Motto: „ Laws of nature are human inventions, like ghosts. Laws of logic, of mathematics are also human inventions, like ghosts. The whole blessed things are human inventions, including the idea that isn’t a human invention. The world has no existence whatsoever outside the human imagination. It’s all a ghost, and in Antiquity was so recognized as ghost, the whole blessed world we live in”
Robert M. Pirsing – Zen and the Art of Motorcycle Maintenance

Personaje:
Tânărul
Bătrânul
Copilul

O stradă puţin frecventată.

Bătrânul merge moderat, calm, egal.

Tânărul vine din spate, cu pas nervos. În momentul în care îl vede pe Bătrân, Tânărul are o mică ezitare şi priveşte concentrat în ceafa celui din înaintea sa; la care acesta se opreşte, se întoarce şi începe să-l privească şi el insistent pe Tânăr.

Tânărul îşi învinge ezitarea şi îşi continuă drumul până în dreptul Bătrânului.

În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit cu privirea aceea insistentă până când Tânărul ajunge în dreptul său. În acel moment Tânărul se opreşte şi el.

Tânărul (vrând să pară degajat): Nu vă supăraţi, caut strada „Frumoasă” !
Bătrânul (cu umor): Nu mă supăr. Caut-o !
Tânărul (brusc agresiv – cu o tentă de familiaritate): De ce mă priveşti aşa, domnule? Ai ceva să-mi spui? Cred că mă confunzi cu cineva, eu nu te cunosc!
Bătrânul (moale, continuând să-l privească): Nu mă cunoşti? E un fel de a spune…
T (acelaşi joc): Ei da, nu te cunosc! Ai vrea, cumva, să adaug un “re” înainte ca să ai, apoi, ce insinua? Ei bine, nu! Nu te cunosc, nu te-am cunoscut, nu vreau să te cunosc şi (violent) du-te dracu’ !
B (mai mult amuzat decât şocat): Fii mai politicos, tinere! Dacă, într-adevăr, nu mă cunoşti, de ce mă insulţi?
T (enervat): Devii insinuant, vrei să spui… las-că ştiu eu ce vrei să spui!
B (ironic): De unde ştii dacă nu mă cunoşti?
T (vrea să pară şi el ironic): Prin telepatie, din stele, pe bază de calcul al probabilităţilor; ştii, am jucat şi la loto cu anumite scheme şi era să câştig.
B (calm): Dar n-ai câştigat. Eu, fără să mă servesc de toate astea, văd, undeva în tine, că mă cunoşti!
T (enervat, căutând să pară amuzat şi obraznic): Asta-i culmea! În fond, cine eşti şi ce vrei? Vre-o rudă îndepărtată care m-a ţinut în braţe când eram mic şi mă schimba când făceam pipi?
B (calm): Mai eşti şi prost crescut pe lângă altele! Fii sigur că dacă ar fi fost aşa, aş fi ştiut să-ţi dau câteva la fund când trebuia!
T (acelaşi joc): Atunci eşti vre-un idiot de profesor din şcoala elementara care, după ce a făcut tot posibilul să te îndobitocească prezentându-ţi toate noţiunile sub formă “intuitivă” şi te-a făcut să crezi că toate sunt aşa cum le vede el cu mintea lui sclerozată, dându-ţi totul de-a gata şi invitându-te: “Hai, înghite, nu te mai osteni, dragă, să mesteci, altfel o să ai o digestie proastă, cunosc eu un caz…” şi aşa mai departe; apoi, peste ani, când te întâlneşti cu el, mai are şi pretenţia să-l saluţi până la pământ: “Să trăiţi, dom’ profesor, vă sunt adânc recunoscător c-am ajuns un dobitoc ideal – e aşa de comod să fi dobitoc! – şi asta numai datorită Dumneavoastră! Veşnica mea recunoştinţă!”…Ce vrei, dom’le, cum să-mi materializez recunoştinţa asta? Vrei bani? (Scoate portofelul) Poftim, asta e tot ce am – dacă consideri că-ţi ajunge atât pentru convertirea în bani a recunoştinţei mele! Ţi-ajunge? Si acum, te rog, lăsa-mă în pace!
B (imperturbabil): Din moment ce nu mă cunoşti şi nu vrei să mă cunoşti, pentru ce toate astea? Crezi ca plătindu-mă scapi de mine? Este mult mai uşor altfel: pur şi simplu să pleci, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi aici! Ei, ce zici?
T (dezorientat): Acum după ce m-ai oprit…
B: Te-ai oprit singur!
T: M-ai făcut să mă opresc!
B: Îmi atribui acţiuni care nu-mi aparţin! Te-ai oprit, pentru că ai simţit nevoia să te opreşti!
T (cedează): În fine, să zicem. Acum după ce m-am oprit “singur”, sunt curios! (Glumind) Curiozitatea-i o boală a femeilor care-o au toţi bărbaţii. Recunosc – sunt curios!
B (insinuant): Numai atât?
T: Ei da, numai atât! N-am afirmat nimic altceva. Nici n-am spus că vreau să te cunosc, ci că sunt doar curios; vreau să văd până unde o să mergi…
B (acelaşi joc): Să merg, cu ce?
T (da semne de enervare): Iar începi? Să ştii că n-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite! Sunt calm, extrem de calm, când vreau. Şi acum vreau să fiu aşa!
B: A fost greu la început, nu?
T (surprins): Ce?
B: Cum ce? Să fii calm; să încerci să fii calm, să îţi impui să fii calm; să încerci să nu laşi în tine ghimpele, neliniştea, fluidul acela vâscos care te înconjoară din toate părţile căutându-ţi fisura pe unde să poată intra şi odată intrat, să te inunde. A fost greu să-l faci să treacă pe deasupra ca un fluid care nu udă anumite corpuri, ne lăsând nici o urmă a trecerii lui peste ele.
T (neliniştit): Aiurezi! Iar începi cu insinuările fără obiect!
B: Dacă sunt fără obiect, de unde ştii că sunt insinuări?
T (enervat): Lasă paradoxurile astea tâmpite! Eu nu am obiceiul să despic firul în patru! Poate că, într-adevăr, sunt pe aproape de dobitocul ideal. Îmi plac lucrurile clare. Nu mă pricep la subtilităţi. Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut.
B (îngânându-l): „Nu am timp de aşa ceva. Sunt atâtea alte lucruri de făcut…” (Serios) Îţi găseşti atâtea lucruri pe care, apoi, te convingi singur că trebuie neapărat să le faci! (Insinuant) Cunoaştem, cunoaştem… (Iar serios) E mai uşor să nu despici firul în patru, ci să îl „implici” – dacă se poate spune aşa – să îl înnozi de zeci de ori, să-l faci mai palpabil , chipurile, prin asta, să nu mai fie un mister firul ăsta atât de subţire la care te-ai gândi la un moment dat: ia uite cât de subţire e şi încă se mai poate tăia în patru, în opt, în nouăsutenouăzecişiopt…pe când înnodat e altceva: e gros, e consistent şi, în plus, nu-ţi creează nici nelinişti, nu te face să te gândeşti că dacă l-ai tăia în nu ştiu câte bucăţi s-ar putea ca până la urmă să nu mai rămâi cu nimic şi să îţi spui că degeaba l-ai tăiat, pentru că tot nu ai reuşit să-l cunoşti.
T: Recunosc. Ei şi?
B: Nimic altceva decât o constatare. Te supără?
T: Pe mine nu, dar mi-e milă de dumneata.
B (amuzat): Milă, de ce?
T: Pentru că eşti bolnav incurabil!
B (şi mai amuzat): Şi de ce, mă rog?
T: De senilitate! Când nu mai poţi gusta, pipăi, vedea, mirosi, auzi ca lumea, îţi mai rămâne ceva; într-adevăr „ceva” care pentru voi ăştia ajunşi ca dumneata se pare că e totul: vă mai rămâne să vă faceţi „înţelepţi”, să începeţi să „simţiţi” totul cu ajutorul raţiunii, să faceţi tocmai ce mă acuzi că fac eu, însă altfel. După ce aţi tăiat firul în nu ştiu câte mii de bucăţi şi a dispărut, îi negaţi existenţa pentru că nu mai puteţi să-l simţiţi „raţional”, l-aţi omorât; pentru că nu mai este pentru voi nimic altceva decât un fir tăiat în mii de bucăţi şi pe care recompunându-le, obţineţi din nou firul, dar lipsit de viaţă, şi atunci spuneţi foarte satisfăcuţi de voi înşivă: acesta este un fir şi nimic altceva, ne observând că de-acuma e ceva mort, inexpresiv. Pe când noi, eu, poate nu-l despicăm, îl înnodăm, însă nu pentru ne e frică că n-o să-l mai simţim, ci tocmai pentru a-l simţi mai bine!
B: În vorbe, în vorbe, tinere! Cel puţin la tine. Pentru că oricât ai înnoda firul ca să-l poţi gusta, pipăi, vedea, etc. pentru a-l „simţi” mai bine, dincolo de toate astea mai este „ceva” care nu ţine nici de vedere, auz şi altele asemenea şi, cu atât mai mult, de raţiune. Şi de care îţi e o frică imensă, instinctivă, animalică. Altfel eu nu aşi mai fi aici ca să te faci că nu mă cunoşti. De fapt, degeaba îţi zic „tinere” pentru că tu eşti, oricum, mai „bătrân” decât mine. Mie ar trebui să-mi fie milă de tine dacă aş mai putea, cum zici tu, să mai simt, ca lumea, ceva!
T (neliniştit): Ei aş!
B: Te minţi, te minţi singur! Cum te minţi şi când spui că nu mă cunoşti! Încerci să prinzi neliniştea într-o formă cât mai stabilă, cât mai îngroşată, cât mai „raţională” şi „inteligibilă” ca să scapi de ea şi te minţi că vrei să o „simţi” cât mai bine! Dovada? Eu sunt dovada; şi faptul că refuzi cu încăpăţânare să mă recunoşti!
T (din ce în ce mai neliniştit): Iar începi? De ce m-ai ales tocmai pe mine? Sunt eu mai breaz decât alţii? Am stea în frunte? Ţi-a spus cineva că nu o simt, că încerc să nu o simt, că nu vreau s-o accept…(îşi dă seama de ceva) nu că nu vreau s-o accept, altceva am vrut să spun…
B (râzând): Cald ! Cald ! Cald !
T (încercând să-şi revină şi să pară muşcător): Ei na, am ajuns să ne jucăm acum!
B: Parcă până acum ce am făcut? Tu ai început, eu continui.
T (acelaşi joc): Vrei o trotinetă? Ştii, la noi pe stradă stă un puşti, care e în clasa a doua. Într-o zi, văzând că bunică-său, pensionar, care citeşte tot timpul ziarul şi nu are altceva de făcut decât să-l trimită să-şi facă lecţiile, a oftat: „Of, de-aş ieşi mai repede la pensie să mă trag toată ziua cu trotineta….”
B: Începi să devii sarcastic şi inteligent. Sau încerci, ceea ce, s-ar părea, e tot una. Şi aşa zi: de la bătrâneţe la copilărie nu-i decât un pas; întrebarea e: îl faci, trebuie să-l faci când vine timpul şi eşti încă lucid, sau te opreşti? Ei, vezi că ne înţelegem? De fapt e şi normal, doar ne cunoaştem de atâta timp.
T (vădit neliniştit, dintr-odată mai mult decât înainte): Nu, e de-a dreptul idiot că stau de vorbă cu dumneata! La revedere! Sau, mai bine, încă o dată: du-te dracu’! (Întoarce spatele hotărât. După câţiva paşi începe să şovăie şi apoi, parcă împotriva voinţei sale, se întoarce. În tot acest timp Bătrânul l-a urmărit calm, zâmbind, nici măcar curios, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întâmpla).
T (furios): Poftim, m-am întors!
B (zâmbind, calm): Văd.
T (acelaşi joc): Ştiai, nu?
B (idem, moale): Poate…
T (din ce în ce mai furios, căutând să se calmeze): Ştii de ce m-am întors? (Ezitare, apoi prinde ideea din zbor) Ca să-ţi spun o poveste. Ştii, povestea aia – care, de fapt, nu-i o poveste, ci o tâmpenie – aia cu ideile; puţine, da fixe. N-o fi ea prea originală, nici ca tâmpenie măcar, dar dumnitale ţi se potriveşte!
B: Iar începi să te apropii! Cald! Cald!
T (din nou scos din calmul aparent pe care reuşise să-l capete. Vădit neliniştit, făcându-şi singur curaj): Da mai termină odată!
B (fără să-l ia în seamă): Sunt într-adevăr unilateral! (Nu acuzator, constatativ) Dar vina nu-i a mea, ci a ta care m-ai conceput aşa şi n-ai vrut să mă vezi până când n-am ajuns aici.
T (este din ce în ce mai neliniştit dar şi mai atras de cele ce-i spune Bătrânul)
B (glumind): Iartă-mă că-ţi plătesc cu aceiaş monedă: asta-i cum ar fi chestia aia cu tatăl propriului tău tată care, la rândul său, e fiul tău şi cumnatul surorii tale care, şi ea, e fiica fiului propriului tău tată. Logic, nu? Ca şi logica ideilor fixe, de altfel. Poate, până la urmă, reuşesc să te conving, cu logica asta, că totuşi mă cunoşti.
T (chinuit): Recunosc, recunosc orice, dar lasă-mă să plec.
B (moale): Te ţine cineva aici? Ne-am întâlnit doar „întâmplător”, „întâmplător” ca de altfel de atâţia ani de când ne cunoaştem şi de când nu mă saluţi; treci pe lângă mine şi nu-mi dai nici o atenţie. Te-am pus eu, astăzi, să te opreşti? Te ţin eu, acum, aici? (Poruncitor) Hai, pleacă!
T (nu se urneşte).
B (ton de uşoară imputare): Vezi că nu vrei să pleci? Vezi că acum, cu toate că te temi – şi numai eu ştiu cât te temi de momentul ăsta – ai totuşi nevoie de mine, eşti nevoit să mă recunoşti? A venit şi clipa asta! Nu-i vina mea. Tu ai vrut-o, ai făcut tot posibilul ca ea să vină !
T (copleşit): Doamne, de s-ar termina mai repede!
B: Ai spus ceva?
T (strigă): Doar atât: de s-ar termina mai repede!
B: Să se termine, ce? A, înţeleg, înţeleg… Ai avut atâta timp răbdare şi tocmai acum te grăbeşti? Uite, eu nu mă grăbesc deloc , pentru că tot aia e!…Când îţi sună ceasul, atunci… Până atunci, oricât ai vrea, degeaba….(Confidenţial) Crezi că pe urmă, ştii când: după ce vei scăpa de mine, o să-ţi fie mai uşor? Te înşeli! Cu mine, cel puţin, te obişnuiseşi şi eram destul de comod pentru tine. Nu te deranjam deloc pentru că mă ştiai „acolo”, pus bine undeva. Îmi cunoşteai toate tabieturile şi, în plus, îţi devenisem atât de familiar încât, fără să te prefaci, nici nu mă mai vedeai. La început, într-adevăr, a fost altfel. Îţi aminteşti?….Erai mic – vre-o trei, patru ani – când ţi-am apărut prima dată în faţă. Eram în spatele oglinzii. Stăteai şi te uitai pierdut în ea şi deodată am apărut eu! Atunci mă născusem! Ai spart oglinda vrând să pui mâna pe mine şi ce te-ai mai speriat când ai văzut că nu m-ai prins!
T (coborând în el însuşi): Da, îmi amintesc… Deci tu erai atunci! Şi cât am mai plâns după aceea şi cât te-am mai căutat şi ce frică mi-era că totuşi te voi găsi!… Nu ştiam că mă joc cu focul şi că e mai bine să nu-l aprind, să nu te mai caut!… Simţeam doar, simţeam asta, dar nu ştiam încă!… Asta am învăţat-o mai târziu.
B: Da, mai târziu, când ai învăţat – aparent – să fugi de mine cu toate că nu puteai s-o faci deoarece eram tot timpul împreună cu tine şi oricât ai fi încercat era degeaba. Şi tot degeaba încercai să mă şi distrugi…Ca atunci, ştii când, când cu ei doi: el şi cu fata aceea…
T (reluând vorba din gura Bătrânului):….când a apărut el, al treilea şi mi-a furat-o…da în parcul acela, chemat de ei, atras de ei, simţeam că trebuie să fie acolo amândoi… şi cele două statui între care eram aşezat la distanţă egală: una reprezentând renunţarea, supunerea în faţa unui „ceva” căruia nu i te poţi împotrivi pentru că e din afară şi nu-l cunoşti – erai tu; cealaltă reprezentând efortul de rupere de tine însuţi, de revoltă îngenunchiată, care vibra cu atât mai mult în degetul mare şi în genunchiul piciorului stâng şi în talpa celui drept prin contactul dureros cu pământul care le ţinea şi le împingea în sus în acelaşi timp…. şi eu care nu mă puteam smulge dintre cele două statui… şi aerul care vibra, îl simţeam cum vibrează, cum se transmite prin el fluidul venit de la ei: fluidul lui, puternic, autoritar, dominator şi în acesta diseminat, dispersat, insinuat, fluidul ei… şi ruperea dureroasă, carnală, a tălpilor mele de asfaltul aleii, urcându-mi paşii spre ei, odată cu statuile, cu mine şi cu tine la distanţe egale; simetrice aceste statui faţă de mine cel rupt în două: o parte în tine – abandonul, acceptarea neliniştii, statuia din stânga; o parte în mine – revoltatul, statuia din dreapta – într-un singur trup amândouă… şi ei se sărutau, se sărutau prin mine, el o săruta prin mine; sau nu, eu o sărutam prin el şi ea îmi răspundea mereu prin el… El, El, El…mereu El între mine şi ea: eu de o parte şi ea de alta şi mereu El, al treilea, la mijloc!… de ce trebuise să apară el între mine şi ea?… şi încă, înainte, aceeaşi întrebare în legătură cu ea: de ce trebuise să apară ea şi ceea ce se numeşte „dragoste” pentru că nu şti cum să-i spui altfel: „bucurie”? , „chin”? … Şi atunci te-am spart, statuie a neliniştii, am vrut să te sfărâm pe tine în ea! A triumfat revoltatul, statuia din dreapta! Credeam că am reuşit să te înving! Şi am reuşit să mai câştig încă una din bătăliile date cu tine, dar nu războiul…
B (ca un ecou): Nu războiul…De atunci ai început să nu mai vrei să mă recunoşti! După aceea însă, când convins c-ai scăpat de mine, ţi-am râs în nas! Ştii tu când…
T (speriat): Nu, asta nu, nu vreau să-mi amintesc! Nu vreau!
B: Nu tu îţi aminteşti, ci eu! Eu trebuie să-mi amintesc, acum când mai am atât de puţin… era atunci când…
T (reluând vorba din gura Bătrânului):…când mă săturasem să mai cred în ceva…. nu mai credeam în nimic… decât în mine însumi…. şi NIMICUL ăla din afară a început încet, insidios, pervers să mă apese până a ajuns la o presiune imensă… care tindea să mă anuleze…să mă reducă chiar la NIMIC …. în numele cui? …al raţiunii …al unei raţiuni ce călca în picioare Raţiunea … făceam ceva pe ceva pe ea, dar făceam şi pe mine de frică…mai mult pe mine decât pe ea… o frică iraţională …de nedescris… ca un ultim orgasm izbăvitor…implozie…. erai tu care mă zdrobeai…
B (triumfător): Atunci am învins eu, recunoaşte! Ai închis ochii – ca şi acum – şi te-ai aruncat în braţele mele! Eram gata să câştig definitiv, să te distrug pentru toată viaţa, să te fac să curgi în mine, să devii inform pentru totdeauna din cauza rigidităţii exterioare, care realiza efectul invers înăuntru: împrăştierea în „de ce-uri” fără răspuns…
T: Da, dar n-ai câştigat!
B: Nu a fost meritul tău, ci slăbiciunea mea! Te-am crezut prea repede învins şi apoi te-am scăpat iar din mână şi iar ai încercat să nu mă mai vezi! Ştiai că nu poţi scăpa altfel de mine!
T (de data asta el triumfă): Aici a fost greşeala ta capitală! Ai crezut că încerc să nu te mai văd, dar n-am făcut-o! Am VRUT să nu te mai VĂD, atâta timp cât nu voi putea să te VĂD altfel: palpabil, să te pot înţelege! Am început să te lucrez, să-ţi dau formă şi tu nici nu bănuiai măcar lucrul ăsta, încercând mereu să mă loveşti pe la spate, crezând că te-am scăpat din vedere, cum ai încercat şi atunci, în vara aceea, la mare când era să mă înec…şi ce stupid erai când nu reuşeai şi nu puteai înţelege de ce nu reuşeşti…şi cum mă mai distra mutra ta imbecilă!
B (brusc luminat): Deci asta era!? Acum înţeleg multe!… (Răzbunător) Ei şi, crezi că mi-a prins rău? Uită-te la mine cât de liniştit sunt acum!… În schimb tu…tu eşti într-o stare mult mai rea decât atunci când ai spart oglinda aceea, oglinda aceea din copilărie, mult mai rea! Eu, în curând, voi ajunge ACOLO, dar tu? Tu ce vei face după ? Hai, spune! Şi pentru că tot a venit vorba, am să-ţi mai spun ceva, un mare secret, un secret legat de două şanse ce ţi s-au oferit de a scăpa atât de mine cât, mai ales, de tine. Şi ce frică m-a apucat atunci şi pe mine că n-ai să le ratezi! Măcar una din două. Dar le-ai irosit pe ambele. Şi a treia, acum pot să-ţi spun, nu se va mai ivi!
T (extrem de interesat): Ce tot bălmăjeşti acolo? Ce şanse?
B: Prima ţi-a fost o dată la munte. Nu părea a fi nimic extraordinar. Dar Totul era Extraordinar… atunci când urcai pe munte…. concentrat, fixat în fiecare punct al urcuşului. Şi odată ajuns sus orice reprezentare a unei realităţi dispăruse. Nu exista nici trecut şi nici viitor. Numai Prezent. Şi Tu nu mai erai şi nici Eu. Era numai acel PREZENT şi nimic altceva… A doua a fost la mare… dar altă dată, nu când erai să te îneci. Într-o dimineaţă liniştită cu un soare roşu tăiat la mijloc de orizont…încremenit de atâta roşu…toate încremeniseră ….şi micile valuri pline de sânge…şi vântul plângând de atâta încremenire şi neputinţă… Iar nimic extraordinar. Dar Totul era, din nou, Extraordinar… eu dispărusem…. te pierdeai în Tine. În Marea calmă, nesfârşită. În Tine era Totul. Şi tu erai peste Tot. Erai doar ecoul ecoului unui dangăt de clopot blând ucis în ruga de seară a Mării înfiorând Câmpia….
T (enervat): Aiurea! Nu-mi amintesc nimic…
B: Aşa sunt şansele acelea: odată ratate să nu-ţi mai aduci aminte de nimic…
T (scos de-a dreptul din sărite): Da mai termină odată, bătrân smintit! N-ai vorbit o viaţă întreagă cât meliţi acum!
B: De ce să termin? Nu m-asculta dacă nu vrei. (Începe să vorbească mai mult pentru sine) Eu simt nevoia să vorbesc, să mă ascult… Atâta timp cât mă mai aud încă, ştiu că mai sunt. Apoi… Vreau să merg până la capăt, lucid…Noi, bătrânii, care am ajuns până aici suntem obligaţi să mergem până la capăt, să ne ţină puterile până ACOLO…
T (s-a mai calmat): Îţi vine uşor să vorbeşti! Acum e uşor pentru tine, e bine, nu ? (Brusc revoltat) Dar eu, eu ce să fac? (Cu ură) Învaţă-mă! Hai, spune! Eu te-am făcut ceea ce eşti, eu te-am adus până aici, eu te-am izolat din MAREA NELINIŞTE, am împietrit o parte din EA, am făcut-o să sclipească material, diamantin, în tine, schimbând mereu jocul de lumini pe diferitele faţete pe care le-am şlefuit cu migală…şi EA n-a mai curs şi a căpătat formă şi conţinut dens prin tine…şi tu, acum, eşti liniştit şi împăcat cu tine însuţi cum sunt doar anumiţi bătrâni care mor exact atunci când trebuie, când, de fapt, au încetat să mai existe ajungând la echilibrul total şi final. Mie-mi datorezi toate astea, fără mine n-ai fi nimic din ce eşti acum, sau, mai bine zis, din ce o să fi în curând ! (Amar) Ai puţină recunoştinţă, ce dracu’!
B (ca şi când nu l-ar fi auzit): Să mă ţină puterile până ACOLO…
T (speriat): Hei, Bătrâne!
B (se trezeşte pentru o clipă): Cum, ce ai zis?
T (prinzându-l de rever, aproape de faţa acestuia): Eu te-am făcut aşa, eu te-am adus până aici! Nu poţi pleca fără să-mi spui, nu mă poţi fura!…
B (îşi pierde din nou luciditatea, reîncepe ca o litanie): Să ajungi închis în tine, egal din toate părţile, la forma aceea perfectă care conţine cel mai mare volum dintre toate corpurile cu aceiaşi suprafaţă… corpul aproape perfect, corpul aproape rigid…doar un pas, ultim pas, până la aceste două limite… şi apoi…(îl străbate un fior) liniştea!
T (a cărui agitaţie a început să crească şi, odată cu ea, frica): Hei, Bătrâne, nu mă auzi? De ce te pregăteşti de plecare? N-a venit încă clipa! (Rugător) Bătrâne, mă auzi? Răspunde!…Nu poţi pleca încă!
B (deodată cu o energie de care nu l-ai mai putea crede capabil) Nu, nu mă mint…liniştea…nu m-am minţit niciodată şi n-aşi vrea tocmai acum… liniştea… dacă aş ştii că o fac, aş termina-o mai repede!….
T (revoltat): Nu se poate! Doar pentru fiecare lucru trebuie să existe o formă, ceva pe care să-l poţi înţelege…. Şi mările şi oceanele, oricât ar fi de mari, au o limită, ştiu că există această limită, ştiu că au NIŞTE maluri, undeva, departe, dar le au!…Şi chiar NIŞTE ăsta, atât de vag, are în el ceva concret, cuprinzând terminaţia…. Şi până şi INFINITULUI, cât e el de infinit, i s-a găsit o formă sub care să-l poţi pricepe, simbolic măcar… Până şi copiii îl ştiu, îl învaţă la şcoală, îl desenează încă înainte de a merge la şcoală sub formă de opt cu codiţă – o mâţă culcată, căzută în somn adânc uitând să mai şi respire – fără să ştie măcar că se joacă cu INFINITUL, îl au în mână, palpabil, pentru că dacă ar şti, i-ar suprima şi ei codiţa aceea inofensivă din desenele lor care poate fi totuşi generatoare de nelinişti, prin care mâţa se poate scurge din forma perfect rotunjită - două cercuri lipite… Trebuie, trebuie să poţi înţelege orice, orice lucru, ca să nu te mai temi de el…şi pe tine, Bătrân neputincios, te-am adus până aici ca să te pot înţelege. Ştiu că cea mai mare şmecherie a Diavolului este să te facă să crezi că nu există. Însă tu eşti aici, exişti, Diavol bătrân. Nu poţi pleca încă! Nu te-am înţeles!…
B (continuă litania cu voce scăzută): Şi când voi ajunge ACOLO va fi bine, atât de bine! Corpul rigid…corpul perfect… corpul rotund….sfera!….liniştea…. (vocea i se pierde din ce în ce mai mult) şi apoi… nu va mai fi APOI, nici INAINTE, nici ACUM, nici…
T (revoltat, cu ură): Stai hoţule, hoţ infam, nu mă lăsa! Stai, nu duce cu tine tot! Eşti înţelept şi ştii atât de bine LUCRUL ACELA! Tu însuţi ai spus-o; eşti unilateral, eşti întruchiparea ACESTUI LUCRU, a ACESTEI CERTITUDINI, chiar dacă ea nu e adevărată! Ce vorbesc? Simt că-mi pierd minţile! Nu se poate să nu fie adevărată, nu-i aşa că nu se poate? Spune că nu se poate!… Doar e ceva palpabil, pe care îl poţi înţelege! Dovada eşti tu, tu care exişti! Nu există alt adevăr!…Spune-mi LUCRUL ACESTA, CERTITUDINEA ASTA CARE EŞTI TU! Atâta doar!… Nu-ţi cer mult, o nimica toată pentru tine. Spune-mi! (Îl scutură) Spune-mi!
B (fără să-audă, schimonosit brusc. Se pare că se trezeşte. Cu ultimele puteri încearcă să strige fără să izbutească ): Nu! Nu!…Îl văd, abia acum îl văd!… Ah, cum am greşit!……. Cum m-am minţit!… Factorul acela… INSTABILITATEA…. TREIVIRGULĂPAISPREZECE….FRACŢIA NEPERIODICĂ… Fără sfârşit… Ah! (Dispare)
T (sincron în gesturi cu Bătrânul, absolut sincron, reproduce sfârşitul acestuia).
Copilul (apare în fugă speriat): Nene, Nene, unde eşti? (Tânărul, buimac, nu mai ştie de el. Copilul îl vede,  se repede şi-l scutură) Nene, Nene, de când te caut! În sfârşit te-am găsit! (Plânge)
T (absolut dezorientat) Ah, Bătrâne! (Dă cu ochii de Copil; îl apucă de mână bucuros) Tu eşti, Bătrâne ? Ştiam că n-ai plecat, nu se putea să pleci! (Strânge mâna Copilului).
C (plânge mai tare): Mă doare, ce faci?
T (acelaşi joc): Acum e bine… aşa e bine… te simt… n-ai plecat….eşti lângă mine…n-o să pleci, nu-i aşa? (Strânge mâna Copilului şi mai tare)
C (ţipă)
T (trezindu-se brusc, i-a dat drumul Copilului): Tu?! Cine eşti?
C (plângând mai molcom): Mi-era frică, ştiam că eşti aproape şi nu te găseam! Mi-era frică…Dar acum te-am găsit!…
T (revoltat): Şi el, el unde e? Unde s-a dus? De ce te-a trimis pe tine în locul lui? (Îl scutură pe Copil cu ură) Sunteţi complici, las-că ştiu eu! Vă bateţi joc de mine! De el am nevoie, nu de tine! Unde e?
C (ţipă): Lasă-mă!
T (din ce în ce mai agitat. I-a dat drumul Copilului) De ce toate astea? De ce? Iar s-o iau de la început când totul părea atât de clar? Şi de unde s-o mai iau şi încotro? Mai pot, mai e omeneşte posibil? (Către Copil) Răspunde! Răspunde, n-auzi?!
C (speriat de data aceasta nu de acţiunile şi de vorbele Tânărului, ci de ceva din afară) Auzi?! (i-a dispărut şi plânsul din cauza fricii) Mi-e frică…se aproprie! …Vine!…Nuuu! (Îşi pune mâinile la urechi)
T (reproduce de data aceasta jocul Copilului).

*
După căderea cortinei. Din fundal, vocea Bătrânului: Copile, acum nu ştii, dar vei avea două şanse! Dar numai două!

1.

Precum mierea în albine

Şi-o să ne iubim o dată

- Ivăr ce deschide-o poartă -

Şi-o să ne iubim atunci

- Fânul printre dinţi de furci -

Şi-o să vrei să mă-nfăşori

- Ploaie învelită-n nori -

{Ivăr ce deschide-o poată

Fânul printre dinţi de furci

Ploaie învelită-n nori}

{Şi-o să ne iubim o dată

Şi-o să ne iubim atunci

Şi-o să vrei să mă-nfăşori)

Şi mă voi sfârşi în tine

Precum mierea în albine

2.

Ø

&! Marea se-albeşte

de atâta dorinţă

patul - nedesfăcut

îmi baţi în fereastră

cu părul de alge

iubito &!

!& Iubite

eşti sarea

dizolvă-te-n

mine !&

ø!

Vorbele

putrezesc

nu şi cuvintele-n

Logos

foşnind

mătăsos

3.

Absenţa

Niciodată să
nu părăsiţi
golul
absenţei
unei
anumite
femei

Copii
- nenăscuţi -
peste ani
vor întreba

Unde e
Mama ?

Aici,

nu simţiţi
parfumul ei
inconfundabil
care persistă ?

*

Sunt bune şi
cuvintele la
ceva...

Când îţi pătrund
- mii, miliarde de
mii de ace-n
toţi porii -
otrăvindu-te
cu
frumuseţea
absenţei


4.
Dulce e drogul

 & Dulce e drogul clipelor de suspans &
& Te lăfăi aromitor în patul aburind de noi doi &
& Prădătoare de clipe înşelătoare printre care te-ai strecurat pândindu-mă veşnic atentă în lentoarea ta felină torcând alene dezmierdător de fiecare dată după ce ţi-ai lins buzele!

5.

Duios şurub

Vei şti când trenul va intra în gară
ducând duios şurub din Amsterdam
iar liliacul răsfirat pe scară
va îngâna suav epitalam
căci bobii vor cădea cu tonuri pale
iar amintirea va foşni în stins ungher
înşurubând în bolta frunţii tale
cel mai cumplit şi candid giuvaier

6.

De dragoste

I.
Ce vrei să-ţi spun iubito
nici tu nu ştii
cum am uitat şi eu
că exişti
cum ai uitat şi tu
că nu exist
cum n-am existat amândoi
când ne întâlneam
şoptindu-ne cuvinte
de dragoste
şi ne sărutam fără
să fim acolo



Grafică de Florin Pucă

II.

Dar merg acuma pe stradă
şchiopătând din când în când
ca să fiu recunoscut
am încărunţit amândoi
şi ne sprijinim unul de altul
m-ai ajuns din urmă
formăm un singur corp
cu două capete
cu două mâini
laterale
cu un singur picior
la mijloc
cu două cârje
în părţi
semănând atât de bine
unul cu altul
încât nu ne mai
recunoaştem

7

Euridice

Se schimbă vremea - osia-n Centaur
roteşte lin, egal şi monoton
iubita mea cu părul nins cu aur
să îmbrăcăm veşminte de molton

Eşti pregătită? Hai să trecem pragul…
auzi deasupra iarba foşnind blând ?
să închinăm acuma supuşi steagul…
pornesc cu părul tău în faţă luminând

8

Trandafirul coasei

Să ne iubim - Prinţesă - sub stelele ce ard
Azi Prinţul rătăceşte într-un cotlon pierdut
Cometele-n derivă mai spun că l-au văzut
Jucând cu universuri posibil biliard

În lumi ce oglindite şi paralele curg
Noi vom pieri - Prinţesă - sintagme de candoare
Ne-or hăitui-n desişul din nesfârşitul rug
Cuvinte-n versuri stranii - lungi câini de vânătoare…

Şi poate amintirea acelui Prinţ nebun
Ne va ascunde - calmă - sub clipe moi de vis
Când îngerii la cazne sublime ne supun
Cătând infernuri tandre în stinsul paradis

Cât trandafirul coasei luceşte fără fard
Să ne iubim - Prinţesă - sub stelele ce ard

9

Mai ştii…

Şi iar în orăşelul stins în iarbă
Viţei de abur - boturi de cais
Prin corzi de bacarale mă întreabă
De ce suflarea umedă-am ucis?
- Au scos copite moi dintre pahare
Mă sună insistent la telefon
Din mijlocul noianului în care
Înţeapă acul cecuri pe plafon -

Dulapul a trosnit încet - motanul
Când leneş s-a întins pe aripi dus -
Plutesc în băi de-aramă cu toptanul
Irozii verzi cu poalele în sus
Şi orologii moi în troli de ore
Înving concentric timpu-ncremenit
- Irozii verzi învârtejiţii în hore -
Cu ei de mână iarăşi ai venit

Îngenunchiaţi rostim un Tatăl Nostru
- Mai ştii, iubito, razele de fân
Când ne jucam pe seară popa prostu
Cum înfloreau atunci râzând pe sân? -

 

10

Intermezzo

Ne întâlneam în supermarket.
Ea avea ochii gri-aurii.
Şi avea….
vorbele nu m-ajută.
Eu aveam (întotdeauna)
în mână o pungă cu
Royal pentru
pisici sensibile…

Apoi n-a mai venit….

Ultima dată - în vis -
am văzut-o într-o
livadă de vişini
din buze curgându-i
puroi de rubine

şi atunci m-am îndrăgostit
iubind-o
crâncen
răzbunător
pentru crima
de aş fi păstrat
puritatea în pârg

11

În biblioteci fantaste

Căci ne-am ascuns Prinţesă în spaţiul neştiut
Ce îşi găseşte locul adânc între cuvinte
Precum singurătate unui poem pierdut
Prin înţelesuri clare dispare şi ne minte

Şi-n biblioteci fantaste când îngerii prin cărţi
Topologia morţii o-ntind acuma vastă
Încolăcite viperi simţim cum ne adastă
Când Prinţul rătăci-va pe-nscrisul unor hărţi
Pierzându-se-n desişul întregului prin părţi
Sub care vag tresare iubirea noastră castă

12

Prin

Să îţi îndoi genunchii plini de lene
într-un mister fecund şi solitar
când jertfa se uneşte pe altar
cu timpul ce se-ntoarce-n el alene

Prin trupul tău – duios mărgăritar
încremenesc poveştile elene
şi spaţii-ncremenite iar tresar
când îţi îndoi genunchii plini de lene

13

Atât (Din ciclul „Dragoste în fel şi chip”)

Din nou acest miros de pepeni proaspeţi
mă va găsi iar bucuros de oaspeţi
urmând firesc masacrul de cireşi
când pe-nserate tainic ai să ieşi

Şi-atunci Magistrul ce-i plecat haihui
va pogorî în noi absenţa lui
şi-atât de singuri – singuri doar în doi
se-aprinde cerul, cerul peste noi

 

14

Priviri

Ţi s-au dilatat pupilele
mi-ai prins privirea
privirea ta mă urzică
precum sânii tăi
când îţi ating sufletul

15

Din iubire

Cândva mi-am plimbat mâna
peste

ochii adumbriţi de gene întoarse-n supliciul plăcut de a-i proteja/
buze măiestrite - pictor care-a murit de dragoste pictându-le/
lebăda gâtului încătuşată pervers cu lăţişoare/
sânii cruzi de aur - ce urzicau/
pântecele tatuat
- şarpe încolăcindu-se descolăcindu-se ce se pierdea în pubis/ jucându-se/ înfiorat înfiorând/ alintându-i cârlionţii -
şoldurile curgând molatec/
eliberate din/
strâmtoarea de amforă a mijlocului/
coapsele ascunzând umbra de catifea
- mângâiere-a fructului în pârg
crisalidă ce-aștepta să moară
desfăcându-se-n flutur cu aripi încă tremurânde ce presimţeau
zborul oferirii -
pulpele alungindu-se leneş pierzându-se-n gleznele fin strunjite…..

suflet explozia liniştii în tăcere

Acum mângâi golul aerul prinde formă
te întrupezi mereu din iubire.

16

Viol consimţit

Nimic nu poate fi
mai frumos
decât
violul consimțit
al unui
câmp de
narcise după ce

am făcut

dragoste

Umbra noastră
mai rătăceşte
un timp

Ne regăsim
în oasele
ce se dizolvă
în rugăciunea
mută
a florilor
ce au plecat
capul

17

Ovidiu mi-a zis

Dacă ne-am întâlnit
sigur da nu
poţi să mă uiţi nu
poţi Ovidiu mi-a
zis te-a zărit

iernile frigului curgeau
în mare invocaţia mea
zar aruncat rămas pe
muchie în echilibru/

 

stabil

Într-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele:  exista un cerc restrâns de hiper-super dotaţi şi un hiper-super computer. La care hiper-superii şi aşa mai departe erau singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de întrebări de ale căror răspunsuri, date de calculator, depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a început să alimenteze, într-o veselie, hiper-superul cu o grămadă nesfârşită de bancuri. Pe care obişnuia să  le spună cui vrea şi cui nu vrea.  De aceea fusese poreclit „Bufonul”.  După ce a ghiftuit bine maşina, a hotărât că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei întrebări:  

1. De unde vin bancurile (având în vedere că nu reuşise să identifice sursa lor, ele circulând flokloristic, din gură în gură)? 

Răspunsul 1: Sunt de origine extraterestră. 

2. În ce scop sunt spuse? 

Răspunsul 2: Sunt teste la care este supus animalul „om” pentru a se vedea cum reacţionează ( aşa cum oamenii testează pe „cobai”, de regulă şobolani de o anumită specie, tot soiul de chestii). 

3. Dacă se va afla răspunsul la primele două întrebări, ce consecinţe vor apare în legătură cu „omul”? 

Răspunsul 3: Se va renunţa la acest tip de texte şi se vor inventa altele. 

* 

De atunci, nici un animal „om” n-a mai putut spune bancuri. Fiind astfel identificaţi  adevăraţii bufoni ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor cu care părea a fi  înzestrat doar  „omul”, fiindu-ne inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care nu ni s-a luat şi nici nu avea cum pentru că provenea din interior,  a fost de a produce calambururi. 

La bancuri – glume spontane – se râde sănătos; uneori în hohote. 

La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem. 

* 

Din aceste cauze, care n-ar fi imposibil să apară la un moment dat, prefer bancurile. Şi detest calambururile. 

Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste. 

Bancurile  -  „jocuri de limbaj”.  În care concluzia (subînţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism  care să  demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provoacând un râs  din toată inima. 

Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan”.  Koan care, atunci când eşti pregătit, îţi provoacă un imens hohot homeric, interior. Eliberator.

   Glosă pe marginea «Matricei stilistice» a lui Blaga                 (Conexiuni, nr. 38, mai 2008)

"Gândirea şi practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depăşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină… ca un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă…. Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întâlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntâlnită până acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsând în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spaţiu beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amândouă o dată." (Daniel Sur, 'A treia cale', NOEMA, vol. IV, 2005)

*

Autohtonismul (curentele acestuia: Semănătorism, Poporanism, Gândirism), Dacismul şi Ortodoxismul sunt numai puncte de vedere particulare pe baza cărora poate fi caracterizat contextul cultural românesc. Matricea stilistică, propusă de Blaga şi particularizarea ei sub forma Spaţiului mioritic este un punct de vedere integrator, care  include pe cele menţionate anterior şi nu numai. În plus, el se dovedeşte - aşa cum se va sugera - şi suficient de flexibil şi extensibil pentru a putea îngloba noi determinări.

*

"Ipoteza, la care vom recurge pentru a lămuri anume fenomene stilistice, este că inconştientul uman atribuie spaţiului structuri şi forme determinate în asemănare cu indeterminaţia şi plasticitatea capricioasă a spaţiului şi timpului pe planul sensibilităţii conştiente" (Blaga, Trilogia culturii). Aceasta este ipoteza de bază de la care autorul pleacă pentru a forja conceptul de «““Matrice stilistică»»». În acest sens, se arată că o comunitate care locuieşte, din timpuri străvechi, într-un anumit areal geografic, reflectă, în inconştientul său colectiv, anumite caracteristici topografice ale arealului respectiv, precum şi caracteristici sociale şi religioase, de ordin istoric tradiţional, ale comunităţii respective. În acest mod ia naştere un areal geocultural care înglobează, în inconştientul colectiv al comunităţii respective, nu numai caracteristicile geografice şi de mediu ci şi tradiţiile. Arealul geocultural este numit de Blaga «““Matrice stilistică»»».
 

A spune că un arealul geocultural este identic cu un areal geografic, constituie nu numai o simplificare inacceptabilă, ci un mod absolut eronat de a identifica un astfel de areal. În plus, un factor deosebit de important ce caracterizează o «““Matrice stilistică»»», este timpul psihologic al unei comunităţii geoculturale. În paranteză trebuie amintit că timpul psihologic al unui subiect uman, individual sau colectiv, nu se identifică niciodată cu timpul fizic. El, timpul psihologic, este un rezultat al unui tipar de percepţie subiectivă, format de-a lungul istoriei, pe baza complexului de factori care formează tradiţia. Astfel, o «“Matrice stilistică»» devine un complex spaţio-temporal colorat şi individualizat de tradiţie. "Teoria noastră despre orizontul spaţial [şi temporal] al inconştientului…explică întâi - de ce în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste culturi cu sentimente spaţiale [şi temporale] diferite, şi al doilea - de ce în peisaje, de conformaţii şi profiluri cu totul diferite, poate să se menţină indefinit în timp o cultură de o unică şi permanentă viziune spaţială [şi temporală]" (Blaga, op. cit.). Iar cele spuse anterior sunt ilustrate de exemplul Ardealului: "În căutarea exemplelor nu trebuie să mergem mai departe decât până în Ardealul nostru…În acest peisaj, de mari focare şi dense interferenţe spirituale, poporul saxon [care s-a format ca unitate/comunitate geocultuală în alt spaţiu geografic n.m. G.M.] rezistă de sute de ani alături de cultura populară [autohtonă] românească" (Blaga, op. cit.).

*

Din particularizarea Matricei stilistice la specificul românesc, rezultă ceea ce Blaga numeşte «Spaţiul mioritic».
 

Caracteristicile «Spaţiului mioritic» sunt identificate plecându-se de la doina populară. "Doina posedă, ca fundal…plaiul. Plaiul, adică spaţiul cu anume posibilităţi ritmice: un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zare închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept şi vale la infinit….Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului ondulat….Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş" (Blaga, op. cit.). Şi, mai departe, apare un important factor de tradiţie socială, cel al transhumanţei, care se îmbină organic cu peisajul ondulat: "Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, include nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient" (Blaga, op. cit.). Pe baza acestui citat precum şi din comparaţia pe care Blaga o face între fermele occidentale (din Elveţia) - de un urbanism şi industrialism «tradiţional» («tradiţional» care pare a nu se întinde dincolo de Evul Mediu n.m., G. M.) - şi satele româneşti - păstrătoare de tradiţii ancestrale (care, probabil - aproape sigur - nu se vor pierde nici prin transformările cerute de momentul actual n. m., G. M) - apar cu pregnanţă, în matricea «Spaţiului mioritic», elemente certe de autohtonism. Un autohtonism însă mult mai de substanţă decât cel promovat Semănătorism şi Poporanism, care rămân la aspectele superficiale ale unui anumit specific naţional. În ceea ce priveşte Gândirismul cu accentele sale Ortodoxiste el va transpare din latura religioasă a «Spaţiului mioritic», aşa cum se va arăta în continuare.

*

Din «Matricea stilistică» a «Spaţiului mioritic» nu putea lipsi dimensiunea temporală specifică.
Blaga identifică trei tipuri de timp psiho-cultural, puternic marcate de tradiţia religioasă (Blaga, op. cit.):

1. Timpul-havuz;
2. Timpul-cascadă;
3. Timpul-fluviu.
 

Dintre acestea, interes deosebit îl prezintă, din punctul de vedere al «Spaţiului mioritic», timpul-havuz şi timpul-fluviu. "Timpul-havuz este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelenţă spre viitor…Timpul-havuz, de exemplu îl întrezărim ca fundal sau perspectivă secretă a culturii şi religiei ebraice" (mesianismul). El pare a fi specific şi creştinismului catolic şi protestant, deschise constant spre progres şi înălţare spre divinitate. Timpul-fluviu îşi are accentul pe prezentul permanent….Prezentul, de ieri, de astăzi, de mâine, e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient". El este specific, după Blaga, creştinismului ortodox, deci şi «Spaţiului mioritic». Este o aşteptare continuă ca divinitatea să se reveleze. "Ortodoxia a adoptat…părerea că credinţa trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec". În acest mod, în cadrul Spaţiului mioritic, este inclus şi valorificat Ortodoxismul, într-un mod mult mai profund şi organic decât cel propus de Gândirism. Revenind la timpul-fluviu, un astfel de timp pare a fi specific - deşi Blaga nu menţionează acest lucru - şi culturii Extremului Orient de care autorul  nu este străin (conform lui Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, cap. Structuri antinomice la Blaga şi accepţia indiană a metaforei). În acelaşi timp însă, în contextul cultural al Extremului Orient , se regăseşte şi timpul-havuz, de ascendenţă spre Divinitate.
 

Aici apare un lucru extrem de interesant, şi care demonstrează caracterul deschis, integrator, al «Matricei stilistice», în general şi al «Spaţiului mioritic», în particular. Şi anume că, deşi Blaga ia în considerare numai melosul popular românesc (doina şi balada), în «Matricea stilistică» a «Spaţiul mioritic» se poate include organic şi plastica sculpturală a stâlpilor de pridvor sau de biserică din folclorul nostru care conduc la ideea «ascensionalităţii» spre Divinitate. Ascensionalitate specifică religiei monoteiste precreştine din spaţiul Carpato-Dunărean Traco-Dacic-Getic, în cadrul căreia, prin jertfă umană se trimiteau soli la Divinitatea Supremă: Zamolxe. Avem şi aici ocazia să constatăm caracterul mult mai profund în care Dacismul poate fi integrat în Spaţiul mioritic, comparativ cu modul superficial în care este privit un astfel de Dacism de către Vasile Pârvan prin opoziţie cu caracteristicile trace. Şi poate, în acest caz – cel puţin aparent -  «Spaţiul mioritic» ar trebui să capete o altă denumire. Cel puţin aparent, dacă nu am putea interpreta acceptarea senină a morţii, de către ciobanul mioritic, drept o auto - jertfă umană în vederea comuniunii cu Divinitatea. Iar o astfel de ascensionalitate îşi găseşte cea mai fericită expresie în Coloana infinitului a lui Brâncuşi (Sergiu Al-George, op. cit., cap. Comentarii indiene la opera lui Brâncuşi). Coloană a infinitului care «înalţă» «Spaţiul mioritic» ondulatoriu de pe orizontală, pe verticală, unind, în fiecare punct al prezentului continuu, Cerul cu Pământul, formând astfel un şir infinit de cruci într-o nesfârşită rugă. În acest mod, spaţiul nostru cultural pare a tinde spre o sinteză a Occidentului cu Extremul Orient (având în vedere şi poziţia noastră geografică) şi astfel spre un început de manifestare universală a specificului culturii noastre. Universalitate ilustrată, începând din secolul trecut, de un Brâncuşi şi Eliade.

*

Ar fi interesant de cercetat modul în care s-ar putea integra, în cadrul specificului «Matricei (noastre) stilistice», «balcanismul» (mult mai apropriat geografic - ca, de altfel, întreg «orientalul-mijlociu» - decât «extrem-orientalul»), mergând pe filiera, deschisă în creaţia cultă, de Anton Pan, ajunsă la maturitate prin cei doi Caragiale (Ion Luca şi Matei) şi Ion Barbu şi continuată de Leonid Dimov, Şerban Foarţă şi Mircea Cărtărescu. În acest fel s-ar putea explica şi universalitatea pe care a căpătat-o opera lui Eugen Ionescu.

  Încercare asupra spiritului ştiinţelor actuale*           (Conexiuni, nr. 35, februarie 2008)

Precum altădată G. Bachelard  (“Noul Spirit Ştiinţific” si “Filosofia lui NU” ), colectivul de autori, savanţi si cadre universitare , coordonaţi de un inginer, doctor in filosofie, îsi propune evidenţierea Spiritului Ştiinţelor Actuale si o noua Filosofie: a lui Ba .

       Sinergia grupului este potenţata de un filosof, G. G. Constandache, al cărui discurs oferă demersurilor particulare o platforma comuna si o coerenta superioara. Datorita lui, contribuţiile prezentate la reuniunile stimulatoare din Centrul de Studii pentru ştiinţele de Graniţa au fost strânse intr-o carte care se citeşte cu plăcere si folos. Sintetizând şi, volens nolens, simplificând, putem spune ca el vede in particula respectiva trei nuanţe ale negării. Una aparţine inovatorului, care spune “ba da “ !  scepticilor care-l descurajează , încercând sa-l convingă de inutilitatea efortului. Alta este a criticului, care refuza sa se lase păcălit , emiţând un vocal “ba nu !“ . In sfârşit , a treia aparţine integratorului, care face sinteza dintre fragmentele disparate ale adevărului , susţinând “ba una, ba alta”.

    Atenţia autorilor a fost îndreptata îndeosebi asupra unei definiţii pentru ştiinţele de graniţa si a evoluţiei rezultatelor din ştiinţele cognitive. Problema definirii sau cel puţin a caracterizării aşa-numitelor ştiinţe de graniţa este încă de rezolvat, deşi aceste ştiinţe funcţionează de mai mult timp. Degeaba veţi căuta in dicţionare  o definiţie in acest sens . Ea nu exista, pur si simplu. Interesul pentru ştiinţele cognitive începe cu noutatea abordării procesului de cunoaştere si culminează cu abordarea tot mai tehnica a conştiinţei . Originalitatea lucrării, pe care o recomand, constă in corelarea problemelor ştiinţei ( de exemplu, privind graniţa dintre cunoaştere si conştiinţa) cu o perspectiva filosofica inedita.      

De aceea , cartea se înscrie împotriva curentului, ca o ambarcaţiune bine condusa care vrea sa urce firul apei. Ea opune paradigmei dominante, cu graţioasa dezinvoltura , un “ba” nuanţat.

           De aceea , cartea se înscrie împotriva curentului , ca o barca bine condusa care vrea sa urce firul apei. Ea opune paradigmei dominante, cu graţioasa dezinvoltura, un “ba” nuanţat. Într-adevăr, lumea subiectivă

romane un mister incognoscibil, caci aparţine unui alt plan  al existentei, cel transcendental sau spiritual, care nu aparţine pentru moment ştiinţei, ci doar culturii.                                                          

* Coordonator  G.G. CONSTANDACHE   “FILOSOFIA LUI BA“ ,   Editura AMALTEA ,Bucuresti 2007

     Pornind de la o definiţie: automanipularea         (Conexiuni, nr. 33, decembrie 2007)

 O definiţie a "inteligenţei", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu ştie unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem două contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând şi noi parte. In fond, orice tradiţie culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate… te condiţionează, manevrându-te (şi ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare"). Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reuşit să te detaşezi de ambele puncte de vedere pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuşi, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alţii.

       Practic, atunci când ai scăpat de orice condiţionare/manipulare, pentru unii cel puţin, se pare că "auto-manipularea" dispare în măsura în care pot avea senzaţia Sacrului, indiferent de Religia instituţionalizată căreia îi aparţin. Pentru că iată ce spune Petre Ţuţea: 'Nu existã aceastã libertate imanentã pentru cã el însuşi [Kant] mãrturiseşte în Critic Raţiunii pure: "Douã lucruri au mişcat deopotrivã sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea şi legea moralã din mine". Spune cã el e propriul sãu legiuitor şi stãpân. Lucru la care eu am fãcut aşa: pârţ! Aşa e el legiuitor şi stãpân, cum sunt eu popã aici în cartier. Cum sã fi legiuitor şi stãpân într-un univers în care eşti înlãnţuit?…..Ştiţi dumneavoastrã unde e omul, în imanenţã, absolut liber? Într-o bisericuţã de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte despre mistere, de taine şi se lasã învãluit de ele ca şi credincioşii'. Iar spusele lui Ţuţea pot fi generalizate pentru oricine intră într-un locaş de cult, fie el biserică creştină, moschee, sinagogă, templu, etc. şi poate intra în comuniune direct cu Sacralitatea, sau macar indirect, prin intermediul unui "sacerdot" cu har, indiferent de ce religie ar fi acesta pentru că din acest motiv are harul de "sacerdot" - tocmai pentru a depăşi o anumită "religie" (instituţionalizată) căreia, din întâmplare (şi numai din întâmplare), îi aparţine şi îi slujeşte. Cum, de asemenea, se pare ca se poate avea direct "sentimentul/senzatia" Sacralitatii si in alte locuri privilegiate cum ar fi varful unui munte, malul unei mari sau ocean, o campie inflorita, etc...