|
|
|
|
|
M-aţi dezamăgit, domnule Patapievici (Conexiuni, nr. 30, septembrie 2007)
|
Am citit cu mult interes primele articole scrise de Dumeavoastră la începutul anilor ’90. Apariţiile la Seratele lui Iosif Sava mi-au întărit opinia că un eseist deosebit îşi făcuse apariţia în literatura română. Faptul că aţi început prin a-i scrie lui Alexandru Paleologu mi-a consolidat buna impresie. Am citit în presa antedecembristă un articol al Domniei sale despre elite, care mi l-a făcut foarte apropiat pe Alexandru Paleologu. Ulterior am făcut cunoştinţă cu Domnia sa la revenirea din postul de Ambasador al Golanilor la Paris. Recunosc, cu mândrie neprefăcută, că în 1992 m-am luptat ca din partea Convenţiei Democratice şi a Partidului Alianţei Civice (la indicaţia lui Stelian Tănase), ca la Argeş, Alexandru Paleologu să fie candidatul de senator. Şi ce grele pertractări (vezi Maniu) cu ţărăniştii, contracarându-le toate argumentele: deţinut politic, monarhist, mare personalitate culturală. Alexandru Paleologu mi-a fost invitat acasă la Piteşti în fierbintea vară a lui ’92 (Jamais, jamais a Piteşti!!! cum spunea Alexandru Odobescu, şi, cumva, şi Nicolae Manolescu), împreună cu Dan Grigore şi Ştefan Radof. Pe vremea aceea intelectualii avea opţiuni, cumva diferite, de unii dintre ei, acum în 2007! Ulterior am fost acuzat de un coleg de partid că sunt omul lui Palelogu! Lucru cu care mă mândream, precum şi cu onoarea amiciţiei Domniei sale. Mărturisesc că apoi l-am vizitat, adesea, la casa din strada Armenească. Şi acum revenind, vă citeam cu interes şi mare plăcere, în pofida barbarismelor folosite, care-i scoteau din minţi pe unii amici. Buna impresie mi-a fost întărită şi de atitudinea fermă când cu afacerea securistică a căpitanului Soare. Subscriu, din păcate, în multe situaţii, SRI e încă cu năravuri de securitate! Aţi devenit o personalitate importantă, aţi publicat cărţi, dintre care unele au stârnit mari controverse, necesare, cum au fost cele prilejuite de apariţia “Omului recent”. Şi iată că aţi fost cooptat alături de Mircea Dinescu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu la CNSAS. Atunci în vara lui 2000 CNSAS aţi fost, cred eu, o regretă şi Dinescu, victima unei ambuscade securiste. Au fost livrate dosarele unor importante personalităţi liberale, printre care şi Alexandru Paleologu. Paleologu, care avusese chiar la începutul lui 1990 onoarea mărturiei colaborării cu instituţia scelerată sub presiunea şantajului, la ieşirea din puşcărie. Despre Paleologu, se spunea că a mâncat bătaie în puşcărie, îndurând fără să crâcnească, şi ca un adevărat aristocrat refuza să se împăuneze cu asta. Şi aşa CNSAS l-a acuzat pe Paleologu că a făcut poliţie politică! Acuzaţie nemernică pentru cu acesta recunoscuse colaborarea, spre deosebire de toţi ceilalţi intraţi în politică. Mă aşteptam ca acela care a devenit celebru scriindu-i Paleologu, măcar să aibă cavalerismul să se îndoiască de acest verdict. Nu, nu v-am auzit având vreo poziţie în această chestiune Domnule Patapievici? Am citit un necrolog la trecerea la cele veşnice în toamna lui 2005, care drept sa spui era cam prefăcut, şi cam tardiv, în sensul de a vorbi despre Paleologu! În anul 2006 aţi fost numit Directorul Institutului Cultural Român, m-am bucurat omul potrivit la locul potrivit. Şi după câte văd din reacţiile de presă, ICR vrea şi face câte ceva pentru cultura română! Iată că a apărut şi disputa dintre partide şi preşedintele Băsescu cu iniţiativa neghioabă a PSD de suspendare, la care au cuplat pe faţă şi pe dedesubt şi alte partide. Şi ca să argumentez, lui Băsescu nu i s-a putut cu adevărat reproşa încălcări grave ale Constituţiei, ci mai degrabă pusee populiste şi demagogii ieftine, comise din cauza cadrului restrictiv pe care îl are în termeni de putere preşedintele în Constituţia României de azi. Ce ar mai popi Băsescu pe Tăriceanu şi pe alţii, precum pe vremuri Lăpuşneanu cu vornicul Moţoc! Acţiunile inteligente, precum aducerea la CNSAS a întregii (oare?) arhive a securităţii şi a prezentării în Parlament a raportului de condamnare a comunismului, gesturi care nu erau pe agenda preşedintelui Băsescu, au trezit simpatia unor apreciaţi intelectuali pentru acest personaj controversat. Dar de la simpatie la temenele penibile este o mare diferenţă! Reacţiile Dumneavoastră m-au derutat. În Idei în Dialog faceţi inutile eforturi pentru a demonstra că Preşedintele Băsescu ar fi fost în mod fraudulos înregistrat cu acele nefericite adjective la adresa unei ziariste. Dar suportul înregistrărilor cum a ajuns la preşedinte? Vă spun eu, prin însuşirea prin forţă a unui obiect ce nu-i aparţinea! Preşedintele Băsescu comisese, fără să vrea probabil, o tâlhărie. Iar acum în rubrica Dumneavoastră din Evenimentul Zilei încercaţi o comparaţie a două interviuri, cel luat de ziarişti primului ministru şi cel luat preşedintelui. Permiteţi-mi să fiu în dezagrement. Primului ministru i s-au pus întrebări concrete privind sursele pentru mărirea cuantumului pensiilor. În paranteză, măsura apare ca fiind populistă, dar şi Dumneavoastră aveţi părinţi şi ştiţi cât de mizerabile sunt pensiile? Să spunem că probabil jurnaliştii nu i-au pus întrebări dezagreabile. Privind relaţia preşedinte prim ministru, Domnul Tăriceanu a evitat tonul polemic. În schimb, preşedintele Băsescu, aflat după o victorie zdrobitoare împotriva adversarilor politici, prin rezultatele referendumului, nu a găsit de cuviinţă decât o atitudine pline de ranchiune la adresa acestora. Cred că după un asemenea succes putea şi Domnia sa să dea dovadă de o atitudine magnanimă, de mare învingător, de om îndreptat spre viitor, de preşedinte al tuturor cetăţenilor României, nu de mărunt lider de partid şi de demagog oarecare. Opinia mea, fie şi greşită, este că această apariţie l-a defavorizat total pe preşedintele Băsescu, cu un astfel de discurs nu prea cred că are şanse în faţa unui adversar, cât de cât serios. Preşedintele Băsescu deraia tot timpul în acuze, mai mult sau mai puţin fondate, care nu se aflau în chestiune. De aceea ziariştii erau obligaţi şi au făcut-o ferm de a-l aduce pe preşedinte la problemele dezbătute. Poate că Turcescu a fost cam dur, dar nu-i normal pe undeva ca preşedintele, care tocmai a condamnat comunismul, să aibă o atitudine tranşantă faţă de personaje legate de aparatul represiv al bolşevismului românesc ce hălăduiesc, fără griji în partidul din care a provenit. Atunci cum spunea Arghezi, una scriem: Bărăgan a lui V. M Galan şi alta fumăm: Kent, tot maestrul Galan!
|
De ce am plâns la Rolling Stones (Conexiuni, nr. 29, august 2007)
|
Vreau să vă explic de ce am plâns la concertul Rolling Stones! Simplu ca sunt cam emotiv, dar, totuşi, e un pic mai complicat. Toate astea sunt legate de evenimente ce au avut loc acum vreo 40 de ani, adică atunci când şi eu aveam 18 ani. E vorba de muzica şi atmosfera cu care noi am crescut prin anii ’60. Acum ne îndreptăm spre vârsta pe care The Beatles a imortalizat-o atât de bine în “When I am 64”. Oare să fie adevărat? Suntem la vârsta de bunici? E aproape incredibil cum au trecut anii! Cred că am totuşi am fost norocoşi, noi cei de vârsta mea. Am ajuns la vârsta potrivită, chiar când s-a desfăcut şurubul. Prin forţa împrejurărilor la începutul anilor ’60, mai bine zis în 1964, au fost golite puşcăriile de politici, era un aer de schimbare, lumea parcă trăia mai bine, dispăruseră cartelele de pâine, magazinele erau mai pline cu alimente, apăruseră ţigările şi băuturile străine. La cinema minune! Se difuzau marile westernuri americane “Ultimul tren din Gun Hill”, “ Cei 7 magnifici”. Se producea revoluţia teatrală românească: Ciulei monta “Cum vă place” şi “Leonce şi Lena”, Pintilie punea în scenă “D’ale carnavalului”, “Revizorul” şi filma “Reconstituirea”. România a început să fie vizitată de vedete străine de muzică uşoară, cum era Yves Montand, chiar dacă atunci om de stânga. O ascultam pe Dalida, pe Sylvie Vartan, pe Johnny Hallyday, pe Boby Solo şi pe Remo Germani, pe Gigloiola Cinquetti. Iarna în Bucureşti era sărbătoare, la Sala Palatului poposeau nume celebre din jazz precum Louis Armstrong, sau Big Bandul lui Duke Ellington. Pe ecrane apare filmul “Tinerii” cu The Shadows şi Cliff Richard, care a venit apoi la Cerbul de Aur de la Braşov. Însă în 1964 se întâmplă o revoluţie cu reverberaţii planetare! La Hamburg într-un subsol explodează o trupă de muzicieni din Liverpool, erau The Beatles. Concomitent apar şi alţii din care azi rezistă doar The Rolling Stones. Muzica asta zbânţuită era numită când hully gully, când twist, când shake, dar totul se înglobează în ceea ce se numeşte muzica rock. Occidentul este cucerit rapid de această muzică, tinerii devin frenetici, se ajunge la isterii colective. Acest curent subversiv cucereşte şi estul. Toţi tinerii ascultau la valijoara de 5 kile, numită magnetofonul Tesla, numai muzică rock. Dacă nu era mare lucru să asculţi cântăreţi francezi sau italieni, mai ales că unii din ei erau idioţi utili ai bolşevismului, muzica anglo-saxonă, mai ales rockul era o adevărată blasfemie pentru buldogii ideologici utemisto-pemerişti (utecisto-pecerişti, redenumiţi ulterior). Muzica asta parcă-i scotea din minţi pe muncitorii cu deştul de pe câmpul ideologic. Şi au interzis totul. Hăitaşii tineretului universitar ne tăiau şepcuţele toamnei lui ’67, sau părul prea lung, ce ironie acum părinţii se roagă de tineri să nu se radă în cap! Muzica asta subversivă ne acaparase total. La Bucureşti era Club A unde fericiţii putea să-i audieze pe Cornel Chiriac şi fraţii Petrescu (fiii romancierului Camil), pontifii care stabileau topul, răspândit la Radio România şi ulterior la Europa Liberă, în emisiunea Metronom. Pe Camil Petrescu, trăitor în SUA, l-am cunoscut mai târziu întâmplător prin ’95. La noi politehniştii mergeau şi fraţii Ursulescu (Octavian – superficial, Florin - mai profund). Aşa ne-au prezentat ei pe Creedence Clear Water Revival la clubul nostru de la “Trei Gaură Trei”. Prin ’71 frecventam Ateneul Tineretului, unde am putut să ascult discurile lui “Led Zeppelin”. Toate acestea aveau un puternic aer de interzis, de periculos, de subversiv. Generaţia mea n-a avut parte de turneele marilor trupe rock. Zidul a fost spart doar odată, în neasemuitul an ’68, la Varşovia, acolo au cântat The Rolling Stones! Congenerii noştri au încercat să suplinească această lipsă. Formaţiile apărute în acei ani erau substitutul românesc al rockului occidental. Unele erau mai conformiste, precum Sincron, altele însă trezeau furia imbecilă a activiştilor de tineret. Îmi amintesc ca acum articolul din Scînteia(cu î din i) Tineretului, în care erau blamaţi cu vigoare nişte tineri, care îşi permiteau să cânte altfel, aveau pantaloni de blugi strâmţi la genunchi şi soioşi (vezi-le melodia Hei Tramvai), purtau la piept cruci, ce blasfemie marxistă-leninistă-stalinistă! Erau “Sfinţii” redenumiţi, genial, “Phoenix” de Nicu Covaci! Phoenix a dominat şi domină rockul românesc. A fost inspiraţia extraordinară, tot a lui Covaci de a crea un nou stil de rock autohton, sprijinit şi de versurile unor poeţi dăruiţi precum Şerban Foarţă şi Şuvagău. Am avut privilegiul să-i urmăresc la primul lor concert în Bucureşti în 1967 la Casa Studenţilor. Stăteam la balcon şi aveam sentimentul că acesta se va prăbuşi din cauza entuziasmului spectatorilor! I-am văzut şi la, cred, ultimul lor concert în Bucureşti, dinaintea fugii în Occident, în ajunul Crăciunului lui şaptezeci şi şase la Sala Polivalentă, când, oare era Ioji Kappl? a repetat, cumva, scena din Blow Up cu Yarbirds! Şi aş fi nedrept dacă n-o să-i amintesc bucureştenii Sideral Modal Quartet ai lui Mugur Winkler, promotorul stilului underground. Un loc aparte îl are Olimpic’64, unde, poate cel mai mare muzician al vremii, Dorin Liviu Zaharia, a făcut furori cu “Balada bradului bătrân” la Festivalul pop rock al Clubului A din 1969. Apoi ne-a uluit cu muzica neasemuită din “Nunta de piatră”. Nu a mai apucat concertul Rolling Stones de la Bucuresti, din păcate! Trebuie să-i reamintesc şi pe “Roşu şi Negru” de la Iaşi cu Nancy Brandes şi cu toboşarul Ţăndărică, autorii primei opere rock româneşti, de 24 de ore!! Nu pot să nu-mi reamintesc de altă formaţie Mondial care a vrăjit studenţimea bucureşteană prin vocea specială a lui Gabi Drăgan, plecat şi el în eternitate. De această trupă mă leagă amintirea prietenului meu din prima copilărie, vecin de pe strada paralelă cu a mea din Ploieşti. E vorba de marele toboşar Florin Dumitru, trecut şi pe la Phoenix şi pe la FFN şi care s-a prăpădit în America. Un mare cântăreţ de muzică era în acea vreme şi Mircea Florian, pe care l-am ascultat vrăjit depănându-şi baladele, pe vremea când nu era celebru, parcă Cornel Chiriac a contribuit la notorietatea lui. L-am ascultat şi ca vocalist (nepotrivit) al trupei Lotus, unde la chitară armonie era Răzvan Rotescu, amic şi ploieştean de-al meu, cetăţean canadian, actualmente. În cercul lui Mircea Florian am cunoscut şi m-am împrietenit cu Sandu Mitaru, azi, un mare expert în Computere în SUA, concitadin de-al lui Florian şi cu Petrică Petrescu. Petrică fusese olimpic la Fizică prin liceu, ardelean de pe la Alba Iulia. Petrică, mignon şi subţirel, a rămas cu părul lung, de hippy, toată viaţa. În vremea aceea era nehotărât, făcuse Fizică, făcuse, Calculatoare, dar inima la tras spre film, a reuşit finalmente la Operatorie de film, era cel mai tare la Fizică! A fost un foarte bun profesor la UNATC. Dar cel mai tare era la Petrică ironia muşcătoare, umorul lui era englezesc. Nici el nu i-a mai apucat pe The Rolling Stones la Bucureşti. Noi ceilalţi de la Energetică eu, Valeriu Demetrescu, azi newyorkez, şi Cornel Stoica eram peste tot unde se asculta muzică bună românească sau străină , numai rock să fie! Pentru noi era un act de sfidare a sistemului în care trăiam să-i ascultăm pe Beatles, pe Rolling Stones,. Au fost şi gesturi de sfidare mai accentuate, cum a fost acea demonstraţie studenţească, de Crăciun lui ’68 . A fost mai mult un act de frondă, pe unii i-a costat însă marginalizarea şi represiunea, precum lidera informală a mişcării, Ana Şincai, azi o respectabilă militantă a societăţii civile. Mişcarea a avut o consecinţă, de atunci studenţii n-au mai prins Crăciunul la facultate, sunt deja în vacanţă. Cât de normal este azi să asculţi muzica care îţi place, să mergi unde vrei în lume, să vină Rolling Stones la Bucureşti! Pentru cei de vârsta mea acest lucru are însă ceva special. Noi visam la asta acum 40 de ani! Şi sunt câţiva dintre noi care n-au mai apucat acest eveniment, normal pentru cei care au acum 18-20 de ani. D’aia am plâns de emoţie, m-am agitat , am strigat şi am cântat la concertul Rolling Stones. |
Top Ten la poeţii români
Cum suntem sub zodia americanismelor, iată că şi conservatoarea revistă România Literară a realizat un top al poeţilor români din toate timpurile. Nu suntem la prima încercare: a mai fost anul trecut şi topul romancierilor, sau mai degrabă al romanelor româneşti şi a ieşit atunci primul, cam exotic, romanul Craii de Curte Veche de Mateiu Caragiale. Acum, referitor la romancieri, cred că mai degrabă criticii au decis asupra romanului şi nu asupra romancierului. Eu personal înclin spre opera întreagă a altora. Unde-i clasăm pe Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu sau pe Marin Preda şi Nicolae Breban?
Dar să revenim la poeţi. Spre deosebire de roman, topul poeţilor a declanşat deja dispute. În pagina cititorilor, un elev era complet nelămurit: de ce criticii în totalitatea lor nu l-au pus pe Eminescu pe primul loc? Pentru publicul larg este greu de înţeles de criticii literari pot avea în poezie şi alte preferinţe. Aş vrea să prezint topul final rezultat din opţiunile celor 34 de critici literari din numărul dublu final 51&52 pe 2004 al României Literare. S-a cerut criticilor să numească cei 10 poeţi în ordine, primindu-se pentru primul loc 10 puncte şi aşa mai departe pâna la un punct pentru locul 10.