Născut  la  Bucureşti  în  1941,  absolvent  al  Institutului  de Arhitectură   Ion   Mincu   şi   doctor   în   Teoria   Arhitecturii, Gheorghe Săsărman s-a stabilit în Germania în 1983. Este autorul mai multor volume de proză (printre ele: Cuadratura cercului, 2000, Cupa de cucută, Sud contra nord) şi piese de teatru (Farul, Deus ex machina). Laureat a două premii internaţionale, Gheorghe Săsărman este Preşedinte de Onoare al Ligii Asociaţiilor Româno-Germane din Germania.

 DORUL  (Din publicaţia CONEXIUNI nr. 2, aprilie 2005)

Ca  de  obicei,  reveni  de  la  sine  la  realitatea  cenuşie  a  încă  unei  zile,  cu câteva secunde înainte de a fi sunat ceasul. Ura acel semnal, asociat în mintea lui, prin nu se ştie ce înlănţuire de idei, cu două versuri din Noaptea de Mai a lui Topârceanu: ai da nebun cu calapodul / în rânduiala asta crudă... Crudă era,  într-adevăr,  rânduiala  care-l  silea  să  se  scoale  în  zilele  de  lucru  la  şase dimineaţa, şi tare ar mai fi pus mâna, nebun, pe calapod – o, cum ai răscula norodul  /  „sărmana plebe care-asudă”...  Atâta doar că  el  nu  era  un  sărman cizmar, asta pe lângă faptul că, altfel decât în cunoscuta baladă veselă şi tristă, nici nu se afla pe punctul să adoarmă (cu fruntea-n mână răzimată) ci, tocmai dimpotrivă, trebuia să se smulgă din îmbrăţişarea lascivă a ultimei  reverii şi, părăsind  aşternutul          călduţ,  să         se                arunce        în           vâltoarea             abrutizantă       a stereotipurilor cotidiene. Mai asocia semnalul deşteptătorului, tot în neostoită ură,  şi  cu  sirena  unei  fabrici,  alt  anacronism,  amintindu-i  fără  greş  de  acel bunic de pomină, suflet de artist, care renunţase la un post de maistru ebenist în uzină  pentru  că,  zicea  el,  nu  suporta  să-i  sune  lui  duda.  Era  aşadar  încântat când,   poate   printr-un   reflex   condiţionat   al   propriului   său   ceas   interior, deschidea ochii la ţanc, cu puţin înainte de declanşarea semnalului, şi apuca să blocheze, cu bolnăvicioasă satisfacţie, cârâitul isteric al  acelui clapon digital. Răzbunarea  venea,  implacabil,  la  sfârşit  de  săptămână,  când  se  trezea,  în virtutea inerţiei, la aceeaşi oră scandaloasă – şi când pentru nimic în lume nu reuşea să mai aţipească, oricât ar fi zăbovit sub plapumă, cu pleoape lipite şi rulouri lăsate.

Încă  din  copilărie  îl  fascinaseră  ceasornicele  de  tot  soiul,  cele  mai  multe stricate,   de   care   era   plină   casa   părintească.   Într-o   adolescenţă   timpurie încercase  pe  ascuns  să  le  repare,  încântat  nevoie  mare  când  reuşea  să  le demonteze şi intrând pur şi simplu în panică atunci când constata, pe parcursul unei  recompuneri  migăloase,  că,  în  pofida  tuturor  permutărilor  imaginabile, câtorva  rotiţe  dinţate  –  mereu  altora,  la  fiecare  reluare  a  ciclului  –  îi  era  cu neputinţă  să  le  mai  găsească  rostul.  Şi  mai  prost  stătea  situaţia  în  privinţa arcurilor care, odată scăpate de sub control, nu se mai lăsau înduplecate să-şi reia forma iniţială de spirală compactă. Rezistase cu greu tentaţiei repetate de a se îndeletnici mai îndeaproape cu cele două sau trei ceasuri dotate cu maşinării muzicale,  defecte  şi  ele,  care  ar  fi  avut  menirea  să  marcheze  trecerea  orelor prin derularea unor secvenţe melodioase, produse prin rotirea în răspăr a unui cilindru ţepos peste dinţii fini, ca de pieptene, de la extremitatea unei plăcuţe de alamă. Lumea aceea mecanică, pe jumătate lovită de invaliditate dar supusă încă   unor   legi