. Zâmbetul rămânea neschimbat. Locatarii bănuiau că la mijloc trebuie să fi fost o minune a Fecioarei. Numai aşa îşi puteau explica de ce Tovarăşu’ nu se schimba deloc odată cu trecerea anilor. Iar Stamate, văzând că din tot ce sădea sau planta, din tot ce cultiva nu se prindea nimic, cultiva plin de abnegaţie cultul personalităţii.

În toamna anului 1984, când biogafii ridicaseră tabăra de scăunele pliante lângă ea, Gazeta de Cvartal purta numele „Şi tu poţi fi ca El”, un geam nou nouţ şi, sub el, Documentele Congresului al XII-lea, sau mai bine zis, atât cât încăpuse din ele pe prima pagină din Scînteia.

Cu toate că trecuse prin atâtea transformări, oamenii tot „Troiţă” îi ziceau. Sau „La Troiţă”. Acolo se alegeau echipele la fotbal. Pe spatele ei era tabela de marcaj. Tot acolo era locul de întâlnire. „La 6, la Troiţă, mergem să vedem Cavalerul Pardaillan”. Tot acolo se strângeau, în papuci şi pijamale în culorile echipelor favorite, locatarii microbişti, după ce se încheia transmisia meciurilor la televizor. „Ai văzut ce le-a făcut Dobrin? Nu degeaba umblă Realul să-l ia cu limba scoasă.” „Nu-l lasă ăsta, domnule.” Astea erau singurele momente când se uitau la „Troiţă”. De înjurat nu înjurau, sau nu înjurau acolo, lângă ea. La urma urmelor, Fecioara dispăruse, îşi luase mâinile de pe creştetele lor de păcătoşi, dar spiritul ei nu putea fi prea departe. Fără ea, fără o minune, Dobrin nu avea să joace la Real Madrid, şi nici calificări la Mondiale nu aveau cum să pupe. Aşa că nu înjurau; mai bine făceau cruci, creştineşte. Poate o da Dumnezeu, sau Fecioara Maria, sau Pruncul, să se schimbe odată zâmbetul de sub geam şi să-i batem şi noi pe spanioli fără ca să udăm gazonul înainte de meci.

„Taci, că vine Stamate”. „Şi ce-o să-mi facă? O să-mi ia boii de la bicicletă?”

Nu-i lua nimeni boii, doar bicicleta rămânea să ruginească vreo doi ani în debara, sau sub casa scării, timp în care stelistul sau rapidistul respectiv făcea ture, pe jos, de două ori pe zi, într-o altă curte interioară. La Jilava, sau la Poarta Albă.

„Măi domnu’ Stamate, de ce nu afişezi la Troiţă clasamentul, bă? Baremi ăla se mai schimbă de la o etapă la alta”.

Stamate se făcea că nu aude. Schimba vorba şi-i înjura cu patimă pe arbitri. Mai precis pe arbitrii care ţineau cu Steaua, sau cu Sportul, sau cu Progresul. Până şi despre ei scria în cronicile sale a doua zi. Cronicile astea nu apăreau în nici un ziar, dar erau citite cu mare atenţie „acolo”. Tot ce se vorbea lângă Troiţă se auzea până „departe”. Se vede treaba că locul era într-adevăr miraculos. Poate de aceea şi bătrânele din Ţiglina 6 puneau mereu flori la picioarele Troiţei. „Locatarii privesc Gazeta cu un sentiment de religiozitate” scria Stamate în rapoartele sale. „Îi sunt alături trup şi suflet”. (Asta după seara în care Ferdinand al II-lea o lipise pe Reta de spatele Troiţei, dându-i posibilitatea lui Burlacu să afle scorul de pe tabela de marcaj, împrimat pe tricoul negru al odraslei. Stamate aflase că Ferdinand marcase după zăngănitul geamului). „Mai sunt şi unii care nu ţin cu Dinamo – continua Stamate în raport – nişte foşti de pe vremea Ripesiei sau Chinezului. Şi doar le-am zis că trebuie să înţeleagă odată pentru totdeauna că balonul e rotund, dar roata nu se mai întoarce. Nu mai joacă nimeni 3-2-5. Aşa jucau hitleriştii. Toţi la atac. „Ăia erau austrieci, băi Stamate, vezi că le cam încurci”.

Nemţi, austrieci, totuna. Când a fost să facă lipeala, au făcut-o, nu? Da’ io nu mă uit spre apus, apusul nu ne aduce nouă nimica nou. Io mă uit mereu către răsărit, de acolo răsare soarele la noi în ţară. În fotbal, dacă nu joci colectiv, e ca şi cum ai face agricultură fără irigaţii. Ce-i aia “avem personalităţi”? Din astea găseşti cu duiumul la Inter sau la Real. Ei îl au pe Jair, pe Mazzolla II, pe Fachetti, pe Zoff, pe Maradona. „Stamate, vezi că Maradona e argentinian, bre.” „Păi io cum am zis? Nouă nu ne trebuie, domnule, personalităţi în fotbal. Noi venim cu spiritul nou, cu spiritul colectiv, de echipă. Aşa că mai lăsaţi-o cu Dobrin. Dobrin nu e zeu. Şi chiar de ar fi, noi nu mai credem în zei. Să coboare dumnealui de pe piedestal şi să-şi ridice jambierele. Şi dacă mai bate singur pe Dinamo o singură dată, eu zic să se anuleze meciul. Jucăm fotbal în 11 sau ce? Ăilalţi 10 de la Argeşul pe ce iau salariu şi primă de meci?”

Citeau tovarăşii, râdeau. Pătimaş Stamate ăsta. Dinamovist de nădejde, se putea conta pe el. Pe Dobrin îl lăsau în plata Domnului, adică la F. C. Argeş. Mai chemau din când în când câte un comentator de la Troiţă care se evidenţiase în rapoartele lui Stamate. Aveau cu el un schimb de idei, îl convingeau că Dinamo are cea mai tare echipă. Venea omul rapidist, sau bancar, ieşea dinamovist, fericit că a scăpat numai cu atât. Renunţa la pijamalele în culorile Rapidului, sau Stelei, sau Progresului, şi venea la Troiţă alb tot. Şi, măcar pentru un timp, nici nu mai încerca să vadă meciurile din divizia A la Radio Europa Liberă. Îl convinseseră băieţii aceia, într-un mod pe deplin elocvent, că acel post una că e post de radio, două, că nu transmite meciuri, şi trei, chiar dacă ar transmite, tot n-o să poată să fie mereu pe fază. Că doar nu degeaba îşi luau leafa colegii lor de la bruiaj.

Organele erau din ce în ce mai satisfăcute de felul în care se desfăşura agitaţia vizuală în Ţiglina 6. Organizaseră chiar un schimb de experienţă pe întreaga Capitală, chemând toate asociaţiile de locatari, comitetele de pensionari şi de femei de stradă să urmeze exemplul dat de Ţiglina 6. Dintr-o scăpare de neiertat, acţiunea aceasta, de generalizare a experienţei înaintate, fusese pusă sub semnul: „Şi voi puteţi fi ca Ei”. Degeaba se scuzase organizatorul, secretar de partid cu propaganda, când fusese chemat la C. C. şi întrebat: „Care EI, tovarăşu’ Ilie Ionel, care EI?” Fusese trimis de urgenţă să ridice nivelul muncii de propagandă la herghelia din Vicovul de Jos. De întors avea să se întoarcă abia în alt capitol al vieţii autorului. Pe cai mari. Atunci când, mai întâi Timişoara, apoi toată ţara, ceruse în mod vehement schimbarea pozei de la gazeta din Ţiglina 6.

Eşecul schimbului de experienţă fusese spre norocul celor din C13-14. Experienţa rămăsese negeneralizată, iar gazeta lor – unică. Sectorul de partid luase totuşi unele măsuri. Aleea dintre Troiţă şi porcării fusese măsurată şi asfaltată, iar gardurile improvizate de fiecare proprietar de cotineaţă fuseseră înlocuite cu un gard din prefabricate. Băieţii făceau acum curse pe biciclete, fetele mai măricele întindeau şi ele tot felul de curse. Seara, când era prea întuneric ca să se mai poată juca fotbal, tot tineretul se strângea la lumina becului de la Troiţă.

Aleea de la Peluza a II-a rămăsese tot neasfaltată, iar coteţele riverane – fără zid de prefabricate. Efectele nu întârziară să apară. Porcii de la Peluza II continuau să caşte ochii printre scândurile sau ţăruşii coteţelor, cât era ziua de lungă, la meciurile de pe maidan. Şi uitau să mai mănânce. În schimb, porcii de lângă Troiţă, de pe aleea asfaltată, se puteau concentra acum asupra lăturilor, mâncau la ore fixe, şi nu mai erau stresaţi, ca înainte, de grija de a nu pierde nici o fază de gol. Gardul de prefabricate le retezase visul de a juca şi ei fotbal vreodată. Dintre toţi, cel mai mult lua în greutate porcul lui Stamate. Asta îi făcea pe ceilalţi locatari să-şi dojenească porcii lor: „Ce, tu nu poţi fi ca el? Eşti tu mai prost decât porcul lui Stamate? ”

Stamate rămânea impasibil în faţa acestor invidii fără rost. Nici măcar nu se sinchisea să le menţioneze în rapoarte. Căutase şi el explicaţia în spatele gardului de prefabricate. Şi, spre deosebire de colocatarii săi, o şi găsise. Porcul lui nu mai vedea el fazele de gol, din pricina gardului cel nou, dar tot mai vedea chipul Tovarăşului zâmbindu-i de la Troiţă. De aceea mânca el cu drag. „Ochiul stăpânului îngraşă porcul” filozofase Stamate. Avea grijă să-i mai citească, din când în când, pagina aceea din Scânteia. Multe generaţii de porci crescuseră astfel sub zâmbetul ocrotitor al Tovarăşului.

Curios lucru, citind titlul gazetei, nimeni nu încercase nici cea mai mică dorinţă. Nimeni din Ţiglina 6 nu încercase să fie ca El. Prin alte părţi, poate tocmai pentru că nu aveau o gazetă vestită ca a lor, mai încercase, când unul, când altul. Nu le mersese. Dacă i-ar fi întrebat pe cei din Ţiglina 6 ar fi aflat că nimeni nu poate fi ca El. Asta era şi cheia zâmbetului: numai el putea ridica baraje, numai el putea ascunde vederii toate porcăriile, şi numai şi numai El putea îngrăşa porcul lui Stamate.

Ascultând poveştile acestea, mai noi sau mai vechi, biografii autorului se cam plictiseau. Mai dădeau ei din când în când la porci. Mai trăgeau cu coada ochiului la fetişcanele care se fâţâiau pe alee, doar-doar le-o fluiera cineva. Nu le prea fluiera nimeni. Băieţii erau serioşi, nu-şi pierdeau vremea cu astfel de prostii. Jucau fotbal de dimineaţa până seara. Rapidul, Steaua, Progresul, Sportul Studenţesc, Ştiinţa Craiova jucau pe rând contra lui Dinamo. Erau singurele meciuri pe care Dinamo le pierdea. Şi încă la scor. Nimeni nu vroia să joace la „Dinamo”. Auziseră că El ţinea cu Steaua. Cum ar fi putut ei să ajungă ca El dacă ar fi jucat la „Dinamo”? Cei care cădeau la sorţi să joace la „Dinamo” făceau cruci pe lângă Troiţă, ca şi cum ar fi vrut să fie iertaţi de un mare păcat.

Tot chibiţând la meciuri, sau ţinând scorul, biografii încercaseră să afle cum juca Autorul, pe ce post, cu care picior şuta, dacă marca goluri şi din ce poziţii anume. Aflaseră cam cu mirare că Autorul nu prea alerga, nu dădea pase, nu dădea fuga să aducă mingea sărită peste gardul grădiniţelor sau peste gardul de prefabricate. Nu făcea nimic din toate astea. Dar când era de dat gol, nu era nimeni ca el. Trăgea întotdeauna dintr-o bucată. Îi ziseseră într-un timp Gerd Muller. Asta până îşi dăduseră seama că un nume nemţesc nu era potrivit pentru un autor român. Golurile semnate de Autor erau comentate de Troiţă, de parcă ar fi fost vorba de golurile lui Cămătaru sau Marcel Răducanu, sau Balaci.

„Păcat că s-a apucat de scris, domnu’ Zidaru, ieşea din el un mare fotbalist. Cât o să câştige ca autor? Pe când ca fotbalist, hă-hă, păi un fotbalist din 5 goluri îşi ia o Dacie, nu? Sau video din astea care le aduc aviatorii sau vaporenii. Ar fi scris şi de mata în Sportul, om erai! Nu zic, ca autor o să vorbească despre el revistele literare. Dar spune şi matale, cine citeşte la noi revistele literare? Poate d-ra Jeanette, că am văzut că-i aduce nea Ghiţă şi Piff, şi l’Humanité. Poate mamzela, zic poate, dar câţi ca ea? În afară de noi ăştia din Ţiglina 6 care îl ştim ca pe un autor consacrat, câţi or să mai ştie de Liţă al matale? Adică, să nu mă înţelegi greşit – făcea administratorul Stroe – o să fie el cunoscut. Cărţile lui vor fi în toate librăriile, în toate bibliotecile. Dar pe el, el ca persoană în carne şi blugi, n-o să-l ştie nimeni cum îl ştiu toţi pe Ricanu, sau pe Mopsu, sau pe Constantin ăla de-a ratat penaltiul la Tokio. Ştiu domnu’ Zidaru, e nedrept, la talentul lui de autor, s-ar cuveni mai mult. Şi câţi n-ar da să fie ca el. Dar şi mai mulţi şi-ar arunca operele din librărie în stradă numai să fie recunoscuţi pe stradă ca Ricanu, asta ca să dau un exemplu”.

„Ce să fac, domnu Stroe, ce să fac dacă i-a plăcut cartea?” Avea dreptate Stroe ăsta, gândea tatăl Autorului. Nu degeaba l-au ales administrator pe două blocuri. Era mult mai bine ca fotbalist decât ca autor. Dar baiatului lui îi plăcuseră cărţile, nu mai era loc de întors. Cât timp Autorul mersese la şcoală, când îl vedea cu câtă grijă îşi punea el cărţile în ghiozdan (biografii notau furibunzi), cum le păstra el neatinse, tatălui Autorului îi creştea inima de bucurie şi uita de gloria fotbalistică căreia feciorul său îi dăduse cu piciorul.

Fireşte că acei biografi care pierdeau timpul pe lângă Troiţă – pardon, Gazeta de perete „Şi tu poţi fi ca el” – se întrebau care din personajele pe care le cunoscuseră până atunci aveau să joace un rol anume în opera autorului? Cine se va regăsi în paginile pe care le va scrie Autorul, fără doar şi poate? Poate nu chiar aidoma, aşa cum îi vedeau vecinii, sau biografii, poate nu exact aşa cum erau ele în peisajul cvartalului. Dar măcar parţial, împrumutând personajelor din cărţile autorului anumite trăsături de caracter, apărând acolo îmbogăţite în gesturi, sentimente, situaţii pe care, desigur, Autorul le va crea, le va construi cu imaginaţia sa scriitoricească.

Lucrurile n-ar fi fost aşa de simple cum ar apărea la prima vedere. Nu e deloc uşor să clădeşti personalităţi puternice, să le atribui cariere, să le urmăreşti destinul prin etapele diverse ale vieţii lor. Să-i faci adevăraţi, să-i pui să se mişte, să iubească, să se căsătorească, să aibă copiii lor, să fie înfrânţi, dezamăgiţi, poate chiar să îi contaminezi cu boli greu de tratat, sau chiar incurabile. Poate că finalul unei astfel de cărţi ingenios construite de Autor îi va găsi din nou împreună pe cei patru, tot la o partidă de poker. Dar nu sub bolta de viţă a lui Uscatu, ci pe patul unui spital în care Viorel, sau Ferdinand al II-lea, sau, de ce nu, chiar Uscatu – că doar era bolta lui – îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă. Ceilalţi trei trişează – inclusiv Autorul – ca să-l lase să câştige. Şi el, muribundul, ştie asta, şi râde. Râde şi când sora le întrerupe partida pentru a-i face injecţia cu morfină, făcându-le cu ochiul: „Ce ziceţi, jucăm în cinci pe dezbrăcatelea?”, în timp ce înfige acul seringii în fesa ciuruită, numai piele şi os. Autorul râde şi el, decartând o chintă royală servită, astfel ca muribundul să câştige. Râde, dar şi scrie, notează totul, astfel că, la sfârşitul partidei, când câştigătorul moare cu doi popi, un nouar, un optar şi un şeptar în mână, şi cu porcoiul de jetoane şi o lumânare pe piept, Autorul nu va mai avea altceva de făcut decât să scrie pe ultima filă a manuscrisului: Sfârşit. Şi să iasă – lâcrimând, ca şi ceilalţi doi – pe holul unde-l aşteaptă Reta şi copilul lor. Copil care poate nici nu mai e copil, e om matur la momentul când se petrece muribundul din lume. Copil care nu plânge, ceea ce nu miră pe nimeni, pentru că nimeni nu se gândeşte că poate acel copil tocmai şi-a pierdut tatăl.

Cui oare îi era rezervată, prin mijlocirea cărţilor Autorului, eternitatea? Colegii lui de poker erau, negreşit, cei mai bine plasaţi candidaţi. Să nu uităm că grupul celor trei co-autori nu numai că îi perfecţionase Autorului jocul de poker, dar jucase un rol important în primul lui act de creaţie. Rol pe care, modeşti, refuzaseră să şi-l asume, lăsând recunoaşterea, toată, pe umerii Autorului. Poate că în acest fel, ferindu-se să se declare autori, sau măcar co-autori, cei trei nu-şi dăduseră seama ce şansă imensă ratează. Istoria literaturii e plină de astfel de situaţii în care nu numai idei, dar şi cărţi nesemnate, sau nepublicate, sau publicate cu întârziere fuseseră reclamate de alţi autori, mai oportunişti, mai abili în a apărea în calitatea de autori în faţa publicului cititor.

O ocazie pierdută e ca un tren în care nu te urci, deşi ştii bine că a oprit accidental lângă casa, sau lângă satul tău, din cauza unei defecţiuni la locomotivă. Şi nu va mai opri acolo niciodată. Autorul nostru nu ezitase să se urce în trenul acela, fără a şti încotro îl va duce, cât de benefică va fi acea destinaţie pentru cariera lui literară. Ca să nu mai vorbim de posibila nepotrivire de caracter dintre el şi Reta, posibilitate care nu poate fi exclusă, şi nu poate fi scuzată doar argumentând că lumina era stinsă, vişinata lui Uscatu era tare, iar el, el, Autorul, aproape că leşinase în momentul acela sublim: momentul creaţiei – căci creaţie fusese, toate caracteristicile unei creaţii fuseseră îndeplinite. Clipa – clipa a fost inefabilă. Nu avusese nici cea mai vagă bănuială despre ceea ce avea să urmeze. Fusese singur, singur cu muza lui. I-a simţit chemarea, a auzit-o clar pe Reta chemându-l: „Nu-ţi fie frică, aşa e prima dată”. A simţit, chiar aşa, leşinat, momentul acela de paroxism, de extaz, pe care orice scriitor îl simte când, în locul paginii albe, albe ca un cearceaf, se trezeşte în faţa ochilor cu textul abia creat; momentul acela de geneză, de apariţie a ceva ce înainte nu fusese, îl simţise şi Autorul. Îl percepuse el între vis şi realitate, dar fusese cât se poate de real, tot aşa de real ca volumul lui Alexandr Dumas Fiul, cartonat, ediţia a II-a, de pe noptiera lui Uscatu. Astfel că atunci când Reta apăruse gravă sub boltă, după 2-3 luni, Autorul ştiuse că lui, numai lui îi fusese hărăzit acel moment al creaţiei. Şi că el, numai el, putea să fie autorul. Şi, că nu visase.

Dar de ce oare s-ar întoarce el mereu cu gândul la seara aceea? De ce, din moment ce incertitudinea nu-l roade? Motivul – care nu poate să scape unor critici pricepuţi, unor experţi în biografii literare – este acelaşi motiv care îi face pe cei mai mulţi autori – vorbim aici numai de autori adevăraţi, care au cunoscut celebritatea – să se întoarcă la anumite fapte şi momente narate: iar şi iar, pe parcursul aceluiaşi volum, sau referindu-se la ele în alte volume, prezentându-le din noi şi noi unghiuri, mergând tot mai adânc în desluşirea semnificaţiilor şi implicaţiilor lor, folosind perspectiva celor câteva luni, sau a anilor care se scurseseră de atunci. Dacă am şti că Autorul va scrie şi romane poliţiste, atunci am putea asimila aceste întoarceri cu întoarcerea criminalului la locul faptei. Dar, deocamdată, nimeni nu ştie ce gen literar va aborda Autorul: dacă va scrie poezie, sau proză, sau piese de teatru. Dacă ar fi întrebat, nici el n-ar putea da un răspuns clar la această întrebare, aşa cum e de ocupat cu problemele existenţei sale. Şi cu pregătirile de nuntă.

Dar, ca să revenim la cei trei co-autori. Ei sunt, pentru Autor, o mină de aur. Îi are pe tavă, în bătaia pix-ului, sau cu ce va scrie el. Le poate urmări destinele, îi poate urmări pe cărările vieţii, poate compara unde au ajuns ei, plecaţi ca şi el, din Ţiglina 6. Şi n-am fi deloc miraţi dacă în calea fiecăruia, la vreo răscruce, va apărea din când în când Autorul, ţinând într-o mână un pachet de cărţi de joc, iar cu cealaltă ţinând de mână copilul lor. Al lui şi al Retei.

Alte personaje pomenite până acum par sortite unor apariţii efemere, unor roluri minore în marile cărţi pe care le va scrie în viitor Autorul. Părinţii lui vor mai apărea, negreşit, atunci când le va veni vremea să se petreacă de pe lumea aceasta, provocându-i autorului o pierdere ireparabilă în viaţă, şi o perioadă tulbure în creaţia sa. Stroe va îmbătrâni în funcţia de administrator de bloc, trecând victorios prin trei reparaţii capitale, două by-pass-uri, şi şase refaceri integrale a ţiglelor de pe acoperiş. Stamate va schimba neobosit pagina întâi de sub geamul Troiţei, luptându-se vaşnic să-şi apere straturile cu ceapă de noi şi noi generaţii de tineri fotbalişti legitimaţi în Ţiglina 6. Ghiţă va tot aduce poşta în tot cvartalul, mai puţin unele scrisori, şi unele ziare, încadrându-se totuşi în procentul de eroare admis şi recunoscut de Poşta Română. Vremea, schimbătoare şi totuşi previzibilă pentru toţi, uneori chiar şi pentru cei de la Institutul Meteorologic de la Băneasa, va apărea şi ea, în scurte inserţii, în opera autorului. „Ploua. Norii grei se adunaseră deasupra cvartalului, ameninţând mai ales poarta dinspre Troiţă”. Sau: „Soarele apăruse şi în acea dimineaţă. Tot dinspre răsărit. De la fereastra hotelului vedea aceeaşi plajă pustie, aceeaşi mare, aceiaşi pescăruşi. Doar delfinul mort, adus de valuri, era altul”. Mă rog, ceva de genul acesta, mamifer sau peşte, sau chiar moluscă, pentru că mai eşuau pe plajă şi meduze, mai rar vapoare; nu puteau ei, criticii, să anticipeze, cuvânt cu cuvânt, cum va interveni vremea în cărţile autorului, cum îi va infleunţa ea stările sufleteşti şi pofta de a scrie.

Vremurile însă, imprevizibile şi atât, aşa cum se dovediseră ele de-a lungul istoriei până la momentul ridicării Ţiglinei 6 şi a Autorului în blocul C13, scara C, etajul 3, apartamentul 19, vremurile păreau anchilozate de la o vreme; mai precis de vreo douăzeci şi ceva ani, de când Stamate schimba poza aceleaşi feţe zâmbitoare care-i îngrăşa porcul. În privinţa asta nimeni nu s-ar fi încumetat să prezică vreo schimbare. Deşi unii bănuiau că la Institutul de Meteorologie Mondială se lucra în secret la un plan care să provoace o încălzire globală, astfel ca, de exemplu, relaţiile dintre state, şi războiul, să nu mai fie atât de reci. La auzul acestui zvon, pe Stamate îl cam luase cu frig pe şira spinării. Spre deosebire de el, ceilalţi locatari se şi gândeau, cu bucurie, la caloriferele lor şi la apa de a robinete care se va încălzi şi ea, justificându-şi, în fine, numele de apă caldă. Celelalte 17 echipe din Campionatul Naţional de Fotbal se antrenau în secret pentru acel moment fierbinte în care vor avea voie, în sfârşit, să bată pe Dinamo. Iar dacă ne gândim că zvonurile sunt mai întotdeauna adevărate, înseamnă că era adevărat şi că vreo 7 jucători din divizia naţională îşi pregătiseră deja locuri mai călduţe, la nişte echipa care nu jucau în campionatul nostru. Deocamdată, într-un mod de neînţeles pentru meteorologii mondiali sau locali, efectul preconizatei încălziri globale se manifesta doar prin lungirea cozilor la pâine, la salam, la picioarele blocurilor şi ale puilor. Paradoxal, această dilatare se manifesta şi vara, şi iarna. La fel. Se mai lungeau şi urechile, de foame şi de ascultat pe la radioul care dădea comunicate la zi despre încălzirea globală. Se mai lungeau şi cuvântările care oficializau postul, dar altul, unul de-al nostru, ca măsură de luptă cu încălzirea globală. Postul acela era unic şi reacţiona cam aiurea: în loc ca să se dilate, programul lui se tot micşora: ajunsese să se restrângă numai la două ore pe seară. Conţinutul era acelaşi, neschimbător.

Aşadar, era mai greu cu vremurile, mai imprevizibile decât cu vremea. Exegeţii operei Autorului de-abia aşteptau să vadă cum va trece acesta prin ele, cum se vor răsfrânge ele asupra operei sale. Îi scotociseră ei sertarul în care îşi păstra, pentru posteritate, carnetele de note, cravata de pionier, şi un cotor de bilet de la filmul „Loana”; dar, în afară de aceste obiecte – memorabile de altfel, pe care le fotografiaseră, de teamă ca să nu se piardă – nu găsiseră nimic. Nici un manuscris nu zăcea ascuns acolo, nepublicabil în condiţiile acelor vremuri, în aşteptarea clipei când vremurile se vor schimba şi încălzirea globală va face posibilă publicarea lui. Ce-i drept, Autorul păstra acolo un caiet tip A5, dictando, dar în el scrisese doar un titlu, pe prima pagină: „Grea ca plumbul”. Criticii care-l descoperiseră, abandonat acolo, bănuiau că Autorul intenţionase să scrie în el despre Şcoala Profesională de Tipografie, şcoală la care acesta nu fusese admis din motive rămase necunoscute lui. Era o pierdere, nu numai pentru Autor, dar şi pentru literatura română în general. Pentru că toţi vorbeau despre literatura aceasta „de sertar”, din care, precum se va dovedi, nu va apărea, nicicând, nici măcar o carte. Era de înţeles ca autorii deja consacraţi să nu scrie „pentru sertar”, de teamă că nu vor mai căpăta vile şi tiraje de carte pentru toţi, sau de teamă că-şi vor pierde posturile ocupate în redacţiile de reviste, sau de edituri, şi vor fi trimişi, drept pedeapsă, la munca de jos. De exemplu, la ADP. Dar Autorul, autorul nostru, cel pe care-l studiau ei, nu risca nimic din toate acestea. El nu putea fi interzis la publicare, sau nu i se puteau refuza tirajele de masă, din moment ce nu publicase, încă, nimic. El era modest, nu-i trebuia vilă, părea hotărât să-şi trăiască toată viaţa în Ţiglina 6. Iar de pedepsit cu trimisul la munca de jos, nici asta nu s-ar fi putut, el lucrând deja la ADP. Biografilor săi le stătea pe limbă să-i spună Autorului că, în cazul că zvonul acela despre încălzirea globală ar fi fost adevărat, umplerea acelui caiet ar fi fost aur, un fel de alchimie a plumbului din titlu. Dar, după cum s-a mai spus, deontologia biografului îi interzice amestecul, de orice fel, în viaţa şi opera autorului studiat. La fel ca nişte cititori obiectivi de contoare, ei nu aveau voie să şi citească indexul consumului de lumină şi, în acelaşi timp, să bage o bucată de film fotografic în el, ca să-i încetinească avansul.

Încărcaţi de astfel de întrebări – majoritatea rămase fără răspunsuri –, biografii Autorului se mângâiau cu gândul că munca lor era doar la început, cum la început era şi cariera literară a Autorului. Ştiau că nerăbdarea nu e bună, nici la fotbal, nici la însurătoare. De aceea aşteptau răbdători, cum aştepta răbdător şi Autorul, nunta. Pentru că, dacă peste celelalte personaje plana incertitudine în privinţa rolului pe care îl vor juca în viaţa şi în cărţile Autorului, în privinţa Retei nu exista pentru nimeni nici un dubiu: ea avea să-i fie, veşnic, muză, aşa cum îi fusese şi în noaptea primei sale creaţii. Avea să-i fie şi soţie, şi sfetnic, şi primul critic literar, şi părtaşă la gloria literară care abia aştepta să-l ia, sau mai bine zis să-i ia, pe aripile ei. Şi să-i poarte departe, departe, din Ţiglina 6, prin întreg sectorul. Şi apoi, prin întreaga capitală. Şi, de ce nu, prin toată ţara, care avea să se mândrescă cu el, Autorul.