Laurenţiu ORĂŞANU

          În a doua săptămână, conform planului strategic al tovarăşei Sidonia, expus succint lui Profirescu („Îl scoţi din producţie, îl trimiţi să se documenteze pe la toate secţiile, şi prin februarie vreau să văd brigada artistică în spectacol, la cantină”), Autorul începuse turul celorlalte secţii, cunoscând alţi oameni şi alte procese de producţie. „Te documentezi întâi, ca să nu spui lucruri din burtă, apoi te pui cu burta pe scris – îi detailase, Profirescu, planul. Când ai textul, îi iei pe Gicu, pe Stan şi pe Fănel; „steluţele” vor veni singure, ca muştele la miere. Mă rog, pe cine crezi tu. Îi antrenezi, îi pui să-şi înveţe rolurile. Ai grijă să iasă ceva de râs, să-şi descreţească oamenii frunţile, să mai uite de cozi şi de frig. Cît mai puţine „şopârle”, că precis o să vină de la sector la primul spectacol. Ai înţeles?”

            Profirescu, sau Profu’, sau nea Virgil, cum îi plăcea lui să fie apelat („Nici tov., nici domn – zi-mi pe nume, nea Virgil”), era singurul dintre şefi care nu folosea obişnuitele pârghii – cu băgatul şi scosul – cu care se realiza planul, atât cât se realiza, la ADP. El nu băga pe nimeni în gura şefilor, şi nici nu ameninţa că dă afară. Era de mirare cum de-l ascultau oamenii cu care lucra, şi nu era de mirare că, deşi îl mai lua la rost, aşa, de ochii lumii, tovarăşa Sidonia, zbirul secţiei „Răsaduri”, îl respecta şi îl ţinea mereu aproape de ea. De fapt, nu chiar atât de aproape: la distanţă de un birou. Profirescu, aşa apropiat de oameni cum părea orice „nea”, impunea şi el distanţa: reuşea să treacă, făcând eforturi serioase, pe lângă sânii Lenuţei, respecta cu sfinţenie biroul dintre el şi tovarăşa Sidonia, iar „steluţele”, aflând că nu e însurat şi totuşi nu are ochi pentru ele, se resemnaseră şi îşi concentraseră interesul asupra lui Fănel.

            Un biograf atent la detalii, gata oricând să satisfacă un cititor exigent – şi deci curios –, ar fi aflat, cercetând în dosarul aflat în seiful tovarăşei Sidonia, şi ar fi precizat, pentru acel cititor exigent, că Profirescu era cu adevărat profesor. Mai exact, fusese profesor. De Fizică, la fostă Şcoala Centrală de Fete, pentru moment şi pentru contemporani – Liceul de filologie „Zoia Kosmodemianskaia”. Profesor model, fără frecuşuri cu colegii de la alte materii, fără ciocniri, altele decât cele guvernate de Legea Impulsului, într-un cuvânt un profesor ţinut cu picioarele pe pământ de Legea Gravitaţiei. Asta până când, într-o zi – nu s-ar putea zice o zi bună – profesorul Profirescu simţise că parcă zboară, antigravitaţional, sfidând Legea lui Newton şi toate problemele de căderea corpurilor. Era la examenul de corigenţă al clasei a XI-a, singur cu Lidia, elevă model (90-70-90), îmbrăcată din pachet de prietenii ei care veneau şi plecau, prieteni care-i ocupau zilele – şi mai ales nopţile – cu lucruri mult mai importante decât mecanica cuantică, legile lui Ohm sau ale lui Kirkoff, sau relativitatea, generalizată sau nu. Sânii Lidiei, ca nişte mere care refuzau să cadă, prinşi în plasa străvezie a unui tricou şi atât, îl îndemnaseră pe Virgil Profirescu să se aplece să-i culeagă, acolo, în banca în care ea se chinuia să rezolve subiectul de corigenţă. Căzuse o bretea, apoi cealaltă. Merele nu. Atingându-le, Profirescu simţise cum se înalţă deasupra defileului şi de-abia mai apucase, în grabă, să treacă nota 10 în catalogul examenului de corigenţă. 

            Doi factori s-au unit, ca nişte forţe convergente, aducându-l pe Virgil Profirescu la pământ, adică la ADP. Mai întâi, faptul că Lidia nu şi-a ţinut gura, lăudându-se. Şi, în loc să cadă ea, a zburat proful. Celălalt – ghinion! Tocmai atunci erau vânaţi transcedentalii, pe motiv că încearcă să zboare. Deşi motivaţia zborului lui Profirescu era cu totul alta, i se aplicase şi lui aceeaşi pedeapsă: fusese trimis la munca de jos. Adică învăţător la Priseaca de Jos. O localitate renumită pentru livezile de mere. Profirescu, căruia tot necazul i se trăsese doar de la două mere, se temuse să ajungă printre livezile Priseacăi, şi se angajase la ADP, unde doar foarte rar avea de-a face cu pomii fructiferi. Se hotărâse să nu se însoare niciodată şi evita, de atunci, să privească la o femeie mai jos de umeri, de frica merelor. Singurii sâni pe care putea să-i privească, fără să se teamă ca va zbura din nou, erau sânii Lenuţei, mari ca nişte dovleci...

            Istoria găsită de biografi pe cealaltă parte a biroului tovarăşei Sidonia, şi care o privea uneori, în somn, pe această vajnică şefă de secţie „Răsaduri”, nu era cu nimic mai prejos. Deşi tovarăşa Sidonia nu încercase să zboare, şi tovarăşa Sidonia avea mere, ca Ana din Abecedarul lui Haralambie, sau ca Lidia corigenta. Chemată cu mere cu tot şi cu evidenţa contabilă la şef, directorul ei de la Fabrica de conserve din legume şi fructe de la Chitila, tovarăşa Sidonia intrase la el tare pe cifre şi pe tocurile de 12 cm, abordând un zâmbet profesional şi un decolteu adecvat situaţiei. Era toamnă devreme, adică pe la 10 dimineaţa şi totodată septembrie. Cazanele fabricii funcţionau la capacitate maximă. Arome îmbătătoare se strecurau peste tot, îmbătând până şi aerul. Bulionul fierbea, ţuica de prune fierbea, şeful fierbea: aveau fructe, aveau legume – ceea ce se întâmpla cam rar – dar lipseau capacele pentru borcane! Directorul se mai îmbunase când văzuse situaţia expusă de tovarăşa Sidonia. Când aceasta se aplecase spre birou, directorul văzuse clar că sutienul era roz, pielea era şi ea roz, ca dulceaţa de trandafiri în aşteptarea capacelor, buzele – date cu un ruj roz, în ton cu sutienul –  rotunjeau un bilanţ promiţător de steag de fruntaş pe ramură. Văzând că totul era roz, şi că dracul nu era aşa de negru, directorul o pupase, de bucurie, pe contabila lui şefă, tovarăşa Sidonia, mai întâi pe părţile oricum expuse vederii, mai apoi pe părţile pe care el le expuse vederii cu asentimentul ei tot mai evident. Întinsă pe spate, pe birou, Sidonia bătea cu tocurile de 12 în perete, de bucurie, aşteptând să primească lauda şefului. Şeful o privea de sus, roşu la faţă. Şeful cel mare, pe perete, rămăsese tablou. Asta doar până în momentul când tot biroul începuse să se zguduie. Borcanele cu exponate din vitrină zornăiau.Vaza se răsturnaseră, cu crizanteme cu tot. Tocul se înfipsese şi mai adânc în călimara cu cerneală. Tocurile tovarăşei Sidonia se înfipseseră şi mai adânc în zugrăveala calcio-vechio. Tovarăşul de sus se ţinea bine, deşi era gata-gata să cadă. Se încrunta din ce în ce mai tare. Cutremurul se apropia de momentul de intensitate maximă când, ca o vijelie, intrase, fără să bată la uşă, secretarul de partid:

            – Tov. director, au sosit capacele!

            Directorul se bucurase, evident, încheindu-şi cravata şi făcându-i semn tovarăşei Sidonia să-şi ia situaţia contabilă şi să plece. Aceasta plecase mâhnită, cu sentimentul datoriei neîmplinite, şi cu doi nasturi la fustă descheiaţi.

            Până la urmă fabrica ieşise fruntaşă pe ramură. Secretarul de partid, cu acordul directorului, trimisese o cisternă cu borhot de prune la socru-său, care avea cazan de ţuică. Pe lângă acest mic favor, secretarul îi mai ceruse directorului un favor şi mai mic: s-o trimită unde-o şti pe tovarăşa Sidonia, ca o condiţie ca totul, inclusiv cisterna cu borhot de la anul, să rămână între ei. Astfel ajunsese tovarăşa Sidonia la ADP, în urmă cu şapte ani. În urmă cu cinci ani se măritase cu un inspector la fisc. O duceau bine, dar, că mereu se furişează câte un dar, tovarăşa Sidonia nu simţea decât foarte rar plăcerea. Lucrurile se rezolvaseră abia atunci când soţul, care îşi mai aducea de lucru şi acasă, cumpărase un birou. Pe el se jucau acuma cei doi copii ai Sidoniei şi ai inspectorului, o fetiţă de patru ani şi un băiat de trei ani. Şi tot pe el fuseseră concepuţi. Multe familii care locuiau la bloc îşi puseseră biroul în dormitor, din motive de spaţiu, dar niciuna nu pusese portretul secretarului general al partidului deasupra biroului. Din acelaşi portret din care secretarul general privea încruntat în biroul directorului fabricii de la Chitila, el zâmbea de data aceasta în dormitorul familiei Ghirşcă, privind protector leagănul familiei: biroul...

            Poate tocmai de aceea tovarăşa Sidonia îi ţinea întotdeauna pe subordonaţii ei la distanţă de un birou. Ca să nu mai încurce borcanele. Şi, din când în când, privea complice către tabloul Tovarăşului. Nici secretarul general, nici secretarul de partid de la Fabrica de conserve nu scoseseră o vorbă...

          Când i se trasase sarcina cu brigada, Autorul dăduse să-i spună lui nea Virgil că el avea în vedere lucruri mai serioase: cărţi, nu texte de brigadă artistică. Ar mai fi putut să-i spună lui nea Virgil Profirescu şi că nu scrisese, până atunci, nici măcar un rând. Dar tonul acestuia, fără a fi răstit, ca şi cum vorbea de o cometă care urma să izbească Pământul, sau despre nebunia care cuprindea tot ADP-ul, nu numai secţia de „Flori exotice şi ornamentale”, în ianuarie, când se aniversau ambii tovarăşi, tonul acestuia îi spunea Autorului, complice, că trebuia să privească treaba asta cu brigada ca pe o tâmpenie oarecare, nici măcar o tâmpenie din cele mari...

            Pe  la secţiile la care se ducea „în documentare” Autorul nu muncea, nu-l puneau la treabă. Ba îl priveau cu un oarecare respect; ca pe un reporter venit de la ziar, sau de la Televiziunea Română, sau ca pe un inspector de la sectorul de partid. Astfel, la secţia „Ţăruşi”, o secţie vitală pentru întregul ADP, după cum îi explică şeful ei, maistrul Pătruşi, despărţindu-se pentru un timp de sticla de ţuică „Ochii lui Dobrin”, „trebuia să ai grijă să ascuţi ţăruşul numai la un capăt. L-ai ascuţit la ambele capete, s-a terminat! E rebut, ai stricat degeaba arborii ţării: cum îl mai baţi, cu ciocanul, ca să intre în pământ? Nu îţi mai rămâne decât să-l iei acasă şi să-l pui pe foc. Sau, dacă stai la bloc – cum stă el, că are patru copii şi i-au dat două confort III, în Giurgiului, şi nu te încălzeşti cu lemne, după cum nu te încălzeşti nici cu termoficare, şi nici cu gaze –,  strângi toate rebuturile şi le dai unuia care se încălzeşte cu lemne. Şi măcar 100 lei dacă îţi dă pe o căruţă cu tăruşi rebutaţi, se cheamă că pierderea nu e totală. Când vine timpul să plăteşti curentul, mai compensezi cheltuiala cu reşoul electric, cu care de fapt şi de drept te încălzeşti”.

            La secţia „Utilaje” Autorul simţise din plin suflul nou al unor maşini care trebuiau demult casate. Era un amestec bizar de miros de motorină, gaz lampant, ulei şi usturoi. Mirosul de usturoi venea chiar din ziarul „Scânteia” pe care nea Sandu, şeful secţiei, îşi întinsese slana. Celelalte izuri puternic mirositoare veneau şi de la basculanta pe care o freca zilnic Gică pe distanţa Bucureşti-Găeşti, adică de la el la socri şi retur, şi de la cele 23 utilaje de dezăpezire cărora li se făcea revizia în aşteptarea sezonului de iarnă. „Cu utilajele astea e o poveste” – îi zise nea Sandu. „E cadoul oferit lui Ceauşescu de preşedintele Ciadului”. Ăsta le cumpărase pe franci grei de la francezi, care-l păcăliseră pe africanul francofon că sunt bune în deşert, la mutat dunele. Nu reuşiseră să mute nici grămăjoara de nisip din groapa în care se juca fiul său. Ajunseseră la ADP cu motoarele gripate, şi numai el, nea Sandu, putea să spună cât nisip şi câţi scorpioni africani scosese din ele. Era însă păcat să le dea la fier vechi. N-avea nicio idee dacă vor fi sau nu bune la dezăpezire, dacă vor fi robuste, dar aveau nişte scaune moi, din piele, care meritau toată primirea entuziastă de care se bucurase preşedintele Ciadului în primăvara trecută. Mai bine zis, fostul preşedinte al Ciadului, că îl răsturnaseră taman în timpul acelei vizite.

            Cei de la secţia „Specială” au vrut să-l reţină pe Autor la ei. S-ar fi simţit mai în siguanţă având un specialist în litere, ca el. Îi treceau toate năduşelile, dădeau în boală de gâlci sau alte suferinţe care-i ţintuiau la pat, atunci când venea luna aniversărilor, şi aveau de scris cu flori diverse mesaje frumos mirositoare pentru cei mai iubiţi conducători din câţi primiseră vreodată flori. Dacă greşeau o literă era vai de leafa lor. Dacă vreo petală de panseluţă era roşie în loc de albastră, şi ochii tovarăşilor păreau scoşi, întreg ansamblul floral era aruncat la gunoi. Asta în cazul fericit, când controlul intern de la ADP sesiza greşeala. Dacă greşeala era sesizată mai târziu şi mai sus, la sector, sau chiar la municipiu, atunci puteau să zboare chiar şefii cei mari. Puteau să zboare jos de tot. Tovarăşul putea să înghită i-ul din prietenia de veacuri româno-congoleză, româno-chineză, româno-senegaleză, dar lor nu li s-ar fi tolerat nici măcar o literă lipsă.

            Era seară, ora 8 şi 37 minute, tocmai se terminase Telejurnalul de seară şi mai erau doar vreo două cântece populare până când să înceapă cel de noapte, în care Tovarăşul urma să viziteze acelaşi combinat de oţeluri aliate pe care îl vizitase cu aproximativ două ore mai înainte. Pe aceelaşi canal. Atunci, fix la acea oră, Autorul luă un pix şi un caiet gros, cu coperţi cartonate, căpătat în timpul stagiului la „Servicul de evidenţă contabilă şi personal”, şi se apucă să scrie.

            Biografii notară, prompt, momentul. Pentru mulţi autori, poate chiar pentru majoritatea autorilor, acest moment, al primului contact cu actul creator, rămâne necunoscut. Cine ştie când a scris Oedip „Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”? Sau Creangă, când a scris el „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc...”? La ce oră, în ce zi, în ce stare? Şi asta era important, starea în care se afla autorul la momentul respectiv. Dacă avea necazuri, îl părăsise iubita, sau nevasta, citise o cronică nefavorabilă la adresa lui într-o revistă literară, putea el să se apuce de scris cu inima uşoară? Putea, dar doar dacă îşi propunea să scrie o tragedie. Sau o elegie, mă rog.

            Starea Autorului era bună. Combinatul de oţeluri aliate fusese pus în funcţiune doar cu un an întârziere. Prima şarjă avusese doar defectele de procesare obişnuite. Tovarăşul putea să fie mândru. Furnalul nu sărise în aer. Cuptorul crăpase puţin, dar putea fi reparat în circa trei luni. Gică Petrescu, veşnic tânăr, cânta „de-alea d’ale noastre”, plin de fericire. Motivul fericirii maestrului rămânea necunoscut publicului, dar poate tocmai asta îl tonifia. „De-alea d’ale lor” nu prea aveau loc pe postul naţional de televiziune, rămânând să apară pe posturile locale, înfiinţate ad-hoc în apartamentele posesorilor de video.

            Ar mai fi fost şi motive de nemulţumire. Ar mai fi fost şi neîmpliniri. De exemplu, Fabrica de geamuri Scăieni nu-şi mai făcuse planul de vreo 5 ani rai. Cam de când sărise în aer ultima dată Piroliza, cea de la Piteşti, sau cea de la Brazi. Producţia agricolă ajunsese cam la o treime din cea raportată. Cota de benzină repartizată pe volan de automobil, în provincie, ajungea doar pentru drumul până la staţia de benzină. Cozile la staţiile de benzină din Bucureşti bătuseră în lungime şi durată cozile la carne şi portocale. Carne se mai băga din când în când. Pensionarii îşi găsiseră un rost şi, cine avea serviciu şi nu avea bătrâni, şi-i cumpăra cu un pol, pentru a face cozile. Cu toate aceste neajunsuri starea de sănătate a populaţiei se îmbunătăţise vizibil: tonifiaţi de frig şi de efortul de a căra pâinea de la oraş la sat, şi carnea din amintire în vis şi retur, cetăţenii României aşteptau, plini de speranţă, cu un tonus ridicat, primăvara şi urzicile. Se anunţa un an bun la urzici.

            Asta era, Autorul avea un tonus bun. Steaua bătuse pe Dinamo, fără ca arbitrii să fi intervenit în favoarea ei cu mai mult de două lovituri de pedeapsă. Amintindu-şi de autorul Eminescu, cum încrucişa el rimele prin pădurile Bucovinei, oprindu-se să bea numai din izvoarele cu apă potabilă, încercă să rimeze ca el:             

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Biografii, privind peste umărul lui, bătură din palmele lor nevăzute. Asta era! Ce era mai greu trecuse! Primul beţişor, prima literă, primul vers, prima strofă, într-un cuvânt începutul e greu, ştiau ei bine asta; restul venea de la sine. (Şi „Venea o moară pe Siret” pornise greu la vale. Dar, odată pornită, nu se mai oprise până nu ajunsese în manualele de Limba şi literatura română.) Se bucurau că nu pierduseră timpul degeaba, investindu-l într-un autor care promite, dar, până la urmă se dovedeşte că nu merită efortul şi timpul pierdut cu el.

            Restul strofelor se aşezaseră cuminţi după prima. Angajat după angajat defila prin mintea autorului, făcea o piruetă, spunea câte ceva, astfel ca Autorul să îl prindă într-un vers sau două, sau chiar o strofă.

            Biografii constatară că prozodia scârţâia, unele versuri erau mai lungi, altele mai scurte, ritmul se mai schimba, pe ici, pe colo, dar, pe ansamblu, pentru o primă poezie, şi pentru un text pentru o brigadă artistică, nu era rău de loc. Sărbătoriră succesul Autorului la „Minion”, unde îi debarcă pe toţi un taxi pe care îl decontă fiecare în parte la editura sau revista la care era angajat.

          Era tot ianuarie, a doua zi, când Gicu, Stan şi Fănel, ca să nu mai vorbim de nelipsitele Steluţe au fost scoşi şi ei din poducţie, chiar dacă aceasta înregistra vârful anual obişnuit, prilejuit de zilele Tovarăşului şi Tovarăşei. Profirescu, mulţumit că treaba cu brigada era în grafic (singura de altfel), nici nu se uită pe text. Repetau în fiecare dimineaţă la cantina secţiei, stimulaţi cu o ciorbă de legume şi de un nechezol,. La început, la primele repetiţii, Gicu şi Stan făceau mişto, nu erau în stare să lege două cuvinte. Numai că Fănel, şi mai ales Steluţele luaseră totul în serios. Se şi vedeau pe scenă, în faţa întregului colectiv de muncă. Poate că va veni chiar directorul cel mare. Poate, cine ştie, ajungeau la faza pe ţară. Într-o astfel de situaţie n-aveau cum să le scape biletele prin sindicat; la Sovata, sau la Slănic – oricare din cele două ar fi fost o recompensă frumoasă.

            Autorul le mai corecta intonaţia, le mai spunea să nu mai stea ca nişte beţe, dădea mai tare sau mai încet muzica de fundal. Pentru aceasta înnodase câteva cântece, printre care „Nu mai rupeţi flori copii, că şi florile sunt vii”, „Green, green grass of home” şi „Parcul Herăstrău e plin de flori”. La repetiţia generală le aduse salopete noi, punându-i să semneze pentru ele. Urmau să le înapoieze după spectacol.

            Spectacolul l-au dat de 8 Martie, de Ziua Femeii. Salariatele au cam bombănit, că de obicei li se dădea liber, nu „prezenţă obligatorie la brigada artistică”. Dar se dusese vorba că se pregăteşte ceva, probabil că Steluţele chicotiseră cu megieşele în Rata de Afumaţi, aşa că doar puţini salariaţi au lipsit dintre cei trecuţi pe convocator.

            Profirescu stătea în rândul întâi, la un scaun distanţă de tovarăşa Sidonia. Chipurile ţineau locul dintre ei liber, pentru delegatul de la sector. Dar acesta, prins de ceva treburi mai importante, nu se arătă. Nici directorul mare nu venise, apăruse doar adjuncta lui şi contabila şefă, care se instalaseră şi ele în rândul întâi.

            Primul intră pe scenă Tom Jones, stereofonic, trecând din ureche în ureche, făcând turul sălii pe tocurile lui cam înalte pentru un bărbat, adulmecând parcă aroma de tocană de legume, asortând-o cu verdeţuri de acasă. Steluţa, făcând un pas înainte, deschise spectacolul: 

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Membrii conducerii se priviră între ei, aprobator. Merge! E bine! Brava Profirescu! Din sala se auzi un fluierat, apoi un hâtru remarcă, cu voce tare: „Băi, ăsta e ca la Cenaclul lui Păunescu!”. Dar toţi ceilalţi cerură linişte.

            Rând pe rând, recitând câte o strofă, sau chiar două la rând, declamară Gicu, Casiopeia, Stan, Steluţa, Perseida, Fănel. Cele mai multe aplauze le stârni Fănel, care-şi ajustase salopeta pe fund, ca pe nişte blugi. Stan se bâlbâi la un moment dat, deşi Autorul le şoptea dintr-un colţ. Gicu transpiră la singura strofă pe care o avea de recitat. 

Domeniul public scump ne este nouă,

Udăm mereu, dar mai ales, când plouă,

Tot anul satisfacţia-i deplină

Dar, mai ales, în ziua de chenzină. 

Contabila şefă zâmbi îngăduitor, ca şi cum din buzunarul ei se plăteau toate lefurile. 

Un măr şi-un păr crescuţi înalţi, semeţi,

I-a pus acolo secţia „Puieţi”,

Chiar fără gard, ei nu atrag drumeţi,

Dau poame acre. Că sunt pădureţi. 

Toată secţia „Puieţi” izbucni în aplauze. Aveau ei câteva poame, dar nu erau acre deloc. Ce ştiau băieţaşii ăştia de la „Răsaduri”! 

Şi, pentru că am pomenit de garduri,

Să poposim la secţia „Răsaduri”.

Ne-ntâmpină, pe capră, chiar Lenuţa,

La hipo: Nicu, biciul şi căruţa.

Căruţa-i plină, ochi, de bălegar

Din cel mai bun, produs de telegar,

La noi, ştiţi, bălegar avem destul,

Dă Nicu, scurt, raportul, cam fudul. 

            Când termină Fănel cele două strofe, sala se încălzi. Chicote, tropăituri, fluierături de aprobare. „Îi ştim şi noi, cine nu-i ştie! Nicu şi Lenuţa! Stau sus pe tot bălegarul nostru! Să ne trăiască, dar să mai trăim şi noi!” Tovarăşa Sidonia şi ceilalţi şefi se îngălbeniseră. Ochii lor se îndreptau încruntaţi către Profirescu, ca şi cum ar fi spus: „Tu ai avizat chestia asta?” Profirescu ridica din umeri, sincer. Habar n-avea, să stea tovarăşii liniştiţi, că se rezolvă. Bine că nu era nimeni de la sectorul de partid.  

Echipa fuga dă să îl întindă

La rădăcini, răsadul să-l cuprindă,

Vreun angajat mai nou, prin pile-adus,

Întreabă: Verdele-i în sus? 

„Ăsta-i Autorul, strigară cei de la „Răsaduri”, dar e poet, îl iertăm”. „Sigur, Autorule, cu verdele în sus şi rădăcina sub sol. Trăiască Autorul, bravo!” – se auzi din toate colţurile sălii. 

Gicu şi Stan sunt la reeducare:

Primul – valută, Stan – delapidare.

De supărare, beau numai Târnave

La chil. Plantând, de zor, agave.

Nu creşte din puiet copac sadea

Dacă nu-i pui, la timpul lui, proptea.

Doi ochi albaştri, şi cu nea Pătruşi,

Ţin, bărbăteşte, sectia „Ţăruşi”. 

Nea Pătruşi bombă pieptul, mai mult decât îl bomba sticla de vodcă pe care o ţinea sub salopetă. Ortacii lui tropăiau, ţipau şi îi dădeau coate prieteneşti. 

Consumu-i mare. Cer băieţii mulţi.

Pun şi la pomi, mai fac la fete curţi.

– Băi, proştilor, le zice Şte Fănel,

La fete nu-i cu parul. Cu Chanel.

Ce fete mari? Poate una la mână,

Şi-aşa rămâne doar o săptămână.

Vin de la sat, le trebuie o gazdă,

Sar uteciştii şi le dau pe brazdă. 

„Ştiu eu una” – se auzi din fundul sălii. E la grădiniţă, la grupa mică. Lenuţa se ridică în picioare, strigând: „Şi io sunt. Adică, stai, am fost!” Nicu o trase jos. Hărmălaia sporea.  

Le iau la cinema-ul cu răzoare

În faţă. Înfrăţirea-ntre popoare.

Le iau pe-ngrăşăminte de azot,

Sus pe remorci. Le iau cam peste tot.

Vă spunem clar, la noi, la ADP,

Sunt cele mai frumoase-n RSR,

Şi cine nu ne crede că-s drăguţe,

Să vină cân’ se-apleacă la plăntuţe.

Conducerea se-ocupă de seminţe

Şi-n rest, face ce ştie ea: şedinţe.

Şi să nu credeţi că e boierie

Să faci, tot timpul, planul pe hârtie. 

            Contabila şefă şi adjuncta directorului se ridicară şi părăsiră sala. Tovarăşa Sidonia ar fi făcut la fel, dar era sigură că i se va cere raportul. Suportă până la sfârşit. Dar, acum, după plecarea conducerii, se mai obişnuise cu situaţia şi, deşi se abţinea, nu se putea stăpâni să nu zâmbească aşa, puţin, şi mai pe neobservate. 

Se zice: ce ai semănat, culegi.

Dar poate-au fost seminţele cam seci,

C-am semănat gazon în Cişmigiu,

Şi-a răsărit la Nicu, hăt, în Chirigiu. 

            Nicu se burzului: „Da’ ce, calul ADP-ului n-are voie să rumege gazonul ADP-ului?” Lenuţa îl linişti: „Hai, măi Nicule, că asta e la gargară, să se râdă lumea, nu te mai cocoşi aicea. Păstrează-te pentru diseară. Că doar e Ziua Femeii!” 

Iar şapte pini de soi, în drum spre Străuleşti,

S-au rătăcit, cu basculanta-n Bucureşti,

Cu tot cu Gică-au luat-o spre Piteşti,

Fac umbră-acum la socri, la Găeşti. 

            Gică, de la „Puieţi”, protestă slab. „Ţi-a zis-o, Gică, creşte pădure de pini la socru-tău!” 

Am luat bilet, odat’, prin sindicat,

Că primul am ieşit la repicat,

Cu slipul nou-nouţ, plecai la mare

La timp ca să privesc prima ninsoare.

Când m-am întors, mi-a explicat tov. Chesu:

– Noi nu plecăm, pân’ nu gătăm culesu’

De frunze galbene, ca-ntr-un tablou de Ressu,

Doar pe traseu, acolo-i interesu’. 

            Sala cantinei se zguduia ca la un cutemur de gradul 6,345 pe scara Richter. În bucătărie, sertarul cu tacâmuri de aluminiu zornăia de parcă acestea ar fi fost din oţel inoxidabil, argint, sau placate cu aur. Trei pahare cu fundul gros, din sticlă ordinară, se sparseră în această veselie, cu clinchet de cristal. De pe un raft, de unde aştepta cuminte să fie dus şi el acasă de un bucătar, ultimul pachet de carne de porc cu slănină şi oase o luă, cu paşi mici, dar siguri, spre oala de ciorbă. A doua zi, curajoşii ADP-ului care se încumetau să ia masa la cantină aveau să constate că de Sfinţii Mucenici primiseră carne. În postul Paştelui – carne, în restul anului – zeamă lungă de cartofi. Ar fi preferat să fie invers. 

Pe hol, la sediu, peste tot sunt flamuri

De evidenţiat, fruntaş pe ramuri,

Nu-i cracă de arţar, stejar sau fag,

De care să n-atârne vreun steag.

Când plouă e noroi. Iarna-i zăpadă.

Desfunzi o sticlă. Se înfund-o stradă.

Nea Sandu şi ai săi urcă pe pluguri,

Împingem toţi. Nu pleacă fără şuturi.

Sărim la târnăcoape şi cazmale,

La inundaţii – desfundăm canale.

Gheaţa-i subţire, uneori mai crapă,

Mai intră câte-un şefuleţ la apă.

În încheiere – vrem să ne urmezi,

Vino la ADP ca să lucrezi.

E leafa mică, asta-i, n-ai ce face,

Dar aerul e liber. Bună pace! 

            Ropote de apaluze, bravo, Autorul la rampă, împreună cu actorii în salopete. Tovarăşa Sidonia, respirând acum oarecum normal, îi şopti lui Profirescu: „Mâine la prima oră în birou la mine, cu Autor cu tot!”. Şi, călcând ţanţoşă pe tocuri, părăsi în viteză sala cantinei.

            Profirescu urcă pe scenă, strânse mâna actorilor şi-l luă deoparte pe Autor.

            – Ei, cum a fost nea Virgile? Văd că tovarăşa Sidonia a plecat repede. Nu i-a plăcut?

            – A fost bine, Autorule. Nu mi-a zis nimic, că se grăbea la teatru. O duce bărbatu-său la „Îmblânzirea scorpiei”, aşa, ca de 8 Martie. Ne spune ea mâine, ne-a chemat la biroul ei devreme, la 7. Vezi, să nu întârzii, că de mâine înceteză scoaterea voastră din producţie.

            Autorul dădu să întrebe cum rămâne cu faza pe sector, dar Profirescu coborâse de pe scenă şi primea felicitări din toate părţile.

            Debutul e un început, orice început e greu, orice debut e greu! Logica asta o ştiau bine biografii. Putea să fi fost şi mai rău. Mai ales dacă ar fi venit reprezentantul sectorului. Ar fi fost ca la premiera unei piese de teatru a unui dramaturg care-i luase nevasta celui mai mare critic teatral. Piesa ar fi căzut dacă acel critic ar fi fost prezent. În lipsa cenzurii, Autorul alesese, neinspirat, două nume care puteau să se plimbe într-o caleaşcă aurită, dar nu aveau voie să apară pe capra unei căruţe pline cu bălegar pe scenă, la o biată cantină! Biografii erau tare curioşi să vadă cum se va descurca Profirescu, şi chiar Autorul, a doua zi...

             Tovarăşa Sidonia era calmă în acea dimineaţă. Vremea se anunţa propice plantării puieţilor care ar fi trebuit plantaţi astă toamnă. Ignorând prezenţa Tovarăşului, parcă mai încruntat ca niciodată în tabloul de deasupra biroului, îi zise Autorului:

            – Chiar rău n-a fost. Echipa a interpretat binişor, oamenii au râs. Textul însă...

            – Pot să-l mai corectez până la faza de sector, sunt vreo două locuri în care am forţat nişte rime – se repezi Autorul.

            – Adică poţi să scrii şi altele mai bune?

            – Cred că da. Am strâns destul material în astea două luni de documentare, echipa e antrenată...

            – Tocmai asta e, Autorule. Nu mai scrii niciun text!. Uită şi de ăsta pe care l-ai scris! Auzi, Nicu şi Lenuţa, sus pe bălegar! Profirescu, mare noroc ai avut că n-a venit nimeni de la sector! Am vorbit şi cu directoarea adjunctă, şi cu contabila şefă. Linia e: spectacolul nu e reuşit, decât să ne facem de baftă la faza pe sector, mai bine raportăm că n-avem forţă de aşa ceva. Să ne critice, să ne bage la exemple negative în darea de seamă, să ne facă ce vor ei. Dar scăpăm de multe alte belele, cred că înţelegi, Profirescu, că şi tu ai trecut prin multe. Şi, către Autor, de parcă l-ar fi văzut scriind la un nou text: Nu mai scrii nimic, ai înţeles? Nimic!

            – Am înţeles – îngână Autorul – cam nedumerit că îi este expediată la coş creaţia, fără o critică fundamentată, doar pentru o coincidenţă de nume. Coincidenţă pe care, în sfârşit, o înţelesese. Aha, de aceea se râsese atât de tare în sală la strofele cu Nicu, Lenuţa, bălegarul şi biciul. Lui nici nu-i trecuse prin cap.

            Gândul biografilor zburase imediat la Meşterul Manole. Trufia lui îl costase viaţa, nemaipunând la socoteală şindrila lipsă de pe acoperişul mănăstirii pe care, imprudent, se angajase să o depăşească în frumuseţe. Meşterul Manole zburase, de sus, de pe acoperişul de şindrilă, cu aripi de şindrilă, şi tot ce rămăsese de pe urma lui era o fântână. Autorul avusese noroc. N-ar fi putut zbura mai jos de înălţimea straturilor cu răsaduri. Nici şindrilă n-ar fi găsit la ADP, iar dacă ar fi „împrumutat” material lemnos de la secţia „Ţăruşi”, maistrul Pătruşi l-ar fi dat în vileag. Acum, după reprezentaţia brigăzii, toţi ochii erau pe el, toţi erau curioşi să vadă unde va zbura. Şi cu ce.

            Dar Autorul nu zbură niciunde. Aripile acelea, care abia mijiseră, încât nici nu se ştia bine din ce material sunt, şi dacă ţineau la zbor lung, sau erau bune doar pentru distanţe scurte, fuseseră retezate. Tovarăşa Sidonia hotărâse: Nu mai scrii!

            Dar se putea opri zborul, oare? Se putea interzice unui om să gândească, să vorbească liber, să-şi bucure semenii cu ceea ce le lipseşte, să râdă gură la gură cu ei, să se bucure de o viaţă, chiar aşa amărâtă cum o duceau cei de la ADP? Uite că se putea. Biografii cunoşteau o mulţime de cazuri  de autori care greşiseră, intenţionat sau nu, şi rămăseseră fără aripi din cauza vreunui motan, sau din cauza vreunei scrisori rătăcite dincolo de zona de acţiune a Poştei Române.

            Eşecul întăreşte, succesul moleşeşte. Acesta era singurul motiv de bucurie pentru biografi. Dacă reprezentaţia brigăzii ar fi avut succes, dacă s-ar fi vorbit despre ea peste tot, atunci Autorul putea să cadă în capcana propriului succes. Dar aşa, primind lovitura încă înainte de a încerca să zboare cu adevărat, ei se aşteptau ca Autorul să nu dea înapoi, să persevereze, să pună şi mai multă forţă în scrisul lui şi, de ce nu, să corecteze greşelile acelea de prozodie din prima lui încercare literară.

            Ca de obicei, timpul şi vremurile urma să hotărască drumul lui literar. Timpul era bun, aşa cum constatase tovarăşa Sidonia în acea dimineaţă. Se scurgea în favoarea lui, fără ezitare, urmând acelaşi sens pe care îl urmase încă de la începuturi. Se putea planta. Vremurile însă, cu vremurile era mai greu de spus ce urma să se întâmple. Vremurile sunt vremelnice,  ca şi cei care stau deasupra lor. Cu toate acestea, ca o excepţie de la o regulă, cei care stăteau deasupra acestei vremi – în care biografii încercau să fixeze cadrul existenţei autorului – păreau să stea acolo pentru vecie.

(Sfârşitul Capitolului 11)           

(va urma)