Conştienţă: Trei ipostaze                 (Conexiuni, nr. 40, iulie 2008)

(I) Sceptică

1.

„Scepticismul este
facultatea
de a opune
datele simţurilor
datelor gândirii;…
[astfel oprind
aprobarea
se ajunge] la
liniştea sufletească”

Sextus Empiricus

2.

Un drum cu două benzi
În sensuri opuse
el stă pe linia ce
le desparte
cu faţa spre
nici una din ele
cu coada ochiului
drept
priveşte la
dreapta
cu cea
a ochiului stâng
la stânga
se-ntoarce cu
180 de grade
priveşte la fel
vehiculele circulă tot
ca-nainte…
se duce pe copcă
liniştea sufletească…

3.

El are un scop precis
să nu aibă nici un scop
dar uneori mai visează…
visează atât de frumos
că-l apucă
o bucurie nebună …

4.

Aseară o vede pe Ea
ar vrea să-i spună ceva
dar n-apucă
El şi cu Ea
erau alţii
El nici nu era….

5.

N-a auzit de moarte şi viaţă
vede cum unii-alţii
dispar şi apar
Îl apucă o mirare tâmpită…

6.

Din (centrul) buricului
îi apare o sferă
creşte creşte creşte
Învăluindu-l
apoi altă
sferă-balon-ou
peste prima
şi aşa mai departe...
a amuţit de stupoare
nu plânge
nu râde
îşi ia zborul
din ele…

7.

În pauze
(care pauze?
cum care?
când stă!)
mai are voie
(nevoie)
să se destindă
(cu toate că-i
un perpetuum mobile
e-n asta vre-o contradicţie?
aiurea!)
atunci joacă
ce altceva
decât biliard
cu universuri
(din care există
şi nu )….

8.

Nimerind
într-o cârciumă
direct la etaj
coboară în sala de mese
o mulţime cu ochii-n tavan
stă pur şi simplu cu
gurile
larg-căscate
le face semn
ei parcă-l aclamă-n
tăcere
pe dracu'!
e-o sărbătoare
de surdo-muţi
ce cântă
(imnuri de slavă?!)

9.

Din El - se desface
pentru El – se-nfăşoară
în El - stă
iarăşi şi iarăşi şi iarăşi…
ultima dată când
şi-a amintit
că l-a pus
«Cineva»
să «iarăşi»
şi «iarăşi»
şi «iarăşi»
(şi peste tot)
i s-a ars circuitul
care fusese
programat să
se ardă
tocmai atunci….

  

(II) Pseudo-Zen

1.
Un nou discipol: Venerabile, am venit să mă iniţiezi.
Magistrul: Stai lângă mine trei ani!
…..
Discipolul: Au trecut trei ani şi..
M: Mai ai rădare trei luni!
……
D: Au trecut cele trei luni…
M: Mai rezistă trei săptămâni!
……
D: De ajuns! Plec…
M: După atâta timp ce mai contează trei zile. Apoi poţi face orice. Fiind un om de onoare, chiar şi să te sinucizi….

*
Şi, în a treia zi, Discipolul, în timp ce-şi făcea harakiri, s-a iluminat. 

 

(III) Realistă


1.

Mă uit în oglindă
mă priveşte
cineva
care rânjeşte
deşi nu schiţez
măcar
un zâmbet

2.

Mă uit în oglindă
merg
în spate
eu însumi
dându-mi
şuturi

3.

Mă uit în oglindă
e plină de praf
întind mâna
s-o şterg
nu există
nici o
oglindă

 

 

   Glosă pe marginea «Matricei stilistice» a lui Blaga                 (Conexiuni, nr. 38, mai 2008)

"Gândirea şi practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depăşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină… ca un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă…. Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întâlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntâlnită până acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsând în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spaţiu beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amândouă o dată." (Daniel Sur, 'A treia cale', NOEMA, vol. IV, 2005)

*

Autohtonismul (curentele acestuia: Semănătorism, Poporanism, Gândirism), Dacismul şi Ortodoxismul sunt numai puncte de vedere particulare pe baza cărora poate fi caracterizat contextul cultural românesc. Matricea stilistică, propusă de Blaga şi particularizarea ei sub forma Spaţiului mioritic este un punct de vedere integrator, care  include pe cele menţionate anterior şi nu numai. În plus, el se dovedeşte - aşa cum se va sugera - şi suficient de flexibil şi extensibil pentru a putea îngloba noi determinări.

*

"Ipoteza, la care vom recurge pentru a lămuri anume fenomene stilistice, este că inconştientul uman atribuie spaţiului structuri şi forme determinate în asemănare cu indeterminaţia şi plasticitatea capricioasă a spaţiului şi timpului pe planul sensibilităţii conştiente" (Blaga, Trilogia culturii). Aceasta este ipoteza de bază de la care autorul pleacă pentru a forja conceptul de «““Matrice stilistică»»». În acest sens, se arată că o comunitate care locuieşte, din timpuri străvechi, într-un anumit areal geografic, reflectă, în inconştientul său colectiv, anumite caracteristici topografice ale arealului respectiv, precum şi caracteristici sociale şi religioase, de ordin istoric tradiţional, ale comunităţii respective. În acest mod ia naştere un areal geocultural care înglobează, în inconştientul colectiv al comunităţii respective, nu numai caracteristicile geografice şi de mediu ci şi tradiţiile. Arealul geocultural este numit de Blaga «““Matrice stilistică»»».
 

A spune că un arealul geocultural este identic cu un areal geografic, constituie nu numai o simplificare inacceptabilă, ci un mod absolut eronat de a identifica un astfel de areal. În plus, un factor deosebit de important ce caracterizează o «““Matrice stilistică»»», este timpul psihologic al unei comunităţii geoculturale. În paranteză trebuie amintit că timpul psihologic al unui subiect uman, individual sau colectiv, nu se identifică niciodată cu timpul fizic. El, timpul psihologic, este un rezultat al unui tipar de percepţie subiectivă, format de-a lungul istoriei, pe baza complexului de factori care formează tradiţia. Astfel, o «“Matrice stilistică»» devine un complex spaţio-temporal colorat şi individualizat de tradiţie. "Teoria noastră despre orizontul spaţial [şi temporal] al inconştientului…explică întâi - de ce în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste culturi cu sentimente spaţiale [şi temporale] diferite, şi al doilea - de ce în peisaje, de conformaţii şi profiluri cu totul diferite, poate să se menţină indefinit în timp o cultură de o unică şi permanentă viziune spaţială [şi temporală]" (Blaga, op. cit.). Iar cele spuse anterior sunt ilustrate de exemplul Ardealului: "În căutarea exemplelor nu trebuie să mergem mai departe decât până în Ardealul nostru…În acest peisaj, de mari focare şi dense interferenţe spirituale, poporul saxon [care s-a format ca unitate/comunitate geocultuală în alt spaţiu geografic n.m. G.M.] rezistă de sute de ani alături de cultura populară [autohtonă] românească" (Blaga, op. cit.).

*

Din particularizarea Matricei stilistice la specificul românesc, rezultă ceea ce Blaga numeşte «Spaţiul mioritic».
 

Caracteristicile «Spaţiului mioritic» sunt identificate plecându-se de la doina populară. "Doina posedă, ca fundal…plaiul. Plaiul, adică spaţiul cu anume posibilităţi ritmice: un plan limitat, înalt, scurs în vale, cu zare închisă, şi dincolo de zare iarăşi piept şi vale la infinit….Doina şi balada noastră au rezonanţa specifică a infinitului ondulat….Sufletul românesc, care se simte acasă la el numai pe plai, are un mers, care-i aparţine şi-l diferenţiază. Mersul acesta e un ritmic suiş şi coborâş" (Blaga, op. cit.). Şi, mai departe, apare un important factor de tradiţie socială, cel al transhumanţei, care se îmbină organic cu peisajul ondulat: "Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, include nostalgia plaiului. Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient" (Blaga, op. cit.). Pe baza acestui citat precum şi din comparaţia pe care Blaga o face între fermele occidentale (din Elveţia) - de un urbanism şi industrialism «tradiţional» («tradiţional» care pare a nu se întinde dincolo de Evul Mediu n.m., G. M.) - şi satele româneşti - păstrătoare de tradiţii ancestrale (care, probabil - aproape sigur - nu se vor pierde nici prin transformările cerute de momentul actual n. m., G. M) - apar cu pregnanţă, în matricea «Spaţiului mioritic», elemente certe de autohtonism. Un autohtonism însă mult mai de substanţă decât cel promovat Semănătorism şi Poporanism, care rămân la aspectele superficiale ale unui anumit specific naţional. În ceea ce priveşte Gândirismul cu accentele sale Ortodoxiste el va transpare din latura religioasă a «Spaţiului mioritic», aşa cum se va arăta în continuare.


*

Din «Matricea stilistică» a «Spaţiului mioritic» nu putea lipsi dimensiunea temporală specifică.
Blaga identifică trei tipuri de timp psiho-cultural, puternic marcate de tradiţia religioasă (Blaga, op. cit.):


1. Timpul-havuz;
2. Timpul-cascadă;
3. Timpul-fluviu.
 

Dintre acestea, interes deosebit îl prezintă, din punctul de vedere al «Spaţiului mioritic», timpul-havuz şi timpul-fluviu. "Timpul-havuz este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelenţă spre viitor…Timpul-havuz, de exemplu îl întrezărim ca fundal sau perspectivă secretă a culturii şi religiei ebraice" (mesianismul). El pare a fi specific şi creştinismului catolic şi protestant, deschise constant spre progres şi înălţare spre divinitate. Timpul-fluviu îşi are accentul pe prezentul permanent….Prezentul, de ieri, de astăzi, de mâine, e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient". El este specific, după Blaga, creştinismului ortodox, deci şi «Spaţiului mioritic». Este o aşteptare continuă ca divinitatea să se reveleze. "Ortodoxia a adoptat…părerea că credinţa trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec". În acest mod, în cadrul Spaţiului mioritic, este inclus şi valorificat Ortodoxismul, într-un mod mult mai profund şi organic decât cel propus de Gândirism. Revenind la timpul-fluviu, un astfel de timp pare a fi specific - deşi Blaga nu menţionează acest lucru - şi culturii Extremului Orient de care autorul  nu este străin (conform lui Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, cap. Structuri antinomice la Blaga şi accepţia indiană a metaforei). În acelaşi timp însă, în contextul cultural al Extremului Orient , se regăseşte şi timpul-havuz, de ascendenţă spre Divinitate.
 

Aici apare un lucru extrem de interesant, şi care demonstrează caracterul deschis, integrator, al «Matricei stilistice», în general şi al «Spaţiului mioritic», în particular. Şi anume că, deşi Blaga ia în considerare numai melosul popular românesc (doina şi balada), în «Matricea stilistică» a «Spaţiul mioritic» se poate include organic şi plastica sculpturală a stâlpilor de pridvor sau de biserică din folclorul nostru care conduc la ideea «ascensionalităţii» spre Divinitate. Ascensionalitate specifică religiei monoteiste precreştine din spaţiul Carpato-Dunărean Traco-Dacic-Getic, în cadrul căreia, prin jertfă umană se trimiteau soli la Divinitatea Supremă: Zamolxe. Avem şi aici ocazia să constatăm caracterul mult mai profund în care Dacismul poate fi integrat în Spaţiul mioritic, comparativ cu modul superficial în care este privit un astfel de Dacism de către Vasile Pârvan prin opoziţie cu caracteristicile trace. Şi poate, în acest caz – cel puţin aparent -  «Spaţiul mioritic» ar trebui să capete o altă denumire. Cel puţin aparent, dacă nu am putea interpreta acceptarea senină a morţii, de către ciobanul mioritic, drept o auto - jertfă umană în vederea comuniunii cu Divinitatea. Iar o astfel de ascensionalitate îşi găseşte cea mai fericită expresie în Coloana infinitului a lui Brâncuşi (Sergiu Al-George, op. cit., cap. Comentarii indiene la opera lui Brâncuşi). Coloană a infinitului care «înalţă» «Spaţiul mioritic» ondulatoriu de pe orizontală, pe verticală, unind, în fiecare punct al prezentului continuu, Cerul cu Pământul, formând astfel un şir infinit de cruci într-o nesfârşită rugă. În acest mod, spaţiul nostru cultural pare a tinde spre o sinteză a Occidentului cu Extremul Orient (având în vedere şi poziţia noastră geografică) şi astfel spre un început de manifestare universală a specificului culturii noastre. Universalitate ilustrată, începând din secolul trecut, de un Brâncuşi şi Eliade.

*

Ar fi interesant de cercetat modul în care s-ar putea integra, în cadrul specificului «Matricei (noastre) stilistice», «balcanismul» (mult mai apropriat geografic - ca, de altfel, întreg «orientalul-mijlociu» - decât «extrem-orientalul»), mergând pe filiera, deschisă în creaţia cultă, de Anton Pan, ajunsă la maturitate prin cei doi Caragiale (Ion Luca şi Matei) şi Ion Barbu şi continuată de Leonid Dimov, Şerban Foarţă şi Mircea Cărtărescu. În acest fel s-ar putea explica şi universalitatea pe care a căpătat-o opera lui Eugen Ionescu.

 

  Încercare asupra spiritului ştiinţelor actuale*           (Conexiuni, nr. 35, februarie 2008)

Precum altădată G. Bachelard  (“Noul Spirit Ştiinţific” si “Filosofia lui NU” ), colectivul de autori, savanţi si cadre universitare , coordonaţi de un inginer, doctor in filosofie, îsi propune evidenţierea Spiritului Ştiinţelor Actuale si o noua Filosofie: a lui Ba .

       Sinergia grupului este potenţata de un filosof, G. G. Constandache, al cărui discurs oferă demersurilor particulare o platforma comuna si o coerenta superioara. Datorita lui, contribuţiile prezentate la reuniunile stimulatoare din Centrul de Studii pentru ştiinţele de Graniţa au fost strânse intr-o carte care se citeşte cu plăcere si folos. Sintetizând şi, volens nolens, simplificând, putem spune ca el vede in particula respectiva trei nuanţe ale negării. Una aparţine inovatorului, care spune “ba da “ !  scepticilor care-l descurajează , încercând sa-l convingă de inutilitatea efortului. Alta este a criticului, care refuza sa se lase păcălit , emiţând un vocal “ba nu !“ . In sfârşit , a treia aparţine integratorului, care face sinteza dintre fragmentele disparate ale adevărului , susţinând “ba una, ba alta”.

    Atenţia autorilor a fost îndreptata îndeosebi asupra unei definiţii pentru ştiinţele de graniţa si a evoluţiei rezultatelor din ştiinţele cognitive. Problema definirii sau cel puţin a caracterizării aşa-numitelor ştiinţe de graniţa este încă de rezolvat, deşi aceste ştiinţe funcţionează de mai mult timp. Degeaba veţi căuta in dicţionare  o definiţie in acest sens . Ea nu exista, pur si simplu. Interesul pentru ştiinţele cognitive începe cu noutatea abordării procesului de cunoaştere si culminează cu abordarea tot mai tehnica a conştiinţei . Originalitatea lucrării, pe care o recomand, constă in corelarea problemelor ştiinţei ( de exemplu, privind graniţa dintre cunoaştere si conştiinţa) cu o perspectiva filosofica inedita.      

De aceea , cartea se înscrie împotriva curentului, ca o ambarcaţiune bine condusa care vrea sa urce firul apei. Ea opune paradigmei dominante, cu graţioasa dezinvoltura , un “ba” nuanţat.

           De aceea , cartea se înscrie împotriva curentului , ca o barca bine condusa care vrea sa urce firul apei. Ea opune paradigmei dominante, cu graţioasa dezinvoltura, un “ba” nuanţat. Într-adevăr, lumea subiectivă

romane un mister incognoscibil, caci aparţine unui alt plan  al existentei, cel transcendental sau spiritual, care nu aparţine pentru moment ştiinţei, ci doar culturii.                                                          

* Coordonator  G.G. CONSTANDACHE   “FILOSOFIA LUI BA“ ,   Editura AMALTEA ,Bucuresti 2007

 

      

     Pornind de la o definiţie: automanipularea         (Conexiuni, nr. 33, decembrie 2007)

 

 O definiţie a "inteligenţei", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu ştie unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem două contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând şi noi parte. In fond, orice tradiţie culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate… te condiţionează, manevrându-te (şi ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare"). Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reuşit să te detaşezi de ambele puncte de vedere pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuşi, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alţii.

        Practic, atunci când ai scăpat de orice condiţionare/manipulare, pentru unii cel puţin, se pare că "auto-manipularea" dispare în măsura în care pot avea senzaţia Sacrului, indiferent de Religia instituţionalizată căreia îi aparţin. Pentru că iată ce spune Petre Ţuţea: 'Nu există această libertate imanentă pentru că el însuşi [Kant] mărturiseşte în Critic Raţiunii pure: "Două lucruri au mişcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine". Spune că el e propriul său legiuitor şi stăpân. Lucru la care eu am făcut aşa: pârţ! Aşa e el legiuitor şi stăpân, cum sunt eu popă aici în cartier. Cum să fi legiuitor şi stăpân într-un univers în care eşti înlănţuit?…..Ştiţi dumneavoastră unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte despre mistere, de taine şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii'. Iar spusele lui Ţuţea pot fi generalizate pentru oricine intră într-un locaş de cult, fie el biserică creştină, moschee, sinagogă, templu, etc. şi poate intra în comuniune direct cu Sacralitatea, sau macar indirect, prin intermediul unui "sacerdot" cu har, indiferent de ce religie ar fi acesta pentru că din acest motiv are harul de "sacerdot" - tocmai pentru a depăşi o anumită "religie" (instituţionalizată) căreia, din întâmplare (şi numai din întâmplare), îi aparţine şi îi slujeşte. Cum, de asemenea, se pare ca se poate avea direct "sentimentul/senzatia" Sacralitatii si in alte locuri privilegiate cum ar fi varful unui munte, malul unei mari sau ocean, o campie inflorita, etc...
    Icoana ortodoxă - simbol şi transparenţă            (Conexiuni, nr. 31, octombrie 2007)

*
Arta plastică bisericească, în Ortodoxie, este Transcendentă.

În Catolicism ea devine hipnotică.

*

Fără a fi creştin ortodox practicant, ci prin tradiţia în care m-am născut şi, cu atât mai mult, nici teolog, iată cum "văd" eu lucrurile.

Când intru într-o biserică ortodoxă, dar şi când privesc icoanele pe sticlă care-mi creează, în casă, un spaţiu de linişte şi stare de bine, disting dubla funcţie a acestora: de simbol - văl (transparent) şi de depăşire a acestuia. De cele mai multe ori, rămân la "văl" care mă "învăluie" într-un mister binefăcător. Când, în rare şi fericite momente, vălul se destramă, misterul se adânceşte sporind de un număr infinit de ori şi apare o "înţelegere" imposibil de exprimat. Este "darul" şi "harul" icoanelor ortodoxe, mai ales a celor în stil bizantin, dar şi a celor "naďve" de pe la noi, prin "impersonalitatea" autorilor care şi-au imprimat-o în operă. In plus, coexistenţa simultană a mai multor surse de lumină care există pretutindeni şi nicăieri, poate destrăma, în clipe de graţie, "vălul" de care aminteam.

Cât despre reprezentările plastice catolice, ele sunt - mai ales în catedrale - aşa cum am spus, "hipnotizante". Mă "hipnotizează" autorul de geniu din catedralele italiene, în primul rând . Un Michelangelo, un Rafael, Leonardo… Inclusiv "tehnica" desăvârşită a acestora. Cu respectarea perspectivei, a "umbrelor", a "proporţiilor" etc., etc., etc.. Şi nu mai reuşesc să pătrund "dincolo". Autorul ia locul Divinului şi mă blochează.

*

Având în vedere tradiţia noastră (a românilor) ortodoxă, care ne-a "modelat", în mod specific, "percepţia" sacrului, consider că tendinţele "iconoclaste" din ultimul timp, de a elimina, de exemplu, icoanele din şcoli e, cel puţin, un mimetism prostesc în numele unor "principii" ce vizează "multiculturalitatea" (dacă nu cu mult mai mult). Şi asta, deoarece "iconicul" ortodox nu are nevoie de spaţiul unei catedrale catolice pentru a se manifesta. El poate apare şi în spaţii - să le zicem - "mirene". Iar "liniştea" , căpătată, de multe ori, printr-o percepţie chiar şi neconştietizată a privitorului, nu poate face decât bine. Sau în cel mai rău caz, când ea nu apare, nu se poate întâmpla nimic rău.

 
    Orgasm de un anumit fel                      (Conexiuni, nr. 28, iunie 2007)

1.

Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician şi/sau fizician-matematician, este descoperirea "singularităţilor". Acestea îi provoacă un fior, aşi spune, "orgiastic" (i.e. dionisiac [1] si nu apolinic [2]). Dionisiacul - in acest caz - tine de intuiţia matematica a stabilirii premiselor (citeşte: axiomelor) unei teorii si nu de logica apolinica a demonstraţiei (cum susţine Intuiţionismul [3]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier - am zice astăzi - sau o ridicare instantanee a şarpelui (energetic) Kundalini din chakra "Muladhara" (care se găseşte între organele sexuale şi anus), până în "Sahasrara" (care se află în creştet), cum afirmă Tantrismul.

"Inversarea timpului" în diversele puncte privilegiate (singulare) ale "Spaţio-Temporalităţii" einsteiniene a "Conului de lumină" , combinată cu "descrierea" matematică prin "Twistorii" lui Roger Penrouse [4], este un exemplu excelent de "orgasm" al unui fizico-matematician de marcă. In cadru caruia, "Timpul" merge spre viitor dar se şi întoarce în trecut.


2.

"Evidenţa", in cadrul unei demonstraţii matematice - alt tip de "orgasm" în jurul unei singularităţi" - este cel mai greu de "demonstrat". Si, de fapt, ea nu este, de loc, demonstrabilă. Cu toate ca, in cadrul unei perfecte, sofisticate şi îndelungi demonstraţii matematice, te trezeşti cu o sintagmă standard 'este evident ca…', care marchează un alt "orgasm" (simultan al matematicianului "pur" emiţător şi al matematicianului - tot "pur" - receptor). "Orgasm" care, de fiecare data este altul, inimitabil, unic (ca si cel ce apare atunci când sunt găsite axiomele unei teorii) . Care se ascunde sub aceiaşi formula standard: 'este evident ca…'. Apoi, demonstraţia îşi reia cursul (monoton), apolinic care se încheie, invariabil, cu Q.E,D.


3.

"Banalitatea", in matematica, nu are nimic de-a face cu "Evidenta". Prima este catalogată, întotdeauna, drept "trivială" (i.e. o "trivialitate" de genul 'cine este tâmpit şi nu înţelege, e treaba lui' - ca sa nu mă exprim eufemistic)


4.

Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca în cazul lui Ion Barbu, de exemplu (dar exemplele se pot înmulţi: Omar Kaim, Lewis Caroll şi alţii), nu apar diferenţe notabile faţă de cele expuse anterior. Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge la "singularitatea singularităţilor" de unde toate încep: un "Bing-Bang" cosmico-matematico-poetic. Şi din care "ţâşneşte" dimensiune unui nou univers, în expansiune infinită: UNIVERSUL POEZIEI: 'Un gând adus de raze şi curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!) / Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în Dumnezeu'; sau: 'Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.'; sau, încă: 'Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin trunghi tăiat spre lume?'. Univers al Poeziei din care autorul dispare pur şi simplu. Sau se ascunde ca şi Divinitatea care EXISTĂ dar nu ştim de unde s-o luăm. Jucându-se cu noi. Ştergându-şi urmele de pe nisipul deşertului din-naintea Creaţiei.



5.

Altfel procedează însă un Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /…./dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…'. El nu mai este nici apolinic şi nici dionisiac. Este, pur şi simplu, un sacerdot. Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic al turlei unei biserici şi ACOLO te lasă singur să ai REVELAŢIA; dacă eşti în stare; dacă nu, nu!


6.

Atât Barbu cât şi Blaga sunt Postmoderni. Cât despre postmodernişti…


7.

Daca in matematica şi fizica "pure" "banalitatea triviala" devine, prin descifrarea exprimata a sub-textului, o "vulgaritate", intr-un fel, acelaşi lucru se întâmplă - e adevărat, cu nişte excepţii notabile - şi cu postmodernismul. Cu deosebirea ca aici, de multe, foarte multe ori, desi se emit "banalităţi triviale", se găsesc suficienţi cititori care rămân cu "gura căscată"! Deoarece prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează "ce spui" ci "cum spui". Ca în situaţia următoare.


8.

Ci că într-un compartiment de tren cu navetişti se suie cineva care nu era din gaşca lor. Navetiştii, încep să spună câte un număr. De exemplu, '5' - râsete, '23' - râsete prelungite, '14' , râsete isterice, etc., etc., etc.. Individul nostru, interzis, (trezindu-se din "interzicere") îl întreabă pe cel de alături (care făcea parte din gaşcă): 'De ce rade lumea când se spune cate o cifra?' 'Pai, noi ăştia, navetiştii, ne cunoaştem atât de bine şi spunem, în fiecare zi, aceleaşi bancuri încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat şi spunem numai numărul bancului!'. Individul, străin de gaşcă, bagă la cap şi se apucă şi el sa se afle-n treabă spunând: '7!' - pauză; mai încearcă o data: '12!' - la fel. 'Asculta dom'le, numerele astea de le-am zis, nu sunt pe lista voastră de bancuri?' 'Ba da!' 'Şi atunci, de ce nu râdeţi?!' 'Ei, problema nu e numai sa spui un banc, ci şi cum îl spui!'. 

9. 

Chiar şi atunci când ştii "cum să spui" ceva în postmodernism, manierismul ciclării în jurul NIMICULUI a devenit, totuşi, o "banalitate trivială".

___________________
[1] Cf. Nietzsche: 'Naşterea tragediei din spiritul muzicii', 1872.

[2] Cf. Nietzsche, op. cit.

[3] Cf., de exemplu, Oskar Becker, 'Grunndlagen der mathematik' , 1963 sau Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', 1969, etc.

[4] Roger Penrouse, 'On the Origins of Twistor Theory',

 www.lucs.lu.se/People/David.de.Leon/Papers/LUCS58.html

 
Oniric                                                   (Conexiuni, nr. 27, iunie 2007)

Am visat că:

I

Era o tipă (mişto) - se mai întâmplă.
Care împletea o jachetă.
Atât de rapid, încât ghemul de lână se micşora aproape instantaneu.
'De ce împleteşti atât de repede?'
'Vreau să-ţi termin jacheta înainte să se termine lâna!'

II

Aveam în faţă un zid.
Prin care am intrat.
Şi în faţă era alt zid.
Prin care am intrat.
Şi…
După ultimul zid, prin care am intrat, în faţă mi-a apărut primul zid.
Prin care n-am mai putut intra.

III

Mă urcam pe un stâlp.
Extraordinar de înalt.
Când am ajuns în vârf, acolo era un afiş.
'Aici se termină stâlpul!'

IV

Îmi căram propriul sicriu în spate.
Şi, alături de mine, alţii la fel.
Pe poteci nenumărate, urcând spre un vârf de munte.
Când am ajuns sus, Acolo era un jilţ.
Gol.

V

Era cineva nevăzut.
Care mi-a spus: 'Vezi trandafirul ăsta? Va zbura!'
Şi nu l-am crezut.
Instantaneu, trandafirul a devenit fluture.
'Te condamn să predici, pe veci, în pustiul din tine.
Fără să poţi fi auzit
nici măcar de tine însuţi!'

VI

Eram într-o peşteră.
Deasupra - o ghicitoare.
Ei şi?
Şi…nimic!

VII

Eram undeva, într-un oraş.
Într-un parc, înconjuraţi de unii care-i păzeau - un grup.
De scheletici.
Care se uitau cu milă la mine.
Şi eu, la fel la ei.
Dintr-odată am privit de undeva, de sus.
Atât la ei, cât şi la mine.
Şi n-am mai ştiut
Cui să-i fie milă
de cine.

VIII

Eram într-o seră.
O floare pricăjită, într-un ghiveci, mi-şoptit: 'Ia-mă. Mă sfârşesc!'.
Acasă la mine a înflorit.

IX

Am numărat pân-la zece.
Mă jucam de-a v-ati-ascunselea.
Şi m-am trezit.

X

Tu, cititorule, îţi arătai fundul.
Din care îţi răsărise un morcov.
Iar eu eram iepure.
(Cu cititorii trebuie să te porţi bine.
Aşa-i în economia de piaţă.
De fapt, în visul meu, lucrurile s-au întâmplat invers: cititorul era pe post de iepure)

 

 
TQM (Total Tehnical Management), reclamă şi manipulare

                                                   (Conexiuni, nr. 26, aprilie/mai 2007)

La Toyota, lucrurile se petrec cam aşa: fiecare "human being" (robot "uman" cum ne place cu atâta satisfacţie bleagă să îl numim) de pe linia de montaj, în momentul în care observă un defect la produsul primit de la predecesor, spune "Stop!" procesului. Linia se opreşte. Se caută defectul, din aproape în aproape, uneori până la proiectare. Şi până când defectul nu este înlăturat, nu se trece mai departe. Şi asta, deoarece fiecare "co-worker" (denumire din ce în ce mai utilizată azi şi în Occident, dar fără acoperirea necesară pe acolo) consideră pe cel căruia îi predă ce a făcut el - drept client. Care trebuie servit exemplar. 

Ăsta, cred, este unul dintre exemplele cele mai sugestive care dezvăluie - măcar şi parţial - secretele managementului "KayZen" japonez (şi al boom-ului economic, întâi al Japoniei şi, mai de curând, şi al Chinei - urmează India care a început şi ea să se trezească din "contemplaţia" sa tradiţională, sătulă de atâta mizerie şi sărăcie pe lumea asta, tot căutând frenetic Nirvana aia mirifică de "Dincolo"). De ce "Kay" şi "Zen" ? - cu altă ocazie (pentru cei care nu mai au răbdare până atunci, îi trimit la 'Ky'zen - The Key to Japan's Competitive Succes' a lui Masaki Imai, McGraw-Hill Publishing Company, 1986 - carte "clasică" în domeniu). De aici a derivat "Managementul Total al Calităţii", precum şi "Managementul clienţilor" de care se face atâta caz acum peste tot, prin spaţiul nostru cultural (încă nu atât pe aici, pe la noi; ci prin alte părţi occidentale; şi tot în paranteză adaug că, la introducerea TQM-ului, a contribuit, în mod decisiv, Joseph Moses Juran – cetaţean amarican de origine română, născut la Brăila în 1904. In 1954 Uniunea Oamenilor de Ştiinţă şi a Inginerilor Japonezi l-a invitat pe J.M.JURAN să prezinte în Japonia o serie de conferinţe şi cursuri în domeniul controlului statistic al proceselor. Peste doua decenii Japonia urma să devină lider mondial al calităţii, după ce pusese bazele modelului japonez de Management Total al Calitatii prin dezvoltarea unor concepte, principii şi metode originale, dar bazate şi pe ideile şi cunoştinţele promovate de J.M.JURAN). 

Şi dacă sloganul "Let's make better thnings" al brendu-lui Philips şi-a mai adus aminte şi de 'Tratalul lucrului bine făcut' al polonezului T. Kotarbinsky, cu o floare nu se face primăvară. Deoarece aceasta s-a cam ofilit, fiind "integrată" în agresivitatea noastră (nu a românilor - vai de viaţa lor, că ăştia sunt mici copii în domeniu, ci a "marelui" Occident; vom vedea noi ce se întâmplă după ce, de voie, de nevoie,  ne-a adoptat, mai cu binele, mai cu răul, mama Euro-Atlantica!). Şi aceasta, pentru că…


*
"Proşti sunt pe toate drumurile !". Asta e premisa de la care pleacă Marketingul nostru de toate zilele. Iar ăsta (Marketingul) e "Arta de a-i găsi!". Cu TQM-ul mai e cum mai e pe aici, prin Occident. Pentru că, măcar lecţia asta a învăţat-o (cam cu greu) de la asiatici. Şi anume că, în loc să se propună "maximizarea profitului" mai bine e să se aplice "calitate maximă cu preţ minim", că profitul curge, apoi, de la sine. În schimb, când e vorba de clienţi, lucrurile se schimbă. Ăştia nu trebuie serviţi (exemplar). Ci trebuie manevraţi. Prin reclame. De o agresivitate din ce în ce mai subtilă şi virulentă. Cum, de exemplu, una (mare manageră de Marketing) la o publicaţie pe care o voi numi "X" (pentru a nu-i face reclamă, nici măcar negativă, că tot reclamă se cheamă), care s-a infiltrat şi la noi în spaţiul carpato-dunărean (nu ea, firma), l-a făcut şi pe subsemnatul să devină destul de idiot ca să se prindă în plasa oferirii unor premii de miliarde (lei vechi) apucând să se aboneze, pe şase luni, la revista lor de-a dreptul din undregraund-ul cultural ducându-se dracu' şi TQM-ul. Dar să revin la "cestiune". După ce respectiva manageră (de care vorbeam) a reuşit ca pe şase luni să mă facă să arunc, metodic, gunoiul care mi-l trimitea, nu mă mai scapă din mână. Şi, mai zilele trecute, aflu, plin de "surprize, surprize", că, nedormind toată noaptea, a găsit totuşi timp să viseze (transcedental). Iar dimineaţa, plină de o intuiţie iluminatoare, s-a şi repezit, direct din aşternut, şi l-a "extras" tocmai pe domnia mea din "baza de date", făcându-mă fericit că am ajuns aproape de potou. Intrând astfel în finala (sau semifinala) câştigării premiului cel mare. Dar, cu o singură condiţie: să cumpăr ultima producţie intitulată "Influenţa razelor de lună asupra galoşilor de gumă" pe care tocmai a fătat-o geniala editură pe care, cu succes, o reprezintă. Şi asta, în ciuda faptului că, agasat, am mai aruncat cu leişori dând nu ştiu câte telefoane ca să fiu scos odată din nenorocita aia a lor de "bază de date". Dar, nu contează. Că doar şi Romtelecomul trebuie să câştige (împreună cu editura X, că şi el ia, indirect, procent din telefoanele date de fraieri ca mine). Şi uite-aşa bussines-ul merge ca pe roate şi se dezvoltă ca o pecingine.


Şi, dacă mai suportaţi, iată încă o "manipulare". Învăţată dintr-un 'Tratat de manipulare' pe care scria, ca subtitlu: "ia-mă!. Şi chiar  l-am luat ! Prin urmare, cere, cuiva, pe stradă, o sută de mii (lei vechi) inventând o poveste lacrimogena cum că, dintr-o nefericită întâmplare, deşi bine înţolit, ai rămas, în Bucureşti, fără nici un chior în buzunar şi nu te poţi întoarce la dracu-n praznic de unde-ai venit. Dacă nu te va înjura, în cel mai bun caz îţi va întoarce spatele sau se va face că nu te-aude. Nu-i nimic !. Ţine-te de el scai. Şi cere-i, măcar, o ţigară. Sută la sută ţi-o va da. Ca să scape de tine. De fapt, asta şi voiai: o ţigară!


Data viitoare, vă voi cere un milion (tot în lei vechi). Şi-mi veţi acorda, sigur, timpul vostru de a mă citi. Că şi "The time is money". Şi pentru că proşti sunt pe toate drumurile.

 

 Anul (chinez al) iepurelui         (Conexiuni, nr. 25, martie 2007)

                    (din colecţia "Poveste postmodernistă")

În cultura literară care s-a înălţat în ultimii două sute de ani, întrebarea "este adevărat?" a cedat locul de onoare întrebării "ce este nou?"….Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele ca "ce este fiinţa?", "ce este realmente real?" şi "ce este omul?" cu întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, fiinţele umane, cu noi înşine?" ' (Richard Rorty)

Idei pot fi (şi sunt) multe… Dar, azi, timpul nu mai are "timp". O dată cu instantaneitatea informaţiei nu mai există timp pentru istorie. (Baudrillard). Iar dacă continuăm pe această linie pnână la 'Paroxistul indiferent' (tot Baurillard), atunci rezultă că suntem prinşi în capcana unei reţele infinit dimensionale. Care îşi schimbă, la limită, instantaneu configuraţia. Cu rupturi şi refaceri bruşte şi drastice. Fără păstrarea nici unui "invariant". Fiecare "nod - persoană / grup /comunitate / naţiune etc. " dacă nu dispare (şi nu se naşte), se schimbă la fel de instantaneu ca întreaga configuraţie a reţelei. Devenind, simultan, cauză şi efect în interacţiunea globală. Trebuie să "acţionăm" şi să ne mişcăm permanent. Pentru că eu, ca individ, prin tot ceea ce sunt, reprezint nimicul si perpetua mişcare a acestuia (pentru derutarea adversarului, sau mişcarea de supravieţuire a iepurelui daca vreţi, cel care aşi putea fi  după chinezi). Şi atunci, odată ce am intrat cu toţii în zodia chineză a "iepurelui" (deşi - se zice - că am fi intrat în cea a "porcului"), cum să mai avem timp de  "transcendenţă" şi altele asemănătoare atunci când suntem într-o pândă continuă; când de peste tot suntem încolţiţi de impredictibilitatea individuală şi colectivă; şi, în ultimă instanţă, de anihilare? Şi încă o schimbare. Fundamentală. Nici nu mai dispunem de "durată" ca să ne găsim vreun adăpost (de fapt, un astfel de adăpost nici nu mai există). În care să ne izolăm de tot ce înseamnă dezordine, certuri, indiscreţii, angoasă, zarvă şi ură, aşa cum se întâmplă cu "iepurii" din zodiacul chinezilor. 'E-atâta moarte între noi că nu putem, de ea, muri' (vorba cântecului). Prin urmare întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, fiinţele umane, cu noi înşine?" se transformă în imperativul 'trebuie, "instantaneu", să găsim "tot timpul" idei noi despre ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a supravieţui!'. Iar dacă unii mai intuiesc că în spatele acestui haos, să-l numim, patetic: "apocaliptic", se află un "păpuşar" non sau trans-uman sau dumnezeu sau, pur şi simplu divinitate sau adevăr sau cum vreţi să-i spuneţi, e treaba lor. Înseamnă că îşi permit luxul auto-anihilării cu liniştea cu care sinucigaşul îşi contemplă estetic propria moarte "în timp ce" se sinucide.

Presupunând că dacă ne…, totuşi, grija de întreaga umanitate, atunci ar mai trebui să comunicăm şi altora modul în care am reuşit să supravieţuim, absolut unic pentru fiecare în parte, până la un moment dat (presupunând că putem face aşa ceva post-mortem). Cum? Prin ' artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cântecele şi cărţile' (Rorty). Dar, în acest caz, orice idee, instantaneu implementată, trebuie să o supunem unei "distrucţii" (Heidegger), să o "deconstruim" (Derrida), tot instantaneu, pentru a face loc alteia noi care să ne asigure "continuitatea" în momentul imediat următor (fără "durată"). Adică ' Imaginaţia să consume la nesfârşit propriile sale artefacte' (Rorty). Dar de ce am mai face-o ? Pentru că, evident, o astfel de "transmitere" nu are nici un fel de eficienţă practică pentru alţii. Singurul sens rămânând cel "estetic" care, şi el, se auto-anulează.
 

 

            Brainstorming-torpilă         (Conexiuni, nr. 24, februarie 2007)

Primo tempo

Se povesteşte… Se povesteşte că în timpul celui de al doilea război mondial nemţii îi înnebuniseră pe americani cu submarinele. Care le torpilau, pe ne vé, vasele de război.

O ceată de deştepţi în ale războiului naval (azi, ca şi atunci, numiţi "analişti") pun mâna pe un amiral de-al lor (american). Şi se pun pe capul lui mai rău ca la un interogatoriu al unui terorist (de azi) - ei, nici chiar aşa !

Dacă îţi vine torpila din faţă (presupunând că observi, la suprafaţă, siajul ei când se aproprie) ce faci? Fac (nu fuk) manevra cutare a navei ! Dacă vine din spate? Fac manevra… Dacă vine lateral? Fac… Dacă vine pe partea ailaltă? Fac…Dacă vine oblic ? Dacă.. ? Fac… Dacă….? Fac… Dacă…? Fac… Dar dacă vine şerpuit, pe furiş, pervers şi nu ştii unde va lovi ? Exasperat, amiralul: urinez  pe ea!

Legenda spune că aşa au fost inventate jeturile subacvatice anti-torpilă. Iar şedinţele de tipul respectiv au căpătat numele de "Brainstorming-torpilă".

 Secundo tempo

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca în stare de stres să găsiţi, pur şi simplu, printr-un "insight" soluţia salvatoare ? Mie da. Şi chiar de mai multe ori.

În timpul unor sărbători de Paşti conduceam maşina spre mănăstirea Curtea de Argeş. Era un drum cu două benzi. Din faţă îmi venea un nebun cu 120 la oră. Din spate se angajase alt nebun în depăşire. Aveam şi eu cam 80 la oră. L-am observat, pe cel care mă depăşea, prea târziu ca să mai pot frâna şi să-i fac loc. Mi-a acroşat aripa din stânga faţă. Instinctiv am tras lin de volan spre dreapta şi m-am oprit, frânând încet, abia ciupind pedala, pe mirişte. În timp ce îmi reveneam din şoc, fumând o ţigară, am reconstituit "raţional" lucrurile. Dacă, atunci când m-a pocnit, aş fi tras brusc de volan stânga, probabil (sigur) aş fi pierdut controlul şi mă lua în bot cel din faţă. Dacă aş fi ţinut direcţia spre înainte şi aş fi frânat brusc, m-aş fi răsturnat. Dacă aş fi păstrat direcţia spre înainte şi aş fi frânat încet, poate scăpam. Dacă… Dacă….Dacă….Atunci de ce dracu' mai am nevoie de "raţiune" dacă toate astea nu mi-au venit în "minte" cu ajutorul ei instantaneu ? şi ACUM nu aş putea s-o utilizez decât post-mortem (presupunând că ar fi posibil)? - m-am întrebat (hamletian). A fost, pur şi simplu, o "oprire" a minţii ("raţionale") şi un "fash" absolut inexplicabil.  Şi asta în condiţiile în care, pe vremea aceea (dar nici acum), nu dispuneam de o maşină echipată cu tot soiul de senzori care să culeagă şi transmită, în 'timp real", diverşi parametrii unui cip. Iar acesta, automat, să ia decizia optimă în "condiţii de avarie". Pur şi simplu scurtcircuitându-l pe subsemnatul. Şi chiar şi atunci mă îndoiesc că nu s-ar fi ales totuşi soluţia cu menţinerea direcţiei de deplasare spre în faţă şi cu frânare uşoară. Care părea a fi "cea mai raţională" dar nu lipsită complet de riscuri.

 Terţio tempo

Şedinţele pe care azi le numim de "brainstorming" au fost "inventate" de nişte călugări budişti-zen. Şi asta cu cel puţin o mie şi ceva de ani în urmă.

Atunci s-au instituit şi regulile (pentru şedinţele standard).

1. Maximum 12 participanţi (de ce 12, nu ştiu nici eu şi nici specialiştii de azi).
2. Participanţii să fie de acelaşi rang social pentru a nu se inhiba unii pe alţii.
3. Tema să fie anunţată în prealabil.
4. În timpul şedinţei cel care ia cuvântul să nu-i contrazică pe ante vorbitori; poate însă prelua idei emise şi să le rafineze (ceea ce azi se numeşte "gândire laterală", sau "combinatorică", sau "analogică", etc. ) sau să emită idei absolut noi; ideile trebuie exprimate cât mai succint, fără a fi argumentate.
5. "Moderatorul" trebuie să fie absolut neutru; el dă, la început, cuvântul într-o ordine oarecare (de la stânga la dreapta, sau invers, sau cum îi vine chef); când lucrurile se precipită şi apare, să-i zicem, "sinergia", dă cuvântul aleatoriu celui care ridică mâna.
6. Şedinţa încetează atunci când începe să lâncezească, după ce a atins o intensitate maximă; şi asta se întâmplă cam după trei sferturi de oră.

Nu mă pot împiedica să nu observ că "maximul" unei şedinţe "standard" ar cam corespunde momentului în care se găseşte "soluţia" în cadrul unei şedinţe "torpilă" (pe care călugării budişti au avut lisa de imaginaţie să nu o inventeze); numai că în cazul "standard", aparent, nu mai este vorba de un stres în care să acţioneze "supraviţuirea" - dar asta este numai o aparenţă pentru că Zen-ul urmăreşte, de fapt, tot un fel de ceea ce am putea numi, greşit, "supravieţuire". Şi greşit deoarece, aici (în Zen), se urmăreşte doar prezentul/vieţuirea contninuu/continuă - instantaneitatea, fără "trecut" (ce-a fost, a fost, nu se mai poate "repara" şi, în plus, cunoaşterea nouă, creativă, nu înseamnă re-amintire a unor experienţe deja consumate care nu produc nici un fel de noutate "absolută") şi fără "viitor" (pentru că viitorul înseamnă "dorinţă" - deci acumulare de "karmă").

În plus, cu "mintea" mea "europeană" ştiu (acum) din studii statistice (pe baza unor lucruri "trecute" atunci când studiile respective s-au finalizat şi au fost publicate) că:

- Testele de "inteligenţă" pe baza cărora se stabileşte celebrul coeficient "IQ", urmăresc rezolvarea unor probleme cu o singură soluţie, dar cu căi multiple de aflare a acesteia; cei cu "IQ" ridicat găsind calea cea mai rapidă de rezolvare.
- Testele de "creativitate" (mai puţin cunoscute) urmăresc, în schimb, rezolvarea de probleme care admit soluţii multiple şi căi multiple de a ajunge la fiecare soluţie; iar cei cu "creativitate ridicată" găsesc, prin gândire "laterală" + "asociativă" + "analogică" + "combinatorică", soluţia optimă, precum şi calea cea mai directă de aflare a acesteia.
- Persoanele cu "IQ" ridicat au un indice scăzut de "creativitate"; în schimb, persoanele "creative" au un "IQ" mediu, dacă nu chiar sub-mediu.

Din cele de mai sus, trageţi singuri concluzia asupra "specializării" înguste, limitate şi limitative de care, încă, se mai face atâta caz în toate domeniile de activitate. Considerândându-se că cei ce posedă o astfel de "specializare" dau dovadă de "seriozitate", "perseverenţă" şi, în ultimă instanţă, de "competenţă". Şi nu pot acum să nu-mi vină în minte unii tâmpiţi geniali care au abilităţi ieşite din comun. Cum ar fi extragerea rădăcinii (pătrate sau nu) dintr-un număr cu nu ştiu câte cifre. Precum şi faptul că, un "specialist" de "excepţie" tinde, la limită, spre un tâmpit genial (cazuri, de multe ori, patologice).

Ce alege (şi ce poate) fiecare, e treaba lui. Ideal ar fi să "fim" nişte tâmpiţi geniali creativi. Dar, de unde nu e…asta e!

 The End

P.S. Cineva ar putea obiecta că, în cazul şedinţei "torpilă" (aia cu amiralul american), de fapt a fost vorba de o problemă cu o singură soluţie iar respectivul trebuie să fi avut un "IQ" ridicat. Aş putea demonstra, dar mi-e lene, că nu e aşa. Şi că, în cazul respectiv, ar fi existat şi alte soluţii de contracarare a torpilelor. Dar el a găsit-o pe cea mai eficientă, precum şi calea "instantanee" ("insight") de a ajunge la ea.

  

                    Fractal 1 (microroman) - fragment              (Conexiuni, nr. 21, noiembrie 2006)

     "Contemplate mirate la dottrina chi s'asconde sotto il velami degli versi strani" – Dante  - "Divina Comedie"

 

"Only the present, the <<here>>, the <<now>>, the <<this>> are real. Everything past is unreal, everithing future is unreal, everything imagined, absent, mental, notional, general, every Universal, whether a concrete Universal or an abstract one, is unreal….Ultimately real is only the present moment of Dependent Origination Law"  - 'A short treatis of Logic (Nyäya-bindu) ' by Dharmakďrti with its commentary ('Nyäya-bindu-ţďkä') by Dhrmamottara.

*

Aceeaşi aşteptare. Ca înaintea unui eveniment deosebit care trebuie să se întâmple. Ştii care se va întâmpla, dar nu şti când şi unde, în ce fel.

*

Camera de hotel: curată, confortabilă. Plină de fapte petrecute, prezente, viitoare. Toate PREZENTE.

Aceeaşi aşteptare. Ca înaintea unei mari bucurii sau…Ţigara, cafeaua. Timpul: la dispoziţia ta, sau tu la dispoziţia lui. Te trăieşte el, îl trăieşti tu? O anumită "plaje-marje" există. O anumită "plaje-marje"  de timp şi spaţiu în care te mişti. În care "liberul arbitru" se poate deplasa cu nonşalanţă. O nonşalanţă  controlată. O nonşalanţă pe care nu o şti "controlată". Pentru că altfel…sau atunci ai putea să…

Aceeaşi aşteptare a unor fapte petrecute, care se petrec, care se vor petrece şi care, toate, devin această aşteptare. Într-un prezent  continuu…

A trăi clipa. A trăi clipa ACUM. Un ACUM în care trecut, prezent, viitor se amestecă. Numai spaţiul curge, curge despletit…

*

Vaporul. Vaporul imens. Cu nouă etaje. De croazieră. Înconjurat de o ceaţă fumegoasă prin care soarele pătrunde anemic.

Grupuri de turişti sosiţi după o călătorie obositoare cu avionul. Acea oboseală dezorientată, dezorientantă. Oboseala drumului. Oboseala schimbării. Oboseala plăcută a unui început de vacanţă "în croazieră". Pe mare.

Au rămas în urmă, dar prezente, mereu prezente, zilele, spaţiul pregătirilor. Alergăturile între diverse cumpărături. Făcutul, desfăcutul bagajelor (mereu uit câte ceva). Controlul lor. Tipicar! Tocmai evanescenţa de care sufăr mă face să fiu tipicar. Până la oboseală. Nu pentru alţii. Pentru mine. Liste făcute, bifate, reluate. Cu adăugiri şi ştersături, inversări de priorităţi. Inversări a căror prioritate nu o mai ştiu. Pentru că se schimbă INSTANTANEU…

Deci vaporul şi noi, grupul, în faţa sa. Şi această ceaţă în port. Ceaţă care te pătrunde, te dizolvă, te aglutinează. Ni se spune că e un fapt rar (adică ceaţa) în acest port. Nu am timp să-mi observ prea bine colegii. Nici nu mă interesează de fapt. "Între". Starea marginală, relaxantă între realitate şi o altă "realitate". La fel de reală ca şi prima. Acea realitate ce mă cuprinde încet, încet când plec mai mult de acasă. Când plec în alt spaţiu. Sau când alt spaţiu vine spre mine într-un timp din ce în ce mai încetinit, până la suspendarea sa. Acea stare tranzitorie care mă face să "plutesc", deocamdată, între cele două realităţi, să mă las furat de acest "între".

*

Tânăr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul neasfaltat. Dus de un autobuz antedeluvian. Undeva într-un colţ pierdut de ţară. Pe un şantier petrolifer. (Întotdeauna mă atrag adâncimile. Şi, mai ales, fluidele. Fluidele negre, cu luminiscenţă puternică, specifică, tămăduitore - ultimul pas înaintea celei incolore, cutremurător de dureros extatice. Fluide abia bănuite la suprafaţă dar care, când le provoci, ţâşnesc cu forţă incomensurabilă). Cu o valiză în care, în afara lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio şi el antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca şi autobuzul ce mă hurducă, purtându-mă. Printre dealuri, pe drumul de ţară. Prăfuit. Ca pe un condamnat. "Ca pe un condamnat?". Nu ştiu de ce. Dar asta este senzaţia. Presentiment !? Strâns între ţărani cu opinci şi sumane care "vin de la Târg". Întreb: mai e mult de mers? Să fi matale sănătos…Limbă lată, dulce şi leneşă. Ar mai vrea să spună ceva. Să intre în vorbă. Se abţine cu un bun simţ firesc pe care îl bănui. Cu grija de a nu descoase. Dacă vrei, îi spui; dacă nu, nu. El nu întreabă. Te cercetează însă. Curios. Apoi, după un timp, începe să moţăie. Toropit de praf şi căldură. În hurducăturile autobuzului.

*

"Ivan Franko" - vasul pe care ne îmbarcăm. Vechi, în comparaţie cu altele - tot de croazieră - acostate în port. Vechi, dar confortabil. Mai confortabil decât cele noi. Pătrundem, în şir indian, pe scara care leagă cheiul de vas.  Pe scara care se clatină şi îţi produce o ameţeală. Plăcută? Neplăcută? La primul etaj al vasului, ghida ne aşteptă. În hol. Privire rapidă, panoramică: mocheta groasă, odihnitoare, culoare kaki. Uşi în stânga şi în faţă. Tot în stânga, pe perete, o hartă, în relief, a ţărmului mării. În dreapta - ghişeul dispecerilor. De fapt, cu aspect de bar. Elegant, placat cu lemn, cu o dungă de nichel. Luminat puternic. Funcţionara blondă, în uniformă, tânără - discută cu ghida noastră într-o limbă necunoscută. Ni se înmânează legitimaţii de acces pe vas.

*

În semiobscuritatea holului din hotelul în care aştern aceste rânduri - o siluetă zveltă. Păr pieptănat  gen  "Emanuelle Riva". Rochie în dungi: bej cu gris. Se aproprie lifturile. Sunt două. Amândouă vin la parter. Aştept în faţa unuia dintre ele. Ea, în faţa celuilalt. Al meu vine primul. O scurtă ezitare, apoi urcăm împreună. O văd acum bine. În lumina necruţătoare de neon: pudră groasă peste tenul fanat. O epavă care reintră, după lungi călătorii, în port.

*

Pe Ivanka o întâlnesc la fel de neaşteptat. În faţa liftului, în holul de la primul etaj al vaporului. Şi ne privim, fără nici un fel de reţinere, fără o vorbă, ca într-o vrajă. Adâncindu-mă în ochii ei. Verzi. Putrezi de un venin binefăcător care urcă dulce şi proaspăt din străfundurile slave. Pătrundem în lift, privindu-ne în continuare, uitând să apăsăm vre-un buton. Simultan, mâinile ni se întâlnesc - ca o mângâiere - pe tabloul de comandă. Are degete ne-sfârşit de lung şi de fine. Mâna îngustă, nervoasă., dar cu moliciuni nebănuite. Îşi  retrage încet degetele, ca o adiere - nu a mâinii ei - a aerului ce vibrează de câmpul ce-i înconjoară mâna. Vibrând, simt cum palpită acest câmp. Privindu-ne, în continuare, intens cu o durere şi deznădejde "fizică". Şi, dintr-odată - INELUL… pe arătătorul ei. Regăsire, pierdere…regăsire…Ca un strigăt mut - dincolo de tot ce se poate închipui. Suspendat. Suspendarea suspendării…De o intensitate fantastică…INELUL…Apăs butonul de oprire. Liftul încremeneşte în dreptul unui etaj - nu ştiu al câtelea.    Există, deci, o "ieşire". Şi ştiu că pot, este posibil, să "fug". Uşa se deschide larg. Ies încet, firesc, nu ca un hoţ. Ies, pur şi simplu, ca atunci când am ajuns la destinaţia prevăzută, neanticipată.

*

Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Găsesc rapid "Secţia". Secţia de foraj. Intru în baraca nenorocită, într-un coridor. Pe prima uşă din dreapta, pe o placă de tabla, vopsită în alb, scrie, cu litere negre "Şef de Secţie". Se uită la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - şeful de secţie, maistru rămas de la Societăţile Româno-Americane, dinainte de Război. Cu "Inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P… bleagă", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dumneata eşti şeful secţiei? Aprobă din cap. Mă prezint ca la Armată. Numele, prenumele - uit să adaug iniţiala tatălui. Am fost repartizat aici, de Ştefănoiu (inginerul şef). Se uită la mine îngustându-şi privirea. Ce, bă, ai venit să-mi iei locu'? Aţi ieşit ingineri, cu caşul la gură, habar n-aveţi de meserie şi vă treziţi în fruntea bucatelor, peste noapte şi noi…Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lună. Se roşeşte - coleric şi, probabil, alcoolic - până sub părul încărunţit. Solid, aproape de şaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordează   muşchii şi repet, detaşat, în batjocoră. Hai sictir…Dă să se scoale, masiv. Îl şi văd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumătate acoperit cu sticlă, spartă cealaltă jumătate. Vreau să-l ajut şi rostesc, a treia oară, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir…Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanşează o reacţie neaşteptată. Se destinde. Se lăfăie mai bine în scaun. Şi începe să zâmbească, apoi să râdă. Mut, mânzeşte. Ce mă înjuri, bă? Eu te-am înjurat? Şi stai dracului jos! Şi aşa, zii? Te-au repartizat şi tu ai venit ! Păi, dac-ai venit, stai dracului jos odată!…Mă aşez pe un scaun în faţa lui. Îmi împinge sub nas nişte terfeloage în care scria când am intrat. Ia şi uită-te. Sunt Rapoarte de foraj. Pe urmă să vi să-mi spui ce-ai înţeles. Cu Ştefănoiu o să stau eu de vorbă. Să-mi spună ce să fac cu tine. Se ridică şi pleacă…

*

În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă cum numai unele nopţi întârziate din vară în toamnă pot exista, şi în care luna îşi face de cap. Adorm târziu şi mă aflu în acea stare "între". Între vis şi realitate. Care Realitate? Între o  Realitate şi Alta. La fel de reală ca şi Prima. În starea de "între" în care lucrurile capătă o pregnanţă deosebită a altui Real, la fel de real ca şi celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur,  a Lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită …

*

Şi vaporaşul…de fapt o biată plută, un fel de bac cu motor, ce traversează alene Lacul de acumulare. Dinspre "Coada Lacului" spre baraj. Sumane, ţărani, îngrămădiţi, dorm in mijlocul bacului…Şi Ioana, Ioana - la margine. Se clatină. Se clatină ca o boare de vânt…Si distanţa, distanţa …. Distanţa, atât de mare şi, totuşi, atât de mică între mine şi ea…un strigăt mut, inuman,  vibrează, asurzindu-mă, îmi cuprinde tot corpul în încercarea de a mă desprinde din pasul îngheţat, derulat într-o viteză fantastică, viteză derulată cu încetinitorul până când STĂ şi până când, la o lungime de un braţ, cu o ultimă volută, Ioana se stinge în apa ce clipoceşte blând, nespus de blând, ca o durere imensă ce se închide peste o agonie, agonia-bucuria durerii întinsă, stinsă peste sfârşitul durerii imense…

*

Calea - drum fără sfârşit - văzut în      perspectivă în apa Mării, început din fereastra camerei de hotel şi care se pierde undeva, în orizont…Este totul atât de ireal cum numai o realitate foarte puternică poate fi…Şi - deodată - o văd: este Ea, Ioana, moarta tânără, frumoasă, cu părul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastră să îi deschid…  

*

Pe Ioana, învăţătoarea din sat, o cunosc la o "reuniune tovărăşească". În baraca nenorocită unde, în afara biroului Şefului de Secţie, mai este şi sala de "şedinţe". Sală de şedinţe, club, depozit de materiale (câte odată) şi ce dracu' o mai fi. Cântă un "mag", prime tipuri. Cât o combină. Role - două platane imense de aluminiu (500 de metri de bandă) Viteză 19. Redare - dumnezeiască (mag profesionist cum apare, modern, în studiouri de înregistrări).

Dacă aş spune că presimt, este posibil. Nu mai ştiu. Sala e plină de fum de ţigară şi de miros acru de bere trezită. Şi, deodată, explozia de lumină! Neagră? Lumină Neagră care incendiază întunericul? Spaţiul care fuge pe lângă mine - rămas încremenit în TIMP. Vine spre mine   Ioana, odată cu spaţiul. Fără gesturi care să exprime ceva. Din totdeauna vine spre mine. Este suficientă bănuiala atingerii. Apoi atingerea - ca să ŞTIU! Să ştiu şi să văd, stereoscopic, drumurile întortocheate, absurde ce ne "merg".  Trecând de multe ori alături, unul pe lângă altul, aceste drumuri. Bănuindu-se, căutându-se…Din totdeauna…

*

"Any path is only a path, and ther is no affront, to oneself or to others, in dropping it if that is what your heart tells you…look at every path closely and deliberately. Try it as many times as you think necessary. Then ask yourself, and yourself  alone, one question…does this path have a heart? If it does, the path is good; if it doesn't it is of no use" (Carlos Castaneda).