Capitolul 24. A treisprezecea zi din decembrie  

Seara trecută se încheiase magistral. Cu bani noi în buzunar, mă simţeam un adevărat patron german, cum mă recomandase Costeluş. Nu prea îmi mai păsa nici de vapor, iar de popă nici atât. Bilet de întors cu avionul aveam, petrecusem o săptămână la tropice, văzusem Madridul, Caracasul, iar Santo Domingo, Belgradul şi Budapesta erau fumate. Mă gândeam că Aristide Buhoiu rămânea mic copil, ţinând cont că eu făcusem pipi în Caraibe, băusem apă interzisă, mâncasem banane de la botul câinelui, prinsesem o cacată şi donasem chiloţii mei bucureşteni bisericii ortodoxe de la New York. Aveam deja un palmares impresionant, pe care poate numai Emil Racoviţă, marele nostru explorator, îl mai egalase.

Seara trecută fusesem mai degajat ca niciodată. Mă plimbasem cu mâinile în buzunare, pipăind cu dreapta amuleta şi cu stânga dolarii cei noi, frecându-i, în speranţa că s-or mai învechi şi astfel n-o să am probleme la vamă, fie ea şi americană, dacă ar fi trebuit să justific provenienţa lor.

Seara trecută fusese seara mea. Seara în care devenisem o adevărată personalitate. Părintele începuse să mi se adreseze cu “domnul George”, Daniel cu “dumneavoastră”, Duda să îmi zâmbească precum amuleta de la Bucureşti, iar Peter, căpitanul, să dea noroc numai cu mine.

Şi tot seara trecută, Dragomir, fratele lui Daniel, cel care îl secondase pe căpitan, fire foarte prietenoasă de altfel, îmi promisese, fără ca eu să solicit, timona vaporului. Dar, desigur, numai pe perioada cât căpitanul dormea sau îşi bea litrul de Brugal, jumătatea de votcă şi cele şase sticle de bere primite cadou aici. Şi venind vorba de căpitan, acest Peter, comandantul vasului fabricat din plastic sau, mă rog, din fibră de sticlă, fusese seara trecută un adevărat lup de mare confecţionat din sugativă. Peter băuse cu sârbii cot la cot toată berea dughenei din colţ... Trecuse apoi pe rom jamaican şi totuşi sfârşise aşa-zisa ultimă noapte din această casă cu nume predestinat drept ca un brad.

Dar acum era dimineaţa zilei de 13 şi-l priveam pe acest om care nu se clătina pe lada de lemn pe care adormise. Priveam şi mă gândeam cu groază la faptul că ar trebui să preiau cârma vaporului, oferită cu mare plăcere de Dragomir, atâta timp cât acest căpitan lucra la sticlele primite cadou. Ştiam că un vapor nu era o maşină. Şi chiar aşa, băiat deştept cum mă consideram eu, tot nu mă puteam lăuda cu performanţa acestui lup de mare, care putea să nimerească o insulă atât de mică, cum era Porto Rico, chiar beat. Dar este şi ăsta un talent, care, dacă nu este înnăscut, este măcar căpătat. Iar acest căpitan, cu şapca lui aşezată într-o rână pe capul căzut în piept şi care acum sforăia, era un mare talent. Acest talent al navigaţiei mă linişti, ştiind că o să ajungem cu bine. Ziua de 13 venise, vaporul venise, iar noi om trăi şi om vedea.

Mişunam care-ncotro, ca furnicile. Sârbii îşi înghesuiau boarfele la grămadă în geamantanele lor, scriau etichete pentru valize şi îşi aranjau freza, pentru a impresiona stewardesele, în ultimul zbor. Duda, mai frumoasă ca niciodată şi cu geanta ei de desenator confecţionată din piele de Cordoba, aştepta cuminte plecarea. Fusese cea mai vioaie, nedormind noaptea trecută, cu gândul la primul somn în braţele soţului ei, ce urma peste câteva zile. Porumbeii şi cu mine eram gata de multe zile de o plecare şi aşteptam cu valizele în mână, sub ochii iscoditori ai părintelui. Eram singurii care refuzaserăm să mergem chiar cu mâinile goale pe vapor, gândind că în cazul unui naufragiu pe o insulă pustie, cum aveam să vedem mai târziu destule, ar fi o mare imprudenţă. Părintele ne privea mustrător valizele, dar nu se încumeta să zică nimic. Cred că prefera să ni le arunce peste bord, mai în larg, decât să se pună cu noi, aici pe uscat, unde mai aveam ceva curaj. Discuţia cu mine îl pusese pe gânduri şi cu nebunii, posibil că îşi spunea el, nu e bine să te pui. Toţi ceilalţi români se conformaseră, lăsând totul în camere, ca şi sârbii de altfel, mergând doar cu ce aveau pe ei. Unul din sârbi, mai dezbrăcăţel, care venise din friguroasa Serbie în cojoc de oaie şi încălţat cu bocanci ca de miner, preferă să meargă în picioarele goale şi izmene, gândind că în caz de naufragiu i-ar fi mult mai uşor să înoate. De fapt, recomandarea părintelui, ultima recomandare, fusese să fim îmbrăcaţi cât mai uşor. Eu mă prinsesem că este o şmecherie la mijloc, dar nu vroiam să îl mai zgândăr cu întrebări de baraj. Nu-l întrebasem decât cum o să coborâm noi din avion la New York atât de sumar îmbrăcaţi.

Părintele îmi răspunsese, sec, că americanii pleacă şi se întorc din vacanţe tropicale doar în costume de baie... Că America este o ţară liberă, unde toţi au voie să facă ce vor... Şi cu asta ne lămurise pe toţi. Eu şi cu porumbeii o ţinuserăm pe-a noastră, nebănuind încă ce ne rezerva viitorul acestei călătorii cu vaporul şi având încă pe retină imaginea formată la Bucureşti despre croazierele văzute în filme.

Se făcuse ora nouă dimineaţa, căpitanul se trezise de hărmălaia noastră, îşi băuse cafeaua făcută de Milagros şi acum ne inspecta mutrele, să vadă cu cine are de-a face. Ne luarăm la revedere de la trabahadoare, trăgând prin dinţi ultimii platanoşi prăjiţi proaspăt, ne uitarăm la Casa fără Pisic ca la casa bunicilor la sfârşitul vacanţei mari şi ne urcarăm unul câte unul în autobuzul ce aştepta în faţă.

Cu toată amăreala vieţii de aici, simţii un nod în gât de emoţie, rod al firii mele nostalgice. Lăsam ceva aici. Lăsam un mic românism, cu gunoaie aruncate peste gard, cu WC-ul înfundat de hârtie de ziar, cu inimi străpunse, scrijelite pe cocotieri de către ultimii veniţi din Portugalia şi cu multe amintiri ce nu-mi mai  încăpeau în minte. Şoferul închise uşile, porni muzica şi, demarând parcă în dorinţa de a scăpa cât mai repede de noi, plecă în direcţia La Romana.

Parcurgeam pentru prima dată ”Autopizda” Las Americas în direcţie inversă şi încercam să văd totul, mai ales că îndepărtarea de capitala Santo Domingo accentua sălbăticia locurilor. Autostrada, care în curând se transformă în şosea, alerga când mai aproape de mare, când mai departe, pierzându-se uneori în jungla care devenea din ce în ce mai autentică. Mă şi gândeam ce poţi face ca şofer, rămas în pană, singur în maşină, pe o noapte cu ploi cum numai la tropice sunt. Şoseaua părea pustie, lumea fiind poate la lucru. Ajunserăm destul de repede în primul orăşel, Sant Pedro de Macoris, cu blocuri à la Ceauşescu, toate la fel, făcute cât mai ieftin, vopsite în aceeaşi culoare roz de la intrare până la ieşire. Era ceva şi cu rozul acesta...

Priveam blocurile cu doar patru etaje, cu alei, trotuare şi parcări, toate goale, întrebându-mă dacă acest oraş era locuit sau nu. Cei câţiva copii ce alergau pe biciclete cu schimbător de viteze nu mă lămureau prea mult şi rămăsei fără răspuns, autobuzul părăsind oraşul roz după doar cinci minute de traversare. Ne reaşezarăm să admirăm fiecare partea lui de junglă, prin geamurile fumurii, cu aer condiţionat şi muzică tropicală, închipuindu-ne că dincolo de geam este acelaşi confort. Traversarăm un râu şi căscai ochii cât putui, doar-doar oi vedea un crocodil veritabil, fie el cât de mic. Autobuzul trecu podul în doar trei secunde şi nu zării nici măcar o coadă de crocodil.

Peisajul devenea încet-încet plictisitor, pentru că jungla are farmecul ei, dar nu pentru mult timp. Vedeam junglă şi iar junglă. Începusem să aţipesc, căzându-mi capul în piept sau în laterale, după cum vira autobuzul. Ieşirăm din nou la luminiş şi începură să apară case răzleţe, primitive, cu nimic spectaculos. Un fel de coteţe din lemn, cu spaţii printre scândurile ce alcătuiau pereţii, prin care se strecura aşa-zisul aer condiţionat. Toate erau zugrăvite în cele câteva culori ce păreau a ţine de tradiţie şi aş fi jurat că sunt pentru adăpostul cailor sau al altor animale. Dar câte o bătrână dominicană cu părul albit, stând pe o prispă ce amintea de bojdeuca lui Creangă, privea la autobuzul nostru ca şi cum i-ar fi venit băiatul din armată. Casele se îndeseau, spaţiile dintre scândurile de lemn ale pereţilor se micşorau şi, încet, se contura al doilea orăşel. Undeva în stânga, o prăvălie cu geamurile pline de coca-cola la doi litri şi alte minunăţii occidentale de acelaşi fel ne făcu să credem că am ajuns în America. Dar uşa dărăpănată, scările de beton cu cele trei trepte măcinate de timp şi câinii vagabonzi ce se luaseră după autobuz, crezând că suntem invadatori, mă lămuriră că până în marea Americă mai era cale lungă. Câinii dominicani, în pofida faptului că nu mâncau banane, se dovediră tare energici, ţinând pasul cu autobuzul o bună bucată de timp, dar, terminându-li-se probabil bateriile, se întoarseră la bază să aştepte cursa următoare. Partea dreaptă a şoselei delimita un fel de Berlin de Vest, văzut din partea de est. O linie ferată cu un singur fir, care se strecura printre cocotierii ce ţineau loc de stâlpi de telegraf, mergea o dată cu noi, făcându-mă să mă întreb de unde venea. În sfârşit, ajunserăm din urmă un tren plin cu trestie de zahăr, după care copii desculţi alergau, se prindeau de el cu o mână, iar cu cealaltă smulgeau beţe şi le lăsau să cadă la pământ. Jocul ăsta ţinu până când trenul încetini, oprindu-se în prima gară. Copiii săriră jos şi începură a alerga în direcţie inversă, adunând beţele dulci, probabil pentru pomul de Crăciun. Trestia de zahăr nu era aşa cum mi-o imaginasem eu în copilărie, adică un fel de cuburi de zahăr înşirate pe băţ. Trestia de zahăr furată din acel tren semăna mai mult cu tulpinile noastre de porumb ajunse la maturitate, după ce îndepărtai frunzele şi ştiuleţii de pe ele.

Autobuzul oprise o dată cu trenul la un fel de răscruce de drumuri, unde câteva prăvălii vindeau aceleaşi mărfuri occidentale. Mă întrebai de ce aici, în ţara portocalelor, aceşti oameni sunt proşti, dând copiilor lor acel surogat de zahăr ars şi apă numit coca-cola. Găsii răspunsul: pentru că erau proşti.

Nu văzusem nici măcar un turist străin aici bând miraculoasa băutură americană ce înconjurase globul de sute de ori de la război încoace. Dar fiecare ţară îşi are proştii ei şi chiar America îi avea pe ai săi. De noi nici nu mai vorbim.

Şoferul coborî să-şi cumpere ţigări, iar noi priveam pe geam droaia de copii dominicani, care veniseră ciorchine la uşa noastră, strigând voioşi: “Americanii! Americanii!” Ascultai vocile lor cristaline de fiinţe nevinovate, simţindu-mă ca un invadator. Puternic, deştept, fără frică de Dumnezeul care se făcea că nu vede că apăs pe trăgaci. Şoferul reveni, îndepărtă grupul de prichindei şi plecarăm în direcţia La Romana.

La Romana era o localitate importantă de pe harta acestei ţări şi eu mă aşteptam să văd aici Vaticanul, chiar din acest mic autobuz, bifând astfel în lista mea încă un mare punct de atracţie turistică. Nu ştiu cine cucerise prima dată această localitate, dar nu romanii.

Casele tip Boca Chica, drumurile neasfaltate, un hotelaş ce îmi aducea aminte de Vălenii de Munte, diverse cârciumioare la care nu venea nimeni şi o piaţetă unde un soldat turnat în bronz cu puşca în mână voia să sugereze că îi intimidează pe americani, ruşi, nemţi şi alţi războinici recunoscuţi ai mapamondului alcătuiau centrul noii Rome. O Romă tropicală. Dar asta poate că era faţa nevăzută a acestei Rome, iar eu, ca un adevărat viitor american, nu prea mai aveam răbdare să treacă mii de ani să se inventeze guma de mestecat, metroul, bluginşii şi alte minunăţii fără de care omenirea suferise enorm. Vroiam să văd Roma aşa cum o văzusem eu la televizor.

Autobuzul încetini şi coborî pe o străduţă ce se termina la un golf, cu vaporaşe, iahturi, bărci şi şalupe, toate legate precum caii în iesle. Emoţia crescu la maximum, o efervescenţă generală cuprinse autobuzul şi chiar sârbii, care dormiseră tot drumul, se învioraseră, privind pe geam ca şi cum şi-ar fi căutat rudele. Fiind în plin occident, şoferul se chinui să ne ducă până la scara marelui vapor, fără ca noi să ştim. Coborârăm unul câte unul, privind în jur, căutând din ochi un transatlantic, fie şi din carton. Daniel, Dragomir şi părintele, ca adevăraţi proprietari de nave ce erau, trăgeau curajos de o frânghie, pentru a aduce la mal un iaht alb, nou, frumos şi mare cât microbuzul din care coborâserăm.

Privii marele vapor ascunzându-mi valiza, pentru a nu stârni mânie printre sârbi, în cazul în care vreunul nu ar fi încăput pe punte. Cu picioarele încă pe pământ, totul mi se părea în regulă. Apa era mică, peştii ciuguleau liniştiţi crâmpeie de pâine veche aruncată de noi, colacul de salvare, singurul, părea nou şi, astfel, cu inventarul făcut în mare viteză, mă gândii să sar cât mai repede pe punte pentru a apuca loc. Drumul era lung şi pe scară, ca în troleibuz, nu se putea merge.

Din doi paşi lungi de-ai mei ajunsei în partea cealaltă a vaporului, mă instalai într-un fotoliu foarte comod, afară, sub cerul liber, aproape de colac, gândind că cine ajunge primul la el scapă. Ceilalţi se scurseră încet în burta marelui vapor, inventariind din mers toate butoanele pe care le întâlneau, fie ele albe sau roşii, precum copiii la jocuri mecanice. Veni şi rândul Dudei să sară pârleazul, dar, fiind prea scurtă-n..., mă obligă să părăsesc locul râvnit de toţi şi să îi dau mâna ca la o invitaţie la vals. Cu un ochi pe fotoliu şi altul pe picioarele micuţei prinţese sârbe, o trăsei pe punte. Îmi mulţumi şi dispăru jos la toaletă să facă pipi. Mă reaşezai la locul meu, aşteptând să o momesc lângă mine. Toţi erau la bord, spaţiu ar mai fi fost şi aşteptam venirea serii. Fiecare îşi găsise în final locul, mai pe jos, mai în picioare, nefiind chiar rău. Se făcuse prânzul şi calculai rapid timpul de la Casa fără Pisic până aici, mai mult din inerţie. Foamea începu să ne frământe prin burţi, vaporul nu mai prezenta prea mari curiozităţi, iar Oana şi Duda păreau acomodate şi liniştite văzând că nu ne scufundăm încă.

Se porni un mic trafic în sens invers, în căutarea mâncării. Jumătate din noi eram pe ţărm, pe la modestele tarabe ce vindeau banane, portocale decojite, nuci de cocos cu găuri, din care puteai sorbi prin pai sucul alb-lăptos ca zeama de varză tulbure, şi trestie de zahăr furată din vreun tren. Cu un astfel de prânz frugal, cu burţile ca venind de la puşcărie, cu siguranţă că toţi am fi primit azil politic chiar de pe vapor. Îmi închipuii prosteşte că tot răul este spre bine, cum scria la Biblie, şi mă luai după ceilalţi, cumpărând cel mai ieftin fel de mâncare al insulei. Banane, 15 la dolar. Pentru economie luai numai trei, una pentru mine, una pentru Duda şi una pentru Oana, să nu stârnesc invidie între femei. Fiind un băiat conştiincios, revenii la vapor şi, profitând de ocazia că rămăsesem aproape singur, inspectai totul. Era prima dată când urcam pe un iaht de lux de şase persoane. Drăcia asta din plastic, pentru care ar fi emigrat tot Ardealul, Banatul şi un sfert din Serbia, îmi plăcu tare mult. Un milion costa, un milion făcea. Avea două posturi de comandă, unul jos şi altul sus, WC, trei paturi unul lângă altul, cuptor cu microunde, frigider, o instalaţie stereo de sonorizare şi tot felul de butoane, pe la care, pe şestache, mai umblam şi eu, să văd ce se întâmplă. Totul rămânea nemişcat, sigur, vaporul fiind bine legat la ţărm cu o frânghie de cânepă. Încet-încet, toată trupa de azilanţi reveni la vas, cu burţile pline de banane şi portocale, dornici să încerce mai întâi WC-ul. Părintele şi Daniel stăteau pe mal, numărând poate în gând câţi dolari le aducea fiecare oaie urcată la bord. Erau amândoi zâmbitori, optimişti că nimic nu fusese în zadar şi că viitorul grup poate fi mult mai mare, ţinând cont de capacitatea nelimitată a vaporului. Dragomir, asistentul căpitanului, stătea cocoţat la postul de comandă de sus, mimând impresia că pune totul la punct şi că testează toate comenzile la rece.

Privii la ceas să văd cam câte ore mai aveam până se întuneca. Era ora douăsprezece, ora locală, şi soarele ardea ca într-o zi de vară din Bărăgan. Mai aveam mult de aşteptat, dar această aşteptare îmi dădea mai multă linişte, stând aşa ancoraţi la mal. Aveam rău de mare testat şi mă gândeam că nu o să am ce vomita peste bord timp de aproape zece ore, cât susţinea căpitanul că va dura călătoria.

Căpitanul Peter era dus acum la somn pentru a putea da gata liniştit la noapte toată băutura primită cadou, precum şi alta descoperită la bord de sârbi, în care îşi puseseră şi ei mare speranţă. Se lăsase o linişte ca de vacanţă, anunţându-se un joc de cărţi, iar Bogdan începu să facă primele poze. Mă aranjai şi eu în poziţie de sictir în fotoliu, îmi agăţai ochelarii de soare de primul nasture de la piept, îmi trăsei cracul drept al pantalonilor în sus, să se vadă că eram cu pantofii pe piciorul gol, ca italienii bogaţi, şi zâmbii. Cu poza aceasta aveam de gând să le fac în necaz rudelor mele de la New York. Doream să le arăt ce înseamnă să ai curaj să vii până aici. Îi mulţumii lui Bogdan şi îi imortalizai şi eu pe el, în acelaşi scop.

Mă reaşezai la locul meu, pentru a-l păstra veşnic cald şi liniştit, şi începui împreună cu Bogdan şi Oana să ne facem proiecte de viitor în noua noastră ţară. Timpul poate că trecea mai uşor şi poate că Oana, surescitată, nu ar mai fi oftat amar. Liniştea şi fericirea aceasta, căpătate cu mari sacrificii de noi, fură spulberate de venirea unui alt autobuz. Crezusem iniţial că este un nou contingent de “el fugitivo” ţinuţi în secret de părinte, dornic să înceapă construirea bisericii de la New York cât mai repede. Dar din autobuz coborî un singur domn, un ofiţer, care, foarte prietenos, se legitimă, dădu mâna cu popa şi cu Daniel, discutară puţin, apoi ne invită pe toţi să îl urmăm în autobuz. Chestiunea mi se păru o glumă, dar privind mai atent, zării mai la distanţă o santinelă, o namilă de militar în termen, înarmat până în dinţi şi cu automatul îndreptat către noi.

Îmi făcui semnul crucii discret pentru a nu o speria pe Oana şi îi urmai pe ceilalţi, ţinându-mă mai la coadă, din cauza geamantanului care, după bananele mâncate la prânz şi cu soarele bătându-mi în cap, mă trăgea în jos. Mă târâi totuşi decent până la microbuz şi mă conformai ordinului.

Dacă aş fi văzut acest film la cinema sau la televizor, nu are importanţă unde, şi tot nu aş fi putut ghici scenariul dinainte. Eram toţi ca naufragiaţii pe o insulă pustie. Tăceam mâlc, urmărind traseul microbuzului, spre a-l ţine minte pentru orice eventualitate. Treaba se simplifică şi gândirea noastră se relaxă descoperind că făceam drumul de întoarcere. Liniştea se sparse, începând o îndârjită şuşoteală între noi, în timp ce şoferul şi ofiţerul ne priveau atent, pe rând, în oglinzile retrovizoare montate în mijlocul maşinii. Ne gândeam, în prostia noastră, precum condamnaţii la moarte, că poate se va rupe laţul şi aşa, după codul onoarei, ni se va da drumul chiar în poarta Casei fără Pisic. Eram totuşi albi, nenea ofiţerul era dominican sadea şi Europa de fapt cucerise lumea! Şoferul însă o ţinea drept, fără oprire, nepăsându-i că duduia Duda, Oana şi alţii vroiau să facă pipi sau caca de frică. Revăzui traseul, dar în sens invers, nemaifiind practic atent la nimic, înjurând-o pe duduia Anişoara cu tot neamul ei de la New York, Feteşti şi Giuleşti când observai că strada unde se afla Casa fără Pisic rămâne în urmă. Era clar! Alta era surpriza pe care ne-o pregătea nenea dominicanul cu galoane, demonstrându-ne că această insulă este totuşi o republică.

America, proiectele de viitor şi îmbrăţişarea soţiei pe Aeroportul Kennedy rămăseseră în vaporul de plastic legat cu frânghia de cânepă. Practic, timpul încetă să mai aibă valoare. Nu puteam deduce în nici un fel ce avea să urmeze. Ghizii noştri tăceau chitic, în pofida faptului că erau americani. Autobuzul continuă să ruleze cu mare viteză către capitala acestui stat insular şi recunoscui podul suspendat de peste râul Ozama, singura cale terestră de intrare în oraş. Pe străzi necunoscute mie, ajunserăm la una dintre clădirile oficiale, ce mă făcu să nu mai gândesc prost despre dominicani, pentru că, uite, ne ajunsese blestemul. Şoferul parcă direct la intrarea principală a unei clădiri de-a dreptul occidentale, cum încă nu avea România anului '93. O clădire cu treizeci de nivele, construită numai din sticlă şi oţel, care ar fi meritat mai multă atenţie dacă nu m-aş fi considerat arestat. Ofiţerul, care tot drumul tăcuse sau vorbise cu şoferul, îi plăti acestuia cursa şi acum, cu aceeaşi prietenie cu care ne chemase în autobuz, ne conducea către interiorul clădirii.

Se făcuse ora trei după-amiază. Câţiva colegi cu grade se oferiseră să ne ajute, păzindu-ne pe ambele părţi, ca nu cumva să fugim. Ne înghesuiră într-unul din ascensoarele gata pregătite şi ajunserăm la etajul al doisprezecelea în câteva minute. Cei rămaşi prin birouri sau la lucru suplimentar ieşiseră să vadă captura zilei. Arătam ca nişte dezertori de război, îmbrăcaţi cu ce apucaserăm fiecare înainte de invazia inamicului. Atracţia zilei o constituia muntenegreanul Caradovici, care, în izmene şi cu picioarele goale, atrăgea cele mai multe priviri. Nici ceilalţi nu arătam mai breji, având figuri vlăguite de prânzul cu banane, care ne tăiase şi ultimul dram de poftă de viaţă. Ajunserăm, mânaţi ca oile, într-o încăpere mare cât o sală de clasă, cu măsuţe individuale de scris, ca în filmele americane. Ne aşezarăm care pe unde dorirăm, mai în faţă sau mai în spate, după nici un criteriu. Intrară la scurtă vreme după noi Daniel, Dragomir şi părintele, cu o falsă stăpânire de sine şi prietenoşi ca nişte miei. Prostia lor ieşise la suprafaţă şi doreau să îşi păstreze bruma de reputaţie pierdută de mult, prin şiretlicuri copilăreşti de genul plânsului.

Ne strânserăm toţi în jurul lor, fiind totuşi singurii care erau în libertate, iar de povestea cu democraţia şi apărarea din oficiu, ei bine, încă nu contam pe ea. Ne şoptiră să nu vorbim decât în limbile natale, tăindu-le celor de la Immigration, unde ajunseserăm acum, posibilitatea de a putea comunica direct cu noi. În aceste condiţii nu puteam fi interogaţi, iar douăzeci şi trei de feluri de minciuni ar fi fost excluse. Sau lucrul cel mai periculos pentru cei trei, Daniel, Dragomir şi popă, cetăţeni americani, dezvăluirea adevăratei lor intenţii. Din start ei se recomandaseră ca fiind organizatorii unei vacanţe în zona Caraibelor, cu excursii cuprinzând şi alte insule, justificând astfel prezenţa vaporului şi a noastră acolo. Mai discutarăm diverse fleacuri şi mai ascultarăm câteva minciuni ale celor trei, adică mai pe înţeles: că ei înşişi anunţaseră “imigreişănul” să vină pe vapor şi să ne verifice. Minciuna prinsese niţel către partea sârbească, însă doar până în momentul când intră un alt ofiţer şi strânse toate paşapoartele, inclusiv pe cele americane ale celor trei organizatori. Daniel, Dragomir şi părintele se făcură verzi ca dolarii, cu tot bronzul acumulat, şi ieşiră o dată cu ofiţerul, dându-se cocoşi în urma acestuia, care îi ignora total.

Urmă un moment de linişte generală, în care fiecare considerarăm că singurul lucru posibil de făcut era să dormim. Mă trăsei mai la geam împreună cu Oana şi Bogdan şi, privind afară către acest mare oraş încă necolindat de noi, cu subînţeles ne făcurăm cu ochiul, trăgând concluzia că libertatea este frumoasă. Ne felicitarăm reciproc de faptul că rezervările la avion pentru întoarcerea acasă erau gata făcute... Că nu mai era mult  până când aveam să bem ţuică fiartă şi să mâncăm şorici proaspăt, dar până atunci trebuia să ne rugăm la Dumnezeu. Mai aveam o săptămână şi speram ca “imigreişănul” să ne dea drumul până atunci, pentru că totuşi nu furaserăm încă nimic.

Orele se scurgeau fără grabă, ca la armată, şi doar din când în când vreun nene intra să vadă ce mai facem. Ne privea curios, neînţelegând ce avem în cap şi de ce venisem noi pe această insulă. Maţele începuseră să ni se strângă şi setea să ne usuce gâtlejurile. Se făcuse ora cinci după-amiază şi nimeni nu ne băgase în seamă. Începurăm să ne aducem aminte de drepturile omului şi liniştea sălii de clasă degeneră într-o vociferare generală. Prin microfoanele ascunse cu siguranţă în tavan, aceste vociferări se transformară într-un început de revoltă, pentru că nu dură mult şi un alt ofiţer veni să ne întrebe dacă dorim ceva. Specifică însă că numai fetele pot merge la WC şi că aşteptarea noastră nu va mai dura mult... Că totul va fi OK şi că este vorba de o simplă formalitate.

Oana şi Duda plecară cu băşicuţele pline, urmate de nenea în albastru. Povestea că totul era OK şi că mai dura puţin ne înveseli. Îi şoptii lui Bogdan la ureche că aceştia de la Immigation lucrau din greu la obţinerea vizelor americane pentru noi, pentru că astfel scăpau mai repede de balamuc pe insulă. Oana şi Duda se întoarseră mai voioase, cu câte un pahar mare de coca-cola în mână şi ronţăind la câte un sandvici cu salată verde. Ne uitarăm toţi cu jind mai mult la ce ţineau fetele în mână decât la ele şi nutrirăm speranţa că ăsta este semn bun. Ceasul continuă să se învârtă liniştit încă o oră, fără să mai fim întrebaţi ceva.

Încercarăm uşa pe unde intraserăm şi constatarăm că era încuiată. Era şi ăsta alt semn bun, iar Oana ne povestise că ieşirea camerei era păzită. Că pe coridorul înţesat de birouri mişunau tot felul de ofiţeri şi că aici este Ministerul de Interne al lor. Îmi reglai băşica la situaţia din trenul cu refugiaţi şi îmi văzui de aşteptat, ca un om docil ce eram. După încă o oră de aşteptat, reveni înăuntru Dragomir, cu câteva pahare de coca-cola. Le împărţi aşezându-le pur şi simplu pe măsuţe toate la un loc şi veni la noi. Părea foarte prietenos în continuare şi ne povesti în surdină ceea ce, chipurile, se întâmpla afară.

Şeful departamentului de emigrări, având de-a face cu trei americani în primul rând, solicitase ca de la consulatul SUA să fie trimis un reprezentant. Iar de la acest fapt se trăgea toată aşteptarea noastră. Până la venirea ofiţerului consular, cei trei americani de origine română rămâneau arestaţi, ca şi noi. Băgai la cap cele spuse şi mă bucurai la gândul că Dumnezeu totuşi nu doarme. Dragomir ne mai povesti cam cum era pe la New York,  apoi se întoarse de unde venise. Aşteptam toţi să vedem ce se întâmplă, foamea fiind singurul lucru care ne făcea nerăbdători. Se scurseră în final şase ore, fără ca vreunul din noi să meargă la WC şi rezistenţa asta fizică ne impresionă pe toţi, chiar şi pe ofiţeri. Eram totuşi balcanici, cu răbdarea călită în comunism, unde confortul lipsea.

Ora nouă seara aduse schimbarea. Cei trei compatrioţi ai noştri, români cu statut de cetăţeni ai celei mai mari puteri, se întoarseră dezumflaţi, însoţiţi de ofiţerul care ne arestase pe vapor. Ne anunţă oficial că paşapoartele tuturor rămân la ei pentru cercetări şi că, până atunci, vaporul are interdicţie de a naviga. Îşi ceru scuze pentru această formalitate banală şi ne rugă să îl urmăm. Ne ridicarăm toţi şi, cu paşi ca de muribunzi, o pornirăm după ofiţer, care se grăbea. Ajunserăm astfel în doar câteva minute la ieşire, unde un alt microbuz ne aştepta cu motorul pornit. Ofiţerul ne ură vacanţă plăcută, zâmbind la noi cu subînţeles, şi-i ordonă şoferului să ne ducă la casa noastră, fără oprire.

Drumul fu monoton şi păru mai lung, fiecare ţinând dinţii strânşi, conservând astfel urina pentru a o descărca pe zidul Casei fără Pisic. Ne rugarăm de şofer să oprească la prima benzinărie pentru a face pipi, dar acesta, simpatic de altfel, ne spuse că ordinul e ordin şi că va merge cu viteză maximă pentru a ne scurta suferinţa.

Găsirăm Casa fără Pisic mohorâtă, cu luminile stinse, grilajele ferecate şi avusei simţământul întoarcerii la casa bunicilor după moartea lor. Totul părea pustiu, fără viaţă, cu toate iguanele fugite, cu bagajele celorlalţi nemişcate, cu saltelele aşa cum le lăsaserăm, cu WC-ul înfundat de aceleaşi ziare şi cu gunoaiele din curte răvăşite de animalele care căutaseră mâncare. Dar chiar aşa deplorabil cum era, nu ne mai speriarăm, având toţi simţământul că asta este casa noastră natală, de care nu aveam nici un motiv să ne ruşinăm. Ne înşirarăm cu faţa la zidul din dreptul junglei şi executarăm urinatul de iarnă. Fetele stăteau pitite în casă, trăgând poate cu urechea. Făceam pipi şi vorbeam diverse, întrucât cisternele erau pline ochi şi cu robineţii înfundaţi. Vorbeam chiar şi porcării, nemaipăsându-ne că ne aude cineva. Ne băgarăm scula în gura tuturor guvernelor, a tuturor rudelor şi a tuturor celor care se rugaseră de ghinionul nostru, inclusiv a popilor newyorkezi, cu tot cu nevestele lor. După ce ne mai potolirăm din strigături, cu băşicile goale, ceva mai calmi, ne gândirăm la o masă tovărăşească. Sârbii, setoşi ca de obicei, promiseră să facă cinste toată noaptea, iar noi să pregătim ceva bun ca în România. Părintele, singurul care rămăsese cu noi, influenţat de înjurăturile noastre, repetate cu subînţeles, se hotărî să o şteargă de-acasă înainte de a o lua poate pe cocoaşă, cum se mai întâmplă la băutură. Şi cum “viteaz zici, român zici”, o pornirăm eu şi Bogdan în mare grabă să cumpărăm două găini, cartofi, usturoi şi alte zarzavaturi, pentru a sărbători întoarcerea.

Aflasem de la Milagros un loc de unde doar dintr-o singură tragere le cumpăram pe toate. Prăvălia era la cinci minute. Dominicanul, un nene cu părul alb, foarte serviabil, ne prinse găinile şi în doar câteva minute le jumuli aproape de vii, chiar în faţa noastră, demonstrându-ne astfel că sunt proaspete. Le cufundă într-o găleată mare care fierbea la foc mocnit tot timpul şi ni le dădu fierbinţi, albe, ca de la supermarket. Cu toate cele trebuincioase, ne întoarserăm la Casa fără Pisic, unde fuserăm primiţi cu urale. Ne puserăm pe gătit şi făcui o masă dominicană de obosirăm mâncând. Urmă apoi bere fără măsură, pipi la perete şi iar bere până la miezul nopţii, când căzurăm toţi seceraţi de oboseala zilei de 13 decembrie.

Capitolul 25. Cel mai apropiat consulat român  

Liniştea care cuprinsese Casa fără Pisic la miez de noapte ne făcu să dormim toţi neîntorşi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă şi împrejurimile erau mult mai liniştite. Era dimineaţă, o altă dimineaţă, o altă zi. Dar cu totul alta! Parcă trecuse uraganul şi toţi, de prea multă oboseală, risc, suspans sau de prea multă concentrare, căutau liniştea. Toată localitatea parcă intrase în doliu special pentru noi. Ceva se întâmplase după plecarea noastră şi altceva se întâmplase după venire. Cred că fusese un fel de eclipsă totală. Trăsei cu urechea încercând să apreciez timpul doar după zgomotele din jur şi, nedorind să alung somnul, nu făcui nici o mişcare. Nu se auzeau decât uşoare sforăituri de diverse naţionalităţi. Plutea un aer greu de usturoi şi cârciumă, iar burniţa de afară anunţa că venise în sfârşit toamna. Se făcuse răcoare. Îmi înfundai capul cât mai mult în haina de piele, să îmi încălzesc nasul, mă strânsei  făcându-mă ghem şi, cu genunchii la nas, îmi continuai somnul. Cu toată moleşeala, un sentiment de maturitate mă cuprinsese, simţind că se apropia sfârşitul prostiei. Eram ca după un joc de poker la care pierdusem toţi banii şi, cu buzunarele goale, reîncepeam să învăţ adunarea, bătrâneşte, ca să nu o mai uit niciodată. Dorisem să uit istoria de ieri, considerând că uitarea spală creierul, îl apretează şi, cu creierul apretat şi adunarea învăţată, puteam trece la pasul următor, adică la înmulţire. Toate astea se puteau face în somn, fără mişcare, conservându-mi astfel energia fizică de care începusem să duc lipsă şi ascuţindu-mi inteligenţa fără efort. Experienţa asta tâmpită de ieri se părea că poate să continue la infinit dacă noi am fi rămas oameni de înţeles, răbdători, cu frică de Dumnezeu, care ne învăţase să nu punem întrebări tocmai la biserică. Dar terminând de învăţat adunarea, iar mai apoi înmulţirea, având şi creierul apretat, erai din start mai deştept decât ieri, mult mai deştept decât alaltăieri şi de-a dreptul savant faţă de luna trecută. Savant fiind, puteai să dormi liniştit chiar şi aici, la tropice, fără act de identitate, căci un savant nu are nevoie de act de identitate pentru a rezolva problema. El se foloseşte de creier, deoarece îl are.

Aşa eram eu acum, gânditor şi mai savant decât în luna noiembrie, când umblasem pe la colţurile Ambasadei americane cu paşaportul în mână, crezând că voi putea obţine mult râvnita viză. Acum, fără paşaport şi mult mai deştept, mă gândeam că înţelept ar fi să merg la Ambasada României, întrucât mai eram încă cetăţean român şi fiecare ţară îşi apără cetăţenii ei oriunde s-ar afla, pentru că aşa fac şi americanii.                 

Încet-încet mă trezii, aşteptând ca porumbeii să dea primul semn de viaţă şi astfel să putem intra în normalitatea de aici. Dar toţi, chiar şi porumbeii, refuzau reîntoarcerea la realitate, preferând să doarmă, sau măcar să se prefacă. Refuzau astfel în mod tacit şi diplomatic condiţia de existenţă impusă, dorind fiecare să se izoleze în el însuşi, negăsind încă un sprijin în altcineva. Ne treziserăm cu toţii în situaţia că, fără identitate, noi nu mai eram noi. Noi eram nimeni, iar nimeni nu poate exista la infinit. Descoperiserăm acum că aceia pe care îi invidiasem că vorbesc prost româneşte şi foarte bine englezeşte erau mai proşti decât noi. Mult mai proşti, iar cu omul prost plecat la drum  nu ajungi departe. După paisprezece zile de la plecarea de acasă, ne aflam în acelaşi loc ca acum zece zile, mult mai goi de speranţe, obosiţi, sictiriţi, amărâţi că ne născusem într-o ţară bogată cu oameni proşti. Că ne născusem, crescusem şi ne alesesem rudele fără să putem alege, pentru că toţi erau o apă şi un pământ. Adică la fel de proşti şi, oriunde te-ai fi gândit să mergi pentru a te salva, descopereai că dai de acelaşi lucru. Povestea de ieri îmi tăiase cheful să vreau să merg mai departe şi tot povestea de ieri îmi tăiase posibilitatea de a mă mai întoarce înapoi. Devenisem un fel de statuie de bronz cu arma în mână, bună să marcheze centrul unui oraş mare, precum copia fidelă a Romei de aici, din această republică insulară. Devenisem un fel de statuie care nu se mai putea mişca din locul unde o aşezaseră alţii, pentru că o statuie nu este ea. Este altcineva care a fost cândva. Experienţa asta trăită ieri mă aducea astăzi în faţa unei alte posturi neimaginate vreodată: cea de statuie.

Stăteam acum ca o statuie, chircit sub haina mea de piele ultramodernă, croită parcă special pentru această nouă experienţă, cu speranţa goală, rememorând cele povestite de Dragomir, mult mai puţin hoţ decât ceilalţi doi americani de adopţie. Dragomir mai avea multe de învăţat într-ale minciunilor şi hoţiei, el având încă din când în când mici zvâcniri de cinste naivă, rămasă poate de pe vremea când era sugar. La ieşirea de la Ministerul de Interne dominican, în autobuz, la întoarcerea către casă, acest băiat se aşezase lângă mine, din instinct poate. Dorea să îşi găsească şi el perechea, spre a-şi defula tensiunea prin care trecuse. Mutrele noastre, ale tuturor, fără excepţie, fuseseră la fel. Toţi am fi dorit să plângem pe umărul celuilalt, cu condiţia ca totalul nostru să fie număr par. Aşa ajunsesem la situaţia ca paritatea să o stabilească acest băiat de 26 de ani, când urcase ultimul în autobuz. El se aşezase lângă mine, pentru că nimeni nu dorise să se aşeze lângă mine. Perechile fiind formate, iar autobuzul pus în mişcare, începusem o mică şuşoteală generală, la modul doi câte doi faţă în faţă. Era eliberarea celor şase ore de comprimare din încăperea cu microfoane în tavan, unde acumulezi multe întrebări, multe descoperiri, care, ţinute în aceeaşi cutie craniană, tind să sporească singure precum drojdia de bere. Nu ştiu ce discutau ceilalţi în mare secret şoptindu-şi la ureche, dar cred că aceeaşi poveste legată de ceea ce se întâmplase, al cărei deznodământ abia acum devenise certitudine. Cele şase ore de aşteptare continuă ţesuseră în mintea fiecăruia diverse variante, dar toate optimiste, şi abia acum puteam trage concluziile. Iar concluziile se spuneau pe şoptite, doi câte doi, pentru că nu erau defel optimiste.

Concluzia acestui băiat de Bucureşti, ajuns american cu cetăţenie dar fără paşaport, era una singură: consulul american, care îi interogase separat, se prinsese că ei intenţionează să ne ducă în America. Le spusese clar şi pe faţă, ca între americani, şi le tăiase orice speranţă că îi va ajuta la recuperarea paşapoartelor, lăsând totul la aprecierea autorităţilor dominicane. Le spusese “I'm sorry”, le urase “good luck” şi întorcându-le spatele plecase la casa lui. Chestia asta îl speriase rău de tot pe Dragomir, acesta neavând încă puşcărie la activ sau vreo astfel de şcoală, fiind obişnuit doar cu minciuni servite părinţilor sau prietenilor care nu îl luaseră încă de gât. Problema acestui băiat devenea mai complicată decât a noastră. Făcu o mică pauză, gândind dacă să mai vorbească sau nu, şi, presat de ce avea pe cuget, continuă să îşi descarce sufletul, ca într-un sac fără fund care eram eu – eu, cu faţa mea de est-european prost, ce mă miram, îl compătimeam sau îl încurajam în funcţie de spusele lui.

Îi făcui o impresie bună din start, consolidându-i sentimentul că poate avea încredere în mine mai mult decât în fratele lui, Daniel, care îl abandonase plecând cu Sara la o partidă de sex nocturn. Îl înţelesesem şi pe Daniel, că, odată ieşit de la semi-puşcăria în care stătuse timp de şase ore, cu libertatea în faţă, ca un militar în termen care-şi sfârşise stagiul militar, prima nevoie fiziologică fusese să îşi descarce hormonii.

Teoria asta a mea, expusă cu viteza cu care mergea autobuzul, îl încredinţă pe Dragomir că eram băiat de înţeles, că nu le purtam pică şi chiar îi compătimeam, oferindu-le la o adică sprijinul meu moral. Ne făcurăm pe loc un fel de fraţi de cruce şi astfel aveam să aflu mult mai uşor şi aproape de la sursă întortocheatele căi ale Domnului privind această afacere cu proşti, adunaţi din România, Iugoslavia, poate în viitor şi de pe alte meleaguri. Băiatul ăsta avea şi darul vorbirii, ştiind unde să aşeze în vocea lui semnul exclamării sau semnul întrebării, după o teorie proprie, care spunea că primul lucru pe care trebuie să îl înveţi odată ajuns în America este să “bulşitezi”.

– Să “bulşitezi”? – întrebai eu naiv, explicând că nu ştiu o iotă engleză.

– Să “bulşitezi”, George! Lasă că o să te învăţ eu engleză cât o să mai stăm aici. Nu îţi face griji – continuă el stânjenit de mirarea mea provincială, cu toate că eram băiat de Bucureşti, ca şi el.

Dragomir îşi luase cetăţenia de curând, mă refer la cea americană. Şi, cu diploma în mână, neavând paşaport, pentru că fratele lui, Daniel, îl ridicase de la ghişeu dându-se drept el, venise pe această insulă cu gândul să o prostească, confundând-o cu România. Fraza asta cu paşaportul unuia dat în mâna altuia de către oficialităţile americane ce se ocupau cu aşa ceva mă lăsă confuz. O băgai la cutia unde aşezasem şi teoria cu “bulşitatul” şi lăsai băiatul să şoptească mai departe problema lui. Dar problema acestui băiat era lungă şi se lungea pe măsură ce el oscila ca un pendul între cinste şi minciună, între “bulşitat” şi minciună, pe măsură ce eu începeam să par impresionat de scornelile lui ca şi cum le-aş fi crezut.

Mă uitam la el şi mă miram, adoptând mutra unui elev leneş care se prefăcea că este foarte atent la spusele profesorului pentru a-l impresiona, dar care se gândea de fapt la joacă. Eu ascultam spusele acestui “bulşitar” notoriu gândindu-mă ce primeşte America cu braţele deschise, cu vize în regulă date la Bucureşti, şi mai ales ce protejează ea, cu Constituţia ei invidiată de tot globul. Dar America nu însemna numai acest “bulşitar”, cu toate rudele lui, cu popii newyorkezi sau cu alţi mincinoşi persecutaţi,  chipurile, de regimul comunist. Consulul care îi intervievase pe aceşti hoţomani dădea răspunsul: acest mare miracol, America, nu era Columbia, Rusia, China sau alte ţări mari, unde legea este un fel de poezie de speriat copiii orfani. Republica Dominicană era o colonie americană cu statut independent, pe cât se putea înţelege, de care dominicanii nu se ruşinau, cu instituţii unele de-a dreptul comedii recunoscute internaţional, dar pe care acel consul american le respecta, pentru că asta era misiunea lui.

Aici se complica şi povestea acestui american cu diplomă în loc de paşaport, care crezuse iniţial că oficialul american este un fel de tată-mare, venit să îşi ia nepoţii acasă de la furat pepeni, surprinşi de paznic. Dragomir dorea să îmi povestească rapid cât mai multe, pentru ca eu să compilez, să gândesc puţin şi să îi dau răspunsul pe loc. Băiatul ăsta era speriat de-a binelea, gândindu-se că putea pierde cetăţenia abia primită, urmând ca fratele lui să nu o mai obţină niciodată. Dar aici se oprise şi atenţia mea, întrebându-mă unde se termină deşteptăciunea Americii şi unde începe prostia ei. Sau, ce se ascunde sub masca acestei aşa-zise prostii ce-i favorizase pe mulţi hoţi de buzunare veniţi din ţările comuniste pe post de persecutaţi politic. Începusem să mă frământ: de ce mă duc eu în acea ţară, unde urma să mă întâlnesc şi să mă salut cu această pleavă a omenirii, cu viză de trecere fără restricţii pe tot mapamondul? ¥inui întrebarea în capul meu, la mare secret, şi continuai să îmi păstrez mimica de tont, pentru a nu-mi trăda gândurile şi a-l pierde pe Dragomir de frate. Autobuzul ajunsese la Casa fără Pisic cu povestea lui Dragomir abia pe sfert, cu suspansul la jumătate şi curiozitatea mea la maxim. Neavând răspunsul dorit de la mine, acest băiat coborî primul şi o tuli spre  casa viitoarei posibile cumnate, pentru a se consulta în privinţa viitorului.  

Ghemuit sub geaca mea de piele, cu cojocul sub cap, mă piteam de răspunsuri precum un şcolar prins de profesor copiind. Inima începuse să îmi bată accelerat, poate de teama aflării răspunsurilor sau poate pentru a compensa lipsa de oxigen de sub cojoc. Scosei nasul afară, constatând că uitasem că este zi şi că noaptea nu se poate prelungi la infinit doar pentru a visa. Oana şi Bogdan erau şi ei treji, cu ochii deschişi, gânditori în micimea trupurilor lor. Veni dimineaţa în care nu ne mai dădurăm “bună dimineaţa”. Trecusem fiecare pe cont propriu într-un fel anume, iar comunicarea suferea, intrând într-o pauză. Era ca înainte de divorţul iminent, când nu ai curajul să îl anunţi rudelor, dintr-o mândrie prostească.

Bine crescuţi totuşi, ne spuserăm pe nume, ne schimbarăm pe rând în ţinută de stradă, uitându-ne la perete dintr-o falsă pudoare şi ne hotărârăm din priviri ca, până la aflarea unei soluţii viabile, să apelăm la un compromis, care ne-ar fi fost de mai mare ajutor decât separarea totală. Ne hotărârăm să mergem în oraş, în Santo Domingo, la Ambasada României. Ideea asta ne venise lui Bogdan şi mie simultan, fără să comunicăm verbal. Eram ca doi şcolari fugiţi de la ore, iar casa rămânea ultimul şi singurul adăpost. Îmbrăcaţi oarecum decent pentru această insulă a vacanţelor şi nu numai, cu Oana în frunte, o luarăm către ieşire, pe uşa din dos, unul câte unul, pentru a nu trezi prea mult curiozitatea celorlalţi, nemaiavând chef de poveşti, comentarii sau sfaturi. Scăparăm uşor, întrucât amorţeala celorlalţi, obişnuiţi să gândească alţii pentru ei, se perpetua. Dormeau aproape toţi. Era şi somnul un refugiu, iar în multe situaţii dădea rezultate, nefiind, în plus, cu nimic primejdios.

Agoagoa veni repede. Drumul către Santo Domingo devenise aproape o navetă. Nu ne mai impresionă bomboana gratuită dată la urcare şi nici confortul micilor autobuze japoneze. Totul se încadra într-un normal al vieţii, de ai fi zis că aici ne născuserăm. Ocuparăm locuri pe alese şi începurăm să privim ceea ce credeam că ştim deja. Dar de priveliştile astea tropicale nu te saturi niciodată. Ele nu sunt la fel, pentru că natura, cu verdeaţa ei, creşte repede, găsind lucruri noi, cu frumos proaspăt crescut peste noapte. Cei din jurul nostru nu ne mai priveau curioşi. Se obişnuiseră cu lipsa noastră de bronz, nemaimirându-se de ce venisem aici. Ne făceam planul din mers, câştigând astfel timp, iar confortul autobuzului, cu răcoarea gratuită, ne stimula să gândim mai bine. Primul lucru pe care trebuia să îl aflăm era adresa Ambasadei României, iar asta nu se putea face chiar din autobuz. Şoferii de aici nu erau ca aceia din România noastră primitivă, mai toţi cu liceu şi cu vaste cunoştinţe căpătate din cititul cărţilor. Aici omul avea meseria lui, cu ştiinţa ei şi nimic mai mult. De România puţini auziseră şi nici nu îi interesa, iar revoluţia noastră fusese un subiect interesant bun de urmărit doar la televizor. În fond, fiecare popor îşi fabrică propriile revoluţii, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de cum îi cade mai bine la mână.

Ajunserăm în centrul oraşului, lăsarăm în pace magazinele care ne atrăgeau ca magneţii şi încercarăm să intuim unde am putea găsi informaţia dorită. Din instinctul cu care venisem de acasă, ne îndreptarăm către primul poliţist cu o oarecare rezervă, simţindu-ne cu musca pe căciulă. Trecurăm peste prejudecăţi şi grăbirăm pasul, luând-o de-a dreptul prin intersecţia plină de maşini, care claxonau din cu totul alte motive. Rezultatul fu ineficient, întrucât de România nu prea se ştia sau, cel mult, se confunda cu micile republici sovietice. Dar omul legii fu binevoitor, ne ascultă, ne privi nesuspicios, chiar prietenos, şi ne arătă biroul de informaţii turistice. Plecarăm neîncrezători în direcţia indicată de poliţist, întrucât problema noastră nu avea iz turistic. Biroul de informaţii turistice fu de ajutor, iar răspunsul ne puse în situaţia de a ne vedea exilaţi pe această insulă pe o durată nedefinită. Cel mai apropiat consulat al ţării noastre se afla în Venezuela, la Caracas, unde se putea ajunge doar cu avionul. Dar... Dar pentru orice tentativă de plecare de pe această insulă aveai nevoie de paşaport.

Ieşirăm complet dezumflaţi, dezorientaţi şi cu chef de a bea ceva tare, pentru a ne ameţi creierii umflaţi de nervi. Primul restaurant, întâlnit în colţul opus, ne primi cu braţele deschise, văzând în noi nişte oameni doldora de dolari. Brugalul, acel rom autohton, ce semăna cu romul Jamaica fabricat la noi, dar de foarte bună calitate, ne dădu euforia să ne consolăm cu dictonul  “sănătoşi să fim, că belele gârlă”.

Idei nu mai aveam şi ieşirăm afară la aer să căscăm gura. Vacanţa se întrevedea mai lungă decât crezusem, cu preţurile ne acomodasem, schimbasem deja primii bani şi acum ne jucam de-a dominicanii fără serviciu. Mergeam aiurea, fără ţintă, neştiind încă ce uriaş potenţial turistic are această insulă şi crezând că timpul se poate da înapoi, la orice perioadă ne-ar fi surâs. Ni se părea că timp aveam berechet, iar de economisit banii uitasem. Ne împrietenisem din nou şi redevenirăm rudele care fusesem până la plecarea din Bucureşti. Bun şi Brugalul ăsta la ceva! Ne hotărârăm ca la întoarcerea la Casa fără Pisic să cumpărăm o sticlă de un litru şi să continuăm tratamentul până om îmbătrâni pe această insulă, ca trei Robinson Crusoe.

Într-o oarecare măsură insula avea potenţial pentru emigranţi sau întreprinzători, de vreme ce erau tot felul de restaurante italieneşti, chinezeşti, hoteluri cu nume ca Viena, Berlin, Paris, cu modă şi haine aduse din Europa, cu chinezărisme la toate tarabele ce vindeau amintiri, trebuind să fii foarte atent ce cumperi, pentru a nu pleca acasă cu melci, scoici sau corali fabricaţi în China.

Intrarăm în primul magazin de discuri şi casete audio, mai mult să ne răcorim, şi începurăm să umblăm printre rafturi ca printr-un labirint de la Târgul Moşilor din Obor. Fiecare căutam ceva, conştienţi că nu o să cumpărăm nimic. Discuri muzicale ne mai trebuiau şi puteam să ne gândim în viitor la mobilă sau vase de bucătărie... Prin rafturile pline cu tot ce se găsea în lume în materie de muzică, Bogdan descoperi colecţii întregi cu piesele lui Gheorghe Zamfir, prelucrări ale lui Dumitru Fărcaş şi câteva discuri cu Maria Tănase, gândindu-ne câţi români or fi oare pe această insulă. Instinctul nostru, cât şi surpriza vameşilor şi a altor oameni de aici la auzul cuvântului “România” ne spuneau că nimeni în afară de noi. Priveam discurile lui Gheorghe Zamfir, pe ale căror coperte erau imagini din România, şi mi-o imaginam pe mama stând în faţa atlasului pe care eu îl uitasem desfăcut, privind tristă la micul punct roşu de carioca ce marca locul unde ne aflam acum. Adică Santo Domingo. Răcoriţi, dar cu nostalgia aprig zgândărită, ieşirăm din magazin ca din Muzeul Satului, întrebându-ne care direcţie este mai bună de apucat. Ne hotărârăm să ne întoarcem la bază, adică în Boca Chica.

Traversarăm strada către colţul unde se aflau terminalele microbuzelor, unde aveam să constatăm că era locul de maximă aglomeraţie al acestei insule. Dar, în mod paradoxal, nu pentru că aici ar fi fost traficul cel mai ridicat de maşini. Nu! Însă aici era latinitatea în toată splendoarea ei. Latinitate care dorea să demonstreze omenirii că se poate oricum. Aici a fost locul unde am râs cel mai mult din viaţa mea.

Era prima dată când aveam şansa să vedem ce înseamnă o oră de vârf în Caraibe, şi pentru că nu înţelegeam nimic din logica după care veneau autobuzele, ne hotărârăm să ne instalăm pe o bancă din faţa unei mici prăvălii ce vindea răcoritoare. Odată aşezaţi, aşteptarea deveni mult mai uşoară, iar treptat chiar confortabilă, apoi de-a dreptul amuzantă şi culmină cu decizia noastră de a nu mai pleca din acest loc până când comedia comediilor nu se va termina. Autobuzele se lăsau aşteptate, ca la circ, când, din lipsă de spectatori, ba începe circul, ba nu începe. Astfel, mai venea câte un autobuz gol, dar care nu oprea, mai unul care oprea să anunţe că este defect, apoi unul arhiplin nu ştiu de unde, iar între timp lumea se aduna de pe la serviciile abia terminate. Şi, semn că ora de vârf încă nu venise, autobuzele îşi continuau ritualul nestingherite. Cineva, poate Cel de Sus, aranja ca treaba să meargă cât mai bine, în intenţia de a demonstra că se poate oricum. Aglomeraţia asta în continuă creştere era ca atunci când frămânţi coca pentru cozonaci şi când, tot punând făină, nu bagi de seamă că aluatul s-a umflat şi nu o să mai încapă în tăvi. Dar tu continui să frămânţi şi să torni făină. Când însă vine momentul să o pui în tăvi pentru că nu mai încape în lighean, de frică să nu descrească, te apucă disperarea, mâinile ţi se încurcă, dreapta se bagă în locul unde ar trebui să lucreze stânga, iar de stânga să nu mai vorbim... Stânga, ca orice stângă, o ţine pe-a ei, adică nu face mare lucru, pentru că tu eşti dreptaci. Şi de aici începe comedia, fiindcă tăvile, aşezate iniţial în stânga, nu mai pot fi mutate în dreapta, pentru că în dreapta se află ligheanul plin de coca grea ca plumbul.

La o situaţie similară se ajunsese aici. Oameni tot veneau, se roteau dintr-un loc în altul neştiind unde vine autobuzul dorit, întrucât maşinile veneau una după alta, într-o ordine în care dorea şoferul, adică stăpânul. Astfel, ordinea iniţială, bazată pe regula aşteptării la rând, se transforma pentru unii în regula cine aleargă mai tare după autobuzul de care de fapt nu avea nevoie, în vreme ce alţii plecau de la cel sosit pentru că nu era cel bun. Şi toată treaba asta era posibilă deoarece latinul este fire poetică, iubeşte muzica, dansul, iar autobuzele nu avea număr de linie sau alte indicaţii privind direcţia. Ele puteau merge oriunde doreau şoferii, stăpânii lor, după interesul de a pleca cu autobuzul cât mai plin şi pe o rută cât mai scurtă, pentru a mai prinde o dată bătaia peştelui, adică ora de vârf aici, în Caraibe. Ora de vârf în Caraibe însemna ora la care latinul a terminat slujba, iar de acum încolo începea dansul, băutul şi făcutul micilor dominicani. Muzică era cât doreşti şi pe toate gusturile, ieşită din burţile  multor combine muzicale cât şifonierele, târâte de o mulţime de tineri ca pe copiii duşi dimineaţa cu forţa la grădiniţă. Comedia continua fără supărare, pentru că între latini nu există supărare. Ea continua fiindcă încet-încet te prindeai care e şmecheria, intrai într-un autobuz şi, dacă era cel bun, te aşezai pe scaun, iar dacă era cel prost, coborai pe uşa din spate, urcând în următorul. Dar treptat locul se golea, pentru că mulţi călători nimereau dintr-un instinct nativ din prima. Urma apoi alt contingent de autobuze, care parcă erau ieşite direct din accident, întrucât cele bune se terminaseră, iar aici era a doua Americă, unde se putea orice. La al doilea contingent de autobuze lipseau geamurile laterale, scaunele şi mânerele de la uşi. În ele urcai şi comandai unde doreşti să mergi, strigând tare, să te audă toţi, că doar din acest motiv nu aveau geamuri, sau poate din alte motive, iar mai departe treaba mergea singură, fiecare alergând la maşina unde se putea împerechea cu cel deja urcat, timp în care autobuzele se târau încet-încet, ca melcii, pentru a da posibilitate altor autobuze să vină din spate. Şi asta fiindcă ora de vârf era scurtă, autobuzele nu prea aveau numere, iar poliţia, care nu se grăbea să-şi facă apariţia pentru că locuia pe aceeaşi insulă cu aceşti oameni, venea când piaţa era goală, frumoasă, europeană.

Dar până când piaţa să fie goală, mai erau mulţi de cărat acasă şi venea rândul taximetrelor, mai bune sau mai rele, sosite în aceeaşi ordine ca la teatru, adică lumea bună înainte, lumea proastă mai la coadă, iar taximetrele proaste erau ca şi autobuzele proaste, scăpate probabil din aceleaşi accidente, deoarece aveau cam aceleaşi lipsuri. Geamuri, mânere, tapiţerie, dar aveau muzică stereo şi trei locuri în faţă, pentru că aşa se purta în America anilor '60. Şi aşa, în “America anilor '60” se urcau câţi încăpeau, se plătea o singură dată punând mână de la mână, iar şoferul, stăpânul, alerga prin oraş lăsându-i la vatră pe toţi din maşină, fără supărare, pentru că erau toţi de pe aceeaşi insulă. Dar ca să urci în maşina anilor '60 nu era lucru uşor, dat fiind că ea nu prea avea mânere, uşile nu prea se închideau, iar odată urcat, trebuia să faci repede loc pentru altul de afară, în faţă şi-n spate, pentru că taxiul anilor '60 nu pleca până nu era plin ochi, gata să dea pe-afară precum coca din lighean. Iar dacă dădea pe-afară, şoferul cobora şi te ajuta să încapi mai bine, împingând altul peste tine. Odată ultimul intrat, trântea uşa cu putere până se deschidea cealaltă din partea lui, sau capota, de credeai că sunt automate.

Priveam noi, cei trei români amărâţi, această debandadă, leşinând de râs în văzul tuturor, care nu se supărau, ba chiar zâmbeau şi continuau să se urce în comediile pe roţi. Am crezut că facem infarct, că renunţăm definitiv să mai mergem la Casa fără Pisic, care era tristă şi în doliu. Această oră de vârf dominicană m-a întinerit cu mulţi ani. Lacrimile noastre uscate de căldura de-afară ne răcoriseră faţa, amăreala din suflet ne dispăruse, iar ea, viaţa, continua voioasă şi pentru noi, cei pedepsiţi de soartă să ne tratăm cu Brugal până la bătrâneţe sau până om primi paşapoartele. Dar până atunci trebuia să mai mâncăm mulţi platanoşi, să bem multă apă de la robinet, să mai ascultăm multe minciuni ale părintelui şi să învăţăm să “bulşităm” ca americanii adoptaţi.

În toată nenorocirea care se abătuse asupra capetelor noastre pe această insulă, câte un noroc mai pica şi pe noi. Tot aşteptând să ni se potolească râsul, ora de vârf trecu şi începură să vină autobuzele cele bune, aproape noi, ţinute poate pentru Paşte. Cu inventarul încă nedescompletat, Agoagoa ne duse val-vârtej la “căsuţa cu sârbi mici, cu români şi cu furnici”.

Furnicile din Republica Dominicană au mare legătură cu vacanţa noastră forţată, cu neplecarea vaporului şi chiar cu confiscarea paşapoartelor noastre. Furnicile din această insulă circulă numai în şir, iar o dată ce calci un şir de furnici dominicane, îţi merge rău, ţie, prietenilor care sunt cu tine şi chiar duşmanilor tăi. Teoria asta ne-o spusese un dominican, dar noi, europeni, nu îl luasem în serios, pe motiv că ele erau furnici dominicane. Furnicile dominicane sunt mult mai harnice decât furnicile noastre româneşti şi sârbeşti la un loc! Ele lucrează douăsprezece luni pe an, neştiind că iarna nu o să vină niciodată pe această insulă. Ele vor să le demonstreze dominicanilor care trăiesc pe aceeaşi insulă cu ele că ce pot face ei în şase luni pot strica ele în douăsprezece. Furnicile dominicane trăiesc pretutindeni, în toate casele, fie că au pisic sau nu. Aşa era şi casa noastră fără pisici şi cu furnici, acum, în prag de Crăciun.

Mica noastră escapadă, în ziua de 13, zi cu ghinion recunoscută internaţional, dar trecută în calendar chiar şi la americani, coincise cu momentul sosirii în Casa fără Pisic a mii de furnici, dornice să mănânce gunoaiele noastre, firimiturile noastre, hainele noastre, geamantanele noastre, dulapurile de lemn care gemeau de ulei, suc de portocale, coji de banane, mucuri de ţigări şi resturi de platanoşi, aruncaţi pe şestache ca să nu ne punem rău cu trabahadoarea. Furnicile dominicane sunt precum igrasia la români sau la alte popoare care suferă de frig iarna, vara şi cam tot timpul anului. Odată intrate în casă, nu mai ies decât atunci când pereţii se prăbuşesc sau când găsesc o casă mai nouă şi mai îmbelşugată în gunoaie. Furnicile dominicane sunt mai mari, mult mai bine dezvoltate decât furnicile noastre şi se numesc termite.

Ei bine, în drumul de întoarcere către Casa fără Pisic, înveseliţi de comedia gratuită oferită de comunitatea santodomingheză în cinstea venirii orei de vârf, ne gândeam că o să găsim totul cufundat într-o linişte de doliu, menit să comemoreze eşecul plecării vaporului şi pierderea temporară a identităţii noastre. De la colţul strategic, Casa fără Pisic arăta ca în prag de Paşte, cu toate luminile aprinse, cu o forfotă inexplicabilă, de sârbi şi români alergând în direcţii opuse cu haine în braţe, cu geamantanele desfăcute şi scuturând praful, mai-mai să cadă şi nasturii. Iar toată această forfotă se petrecea la întunericul serii, că, de, era totuşi decembrie, chiar şi aici la tropice. Ne oprirăm în loc, întrebându-ne dacă este bine să mergem sau nu, dacă era ceva periculos sau nu, dar mai ales ce se putuse întâmpla. Gândii instinctiv că poate şocul trezirii la realitate îi proiectase pe toţi cei din grup, intraţi iniţial la hibernare, în faza activă a vieţii, încurajaţi de ideea că vaporul va pleca de Paşte, că până la Paşte mai era mult şi că venea Crăciunul, Anul Nou sârbesc, românesc sau dominican. Şi când mă refer la aceste patru mari sărbători nu exagerez, nu fabulez şi nu am intenţia să fac din ţânţar armăsar numai pentru că dumneavoastră nu aţi fost la tropice! Dar privind Casa fără Pisic de după colţ şi încă sub influenţa tratamentului cu Brugal, cu imaginea comediei văzute în oraş şi pe fondul meu nativ de om spiritual, venirea celor patru sărbători generatoare de petreceri şi uitare de necazuri era singura justificare pentru ceea ce se întâmpla.

Ne luarăm inima în dinţi şi, cu dictonul “ce-o fi o fi”, ne hotărârăm să înaintăm, încet, prudent, pregătiţi să facem stânga-mprejur şi să fugim mâncând pământul dacă ar fi fost ceva contagios şi incurabil. Cu nebunii ăştia te puteai aştepta la orice şi în orice moment. Grupul se mărise, băieţii nou-veniţi din Portugalia păreau puşi pe şotii, iar imaginaţia noastră era infinită. Mai pâş-pâş, mai pâş-pâş, ne apropiarăm de forfota care nu ne băga deloc în seamă, mergând poate pe principiul: “las' că vedeţi voi” sau “cine râde la urmă râde mai bine”, lăsându-ne să ne frământăm creierii. Privii în praful drumului din faţa Casei fără Pisic şi nu descoperii decât ce ştiam eu. Pietre mai mari sau mai mici, urme de maşini, insecte vii sau moarte, furnici şi urme de pipi sârbesc şi românesc. Dar nimic să mă impresioneze, să mă sperie sau să mă lămurească ce se întâmpla în casă. Continuai să privesc totuşi pământul, cimentul din jur şi chipurile celorlalţi, care nu păreau nici vesele, nici supărate, ci mai degrabă ca ale omului la casa lui atunci când descoperă că l-au invadat furnicile, care nu erau totuşi veninoase, dar erau scârboase. Citeam pe feţele lor un fel de ”câhh” simpatic, ca atunci când descoperi că ai făcut puţin caca în propriii pantaloni.

– George, termitele vă mănâncă hainele! – strigă Fetiţa, zis Şerban, care nu reuşise să ţină secretă surpriza pentru noi.

O zbughirăm instantaneu, cu maximă viteză, către camera noastră, urmaţi de rânjetele celorlalţi, care se bucurau că ne venise şi nouă rândul să ne distrăm cu dulcegării tropicale.

Gândul că pierdeam zestrea mea cea mai bună din România mă sperie şi mă înfurie, realizând că întoarcerea acasă gol puşcă ar umple paharul prostiei. Începui să iau totul în braţe la grămadă, disperat, şi o tulii în stradă, urmat de Bogdan şi Oana. Ne ciocnirăm de ceilalţi, care păreau resemnaţi şi acomodaţi cu de-astea de-ale Casei fără Pisic. Ce a urmat a fost o noapte de curăţenie, ca la armată când se anunţă carantină generală, cu luat totul la mână de trei ori, cu scuturat până la epuizare şi cu umblat după furnici prin casă în genunchi.  

Capitolul 26. Viaţă de insular

Venirea termitelor adăuga încă o picătură în paharul amărăciunii din această viaţă de insular presărată cu ”două rele şi-una bună”. Ajunsesem la concluzia că, pentru a putea supravieţui decent, fără a începe să vorbeşti de unul singur, trebuia să devii un mic dominican, chiar decolorat la o adică.

Ultimul telefon dat în România nu semăna deloc cu ultimul dat în America. În România, ca orice român patriot, eu spusesem că aici este bine, că ne distrăm pe rupte, că mai întârziem pe aceste meleaguri întrucât este unica noastră şansă de a vedea lucruri nevăzute chiar de regi... Că, desigur, condiţiile de cazare şi masă sunt excelente, căci au fost plătite în valută... Că vom pleca imediat ce vom reuşi de terminat toate traseele de pe insulă, dat fiind faptul că pe aceste locuri cu siguranţă nu o să mai venim niciodată... Că povestea din Amsterdam a fost ticluită ca să-i sperie pe ţiganii care mâncaseră lebedele Vienei, care acum aveau în plan să mănânce numai lebede, indiferent de capitalele lumii, pentru a se albi la ten ca Michael Jackson. 

– Şi să nu îţi faci griji, dragă mamă! Dacă nu o să ne placă în America, o să ne întoarcem înapoi acasă prin primăvară, pentru că biletele sunt dus-întors, dar numai pe această rută, deoarece fuseseră cele mai ieftine cu putinţă, dragă mamă. Nu mai plânge atât la telefon de fiecare dată când vorbesc cu voi în România. Voi nu ştiţi ce bine o ducem noi aici, pentru că voi aţi rămas într-o ţară primitivă, în care nici măcar aer condiţionat iarna nu aveţi. Aici se învârt compresoarele mai abitir ca vara, dragă mamă. Dacă aş fi ştiut, v-aş fi chemat şi pe voi aici să vedeţi cum trăim. Ca regii! Mâncăm banane dimineaţa, la prânz şi seara, şi doar ai văzut ce scumpe sunt în România, dragă mamă! Pentru că ai vrut să votezi cu Iliescu precum soacră-mea, de zici că sunteţi surori! Te sărut, dragă mamă, şi te las, că se întrerupe convorbirea, fiindcă nu mai am mărunt în buzunar. Te săru...  

Pizda mă-tii Anişoaro, unde te-am găsit eu?... Tu stai bine mersi în America, iar eu îmi omor nervii pe această insulă, aşteptând vapoare de plastic, mâncând banane în loc de cârnaţi de porc acum, în ajun de Crăciun... Vorbind cu mama la telefon doar trei minute precum puşcăriaşii... Pizda mă-tii! – continuai eu să vorbesc singur, după ce pusesem receptrul în furcă, lăsând-o pe mama în lacrimi la celălalt capăt de fir şi de lume. Răsuflai totuşi uşurat după ultimele înjurături şi mă aşezai singur pe o bancă, lângă telefonul public ce îmi înghiţise dolarii mai repede decât aş fi crezut, aşteptându-i pe porumbei, care “bulşitau” la telefonul din colţul celălalt, pentru a nu ne auzi reciproc minciunile de consolare. Eram mulţumit de ce reuşisem să debitez în doar trei minute şi asta graţie faptului că ştiam încă să vorbesc bine româneşte.

– Hola! Hola! – salutai eu un dominican cu care mă împrietenisem şi care chiar mă credea patron german, ţinând cont că bronzul nu se prinsese de mine, ci doar o roşeală ca a ouălor de Paşte vopsite cu Galus prost. Începusem să îmi fac cunoştinţe aproape peste tot pe unde mergeam, pentru că barba mea roşie, netunsă de mai bine de două săptămâni, atrăgea atenţia. Aveam în plan să intru în rândul lumii, să merg să mă tund, să-mi cumpăr un costum de baie, un tricou, dar nu mai mult de unul, şi poate nişte adidaşi de marcă, fabricaţi în China, că erau mai ieftini. Poate o foarfecă, să îmi pot tunde barba, care ajunsese ca a lui Castro, a cărui reputaţie nu era bună nici aici. Şi mai doream în viitor, dacă gluma se prelungea şi venea într-adevăr Paştele, să îmi calc pe orgoliu şi să îmi găsesc o fătucă, o dominicană poate mai puţin bronzată, măcar aşa, de încercare, că tot nu ştia nimeni ce facem noi aici. Mai departe de Paşte nu puteam gândi, pentru că depindea cine câştiga alegerile aici, Balagher ori altul, iar dacă era altul, Alecu ne chema pe toţi. Nu mai pupam paşapoartele, sau poate le pupam, dar cu direcţia retur, şi cu asta basta!

Balaguer era unchiul Sarei. De moşul ăsta nu auzisem până aici nimic. Trecea la a doua legislatură, dar o scleroză îl ţintuia la pat. Mă şi gândeam că, chiar preşedinte dacă o să mai iasă, de Sara putea să nu îşi mai aducă aminte, iar de când cu teoria “bulşitatului”, nu mai credeam nimic şi în nimeni. Dar până la alegerile din vară mai era mult, Sara era fată bună şi ne promisese că dacă Daniel o ia de nevastă cu tot cu copil, ne scoate ea paşapoartele de la Immigration mai repede... Ne ajută să plecăm de aici şi poate aşa Daniel o s-o ia şi pe ea în America. În felul acesta toată lumea ar fi fost mulţumită şi ar fi trăit în fericire până la adânci bătrâneţi. Dar până la adânci bătrâneţi mai era mult, iar în privinţa fericirii eu trebuia să încep chiar de acum, ca să nu mă apuce nebuneala.

Porumbeii prelungeau minţitul la telefonul din colţul opus, iar eu, sătul să îmi salut toate cunoştinţele doar cu “Hola! Hola!”, mă decisei să merg de unul singur şi de capul meu în Santo Domingo, unde nu mai fusesem de mult. Doream să îmi cumpăr cât mai repede cele ce aveau să mă transforme într-un turist străin – sau poate într-un mic dominican decolorat.

Dusul şi întorsul au fost simple priviri pe geamurile fumurii ale autobuzului cu bomboane gratuite. Am cumpărat totul la preţ de România plătit în pesos, că era cu mai multe zerouri la coadă... Am mai căscat puţin gura pe străzi necunoscute... Am cumpărat din mers o sticlă de Brugal, să o am rezervă doar pentru sufleţelul meu şi, gonit de nişte puşti care strigau “Americanul! Americanul!”, mă întorsei val-vârtej la bază, să mă schimb şi să încep viaţa dominicană.

Intrai în Casa fără Pisic fără să bag pe nimeni în seamă şi o ţinui drept la dormitorul nostru. Profitai de ocazia că porumbeii umblau brambura şi fusei gata travestit în mai puţin de cinci minute. Mă parfumai cu Davidoff-ul Oanei, mă uitai în geam şi întrucât corespundeam gusturilor mele, mă decisei să o şterg cât mai era ziuă şi ţânţarii nu pişcau. O lăsai pe Duda cu ochii în soare şi cu nasul în vânt pentru a descoperi parfumul meu şi o întinsei la plaja cu nemţoaice, să îmi încerc norocul.

Ceva se schimbase între timp în politica acestei insule, pentru că tricoul, slipul şi tenişii mei, toate Nike, mă ridicară în funcţie automat. Două blonde, nemţoaice-nemţoaice, mai tinerele,  puseră ochii pe mine şi nu mă slăbiră decât când plecai acasă. În rest, nimic. Nu eram descurajat, pentru că abia îmi rodam şoşonii. În ţinuta asta nouă, prinsesem curaj şi mă uitam numai în ochii fetelor frumoase, care erau multe. De fapt, această insulă devenise treptat un fel de staţiune de tratament gen Sovata, cu unitatea ei militară. Aici europencele, mai ales cele nordice, se tratau de lipsă de bărbaţi, fără nici o jenă, pentru că tratamentul este tratament, boala-i boală şi trebuie tratată. Iar de bărbaţi nu se puteau plânge. Pe locul întâi erau canadienii, apoi italienii, ceva ruşi cât muntele, nemţi veniţi să îşi caute nevestele şi mulţi alţii care nu ştiam ce sunt.

Mă integrai repede în această lume care se plimba pe cele două trotuare ale străzii principale şi continuai să merg şi eu la promenada serii, să văd ce se întâmplă. Briza mării, cu parfumul ei muzical încă neegalat, aducea vag dintr-o direcţie nedefinită, dar nu de departe, crâmpeie de vorbe româneşti. Limba natală este cel mai uşor de recunoscut, indiferent câte alte limbi se vântură în acelaşi timp pe la urechile tale. Adevăr valabil pentru toate popoarele, fără excepţie. Şi în această lipsă de excepţii intram şi noi, românii. Experienţa aceasta aveam să o testez mult mai bine la New York, în Glendale, un cartier exclusiv de nemţi, unde se mai aciuau din când în când şi alţii cu tenul decolorat. 

Dar, lăsând la o parte teoria, îndreptai instinctiv capul şi-i descoperii cu mare surprindere pe Dragomir, pe porumbei şi un român necunoscut. Crezui iniţial că este un întârziat la vapor şi nu mă grăbii să alerg la ei, considerând că oricum acoperişul Casei fără Pisic îl va primi şi pe acesta cu braţele deschise. Ajunsei astfel la cei patru fără zor, că timp era, făcui cunoştinţă cu noul venit şi descoperii că greşisem. Românaşul ăsta de 20 de ani, cu un uşor accent maramureşean, nu era nou-venit! El era vechiul sosit pe această insulă pe cont propriu, cu scopul de a se stabili aici. Avea deja trei ani vechime pe insulă, trăia cu o dominicană pescuită pe aeroport şi găsise de lucru tot acolo. Maramureşeanul era entuziasmat la maximum că mai vorbea cineva româneşte şi era dispus să facă cinste cu bere sau cu ce doreau sufleţelele noastre veşnic însetate. Ne povesti multe, dar mai ales cum era pe aici. Berea şi vinul plătite de acest băieţandru ne dezlegară limbile tuturor, dar mai ales lui.

Fugise din România imediat după '90, persecutat bineînţeles politic şi urmărit de poliţie după ce din greşeală săvârşise un omor, pentru care nu găsise înţelegerea legilor noastre. O ştersese englezeşte imediat după boacănă, fiind conştient că gratiile ar fi fost singura lui şansă acolo în ţară. Ajunsese pe jos în Ungaria, pe poteci ştiute de mulţi maramureşeni şi de acolo, nestând prea mult pe gânduri, cumpărase un bilet de avion pentru o destinaţie cât mai îndepărtată, unde poliţiei române nu i-ar  fi trăsnit prin gând să îl caute niciodată şi pentru care nu aveai nevoie de viză de intrare.

Îl priveam pe acest băiat gândind dacă ”bulşitează” sau nu, dar postura de criminal pe care şi-o deconspirase mă ducea la concluzia că ceva trebuie să fie adevărat în această poveste. Îi atrăsei subtil atenţia că poate cineva, altcineva decât noi, îl poate auzi. El părea totuşi liniştit, argumentând prin faptul că pe această insulă era singurul român stabilit şi că, până la noi, în toţi aceşti trei ani, nu a mai auzit pe careva să vorbească româneşte.

– Dar cât timp ţi-ai propus tu, Virgile, să stai pe această insulă, departe de părinţi şi fraţi? – îl întrebai în şoaptă.

– În zece ani pedeapsa mea se prescrie automat. Trei ani  au trecut deja şi nu în puşcărie. Tu nu ştii cum e la puşcărie, că poate nu ai fost niciodată. Eu am fost la şcoala de corecţie şi ştiu cum este la pârnaie. Am de gând ca anul viitor să mă duc pe ascuns, tot pe unde am venit aici, să îmi văd rudele. Mi s-a făcut tare dor de ele. Voi nu ştiţi cum este... – continuă el să vorbească aproape numai pentru mine, sesizând că ceilalţi nu prea îi dădeau mare atenţie.

Ceilalţi, profitând de gratuitatea băuturilor, ca românul, se puseseră pe băut şi pe şuşotit. În pauza în care Virgil îşi uda gâtul cu bere, trăsei cu urechea la discuţia de alături, pentru a alege care-i mai interesantă şi, constatând că se vorbea despre viitorul Americii, îi lăsai în pace şi rămăsei atent la interlocutorul meu.

– Virgil, dar dacă te prind chiar acolo, pentru că nici ăia nu sunt proşti?... Nu stau degeaba, doar asta e meseria lor. Ei nu se grăbesc. Adună date, mai ciripeşte unul, mai ciripeşte altul şi când vine vrabia la laţ, doar o prind – argumentai eu.

– Ştiu treaba asta şi m-am gândit mult la ea, dar dorul de casă nu-mi dă pace. Nu mă grăbesc nici eu. Mă apucă doar din când în când, iar apoi, când îmi aduc aminte de ce am venit aici, mă potolesc. M-am obişnuit deja cu locurile. Trăiesc mai bine decât la noi. Este tot timpul vară şi ştii ce friguri şi zăpezi erau acasă – continuă Virgil. Am găsit fata asta, care chiar dacă nu este ca noi, e fată bună – îmi şopti el, parcă pentru a nu-l auzi Oana, pe care pusese ochii, neştiind că-i măritată.

– Dar, Virgil, cum te înţelegi tu cu oamenii ăştia care nu ştiu decât să danseze şi să bea Brugal? Cum stai tu în casă cu ei, pentru că au altă culoare şi alt miros?... – continuai eu să întreb prosteşte, uitând că băiatul acesta era de fapt pleava noastră de acasă, cu toate că era alb, şi asta era puţin spus. Era un “el fugitivo” veritabil, un criminal! Dar faptul că pentru prima dată în viaţa mea aveam ocazia să stau de vorbă cu un criminal precum cu un om care nu tăiase decât porci de Crăciun, adică faţă în faţă, îmi trezi mare curiozitate şi continuai să îi întreţin interesul de a mai povesti. Eu însă făcusem greşeala să îl ating la coarda sensibilă, adică să spun că muierea lui era o fată de culoare, şi asta pentru că eram la prima ieşire în lume în sensul adevărat al cuvântului, iar ideile cu care mă contaminasem ani buni în ţară, împărţind lumea în două – în cei care au coborât direct din bananier şi noi, ceilalţi – mă ţineau încă legat la ochi într-un rasism de prost-gust, care nu se mai purta de mult. Sau care era încă la modă în ţări unde se mai făcea confuzie între hârtia igienică şi ziarele vechi pentru a te şterge la fund. Băiatul acesta care înfipsese cuţitul, poate din greşeală, dar îl înfipsese, era mai sensibil decât mine sau poate era mai arţăgos şi nu admitea să se atingă nimeni de proprietăţile lui materiale sau spirituale. Asta cred că justificase gestul lui necugetat din ţară şi faptul că acum, brusc, devenise încruntat, cu uitătura specifică unui criminal, cum văzusem doar în filme.

Mă întrebam dacă are cuţit, poate armă de foc şi la ce trebuie să mă aştept în următoarele secunde, care se scurgeau greu, aflându-ne într-o criză de conversaţie, întrucât şi porumbeii se opriseră din discutat. Dar norocul sosi o dată cu zâmbetul Oanei, adresat acestui băiat doar din pură diplomaţie. Virgil se destinse, zâmbi şi, înroşindu-se tot, redeveni prietenos, dornic să mai dea un rând, gândind poate la prostii.

Oana era o femeie drăguţă, minionă, cu trăsături şi maniere fine, de fată de oraş, ce plăcuseră multora, printre care şi lui Bogdan, soţul ei. Mulţi, neştiind de unde vine, o confundau cu o micuţă dominicană de origine spaniolă, cu tenul catifelat şi uşor bronzat, cu părul mătăsos de culoarea ghindei, cu mâini frumoase de domnişoară, cu sânii bine conturaţi şi cu o gură ce lansa zâmbete de stewardesă ce te vindecau pe loc de dureri de dinţi.

Redevenirăm toţi dornici să vorbim, dar conversaţia se axă pe un subiect mai banal, nemaidivulgându-se secrete. Rămăsei dezamăgit că nu aflasem mai mult, dar ascunsei totul în sufletul meu avid de informaţii cu suspans. Restul de băutură se evaporă mai repede decât prima tură şi îi mulţumirăm băiatului, care, înainte de despărţire, ne promise că va reveni duminica următoare. Rămăsesem tăcut, gândind ce poate ascunde această insulă pitică pe care şi piraţii se simţiseră bine cândva. Cândva fusese de mult, iar trecutul nu ar fi trebuit să aibă nici o legătură cu prezentul. Dar acum erau alte vremuri, cu alţi piraţi, şi aşa se explica de ce zărisem o mulţime de ruşi cu maşini scumpe şi aproape noi, cumpărate direct de aici, aşa se justifica în final şi preferinţa popilor newyorkezi de a alege acest loc ca punct important de tranzit sau ca trambulină pentru saltul în America.

Ajunşi din nou în aer liber, ne schimbarăm gândurile şi ne despărţirăm. Porumbeii plecară la Casa fără Pisic, pentru a-şi lua împreună porţia zilnică de duş înainte ca apa caldă să se termine. Dragomir redeveni fratele meu de cruce şi mă momi să ne plimbăm împreună, pentru a-i arăta mica localitate. Fusei încântat de propunerea lui, pentru că, după invazia termitelor, Casa fără Pisic îmi devenise ostilă. Nu mă mai culcam liniştit nici chiar beat. Căpătasem mâncărimi, cred că de draci, şi dădeam vina pe bietele furnici, crezând că umblă noaptea pe mine.                  Realitatea este că nu scăpasem de ele, ci mai degrabă le gonisem temporar în stradă, de unde se întorseseră pe ocolite, iar asta mă făcea să vreau să dorm mai degrabă în parc, pe bancă.

Dragomir se dovedi un băiat tare simpatic după vinul băut şi se lansă în glume cu iz american, demonstrându-mi că va fi un profesor de engleză foarte bun. Presăra poante printre cuvintele povestirii privind viaţa lui din America, la care eu nu fusesem atent în restaurant şi cu care o impresionase foarte mult pe Oana. Dragomir era avocat. Terminase facultatea la New York şi, pentru că nu îşi găsise încă “job”, lucra temporar la un “office”, în turism. Mă puse să repet “job”, “office” şi “lawyer” şi, mulţumit că pronunţasem corect, continuă istorisirea. La această agenţie de turism, numită “Tito's Fantasy Vacation”, lucra de doi ani şi era tare mulţumit. Scoase şi îmi arătă o carte de vizită, ce avea pe ea un frumos desen ce reprezenta nişte ochelari de soare în care se reflectau palmierii, marea şi o plajă. Mai jos, funcţia lui. Consultant. Pipăii cartea de vizită ca pe un timbru rar, cu mare interes. Dragomir mi-o lăsă mie, văzându-mă impresionat, şi continuă să povestească fără grabă.

Era totuşi prost plătit la această agenţie şi fratele lui îi propusese să vină aici, la Boca Chica, plătindu-l mai bine. Şi aşa se decisese să îşi ia o vacanţă, să plece cu vaporul încoace. Drumul cu micul iaht fusese lung şi greu, ţinând cont că de la New York până aici erau mii de mile marine, că Peter, căpitanul, fusese mai mult beat şi că merseseră zi şi noapte, fără întrerupere... Dar că şi asta se dovedise o experienţă interesantă, împotmolită din păcate aici. 

După cuvântul “aici”, Dragomir deveni mai serios, mai încruntat şi se opri, neştiind dacă să continue sau nu. Îl lăsai să îşi tragă sufletul şi să îşi regleze ”bulşitatul” la noile condiţii.

– Dar, Dragomir, problema cred că s-a complicat. Şanse să se termine frumos şi repede eu nu prea văd. Voi, ca şi noi, aţi rămas fără acte şi sub observaţia autorităţilor de aici. Problema noastră este acum în cercetarea Immigration-ului, care nu va sta cu mâinile-n sân. Vaporul este practic sechestrat, nu e bun decât să facem poze pe el... Cum mai plecăm noi de pe această insulă? – întrebai, încercând să forţez continuarea poveştii.            

– George, eu pot părăsi insula, întrucât nu am dat diploma de cetăţean american la Immigration, nimeni nu mi-a cerut-o şi nici nu o aveam la mine. Hârtia asta nu eşti obligat să o porţi tot timpul după tine – încercă Dragomir să argumenteze contrariul spuselor mele.

– Dar Daniel a dat paşaportul tău cu fotografia lui şi asta mie mi se pare o treabă foarte încâlcită, pe care nici nu o înţeleg... Cum aţi reuşit să inversaţi pozele şi de ce? – continuai eu.

Dragomir rămase pe gânduri, încurcat de întrebarea mea,  poate din lipsa unui răspuns uşor şi credibil. Până la urmă nici nu înţelegeam unde vroia să ajungă acest om povestindu-mi mie cancanurile lor, ce erau nişte hoţii de fapt, pe care nici nu le credeam în totalitate. Nu puteam să cred că într-un paşaport cu poza insertată în plastic, cu multe elemente de securizare, se pot face şmecherii. Mă încerca sentimentul că am unica ocazie, şi nu la îndemâna fiecăruia, de a sta faţă în faţă cu un mare escroc. Cred că intrasem într-un fel de circ al groazei, cu surprize la tot pasul şi încă din cele care îţi taie răsuflarea. Aveam în palmares o conversaţie directă cu un criminal căutat de poliţia română, iar acum o alta, cu un ”bulşitar” la drumul mare, poate şi un escroc internaţional. Dragomir se opri la părculeţ, probabil pentru că aglomeraţia străzii îl distrăgea de la a găsi răspunsuri, şi propuse să ne aşezăm pe o bancă. Discuţia se blocă aici, continuând însă să ne uităm la femeile care îşi etalau momelile fără ruşine, unele ţinându-şi bărbaţii de braţ şi făcând ocheade altora.

Lui Dragomir îi plăceau femeile. Nu avea pe nimeni, cu toată deşteptăciunea lui aparentă, şi privea după femei precum soldaţii scoşi în oraş. Plimba capul din dreapta în stânga şi de jos în sus, se mira şi aproape că îi curgeau balele după tot ce trecea prin faţa lui. Agitat de propriile-i instincte, Dragomir propuse să mergem şi să pescuim în această seară două fetiţe, rugându-mă totodată să îi împrumut ceva bani până mâine dimineaţă. Râsei în sinea mea, începând să cred că toate destăinuirile lui Dragomir de până atunci aveau un scop cu bătaie lungă, ce începuse să se arate. Adică jumuleala de bani. Îl lăsai deocamdată fără răspuns, continuând să îi ţin companie la privit. Dar Dragomir, în timp ce se uita după gagici, medita la întrebarea mea, care îl afectase, spulberându-i speranţa că voi mai putea fi păcălit uşor. Era împins de nevoia de a-şi găsi măcar temporar pe cineva cu care să îşi împartă durerile, fie ele chiar şi mincinoase.

Mincinoşii simt întotdeauna nevoia de parteneriat. Ei nu pot minţi la pereţi, pentru că pereţii nu le dau replici şi nu îi antrenează în această gimnastică a minţii. Mincinoşii sunt întotdeauna supăraţi pe ei înşişi pentru faptul că nu au lucrat suficient de bine la minciună şi, în puţine cazuri, pentru faptul că partenerul, adică fraierul, s-a dovedit în final invulnerabil. Când minciuna rămâne în coadă de peşte, nu au linişte. O iau din nou de la capăt metodic, până cred ei că nu se mai poate face nimic.

Mintea lui Dragomir se mobiliza acum în a găsi soluţii de a continua jocul de-a minţitul, iar interesul pentru femei rămase temporar suspendat.

– George, tu ai dreptate că problema s-a complicat – reîncepu Dragomir conversaţia. Eu şi Daniel am obţinut cetăţenia în aceeaşi zi. Pe mine m-au chemat să îmi ridic paşaportul mult mai devreme, nu ştiu de ce. Lucram în acea zi şi, pentru că Daniel nu avea job şi stătea acasă, s-a dus el în locul meu să ridice documentul. Din greşeală a dat pozele lui în locul alor mele. Cel de la ghişeu nu a verificat ce primise, pentru că nimeni în mod normal nu aduce alte poze! Le-a primit, figurile noastre semănau şi aşa am ajuns eu deţinătorul unui paşaport cu poza fratelui în loc de a mea! – continuă Dragomir noua lui serie de gogoşi, credibile numai pentru cei din lumea a treia, din care veneam şi noi.

– Dragomir, până în acest punct înţeleg. Dar, mai departe, de ce a venit fratele tău aici cu paşaportul tău? – îi replicai eu rapid, pentru a nu-i lăsa prea mult timp de gândire.

– George, pentru a pleca din State, el avea nevoie de un paşaport pe care să i se pună viza, or, el nu avea alt document. Cel românesc nu mai era valabil, pentru că noi am renunţat la cetăţenie. De diplomă încă nu ştiam că poate fi folosită, iar pe la hoteluri sau prin alte locuri, unde ai nevoie de rezervări, în mod normal toţi oamenii vin cu paşapoartele după ei. Nimeni nu foloseşte diploma. Nu ştiu dacă mă înţelegi... – încheie Dragomir, oarecum mulţumit de cele îndrugate.

– Acum te înţeleg, Dragomir, şi îmi este mult mai clar ce s-a întâmplat – încheiai eu, prefăcându-mă că am crezut totul, mulţumindu-l astfel pe deplin.

Urmă o lungă pauză, în care nici nu priveam la fete frumoase, nici nu doream a pleca mai departe. Ne gândeam poate fiecare la cum ar fi mai bine să profităm de timpul personal, întrucât efectul băuturii se diminua, deveneam mai lucizi şi conversaţia ne adusese din nou aminte în ce rahat ne aflam, fiecare din alt punct de vedere. Ne urnirăm din loc, cu gândul să mai facem câţiva paşi împreună. Dar eu gândeam în secret că este bine să nu merg prea departe într-o relaţie cu un astfel de om fără căpătâi şi să o menţin la limita minimă, ţinând cont de circumstanţele momentului. Ca să o întrerup de tot era uşor, dar pierdeam bruma de informaţii cu privire la ce se urzeşte dincolo de cortină. Acest băiat părea mai puţin versat decât profesorii lui şi, din frânturile aflate de la el, puteam mai uşor anticipa ceva, cât de mic. Pe ceilalţi din grup, afectaţi şi ei, deopotrivă, nu mă puteam baza, întrucât parcă aveau orbul găinilor.

Dragomir reveni la planurile de a captura o fetiţă pentru această noapte. Îl trăgea aţa către o zonă recunoscută pentru uşurinţa cu care luai marfa. Cum era hotelul Hamaca, cel mai mare din localitate, elegant, scump şi cu acces numai pentru lumea cu bani. Hotelul ăsta era un mic orăşel cu plaje proprii, curţi interioare, terenuri de tenis, săli de sport, patru restaurante şi două hamacuri veritabile la intrare, ce îi justificau numele. Aici, în acest miniorăşel, lucra aproape jumătate din forţa de muncă a localităţii. Colecţia formată din câteva zeci de fete, toate tinere, frumoase şi atrăgătoare, constituia faima acestui hotel. Dragomir mă târa către locul parcă ştiut de dinainte.

– Dragomir, unde mergem? – întrebai.

– George, mergem la hotel Hamaca. Acolo a cunoscut-o şi Daniel pe Sara. Ea este medic acolo. Ea mi-a recomandat să merg la portar. Îi plătesc ceva şi el îmi dă pe alese o fată frumoasă, curată şi cu garanţie. De asta ţi-am cerut ceva bani până mâine. Daniel nu este acum acasă, iar eu nu am venit cu bani la mine din America. Nu îţi fă nici un fel de grijă. Mâine ţi-i dau înapoi şi oricum de pe insulă nu plecăm curând – îmi răspunse Dragomir cu voce foarte prietenoasă.

– Dragomir, eu am devenit aici un fel de Moş Crăciun. Când e nevoie de bani, toţi apelează la mine. Nu vreau să te refuz de prima dată. Tu vii din ţara minunilor, iar eu din lumea a treia, cum spun consulii americani de la Bucureşti. Patruzeci de dolari îţi ajung? Că mai mult nu am la mine – i-o tăiai eu scurt, făcându-mă afurisit când fu vorba de bani.

Scosei din buzunar două hârtii de douăzeci, întinzându-i-le, pentru a-i zădărnici intenţia de a mă obosi cu cerşitul unei sume mai mari.

Dragomir păru mulţumit, luă cele două hârtii fără să le verifice, semn că venea într-adevăr din ţara minunilor, le strecură în buzunar şi zise:

– Săru' mâna! Sunt buni şi ăştia. ¥i-i dau mâine, după ce mă scol.

Mulţumiţi fiecare de afacerea făcută, o ţinurăm drept la poarta hotelului, fiind foarte curios să văd ce marfă se poate lua pe patruzeci de dolari, gândindu-mă ca pe viitor să fac şi eu o investiţie asemănătoare.

La hotelul ăsta mare şi frumos încă nu ajunsesem până acum. Îl văzusem de la distanţă, fiind cel mai fălos, auzisem despre el de la Milagros, dar lumea a treia din care veneam ne tăiase curajul de a ne apropia. Nici la discoteca pe care o avea, cu mare popularitate de altfel, nu îndrăznisem să venim, gândind că vom fi luaţi la rost de portar. Realitatea este că hainele purtate anterior ne făceau să părem tare dubioşi. Nici cei mai prăpădiţi dominicani nu umblau în haine groase, ca noi. Dar acum, în ţinuta mea pursânge americană, că, de, Nike este o marcă şi nimeni nu îmi verifica etichetele să vadă că veneau din China, mă simţeam alt om. Cel puţin un dominican fără pigment şi cu pretenţii...

Viaţa asta de insular la care aderasem ca la donaţii de sânge avea şi ea recompensele ei. Scăpai de guturai, de reumatism, de bocanci, de ciorapi de lână, de izmene flauşate, de căciulă, de mănuşi, de încălzit apă pe aragaz când cea caldă de la robinet nu curge, de dat zăpada din faţa maşinii şi multe alte trăsnăi cu care ne născusem, crescusem şi ne făcusem mari, ca să putem ajunge aici, pe această insulă. Viaţa asta de insular simplifica lucrurile, rămânându-ţi doar să o trăieşti, cum făcea tot dominicanul.

Ne trezirăm pe negândite în faţa hotelului, unde nenea “generalul”, singurul îmbrăcat de toamnă, în pantaloni lungi cu vipuşcă, la cravată, veston cu nasturi metalici încheiaţi, să nu îl tragă curentul, ne aştepta cu braţele deschise, pândind şi el un mic ciubuc. Ne zâmbi şi ne întrebă în engleză ce mai facem, de ai fi zis că ne cunoştea de când lumea.

Dragomir, simţindu-se ca la New York, o ţinu pe engleză, îngreunându-mi viaţa, pentru că nu înţelegeam nimic, dar “bulşitatul” era talentul lui.

Portarul ne dezamăgi, spunându-ne că am venit prea târziu, că schimbul doi ieşise din tură şi că numai mâine, la şase dimineaţa, mai ieşeau fetele următoare... Că el nu ne sfătuieşte să luăm fete de la tura a treia, pentru că cele frumoase, care au carnea mai tare, sunt obosite din timpul nopţii şi spre dimineaţă ridică preţul... Că alea urâte şi mai cumsecade, care nu ţineau la preţ, aveau copii de alăptat acasă şi deci se grăbeau, făcând treaba pe jumătate. Ne recomandă prieteneşte, văzându-ne oameni cu bani, să venim mâine la trei după-amiază, să stăm lângă el şi să arătăm cu degetul ce ne place... Şi ale noastre vor fi, pentru că altfel nu le mai primeşte pe poarta hotelului dacă întârzie... Iar de întârziat se întâmpla cam des, că, de, fetele sunt tinere, cu dor de viaţă şi cu mulţi copii care cer papa.

Dădurăm mâna cu el în semn de la revedere, recunoscând că om cumsecade ca acesta încă nu văzusem, şi plecarăm înapoi pe strada mare.

Strada mare, de unde venisem iniţial, se făcuse pustie. Se înnoptase, iar oamenii erau pe la cârciumi, prin camere sau la piscinele luminate. Nu mai vedeai decât vagabonzi ca noi sau câte o pereche de bambine uzate şi cu vânătăi la ochi, care mergeau la braţ. Pe la jumătatea străzii, dintr-un gang, ieşiră două mai proaspete şi bine machiate, să nu se vadă urmele bătăii încasate de la soţii lor. Ne luară direct cu “fratelo” şi apucându-l una de braţ pe Dragomir şi cealaltă pe mine, încadrându-ne, se lipiră de noi. Prietenia asta subită cu femei care miroseau a parfumuri franţuzeşti, pe mine, băiat crescut la ţară, mă sperie. Mă trăsei din braţele fătucii şi îl lăsai pe Dragomir între cele două orfeline, spre bucuria lor şi a lui. O luai mai înainte, grăbind pasul, spre a nu-i face să se jeneze de privirile mele, şi o ţinui drept, fiind totuşi curios care va rămâne cu Dragomir. Mă oprii la părculeţ, de unde plecasem cu doar puţin timp în urmă, şi mă aşezai pe o bancă, prefăcându-mă obosit. Toată manevra asta de la despărţirea de Dragomir durase doar trei minute. Poate două. Cert este că le văzui pe cele două orfeline luându-şi la revedere de la Dragomir şi, brusc, dispărură în următorul gang.

Îl aşteptai pe Dragomir, crezând că renunţase la proiectul nopţii, dar greşii în privinţa acestui băiat de New York. Se apropie de mine excitat ca un taur comunal, frecându-şi fermoarul pantalonilor mai-mai să îl rupă.

– Dragomir, ce s-a înţâmplat? – întrebai curios.

– Nimic, George. Fetele s-au dus să se cureţe puţin şi vin să mă ia de aici. Va fi o noapte de pomină. Ai văzut ce bune erau? – continuă Dragomir să îmi vorbească, băgându-şi mâinile în buzunare.

Deodată izbucni:

– Oh! Shit! Fuck! Shit! Mi-au furat banii din buzunar. Fuck! Shit! – şi lanţul înjurăturilor continuă, scormonindu-se prin buzunare şi întorcându-le pe dos.

Dar nimic. Dolarii fugiseră.

– Acum înţeleg de ce mi-au băgat mâinile în buzunare frecându-mă la ouă, una în dreapta şi alta în stânga! Curvele dracu'! Merg la poliţie. Hai la poliţie cu mine! – strigă Dragomir ca un apucat. 

– Dragomir, eu nu merg cu tine la nici o poliţie! Ce să declari tu acolo? Uite poliţaiul în colţul celălalt! Du-te la el şi spune-i, pentru că sigur le cunoaşte pe fetiţe. Sunt de-ale casei, nu au venit acum din altă ţară! – îi dădui replica, înveselindu-mă şi uitând pe moment că eu eram de fapt păgubitul, dacă nu mai primeam banii înapoi.

Mă ridicai totuşi şi îl însoţii până la colţ. Dragomir ştia ceva spaniolă şi se descurcă binişor cu poliţistul, care zâmbi, spunându-ne că nu este prima dată... Că treaba asta face parte din glumele frumoase ale insulei, că, dacă îi arată fetiţele, el le arestează şi poate recuperează banii, dacă îi mai au. Poliţistul părea de treabă şi dornic să îşi piardă timpul cu noi. Parcurserăm de două ori strada de la un capăt la altul, uitându-ne la toate curviştinele ieşite la lucru, dar toate semănau între ele. Ne oprirăm de câteva ori să ne uităm mai bine, dar nimic. Hoaţele poate că erau acum la geam şi se stricau de râs, privind cum ne agitam. Ne convinserăm că totul era în zadar, ne luarăm la revedere de la poliţist şi o pornirăm către Casa fără Pisic.

– Dragomir, sper că nu gândeşti că ăsta a fost cadoul meu pentru comunitatea de aici. A fost plăcerea ta să te laşi frecţionat la ouţe, în plin bulevard al celei mai mari metropole de pe această insulă – rupsei eu tăcerea, pentru a lămuri totul din faşă.        

– George, nici o problemă, îţi dau banii înapoi, cum am stabilit! Mâine, când se întoarce Daniel. Să nu îi spui nimic lui! – mă linişti Dragomir.

Plecarăm mai departe, înveselindu-ne în cele din urmă de gluma făcută de fete şi plătită cu dolari. Băiatul ăsta, Dragomir, părea de gaşcă. Nu pusese nimic la inimă din cele întâmplate, consolându-se cu ideea că mâine va avea fete pe alese şi cu garanţie. Acum înţelegeam la ce se referise portarul de la Hamaca privind garanţia... Dragomir mergea alături de mine, dar parcă turbase, excitat de frecţia celor două. Mergea ca o vacă având ugerul plin.

– George, mi-a băgat mâna în buzunar mai întâi cea din dreapta, care te luase pe tine de braţ, şi a început să mă mângâie la ouă până mi s-au umflat ochii. Negăsind nimic în buzunar, a acţionat a doua, vârând mâna în cealaltă parte. M-a luat şi asta la frecţionat de credeam că turbez. Nu am mai păţit treaba asta niciodată până acum. Îmi pierdusem şi auzul! Dar cred că până mâine dimineaţă o să-mi revin – încheie Dragomir.

Păţania asta mă puse pe gânduri. Din prostia altora se învaţă la fel de bine ca şi din cea proprie, doar că este mai puţin dureros. Mă gândeam cum le-ar fi stat fetiţelor cu sulul de dolari pe care îl purtam permanent cu mine. Aveam în total cinci mii de dolari asupra mea, cu tot cu cei recuperaţi de la popă. Pielea mi se zbârli la gândul că aş fi fost prădat eu însumi. Mulţumii lui Dumnezeu că îi pedepseşte pe alţii înaintea mea şi continuai să merg alături de Dragomir...

La colţul cu ”Autopizda” Las Americas, Dragomir se răzgândi şi îşi schimbă planul. Nu mai dorea să meargă la Casa fără Pisic nici măcar pentru o bere. Motivă că sârbii încă se uitau urât la ei şi că nici chiar popa nu mai stătea pe acolo ziua, revenind doar seara târziu, ţinând-o drept pe acoperiş unde înnopta. Mai cobora la urgenţe când începea ploaia, dar în rest păstra distanţa regulamentară.

Îl înţelesei pe Dragomir, dar nu îl crezui şi îl lăsai în pace să facă ce vrea. Ne spuserăm noroc ca bărbaţii şi o luarăm fiecare într-altă direcţie.

Se făcuse deja ora unsprezece seara când mă despărţii de fratele de cruce, grăbind pasul pentru a mai prinde ceva din viaţa de zi a Casei fără Pisic. Ziua fusese încărcată, plină de evenimente şi schimbări în mentalitatea mea. Doream să o ţin tot aşa, pentru a nu îmbătrâni cum venisem, adică băiat de Bucureşti, crescut la ţară în vacanţe.

Casa fără Pisic rămăsese acelaşi cuibuşor de nebunii balcanice. Doliul, ca orice doliu, trecuse, viaţa mergea înainte şi aşteptam bucuroşi sărbătorile, fiind convinşi că numai Moş Crăciun ne mai poate aduce înapoi paşapoartele. Daniel cu Sara plecaseră de la Immigration direct în săptămâna de miere, părintele dispăruse şi el pentru a nu fi linşat de sârbi, iar noi, copiii nimănui, făceam ce ştiam. Adică jucam cărţi, beam bere şi dansam.

Ajuns aici, mă blocai în faţa grilajului, nevenind a-mi crede ochilor. Numărai la repezeală fetele, pentru că în asta consta noutatea şi, cu gura căscată, înaintai neîncrezător. Erau şase în plus.

– Şase!!! Nu-i prea rău, ba chiar miroase a bine – murmurai eu, făcându-i cu ochiul Dudei, care se crezu curtată.

O lăsai pe Duda nebăgată în seamă şi mersei la porumbei, să aflu de unde proveneau musafirele, toate dominicane.

– Bogdan, de unde au aterizat fetiţele astea? Cine le-a adus? – întrebai mirat la culme.

– George, trei dintre ele sunt fetele bătrânilor care stau în casa vecină cu noi. Sunt surorile proprietarului acestei case, care ştii că este în State. Celelalte trei sunt achiziţia sârbilor şi cred că le-au arvunit din colţ de la italian, prietenul tău! – îmi răspunse Bogdan, entuziasmat de animaţia creată.

Îmi pipăii repede buzunarul, dintr-un instinct căpătat după păţania lui Dragomir, şi mă retrăsei în dormitor să gândesc o ascunzătoare temporară pentru bani. Subiectul ăsta era greu de rezolvat, deoarece camera noastră era goală, neavând mobilier. Îl convocai pe Bogdan la o mică şedinţă, dorind să îi cer părerea, întrucât şi ei aveau bani. Desigur, nu atât de mulţi ca mine, sau poate nu ştiam eu.

– Da, hombre! – mi se adresă Bogdan cu noua formulă ce avea să rămână pe vecie, ţinând cont că şederea aici ne apropia pe zi ce trecea.

– Bogdan, unde ţineţi voi banii? Dragomir a fost prădat de curve acum o oră şi nu vreau să păţim la fel. Astea te fură numai uitându-se la tine! – spusei zâmbind.

Bogdan beli ochii, crezând că improvizez, şi mă obligă să îi spun ce se întâmplase. Povestii în fugă şi cu mare greutate, întrucât râsul meu şi al lui ne ţineau pe loc. Ne şterserăm lacrimile, gândind că primul lucru ce trebuia făcut era să păstrăm secretă povestea. Oana umbla după adunat bile negre şi doar lipsa paşapoartelor o mai ţinea pe această insulă, ameninţându-l pe Bogdan că va pleca şi singură. Rămaserăm amândoi pe gânduri, chibzuind că nu era de glumă. Uşuraţi de bani, ne-am fi întors într-adevăr în România ca nişte victime. Ne aşezarăm pe pat uitându-ne la pereţi, rotind privirea prin camera goală, dar nu  găsirăm nici o soluţie.

Vocile curviştinelor care se chinuiau să vorbească englezeşte pentru a impresiona asistenţa cu studiile lor superioare mă făcură să cred că până la ziuă vom fi prădaţi cu toţii. Devenii rău, cu gândul să merg la sârbi pentru a-i determina să îşi ia achiziţiile şi să doarmă cu ele în junglă. Dar rămăsei pe loc, nedorind un război interbalcanic.

Începui să văd din nou viaţa în negru, după ce abia căpătasem culoare de turist. Firea mea inflexibilă la prostie avea acum de suferit. Îmi părea rău de acest timp pierdut, dar mă consolam cu gândul că asta-i viaţa, cu necazurile şi bucuriile ei, cu prostia şi părţile ei bune, cu frigul din România, dar şi cu muzica şi căldura de aici, tânjind adeseori să rămân insular pe vecie.     

Capitolul 27. Regii ţiganilor

Pe nesimţite se făcuse 18 decembrie, zi pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, în speranţa că va sparge monotonia vieţii de aici, care se stabilizase la mers pe plajă, baie în mare, plimbări scurte, mese pregătite à la România, beri fără număr şi joc de cărţi. Chiar şi de prea mult bine te poţi plictisi, iar cei mulţi, cei care înoată în greutăţile zilnice ale vieţii, nu ştiu treaba asta. Ei tânjesc după o viaţa de rege, neînţelegând de ce regii îşi dau odraslele la şcoli grele, de ce merg la armată şi chiar la război. Filozofia asta, după care tânjisem şi eu înainte, încercam să o corectez acum, devenind mult mai înţelegător cu mine însumi, potolindu-mă din înjuratul duşmanilor şi al rudelor care mă târâseră aici, găsind că totul este frumos şi interesant. Tânjeam inclusiv după un mic guturai, care să te facă să îţi placă ceaiul fierbinte, pentru că de răcituri mă săturasem. De prea multă căldură zilnică, mâncam şi beam totul rece ca gheaţa, iar de pantaloni scurţi cu briza intrată pe un crac şi ieşită pe celălalt mă plictisisem teribil.

În plină criză de prea mult bine, venirea lui Gipsy Kings pe  insulă, şi nu departe de noi, ne trezi din adormire. Oana descoperise la hotelul Hamaca, pe care începusem să îl frecventăm şi noi în scopuri turistice, programul concertului şi toate informaţiile necesare. Biletele nu erau ieftine deloc. Treizeci de dolari americani de persoană cel mai ieftin, cu întorsul pe cont propriu. Temerari fiind şi români viteji, ne lăcomirăm la tărâţe şi cumpărarăm din acestea, gândind că noi mai fusesem în La Romana, şi nu cu mult timp în urmă... Că navetişti pe Agoagoa eram de mult, că a doua zi puteam întârzia la plajă, întrucât vaporul tot nu venea, şi că banii nu aduc fericirea decât dacă îi cheltui.

Cumpărarăm deci cele cinci bilete ţinând cont că noi eram şase, adică Duda cu băieţii şi cei doi porumbei, iar pe mine, pentru că eram cel mai viteaz dintre românii de pe insulă, mă lăsai mai la urmă, dorind să verific zicala “jidan zici, deştept zici”, adică mai pe româneşte, să intru cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă... Pentru că aici vroiam să ajung, dar pe ocolite: să intru cu un mic ciubuc dat celui care rupea biletele la intrare, în cel mai rău caz. Cam atât şi nimic mai mult, fiindcă nici nu tânjeam la mai mult la acea vreme.

Le expusei planul meu şi celorlalţi cinci, care se uitau miraţi că nu cumpăr biletul de aici de la Hamaca, de la botul calului, dar mă lăsară în pace, obişnuiţi cu felul meu de a fi catâr încăpăţânat. Luarăm biletele, care arătau precum cele de avion, şi plecarăm către autobuz.

Autobuzele astea dominicane, care erau de fapt nişte microbuze şi care în zilele trecute circulaseră goale, acum veneau arhipline direct din capitală. Făcurăm cu mâna la o mulţime, care nici nu se sinchiseau de noi, apoi le scoaserăm în faţă pe Duda şi Oana ca momeală, dar nimic. Nu opreau, ci treceau ca expresul de Buftea.

Ni se perindară prin cap tot felul de idei salvatoare. Să mergem de exemplu să luăm maşina Sarei, cu împrumut desigur, dar nu vroiam să deconspirăm faptul că noi am uitat de doliul confiscării paşapoartelor şi al neplecării vaporului... Ba chiar ne veni ideea să facem cu mâna pe rând la diverse autoturisme care treceau... Dar le-am fi pierdut pe fete, neştiind dacă o să le mai recuperăm, întrucât se găseau destui dominicani bogaţi care doreau marfă cu carnea albă, made in Europa. Şi încă cum!!!

În final, mai cu mila lui Dumnezeu, mai cu norocul nostru cel din urmă, opri o jerpelitură de autobuz care ne luă, înghesuindu-ne în picioare între ceilalţi precum sardelele. Două ore şi jumătate mirosirăm transpiraţia dominicană, pentru că jerpelitura vroia să îşi confirme numele, neavând aer condiţionat şi nefăcând diferenţă între bogaţi şi săraci. Mă uitai pe geam ca să mă uit, dar junglă nu îmi mai trebui. Nici cozi de crocodil la trecerea râului. Nimic! Absolut nimic! Nu mai doream decât să mă întorc la Casa fără Pisic şi să joc cărţi cu sârbii până oi leşina. Până la destinaţie nimeni nu mai coborî nici măcar să-şi facă nevoia, toţi dorind să îi vadă pe ”regii ţiganilor”, de ziceai că erau rudă cu ei.

De formaţia asta celebră auzisem şi eu. Îmi plăcea muzica lor, dar nu într-atât cât să merite sacrificiul suprem! Dar latinul este ca ţiganul. Când aude de muzică, lasă totul baltă. Agoagoa asta leşinată ajunse totuşi acolo şi parcă, în mod foarte obraznic, între nişte autocare lungi şi mari, şi noi, şi frumoase, şi americane, şi cu turişti străini coborâţi direct din transatlantic să-i vadă pe Gipsy Kings.

Coborâi primul, scuipai de deochi şi mă hotărâi pentru a nu ştiu câta oară să emigrez în America cu orice preţ. Prinsei mânuţele celor două doamne ale grupului, Duda şi Oana, aşteptând să se extragă dintre dominicani şi Bogdan cu copiii sârboaicei. Împreună o pornirăm către intrarea marelui complex, ce se numea Casa del Campo. Timp mai era, aproape o oră, şi profitarăm să admirăm copia Romei la scara unu la un milion. Vedeam acum faţa nevăzută a localităţii de unde Immigration-ul, mânat de blestemele duşmanilor şi nu numai, ne pescuise cu doar câteva zile înainte.

Cu edificii vechi din piatră de mare îngălbenită de timp, aşezate pe diferite coline mai sus sau mai jos, legate printr-o salbă de alei înguste demarcate de garduri pitice din piatră, ca în Evul Mediu... Cu briza Atlanticului în spate... Cu pădurile de palmieri adevăraţi ce emanau un miros tropical... Cu o lună plină ce lumina ca un reflector... Şi cu multă lume veselă, prietenoasă, în care predominau femeile frumoase, bronzate natural, ai căror ochi te îmbiau să fugi cu ele chiar şi de la un concert cu Gipsy Kings... Ei bine, toate acestea întregeau atmosfera de dinaintea concertului.

Priveam această lume ameţită ca şi mine de bucuria vieţii frumoase, lume care nu mai ţinea cont din ce fel de autobuze coborâse, gândindu-mă că viaţa este numai una şi trebuie trăită din plin chiar dacă eşti ţigan. Aşadar, mă făcui şi eu ţigan şi mă prefăcui că vreau să cumpăr ceva, intrând prin toate magazinele cochet aranjate, dar neluând nimic, pentru că doream să mă ţin de cuvânt... Adică să fiu un pic ţigan.

¥igan intrai şi ţigan ieşii, dar nefurând nimic, spre deosebire de alţii care, mai o caramea, mai o acadea, luau, gustau şi nu plăteau, că, de, erau toţi turişti. Ici-colo câte un neamţ rătăcit care venise să se trateze de reumatism la ouă, dorind totuşi să rămână neamţ, mai şi plătea. În rest totul scump, scump, mirându-mă cine achită curentul la atâtea becuri aprinse ca la un aeroport în zi cu ceaţă. Luai cu mare zgârcenie o ilustrată locală, dar, impunându-mi să fiu şi neamţ, plătii şi ieşii afară să îi caut pe ceilalţi, pierduţi în acest bâlci.

Seara asta era seara ţiganilor. O seară unică în viaţa mea de patron german fără certificat, o seară care m-a făcut să îndrăgesc aceste locuri ca pe propria mea patrie. Tot grupul ieşi ciufulit de preţurile mari şi nimic furat. Ca să ne remontăm, ne hotărârăm să mergem să vedem ceea ce instinctul meu de neastâmpărat îmi spunea: că de dincolo, pe cea mai înaltă colină, se putea vedea ce nu se putea de pe cea mai joasă. Şi ca în toate situaţiile, firea mea, care era şi romantică, fu răsplătită pe deplin, încurajându-mă să o ţin tot aşa. Dincolo, de pe cea mai înaltă colină a Romei, la scara unu la un milion, putui să văd, cu răsuflarea tăiată, ca şi a celorlalţi, un milion de palmieri drepţi şi înalţi ca brazii, aşezaţi ca la armată în linii perfect trasate, prin care luna lumina apa albastră a Atlanticului până departe.

Acolo sus, cu respiraţia tăiată de grandoarea imaginii, frumosul şi misterul te făceau să te simţi mic. Acolo sus, Duda, micuţa noastră sârboaică, îşi strecură mâna ei mică în mâna mea mare şi rămase cu ea aşa, în semn de recunoştinţă că instinctul meu de neastâmpărat îi arăta ce nu-i arătaseră magazinele scumpe. Seara asta a fost seara îndrăgostiţilor, seara când Ulise ar fi dorit să fugă cu micuţa prinţesă în lume. Dar seara asta nu era numai seara mea. Seara asta era şi seara ţiganilor, a “ţiganilor regi”, care nu aveau să ne dezamăgească.    

Şirul oamenilor de la intrarea în Arenele Romane, cum se chema amfiteatrul în aer liber, era lung, ordonat pe patru rânduri. Priveam încrezător această coadă imensă ce întârziase începerea concertului, sperând că mâna Dudei va rămâne în mâna mea şi în timpul spectacolului. Şirul înainta greu, pentru că aceste bilete ca de avion aveau tot felul de elemente de siguranţă, întrecându-le în complexitate pe cele ale vizei americane de pe paşaport. Ei bine, un dominican, băiat deştept, lua biletul din mâna ta şi i-l dădea altuia să îl verifice, trecându-l prin faţa unor aparate.

Priveam mişcările acestor doi oameni încercând să îmi aduc aminte secvenţe din filmul “Cum să furi un milion”, pentru a găsi o soluţie de a intra la spectacol. Degetele sârboaicei mă electrizaseră într-atât, că aş fi fost dispus să dau dublul preţului dacă aş fi ştiut de la început că voi ajunge la acest concert ţinând-o de mână. Dar acum, acum era prea târziu să mă comport ca un neamţ, aşa că mă decisei să mă comport tot ca un jidan, dar făcând pe neamţul. O lăsai pe Duda din mâna mea şi scormonii în buzunar, pregătind treizeci de dolari. Nimic în plus şi fără a scoate miile de dolari la vedere. Mă chinuii ceva, pentru că hârtii de zece nu aveam multe şi, mai trăgând afară, mai înghesuind înăuntru, făcui pacheţelul şi îl pregătii în palmă.

Iniţial, la hotelul Hamaca gândisem prostii despre această ţară, crezând-o primitivă ca şi jungla ei. Dar aici mi se luase piuitul, văzând că ne apropiem şi nu găsesc soluţia de a intra pe degeaba sau mai ieftin, cum îmi propusesem. Duda mă zorea să avansăm, eu trăgeam înapoi precum copiii la dentist, cei din arene fluierau ca turbaţii, nemulţumiţi de întârzierea spectacolului, iar cei din spatele nostru împingeau ca în România, pentru că de la România la Roma şi de la Roma la La Romana nu era mare diferenţă în pronunţie, încurcându-te cu siguranţă dacă nu ai fi ştiut despre ce era vorba. Iar celor doi băieţi deştepţi începuseră să li se încurce mâinile în bilete, fiind depăşiţi de situaţie. Ajunserăm în sfârşit în faţa lor. Strânsei biletele de la ai mei, spusei “cinco” şi arătai către cei cinci pitici din faţa mea, numărându-i rar. Băiatul numără de două ori piticii şi biletele, zise şi el “cinco”, le dădu la verificat şi mi le înapoie spunându-mi “gracias”. Îi trăsei pe toţi după mine, apucând-o pe Duda de mână, şi aşa coborâi scările amfiteatrului.

Mă simţeam şi deştept, şi îndrăgostit, vârându-mi dolarii la loc în buzunar. Aproape că îi iertasem toate păcatele Anişoarei, soţia mea, compătimind-o că stătea la New York şi pregătea bradul de Crăciun. Ce seară, domnilor! Ce concert, domnilor! Ce noapte, domnilor!

Ce frumoasă este dragostea sub clar de lună, cu muzică spaniolă autentică şi cu banii întregi în buzunar. Nici jidan dacă aş fi fost şi de o asemenea performanţă nu m-aş fi putut bucura cum mă bucuram eu acum. Priveam concertul acesta minunat cu un ochi la scenă şi cu altul la sârboaică, mai-mai să rămân cu privirea încrucişată, şi nu îmi venea a crede că sunt un băiat norocos. Concertul începu în forţă, cu un dans susţinut de un şir lung de dansatoare din Spania, foarte frumoase şi bine făcute, cu picioare lungi, chiar mai lungi decât ale mele, cu păr frumos, toate brunete, de ziceai că sunt gemene, cu fustiţe colorate şi înfoiate ca nişte paraşute din cauza răsucitului, tentându-mă să mă uit mai mult la chiloţeii lor decât la spectacol.

Spania rămâne una dintre reginele dansului şi mă simţeam fericit că văd acest spectacol, cum văzusem şi Madridul. Dansul se termină, revenii la realitate, cu Duda alături şi, fiind nevoit să aplaud, eliberai mâna sârboaicei, care eliberată rămase tot restul spectacolului. Fata asta plătise bani grei pentru această distracţie şi nu dorea să rateze spectacolul pentru iluzoria excitaţie pe care i-o dădea frecuşul mâinii mele cu a ei. Mă mai apropiai de trei ori de ea şi, fiind refuzat, mă concentrai şi eu la spectacol, gândind că mai pică vrăbiuţa în mâna mea cu altă ocazie.

Gipsy Kings rămân pentru totdeauna regii muzicii spaniole şi orice ţigan ar vrea măcar spaniol să fie. Mă refer la cei de la noi. Concertul a fost mult peste aşteptările mele. Lung, generos,  fără economia cu care eram noi obişnuiţi la Bucureşti, fără pauze şi cu o sonorizare amplificată în mod natural de efectul amfiteatrului. Ceva ce nu am mai văzut şi nu o să mai văd decât dacă m-aş reîntoarce exact în acel loc. La Casa del Campo, în La Romana, Republica Dominicană, trăiască şi înflorească Republica Dominicană! Uraaa!!! 

Ieşirea de la spectacol nu a mai fost entuziasmantă ca intrarea. A fost altfel. Fără mâna sârboaicei, fără autobuz, doar cu dorinţa de a ajunge cât mai repede la Casa fără Pisic, care era departe, ca de la Bucureşti la Piteşti şi-napoi. Cale lungă şi imposibil de parcurs pe jos.

Uitând că suntem totuşi într-o republică, nu într-o monarhie, pierdurăm timpul aiurea, negrăbindu-ne la autobuze, care sunt ca nevestele: dacă nu eşti cu ochii pe ele, le pierzi şi nu le mai prinzi niciodată. Aşa eram noi. Proşti ca aceia veniţi de la ţară. Stăteam şi ne zgâiam la o mulţime de maşini care plecau. Mai întâi ne-am uitat la cele mai lungi, cele mai mari, cele mai frumoase şi cu uşile cel mai bine închise, încercând a nu ne simţi ofensaţi că nu ne iau şi pe noi... Mai apoi, am început a alerga după autobuze care mergeau oriunde, numai la Boca Chica nu... În final, după orice fel de autobuze, numai să ieşim din acest mare parc ce se chema Casa del Campo, care, după miezul nopţii, rămânea pustiu, încuiat, nemaiputându-se ieşi decât sărind nişte ziduri înalte de piatră, ca acelea ale Romei antice.

Profitând de mila unui dominican cumsecade care ne luă în autobuzul lui, parcurserăm mult mai repede cei trei kilometri până la ieşire, iar de aici pe jos, până în marele centru unde străjuia soldatul din bronz. Eram puţin dezorientaţi de muzica ascultată şi un fel de euforie, bună să faci drăcii, ne cuprinsese pe toţi. Cu această euforie în suflete, ne plimbam de la un colţ la altul, căutând staţia autobuzului pentru Santo Domingo, sperând în norocul de la miezul nopţii. Cele câteva autobuze care mai opriră nu mergeau în acea direcţie şi nimeni nu ne putu da o soluţie pentru a ajunge la Boca Chica în acea noapte. Se făcuse aproape ora două şi noi continuam să umblăm ca somnambulii, din uşă în uşă, la cele două mici moteluri ce se aflau în centru, dar fără succes. Nici măcar o cameră pentru a dormi la grămadă nu găsirăm. Mă oferisem să plătesc eu camera cu banii economisiţi de la intrarea gratis la spectacol, sperând să o pot înghesui niţel pe sârboaică, măcar aşa, de încurajare. Dar acum era altă zi, era luni, 19 decembrie, zi oarecum cu ghinion. Revenirăm în părculeţul din centru, unde statuia din bronz rămăsese nemişcată, şi ne aşezarăm pe băncile de lemn. Mai aveam mult de aşteptat până la primul autobuz al dimineţii, iar oboseala ne strângea pielea, dându-ne senzaţia de frig. Cei câţiva vagabonzi ai urbei, care ne dădeau târcoale umblând cu cerşitul, ne strecurară un sentiment de nesiguranţă.

Zona ne era cunoscută din vizita făcută cu doar cinci zile înainte, când avusesem prima tentativă de plecare cu vaporul, dar orăşelul ăsta turistic, sărăcăcios, nu ne oferea nici o soluţie.  După un lung duel între mine şi Duda privind ideea ei nebunească de a merge la vapor să dormim acolo, pornirăm către portul turistic ce se afla la doi paşi. Duda susţinea că Peter ar trebui să fie pe vas, întrucât el dormea acolo, neavând nici un motiv să se ascundă. Eu nu împărtăşeam deloc această opinie, ţinând cont că toţi eram sub cercetarea Immigration-ului, iar vaporul sechestrat. Dar, prostit fiind de oboseala excesivă şi de insistenţele Dudei, ne urnirăm cu toţii, părăsind băncile de lemn proaspăt încălzite.

Portul era pustiu şi nu părea păzit. Vaporul rămăsese în acelaşi loc, nemişcat. Parcă ne luase Dumnezeu minţile, uitând imensa tensiune prin care trecusem în ziua de 13 şi riscul la care ne expuneam în mod gratuit. Dar când ai 37 de ani şi când totul, până la această aventură dominicană, ţi-a mers ceas, tinzi să crezi că nimic nu este imposibil. Şi chiar aşa era. Nimic nu era imposibil, mai ales în materie de prostie. Coborând panta micului drum, ne prefăcurăm a fi foarte destinşi, ca nişte turişti de-a dreptul nevinovaţi care nu păcătuiseră nici în gând cu ideea de a o zbughi de pe această insulă. Nu ştiu ceilalţi cum se simţeau, dar liniştea în care coboram, întreruptă doar din când în când de strigătul Dudei spre a-l afla pe Peter, mă făcea să cred că toţi erau la fel ca mine. Adică cu caca gata făcut în pantaloni.

Liniştea portului rămase netulburată. Nimeni nu dădu curs nebuniei noastre, iar Peter nu răspunse, semn că ori era beat criţă, ori nu era aici şi, încurajaţi că iahtul fu uşor de manevrat, ţopăirăm toţi în el pe rând. Inima îmi zvâcnea cu putere, ca atunci când intri în casa unui vecin fără a-i spune. Uitasem de Duda, de Gipsy Kings şi mă concentram la ce ar fi mai înţelept să fac. Înapoi nu mai puteam da, pentru că hoţia fusese făcută, iar ceilalţi păreau acomodaţi şi consolaţi cu noua situaţie, semn că mai aveau până la 37 de ani. Mă lăsai aşadar târât de soartă.

Bogdan şi Duda inventariară rapid partea de jos, unde se aflau paturile, apoi postul de comandă de sus, unde nu erau decât două scaune, şi se întoarseră jos la somn. Rămăsei afară. Nici măcar cu Duda în braţe somnul nu cred că s-ar fi lipit de mine. Neliniştea nu-mi dădea pace. Mă întinsei totuşi pe fotoliu, luptând din ce în ce mai greu cu oboseala, iar pleoapele îmi căzură încetul cu încetul. Aţipii. Nu ştiu cât, pentru că, în somn,  niciodată nu poţi aprecia exact timpul scurs. Poate cinci minute? Poate douăzeci?

Tresării, de-a dreptul speriat, orbit de o lumină puternică, proiectată pe faţă. Un huruit ca de maşină mă dezmetici total şi sării ca un prizonier prins la gard pe picior de evadare. Nu vedeam nimic, iar ceilalţi ieşeau ca iepurii afară pe punte. În sfârşit, reflectorul se stinse şi putui zări maşina militară din care coborî un ofiţer înarmat. Amuţisem total şi nu îmi mai auzeam decât inima zvâcnind puternic. Ceilalţi păreau şi ei speriaţi, căci nimeni nu găsea puterea de a spune ceva. Nu ştiu cât timp s-a scurs până când Duda a avut curajul să îndruge primele vorbe, dar l-a avut. Cred că vinovăţia că ne târâse aici i-a dat acea energie să spargă liniştea locului. Cu voce stridentă, vizibil speriată, i s-a adresat militarului, explicându-i cine suntem şi ce căutăm aici.

A urmat apoi un nou moment de tensiune, în care ofiţerul a comunicat ceva prin telefonul portabil. A verificat din nou figurile noastre, luminându-le, şi ne-a făcut semn că putem rămâne. Era ora trei dimineaţa, o dimineaţă tulbure de nesomn şi spaimă, la capătul pământului, unde nimeni nu mai putea şti de tine. Ne chircirăm toţi unul într-altul afară, pe cele două canapele, şi privirăm îndelung maşina militară, care nu se mişcă timp de încă o oră. De dincolo de parbriz, doi ochi priveau la rându-le către noi, neclintiţi. Am stat alături de Duda în tot acest timp, dar fără să mai gust căldura sufletului ei vârât cu totul în mine. Minutele deveneau din ce în ce mai apăsătoare şi, dorind să testăm intenţiile militarului, ne-am hotărât să plecăm. Am mimat că ne înviorăm, relaxaţi, prietenoşi, fericiţi la culme şi am sărit unul câte unul din iaht pe ţărm.

Se luminase puţin, sau poate iluzia creată de frică ne făcuse să dobândim văz de pisică. Tiptil fără justificare, pentru că traseul nostru trecea chiar pe sub nasul ofiţerului, ne scurserăm către ieşirea portului, salutându-l chiar, ca şi cum am fi fost prieteni vechi. Nu se întâmplă nimic. Nu ne opri din drum, probabil mulţumit că scăpase de noi.

Cea dintâi Agoagoa a dimineţii luă primii pasageri ai acestui oraş. Şoferul, adormit ca şi noi, nu era prea vesel, iar de bomboana gratuită nici nu fu vorba. Ocuparăm locuri unii după alţii, aşezându-ne pe partea unde erau câte trei scaune, şi ne împerechearăm în două grupe, pe familii. Încercai să adorm, dar oboseala îmi dădea un fel de surescitare ca a iepurilor scăpaţi de câini, care continuă să fugă până la epuizare.

Seara şi noaptea trecute, mixate cu începutul noii zile, amalgamaseră în capul meu un fel de cocteil din băuturi dulci şi acre, ca atunci când torni într-un pahar de sirop foarte bun o linguriţă de oţet. Mă chinuiam să păstrez dulceaţa serii trecute, oferită de micul gest de tandreţe naivă al Dudei şi de splendida muzică a concertului, dar parcă simţeam numai amăreala sperieturii de pe vaporul blestemat. Porumbeii, care ocupau locurile de lângă mine, culcuşiţi unul în braţele celuilalt, adormiseră instantaneu. Încercai să închid ochii şi întinsei mâna către obrazul sârboaicei, sprijinit de geamul scaunului din faţa mea. Obrazul ei moale, fin ca o catifea se lipi instantaneu de mâna mea, din dorinţa de a primi dragoste în momentele grele. Simţii primele lacrimi, care continuară să curgă tot drumul. Duda plângea. Era plânsul înfrângerii, al aşteptării fără limite, al deznădejdii că Dumnezeu este prea departe pentru a ne vedea.

Această femeie temerară sfârşise prin a-şi târî viaţa şi copiii ei într-o nouă aventură, care părea să nu mai aibă sfârşit. Duda împlinea patru ani de zbatere, de fugă în necunoscut, de încercări repetate pentru a ajunge la acel liman pe care alţii îl atinseseră deja. Duda plângea pentru toţi aceşti ani irosiţi într-o luptă inegală cu un colos ce schimbă guverne, răstoarnă sisteme sociale şi mai apoi zâmbeşte ca un eliberator. Duda şi eu, şi alţii încercam să ne împotrivim acestui colos care se chema visul de aur al omenirii: America!

Agoagoa gonea parcă pentru a prinde luna din urmă, care se precipita în aceeaşi direcţie. O lună roşie cum numai la tropice poţi vedea. O lună ce te face să te sperii. Ajunserăm la Boca Chica fără să îmi dau seama. Lacrimile femeii din faţa mea încetaseră să mai curgă. Mâna mi se lipise pur şi simplu de obrazul ei. Întoarcerea asta amară dintr-un loc aşa frumos precum fusese Casa del Campo ne-a unit sufletele şi am rămas mult timp prieteni în sensul adevărat şi curat al cuvântului. Această mică femeie m-a învăţat să înţeleg ce înseamnă să fiu un gentleman în orice situaţie şi nu îmi pare rău că am învăţat de la ea.

Acesta a rămas punctul meu forte faţă de sexul slab, în faţa căruia multe cad în plasă. Îmi aduc aminte adeseori de această mică prinţesă balcanică, cu păr blond ca mătasea porumbului, stând cu obrazul lipit de palma mea aspră şi mare în acea dimineaţă nebună, când numai nebunii mergeau undeva. Îmi aduc aminte şi îmi propun de multe ori s-o revăd pe această fată, care acum a îmbătrânit, la fel ca mine, în acelaşi mare oraş, New York-ul. Îmi aduc aminte şi sper să o mai recunosc înainte de a nu mă mai recunoaşte ea pe mine. 

Capitolul 28. Marele Columb

 Această întoarcere, cu lacrimile Dudei păstrate în palma mea, m-a făcut să îmi schimb părerea despre sexul slab, descoperind că nu este invulnerabil şi că frumuseţea nu ţine loc de dragoste. Am intrat în Casa fără Pisic tiptil, ne-am sărutat din priviri şi am mers fiecare în patul lui, liniştiţi sufleteşte că nu greşiserăm prea mult. Am stat un timp îndelungat până să pot adormi, negrăbindu-mă, cu ochii închişi sau deschişi. Simţeam că undeva, nu departe, în camera cealaltă, un suflet fin de fată se gândeşte la mine. Dar oare câte suflete de fată se gândeau acum la mine? Poate că trei. Ce trist...

Să ai sufletul împărţit în trei direcţii, să fii la o răscruce de drumuri şi să continui să doreşti a merge acolo unde te împinge  destinul, dar să nu poţi ajunge, numai şi numai pentru că te-ai născut băiat bun şi fără noroc, este greu. Este şi greu, şi trist în acelaşi timp. Când viaţa este şi grea, şi tristă în acelaşi timp, somnul nu mai vine defel. Sau, dacă vine, nu se cheamă somn. Se cheamă agonia visării.

Lăsai agonia visării să zburde în voie, le luai pe rând pe cele trei fete care teoretic se mai gândeau la mine şi alergai cu ele prin locurile pe unde paşii ne purtaseră, cât se poate de real, cândva. Alergai prin munţii noştri, prin Piatra Craiului, prin Semenic, la Borşa, în Maramureş, schimbai apoi şi prinsei altă mână, alergând prin toamna noastră românească pe la Mănăstirea Pasărea, unde sărutasem buze dulci ca perele, şi mă oprii obosit aici, în Casa fără Pisic, cu o mână mică în mâna mea mare, udată de lacrimile sârboaicei. Dusei mâna la obraz şi o lipii de faţă, aşa cum îşi lipise Duda obrazul de palma mea şi, cu micile lacrimi uscate din palmă, adormii liniştit. Adormii ca atunci când ai dragostea alături de tine.

Mă trezii în noua dimineaţă târziu, cu liniştea consolării că aşteptarea face parte din înţelepciunea omenească şi că trebuie profitat de ea. Iniţial, în noaptea trecută, speriat de ultima păţanie de pe vapor, luasem hotărârea secretă să părăsesc această insulă aducătoare de ghinion cât mai repede şi în direcţia către ţară. Mai apoi, plânsul Dudei mă făcuse să-mi uit propria zbatere, concentrându-mă la a ei, încercând să înţeleg ce doresc de fapt oamenii. Ce a dorit Duda, şi eu, şi Anişoara, soţia mea, şi amuleta din ţară, pentru că dragostea după care tânjim toţi era la început în mâinile noastre?... Am aruncat-o mai departe, ca să avem după ce alerga ulterior.

Eram acum, în această dimineaţă târzie, mai obosit ca niciodată şi trăgeam nădejde ca timpul să lămurească întrucâtva zbaterea mea de până acum. Aşteptam în pat venirea serii, renunţând la orice tentaţie a zilei. Natura nu mai prezenta mare interes şi multe lucruri, din ce în ce mai multe, simţeam că lipsesc din viaţa mea.

Refuzai oferta lui Bogdan şi a Oanei de a mai merge la plajă. Soarele şi căldura excesivă pentru această perioadă a anului, neobişnuite pentru metabolismul meu de est-european, mă obosiseră şi ele, iar marea, acea mare a Caraibelor, albastră, limpede şi îmbietoare, devenise acum numai o graniţă. O graniţă de după care priveam lung în direcţia în care îmi imaginam că se află Europa. Îmi făcusem un fel de ritual ca în serile sau nopţile apăsătoare să vin la malul mării şi să privesc către casă, liniştindu-mi sufletul şi simţindu-mă parcă mai aproape de cei dragi din ţară.

Privisem şi mă gândisem ce fac ei în acele momente. Privisem ceasul, făcusem socoteala timpului din România şi îmi imaginasem activităţile lor, după rânduiala bine cunoscută de mine. Privisem către îndepărtata Europă şi câteodată, încercând să fac haz de necaz, mă gândisem ce simţământ trebuie să fi avut Columb când a păşit pe acest pământ nou crezând că este un continent. Ce simţământ a avut ştiind câtă apă a lăsat în spate şi câtă ar mai avea de traversat pentru a se întoarce acasă... Şi, mai ales, câtă curiozitate! Dar Columb fusese un temerar, un geniu al omenirii. Columb avusese cutezanţa să fie primul care i-a deschis omenirii gustul de a făuri o nouă lume, la apus.

Tot privind cu jind spre Europa şi gândindu-mă la Columb, zărisem într-una din nopţi o lumină foarte puternică, la mare distanţă, proiectată spre cer ca un reflector. Intensitatea, direcţia şi diametrul razei mă făcuseră extrem de curios, dar uitasem întrucâtva de această enigmă, fiind copleşit de evenimentele şi eşecurile ultimelor zile. Stând acum în pat, în această semi-hibernare, aşteptând să vină seara pentru a mă duce la ritualul consolării, îmi adusei aminte de Columb, de misterioasa rază luminoasă şi mă dezmorţii, revenindu-mi tonusul. Zâmbetul îmi înflori pe chip şi dorinţa de a valorifica timpul mă determină să mă ridic din pat. Cu trei suflete de fată care doar se gândeau la mine, cu Europa atât de departe şi cu Marea Caraibelor adâncă şi lată, aş fi putut aştepta eu aici mult şi bine! Nimic nu se întâmpla de la sine pentru a-mi îndulci viaţa.

Mă mobilizai, mă spălai în mare viteză şi, îmbrăcat ca un turist, ieşii să o caut pe Duda, sperând că o invitaţie la plimbare nu va suna prea indecent şi poate că ne va apropia. Poate că vom bea şi bere! Poate că ne vom mai ţine de mână! Şi poate că... vrabia mălai Viteazul.

Dar Duda, ca orice fată, se lăsă greu înduplecată, lacrimile nopţii trecute, fără legătură cu mine, marcând-o profund. Dar în final acceptă şi, îmbrăcată ca după moda de la Paris, se agăţă de braţul meu şi ieşirăm pe poarta Casei fără Pisic, sub privirile pline de insinuări ale sârbilor.

Conversaţia noastră, anevoioasă înainte vreme, deveni fluidă, iar fata asta arătă mult mai multă înţelegere faţă de mine, tratându-mă ca pe un frate mai mare. Bine şi aşa!

Cu marele Columb în cap şi cu mica Dudă de braţ, mă trezii la colţul cu autostrada. Nu mai ştiam ce vrem, uitând aproape motivaţia plecării. Dar fata asta părea serioasă sau fidelă soţului după care plânsese şi se ţinea de promisiune. Dorea să meargă la o plimbare până la far şi nimic altceva.

Farul lui Columb, pentru că de acolo venea puternicul fascicul de lumină, se afla la circa 25 de mile depărtare de Boca Chica, la periferia capitalei dominicane. Făcurăm cu mâna primului Agoagoa şi, ţinând-o de mână pe Duda, o ajutai să urce în autobuz. Eram pentru prima dată singuri, doar eu cu ea, şi trebuii să mă concentrez destul de mult să mai par interesat de farul lui Columb. În astfel de situaţii, timpul zboară cu o viteză ameţitoare şi te întrebi dacă ora are tot şaizeci de minute ca şi atunci când nu ai ce face. Dar ora este oră, nici mai lungă, nici mai scurtă.

Autobuzul ăsta, care părea rudă cu rabla ce ne dusese la Gipsy Kings cu o zi înainte şi care abia se târa, nu mă inspiră câtuşi de puţin şi astfel mă trezii fără să îmi dau seama la far, neputându-i spune prea multe micuţei Duda. Agoagoa opri şi rămaserăm amândoi muţi, privind colosul ce constituia farul. Construcţia gigantică făcea ca această insulă să nu mai pară o insulă.

Farul lui Columb nu era un far de navigaţie, cum crezusem eu iniţial. Realizat din patru clădiri masive de formă piramidală, de câte zece niveluri fiecare, cu sute de încăperi, edificiul reproducea, în plan orizontal, o mare cruce catolică aşezată orizontal pe pământ. Privind de la nord la sud sau de la est la vest, puteai vedea printre clădiri, iar în centru se afla o capelă-gigant din cristal, închinată lui Columb.

Coborârăm temători din autobuz, simţindu-ne ca la vederea Piramidei lui Keops. Totul părea supradimensionat. În micimea acestei insule, se găsise un loc care să redea măreţia geniului neînfricatului navigator. Imensitatea parcului în care se afla monumentul-muzeu ne făcu să părem nişte furnicuţe pierdute prin iarbă. Mergeam alături unul de altul şi uitaserăm cu totul de noi. În frumuseţea parcului, cu alei ce se pierdeau parcă în zare, ansamblul fiind aşezat pe un fel de colină, cu copaci pitici, cu pavajul realizat din piatră albă, cu Marea Caraibelor în spate, acest edificiu părea realmente o mare piramidă. Înseşi aleile urcau în trepte, care te duceau sus, tot mai sus, la baza clădirilor. Începui să vorbesc involuntar româneşte, uitând că Duda este sârboaică, şi mă trezii buimăcit, nemaiştiind nimic. Bruma de spaniolă sau engleză învăţate ad-hoc se spulberase şi mă fâstâcii ca un şcolar, neavând habar cum să mai întreţin conversaţia. Înaintam temători, surprinşi de atâta perfecţiune, grandoare şi frumuseţe, realizate la doar o palmă de ceea ce se chema jungla tropicală, plină de liane şi vegetaţie crescute după legile ei.

Liniştea ca de mormânt, departe de nebunia muzicii şi dansului insular, te readuceau cu picioarele pe pământ, amintindu-ţi că toţi suntem muritori. Parcul era pustiu. Monumentul părea pustiu. Nici ţipenie de om dornic să vadă aşa ceva. Mă întrebai dacă era într-adevăr ceva de văzut în afară de dimensiunile faraonice ale edificiului şi parcului. Departe, un singur soldat părea că păzeşte totul.

Începui să devin sceptic. Mă gândii la proasta inspiraţie de a o târî pe Duda aici şi poate la compromiterea relaţiei, ţinând cont că femeile sunt mofturoase şi dornice de animaţie. Dar fata asta părea interesată, dornică să îşi arate modestia şi poate receptivitatea faţă de necunoscut. Mă prinse de mână şi, trăgându-mă înainte, urcarăm pe următoarea alee şi apoi pe alta, ca într-un fel de labirint, până când ne trezirăm la baza mamutului de beton şi sticlă. Nu se zărise nici o fereastră, totul la exterior fiind complet închis din însăşi concepţia construcţiei. Totul era straniu, sumbru, rece, dându-ţi senzaţia că te afli la un mausoleu.

Ocolirăm o jumătate de aripă şi ne oprirăm în faţa intrării principale, de lăţimea unei străduţe, delimitată de zidurile clădirilor, pe latura lungă a crucii. Ajunserăm acolo unde, de la distanţă, zărisem capela de cristal. O poartă impunătoare din bronz ne blocă trecerea şi rămaserăm pironiţi, amuţiţi şi cu ochii larg deschişi la monumentul central. Înalt cât două etaje, tot din aur şi argint, incrustat cu mii de diamante, monumentul era adăpostit sub o imensă cupolă de cristal gros. Apăsarăm pe un buton, o cameră de luat vederi se roti către noi şi poarta culisă spre interior, lăsându-ne să intrăm.

Mă uitam ameţit de măreţia, complexitatea şi perfecţiunea frumosului. Această bijuterie gigantică, ce reprezenta un cavaler în mantie, cu un coif pe cap, cu o mână ridicată ţinând un glob pământesc şi cu cealaltă pe sabia vârâtă în teacă, îl înfăţişa poate pe Columb. Totul fusese realizat la o scară mult mai mare decât statura normală a unui om. Poate de patru ori mai mare. De jur-împrejur, în cele patru puncte cardinale, patru cruci cu incrustaţii, înscrisuri gotice sau în greaca veche, cu vulturi gata de zbor, cu îngeri îmbrăţişând crucile, cu ghirlande de flori şi ramuri de măslin ce se răsuceau pe braţele lor, cu şerpi ce se împleteau laolaltă cu florile, cu vrăbiuţe purtând în cioc o sămânţă, cu fluturi imortalizaţi în zbor, cu o Biblie deschisă sprijinită de picioarele lui Columb, totul numai din aur, argint şi diamante, dădeau unicitate şi măreţie acestui monument. Întinsei instinctiv mâna pentru a pipăi ceva, nevenindu-mi a crede ce văd şi lovii sticla clopotului perfect transparent, producând un clinchet ca la ciocnirea unui pahar de cristal.

Clinchetul se amplifică şi reverberă în golul dintre clădirile ce se ridicau către cer. Privii în sus spre hăul pe unde rătăcea sunetul şi zării un mare reflector, ancorat în centrul clădirii, ce proiecta către cer fascicule luminoase de sute de mii de waţi. Îmi coborâi privirea, înconjurând de câteva ori clopotul de cristal, şi privii fiecare faţetă ornamentată cu alte înscrisuri, alţi şerpi, flori, îngeri, fluturi, vrăbii, vulturi. Şi din orice punct cardinal ai fi venit, întâlneai altceva, alte feluri de frumos, neasemănătoare, dar alcătuind un tot unitar. Parcă totul fusese creat de Dumnezeu însuşi. Ce mâini măiastre migăliseră la această capodoperă? Cât timp, câţi bani şi câtă sudoare au putut să curgă pentru a demonstra că imaginaţia este fără de sfârşit? Că frumosul este fără limită?...

Rămăsei într-un moment de reculegere alături de Duda, amândoi mici în imensitatea dimensiunii, frumuseţii şi liniştii, privind îndelung la ceea ce era în faţa noastră. Prin mii de cruci catolice, decupate în pereţii din interiorul ansamblului de clădiri, lumina pătrundea în fiecare încăpere. Un iluminat indirect, fără căldura zilei de afară, păstrând în mod natural şi miraculos răcoarea, briza curată şi umbra necesară pentru ca totul să apară cât mai liniştitor posibil. Părăsirăm piaţeta încuibată în spaţiul dintre clădiri, intrând în prima încăpere spre care ne ducea indicaţia de pe perete. Deschiserăm uşa de metal,  pătrunzând înăuntru, şi o lumină puternică, ultramodernă, venită de pretutindeni, ne izbi în ochii acomodaţi cu semiobscuritatea iniţială. Gazdele, câteva dominicane elegant şi oficial îmbrăcate, ne primiră cu zâmbetul pe buze, în timp ce alţi câţiva vizitatori mergeau către sala următoare.

Acest monument-muzeu era imens, cuprinzând zeci de încăperi, pe etaje, pe continente şi ţări care avuseseră un aport la marile descoperiri ale globului pământesc în perioada de pionierat şi care acum, ca un tribut adus memoriei marelui Columb, finanţaseră şi dotaseră acest complex. Îţi trebuia o săptămână pentru a străbate toate sălile, cercetând fiecare exponat adus la lumină de veacuri întregi sau descoperit de curând pe fundul mărilor şi oceanelor planetei. Obiecte personale ale marelui Columb şi ale altor navigatori care i-au urmat, carcase de corăbii găsite în adâncuri, acoperite de scoici şi melci în sute de ani, tunuri şi tot felul de arme, cadouri ieftine ale epocii oferite băştinaşilor naivi, hărţi originale vechi, instrumente de navigaţie şi de urmărire a astrelor, manuscrise şi scrisori, toate alcătuiau comoara de preţ a acestui memorial închinat marelui navigator.

Lifturile ne-au purtat în susul şi în josul celor zece niveluri ale clădirilor ce alcătuiau complexul în formă de cruce şi numai prin selecţie am putut vedea ceva în timpul care se scurgea cu mare viteză.

Am ieşit din nou la lumina zilei, şi eu, şi Duda, vlăguiţi de atâta mers şi dornici să bem o bere împreună, ca doi colegi de şcoală care iubesc aceeaşi materie. Eram mulţumiţi că ne simţiserăm bine în marele labirint al sălilor şi că apetitul plimbărilor împreună abia se deschisese. Şi poate că nu numai!

Micuţa Duda mă luă elegant de braţ, refuzând în mod diplomatic mâna mea, şi o pornirăm către faleza de la malul Mării Caraibelor, acolo unde, cu câteva sute de ani în urmă, Cristofor Columb îşi ancorase corabia, păşind pe acest pământ. Pe o placă mare de marmură albă, ce marca aproximativ locul, stătea scris: ȚIE, TEMERARULE, PENTRU CURAJUL ŞI CREDINȚA TA DE A DESCOPERI UN PĂMÂNT NOU, DUMNEZEU ÎȚI VA CREA UNUL, PENTRU A TE RĂSPLĂTI!

Am citit şi am memorat aceste cuvinte simbolice şi, privind Marea Caraibelor albastră şi clară, am apucat cu mai mult curaj mâna Dudei şi am continuat să coborâm către plaja amenajată parcă special pentru îndrăgostiţi. Vocea frumoasă a sârboaicei a început să fredoneze o melodie spaniolă ajunsă şlagăr: “Guantanamera”. Undeva, nu departe, se afla un mic restaurant spaniol, cu sute de lumânărele aprinse pe nisip, delimitând poteca şi făcând locul mai feeric, mai emoţional şi mai intim, chiar dacă totul era sub clar de lună.

Se lăsase seara. Era seara îndrăgostiţilor, în care zeci de perechi, tineri şi adulţi, ţinându-se de mână sau la braţ, se plimbau, se sărutau, îşi şopteau secrete doar de ei auzite şi ştiute. Promenada se desfăşura pe toată întinderea de nisip, cât vedeai cu ochii. Seara asta a fost şi seara noastră. Micuţa sârboaică continua să fredoneze cântecul şi încet, molipsindu-i pe cei care o auzeau, se iscă un murmur general, iar melodia merse din gură în gură către cele două direcţii ale plajei. Vocile se multiplicau şi curgeau, ca valurile mării, mai frumoase ca niciodată. Orchestra restaurantului amuţi, şi, parcă atrasă în acest joc al fericirii, se prinse să acompanieze frumoasa melodie a Dudei, fredonată acum de mulţi.

Vocea fetei se stinse încet, lăsând celelalte glasuri să continue, şi lacrimi fierbinţi îi umeziră obrajii. Se opri la prima bancă şi, trăgându-mă lângă ea, ne aşezarăm alături, sprijinindu-şi capul pe umărul meu. Nu departe, luna proiecta pe nisip umbra palmierului din spatele nostru. Închisei ochii şi încercai să absorb cât mai mult cu auzul acest spectacol unic, pe care nici un regizor nu ar fi putut să îl facă mai frumos. Valurile mării şi briza unduiau şi acompaniau melodia, ducând-o până departe şi, când orchestra încetă, cântecul se pierdu ca un ecou, cu o întârziere de câteva minute. Umărul meu se umezise de lacrimile Dudei. Încercai să o sărut, întorcând capul încet către faţa ei, căutându-i buzele. Dar micuţa sârboaică începu să plângă în hohote, ascunzându-şi şi mai mult faţa în mine. Îi trebui mult să redevină cea care fusese cu numai câteva clipe înainte. Nu auzeam decât freamătul mării şi suspinele ei lungi, ca ale unui copil certat de părinţi. Deschisei ochii, încercând să înţeleg cu ce greşisem şi îi căutai privirea, care era dusă undeva departe, peste valurile mării luminate acum perfect de acea lună ce te înfiora şi te făcea melancolic deopotrivă.

Schiţai un fel de scuză, într-o limbă pricepută doar de mine, ca o bâlbâială, fâstâcindu-mă total. Fusei salvat însă de mâna ei, care se aşeză pe gura mea, oprindu-mă. Buzele ei se apropiară de obrazul meu, sărutându-l, apoi îşi reaşeză capul pe umărul meu, încercând să-mi explice într-un limbaj cât mai simplu  cauza plânsului.

Pe micuţa sârboaică nu o mai aştepta nimeni la New York. Soţul ei o părăsise. Doar viitorul copiilor o mobiliza să meargă mai departe, într-o încăpăţânare dusă până la sacrificiu. Duda aflase năprasnica veste cu o noapte în urmă, după terminarea concertului cu Gipsy Kings, când, entuziasmată de spectacol, mult mai plină de speranţe, sunase la New York de la un telefon public.

Vocea de la celălalt capăt al firului îi anunţase ceea ce de fapt de mult dorea să-i spună, dar nu găsise momentul prielnic decât în acea seară. Omul acela, soţul ei, o sfătuise să se întoarcă acasă sau oriunde doreşte, numai la el nu. Duda crezuse că este o glumă şi câteva ore după aceea se agăţase de această impresie ca de singura ei salvare. Dar la telefoanele date ulterior, la celălalt capăt de fir nu mai răspunsese nimeni. Fata aceasta mică, dar inimoasă, părea înfrântă de soarta ei, de propria ei soartă, ce o purtase ani de zile într-o alergătură nebună, către cel pe care îl iubise şi pentru care îşi sacrificase o parte din tinereţe.

Ascultai povestea Dudei, pe care o crezusem încheiată. Dar povestea acestei fete este lungă şi întortocheată, cu multe încâlceli şi greutăţi. Povestea acestei micuţe blonde nu avea să se sfârşească pe această plajă şi în această seară, sub o lună clară şi roşie. Povestea vieţii ei avea să continue într-o simetrie cu a mea, destinele noastre fiind parcă surori.

Cu sufletul uşurat în urma mărturisirii, micuţa sârboaică mă luă de mână şi, împreună, pornirăm către malul mării, acolo unde apa scălda ţărmul într-un du-te-vino al valurilor. Alte şi alte perechi se plimbau, fiecare cu istoria ei în suflet. Şoaptele încetară, toţi ascultând freamătul mării, parcă în semn de respect pentru cea care dăduse tonul veseliei în acea seară. Un uşor zâmbet apăru pe faţa Dudei când auzi şoaptele unor tineri care se întrebau cine iniţiase cântecul care făcuse din această seară cea mai poetică din câte trăiseră ei aici.

Duda zâmbi, dar zâmbetul ei ascundea multă amărăciune, şi continuă să păşească alături de mine, lăsând valurile să cânte muzica lor. 

Capitolul 29. Hotel Hamaca

Se apropiau sărbătorile. Pe negândite, dar se apropiau, neîntrebând dacă vrem sau nu să vină, dacă eram pregătiţi sau nu să le întâmpinăm aici, unde bananele ţineau loc de cârnaţi, nucile de cocos ţineau loc de tobă de porc, ananasul, de varză murată, iar copăceii fără frunze vopsiţi în alb, de brad de Crăciun. Era o experienţă unică, pe care nu mi-o dorisem şi nu mi-o plănuisem niciodată în viaţa mea, indiferent cât de inventiv fusesem până atunci.

Moş Niculae nu ne băgase nimic în ghete, cu toate rugăminţile noastre prealabile, când sperasem ca măcar ce este al nostru să ne returneze. Dar Immigration-ul nu era Moş Niculae şi nici măcar o societate de binefacere pentru oameni fără casă. ¥ara asta insulară, cu vară permanentă, intrase şi ea într-un soi de frenezie, dar de alt fel. Părinţii alergau după cumpărat biciclete şi chiloţi de baie noi pentru copii, punând în faţa caselor lor doar nişte aschimodii de salcâmi uscaţi, nu ştiu de ce, poate că de boală, pe care îi văruiau în alb. Nu ştiu cine le vârâse această tradiţie în cap, dar Columb nu cred. 

Milagros, trabahadoarea noastră, se văita cu subînţeles că nu are o bicicletă cât de modestă pentru fetiţa ei din flori şi, în milostivenia mea, mă gândisem la o mică chetă pentru acest copil amărât care mânca numai banane iarna, în loc de gutui. Vorbii pe rând cu ceilalţi, gândind că bine faci, bine găseşti şi cu mare greutate îi convinsei pe unii să strângem ceva bani, măcar de o jumătate de bicicletă, fără schimbător de viteze pentru început, şi la anul om mai vedea. Mă simţii uşurat când Oana îi dădu bruma de bani adunată cu mare greutate din mâinile sârbilor sau ale altor băutori de bere şi crescui mult în ochii acestei femei dominicane, decăzând totodată în ochii celorlalţi. Dar Dumnezeu este mare, ca şi Immigration-ul american, şi poate că va ţine cont de diferenţa dintre un hoţ de buzunare, chipurile persecutat politic, şi persoana mea, un simplu muritor.

Milagros luă banii cu lacrimi în ochi, hotărâtă să îl caute pe unul din taţii prezumtivi, pentru a mai completa la roata din spate a bicicletei, şi ne găti apoi cei mai grozavi platanoşi fierţi din viaţa ei. Platanoşi fierţi nu mâncasem încă, dar, întrucât nu murisem din cei prăjiţi, gustai cu mult respect pentru munca bietei femei şi pentru dolarii daţi de noi în această excursie exotică. Nu ştiu dacă marele Columb a mâncat platanoşi fierţi sau prăjiţi când a păşit pe acest pământ, dar cu siguranţă că nu pentru asta a făcut el efortul de a îndura lipsurile, timp de şase luni pe corabie, în drumul către lumea nouă. Cred că şi-a imaginat ce mi-am imaginat şi eu venind în America, şi anume câini fugind cu covrigi în coadă. În această ţară devenită latină cu ajutorul lui Dumnezeu, câini vagabonzi erau câţi vrei, latini ca şi stăpânii lor, ca şi noi de altfel, ca şi câinii noştri de acasă. Dar de covrigi nici nu putea fi vorba. Alergau ajutându-se de cozi să-şi ţină echilibrul, de schilozi şi înfometaţi ce erau. Şi “latin zici, viteaz zici”, aşa că ne mobilizarăm gândirea la a face pe creştinii, nedorind să ţinem post chiar în ziua de Crăciun.

De sărbătoarea asta cam uitasem, ce-i drept, cu minţile doar la America, la vapor şi la paşapoartele care nu mai veneau. Dar noua frenezie a acestei insule ne dădu alarma că zilele trec şi că, iarnă sau vară, Crăciunul cade numai pe 25 decembrie în fiecare an, indiferent unde te-ai afla.

Începurăm deci să gândim mai practic, scoţându-ne fumurile din cap, tăind America de pe listă, tăind şi România, mergând pe principiul naufragiatului. Focul fusese deja inventat, găini jumulite de vii văzusem şi un porc pârlit trebuia să găsim noi pe insulă. Problema bradului fu repede rezolvată, întrucât cuierul-pom, singurul obiect de mobilier mai scump din Casa fără Pisic, putea fi lesne întrebuinţat în acest scop. Părintele, singurul care l-ar fi putut revendica, nu îl mai folosea de mult, ţinându-şi hainele şi şapca bine ascunse, poate prin vecini, de frica vreunui sabotaj. Mergând mai departe pe logica rusului, ne întrebarăm cum să facem rost de ţuică pentru fiert. Aflaserăm noi că unii mai deştepţi obţinuseră alcool din cartofi, pentru că din portocale sau alte fructe tropicale gustul trebuie să fi fost îndoielnic.

Tot făcând planuri peste planuri şi negăsind muşterii pentru o nouă chetă necesară cumpărării celor trebuincioase, mă consolai cu ideea că, în ultimă instanţă, Dumnezeu e mare şi bun şi nu o să ne pedepsească dacă mâncăm banane ca desert şi platanoşi ca aperitiv tocmai în ziua naşterii Domnului. Îmi făcui şi eu cruce de trei ori, precum părintele, apoi rostii o mică rugăciune improvizată, înghesuind pe listă cârnaţi, paşapoarte, sarmale, vapoare şi tot ce mai are amărâtul de român pe masa lui sărăcăcioasă în ziua de Crăciun, hotărând însă ca măcar de băutură să mă ocup.

La acest articol, amatorii ieşiră mai repede la iveală, împărţindu-ne pe căprării. Sârbii promiseră să dubleze cantitatea de bere chiar de azi şi, din economiile făcute zilnic, în cazul în care nu o beau pe toată, cu siguranţă că se strângea ceva şi pentru sărbători. Nu mai erau decât două zile şi acţionară prompt. Cei patru români veniţi din Portugalia trecură la fabricarea alcoolului, folosind singura oală existentă în bucătărie pe post de alambic şi, spre surprinderea mea, păreau pricepuţi. Fetele, Oana şi Duda, se ocupară de curăţenia generală, mutându-i pe sârbi cu jocul de cărţi prin cele patru puncte cardinale ale sufrageriei, fără ca aceştia să cârtească vreun pic. Începuse să miroasă şi la noi a sărbători, chiar şi numai luându-te după praful care se ridicase până în tavan de la mătura improvizată din frunze de palmier. Şi pentru prima dată în istoria insulară a acestei urbe, se mătură şi se stropi porţiunea din faţa casei, de rămaseră vecinii perplecşi, gândind că poate dorim să cumpărăm Casa fără Pisic. Ziua asta de 23 decembrie nu am să o uit niciodată. Este ziua când bunătatea se răsplăteşte cu bunătate şi munca cu altă muncă.

Se făcuse seară şi toţi păream obosiţi, fiecare de roboteala de peste zi, mai ales pe o astfel de căldură, şi ne deciserăm să facem o scurtă pauză, stropindu-ne reciproc cu apă de la robinet. Dar zbenguiala noastră se întrerupse brusc, întrucât părintele se întorcea după o lungă absenţă, aducând sub braţ un mic pachet, care, după zâmbetul feţei, se întrezărea a fi o surpriză plăcută.

– Bună seara, dragii mei, şi Dumnezeu să vă binecuvânteze. A dat Cel de Sus şi am reuşit să îi înduplecăm pe cei de la Immigration... Am primit paşapoartele înapoi! Le am acum la mine şi sunt bucuros să vi le înapoiez. M-am zbătut mult pentru această treabă... Uite, Bogdane, ia-le tu şi împarte-le, pentru că eu mă grăbesc să prind avionul. Treburi urgente mă cheamă la Bucureşti. Mai avem un grup constituit, gata să vină încoace, şi mă duc să îl aduc. Rămân aici cu voi Dragomir şi Daniel, iar în seara asta va mai sosi de la New York Mihai, un băiat bun şi extraordinar de deştept, care îmi va ţine locul. A fost pilot în România şi acum îl susţin eu financiar să îşi termine şcoala în America. O să vedeţi ce băiat grozav este! Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă aibă în pază, dragii mei. Sărbători fericite! Şi ţie, George! Dacă mă întâlnesc cu mama ta, o să-i spun că sunteţi bine şi că foarte curând o să ajungi la soţia ta dragă.  Doamne ajută! – încheie părintele, dându-i pachetul lui Bogdan şi ieşind în mare grabă, fără alte explicaţii. Şi dus fu, nemaivăzându-l niciodată pe acele meleaguri.

Rămaserăm toţi muţi, iar sârbii se strânseră ciorchine pentru a afla ce se întâmplă. Se împărţiră paşapoartele, fiecare uitându-se la al lui şi verificându-l pagină cu pagină. Ne retraserăm în grupuleţe, cu documentele în mână, nevenindu-ne a crede că le-am redobândit, că suntem noi cei din poze şi că orizontul ni se deschide din nou, fie şi numai în închipuirea noastră.

Refăcui cu Bogdan calendarul zilelor, descoperind că rezervarea noastră de întoarcere la Bucureşti fusese ieri. Pentru scurt timp, uitarăm toţi de Crăciun, de noi înşine, gândind exact ca omul naufragiat, care nu ştie către ce direcţie să apuce prima dată. Momentele astea de cumpănă nu sunt la îndemâna fiecăruia. Nu toţi oamenii emigrează, iar cei care emigrează nu o fac aiurea, ca noi. Experienţa aceasta unică am trăit-o pe viu, am determinat-o în mare parte sau m-am lăsat atras de ceea ce se cheamă mirajul vestului. Dar şi oamenii bolnavi de cancer se obişnuiesc cu ideea şi, într-un fel sau altul, se mobilizează pentru a-şi târî zilele mai departe, cu toată greutatea lor. Aşa eram şi noi acum, gata consolaţi, considerând că amărăciunea vieţii trebuie purtată şi că nu o poţi arunca la gunoi când doreşti.

Plecarăm aşadar fiecare să ne ascundem documentul. Experienţa cu paşapoartele şi faptul că cel mai apropiat consulat român era hăt, departe, ne insuflaseră teama pierderii sau furtului lor şi, în acest caz, dominicani ne chemam. Casa fără Pisic intră într-un fel de vrie, de ziceai că ne născuserăm a doua oară. Fiecare dorea să facă ceva pentru binele micii comunităţi, că, de, redeveniserăm cetăţeni. Terminarăm curăţenia şi începurăm a ne face planurile serii, nemaisimţindu-ne legaţi cu lanţuri de  această insulă. Eu şi porumbeii ne hotărârăm să mergem la hotel Hamaca, pentru a juca biliard. Acest mare hotel, cu o dotare excelentă, nu numai în fete frumoase, ne atrăsese în multe zile când ploua sau când plaja devenea obositoare. Aici am jucat zeci de ore de tenis de masă, am dansat la discotecă, dar mai ales am învăţat să joc biliard. Stăteam deci gata îmbrăcat, aşteptând ca porumbeii să-şi termine coafatul, privind grădina din spatele casei, pe care eu o primenisem pentru Crăciun. Micile alei, care iniţial fuseseră invizibile, fiind acoperite cu frunze uscate şi crengi, acum erau curăţate. Cineva, cel care gândise iniţial acest mic colţ, avusese talent şi această muncă îmi dăduse mare satisfacţie, ca la dezvelirea unor ruine antice. Descoperisem aici multe plante exotice necunoscute mie. Câteva orhidee care creşteau natural, scoase la lumină dintre crengi, se învioraseră în numai câteva minute. Această climă tropicală era un adevărat mediu-minune. Niciodată nu am văzut până aici o viteză atât de mare de regenerare a vegetaţiei. Într-o singură zi, unul dintre copacii din colţul casei îşi pierduse toate frunzele în mod misterios. Fusese un fel de ninsoare a frunzelor. Privisem fenomenul, neputându-mi-l explica. La numai două zile era plin din nou de frunze mari. Arborele se chema ”copacul vieţii”. Am aflat ulterior de la Milagros că şi aici există un fel de toamnă pentru plante, că îşi schimbă şi ele frunzele, unele în perioade diferite ale anului. Stând şi privindu-mi opera, gândeam la această vegetaţie. Concentrarea mi se pierduse în firele de iarbă, urmărind o mică iguană. Şi auzul aproape că se pierduse tot în acea direcţie, ca atunci când eşti absorbit cu totul de un gând, nemaipercepând nimic din lumea care te înconjoară. Mă simţii strâns în braţe cu delicateţe de cineva care nu dorea totuşi să mă întrerupă din meditaţie. De cineva care, ca şi mine, iubea natura şi apreciase munca mea de a desţeleni un loc în care de fapt nu venea nimeni. Îmi revenii în simţiri şi recunoscui fără să mă întorc, mâinile micuţei sârboaice. Recunoscui parfumul ei, care din întâmplare era ca al Oanei, dar care mi se părea a mirosi mult mai frumos, şi asta doar prin asocierea inconştientă făcută de simţurile mele de bărbat cu o făptură care îmi plăcea din ce în ce mai mult. Rămaserăm aşa, fără să ne spunem nimic, vorbind poate doar prin telepatie, preţ de multe minute. Începuse să se întunece. Uitasem de mult de Oana şi Bogdan, ca şi ei de mine. Simţeam inima acestei micuţe blonde bătându-mi în spate şi ritmul ei îl acceleră pe al meu. Inimile ne băteau din ce în ce mai tare, şi conştientă de greutatea momentului, mă eliberă. Ne reculeserăm din acea visare divină ce te îndeamnă la fapte necugetate şi o pornirăm către ieşirea din spatele casei.

Seara aceasta era înnorată. Uşori stropi de ploaie veneau în valuri rare, parcă doar pentru a ne goni cât mai departe de nebunia casei. Ajunşi în stradă, accelerarăm paşii şi ne pierdurăm rapid după colţ, scăpând de privirile urmăritoare. Duda îşi strecură mâna în mâna mea, ca un cadou, fără ezitări, şi ne continuarăm mersul grăbit către Hamaca.

Hotel Hamaca a rămas mult timp pentru mine idealul unei luni de miere, chiar şi pentru cele două hamace ce stăteau spânzurate de o parte şi de alta a intrării principale, unde aproape tot timpul turişti mai îndrăzneţi şi mai graşi la pungă, cu tupeul banului, se tolăneau fără jenă, înfruntând cu impertinenţă privirile multora. Ziua aceasta de 23 decembrie, care păruse să readucă norocul în sufletele noastre, continua să promită şi o seară în aceeaşi notă. Mă trezii, cu Duda de mână, în faţa marelui hotel al vacanţelor şi, norocoşi fiind amândoi, găsirăm liber unul din mult râvnitele hamace. Mă avântai să încerc inconştient până unde merge reţinerea acestei fete, care în toate situaţiile anterioare parase intenţiile mele obraznice cu o diplomaţie demnă de invidiat. O trăsei de mână hotărât, nedându-i nici o şansă de gândire, o luai în braţe şi o aşezai în hamac, aruncându-mă lângă ea.

Hamacul este un alt fel de pat. El te obligă să stai apropiat de partener chiar dacă ai vrea să fugi, nedându-ţi nici o şansă să te îndepărtezi. Oricum te-ai răsuci, vii tot timpul unul în braţele celuilalt. Hamacul este un fel de plasă ca de păianjen, din care, odată vârât, nu mai poţi ieşi uşor. Îndrăgostit sau nu, hamacul este idealul în a te apropia fizic de celălalt. În toată visarea ei, micuţa sârboaică se trezi pe negândite intrată în această capcană, nemaiputând ieşi, îndepărta sau măcar scăpa din braţele mele, pentru că hamacul o arunca tot timpul către centru, unde mă aflam eu. Duda se zbătea ca o porumbiţă în colivie şi, obosită de ridicolul neputinţei ei, cedă, lăsându-se în braţele mele.

Seara asta era într-adevăr o seară norocoasă, chiar dacă afară începuse să plouă continuu. Stropi uşori, aduşi sub copertina hotelului de briza caldă, ne udau feţele şi simţii buzele Dudei, umede şi moi, lipite de ale mele. Seara asta a fost seara când buzele acestei fete au fost mai dulci decât cireşele coapte. Seara asta a fost seara când ploaia, vântul, depărtarea de ţară, dorul de rude şi chiar America au fost uitate. Ce bună este şi uitarea, chiar şi numai pentru cinci minute.

Cele cinci minute petrecute în hamacul hotelului m-au curăţat de toată amărăciunea adunată în sufletul meu până atunci. Uitasem totul, de parcă nici nu ar fi fost. Cele cinci minute de visare reală, cu frumosul şi plăcutul în braţele mele, le-am pus în buzunarul sufletului meu, ca pe o licoare miraculoasă ce te vindecă instantaneu de toate bolile.

Păşeam amândoi voioşi, cu moralul ridicat, către sala de biliard unde ne aşteptau Bogdan şi Oana, delectându-se cu o bere şi privind pe geam largul mării. Ne salutarăm ca şi cum nu ne-am fi văzut de mult timp, ne ocuparăm locurile şi, sorbind din berea gata comandată, ne lansarăm în conversaţii plăcute.

Hotel Hamaca a rămas locul unde mult timp am avut intenţia să mă reîntorc după ce ţinta mea, America, avea să fie atinsă. Ar fi fost ca o răzbunare pentru naufragiul meu pe această insulă. Dar acest loc minunat, cu hamacul lui minunat, cu sărutările sârboaicei ascunse în buzunarul sufletului meu au rămas doar amintiri şi niciodată nu am mai putut reveni, pentru a-mi lua revanşa. America a fost în final mult mai puternică. Ea m-a absorbit cu totul, obligându-mă să mă dedic integral ei, obligându-mă să las toate priorităţile vieţii mele la o parte, toţi oamenii mei dragi şi apropiaţi, dându-mi drumul aproape când eram complet vlăguit. Faţa nevăzută a Americii, pe care noi, cei dornici de emigrare, nu o putem vedea dinainte, avea să mă înlănţuie total, să mă subjuge, să mă îndemne la a renunţa la visare, poezie şi dragoste de frumos. Faţa nevăzută a Americii avea să îmi schimbe complet viaţa pentru mulţi ani, poate pentru prea mulţi. Faţa nevăzută a Americii avea să îmi răpească cei mai frumoşi şi productivi ani, nemailăsându-mă nici măcar să mă întorc pentru o zi la Hamaca.

Masa de biliard se eliberă. Sorbirăm ultimii stropi de bere şi ne instalarăm să jucăm o partidă cu fetele. Jocul acesta frumos, inteligent, făcut pentru lumea cu bani, nu avea mare priză aici, sau poate nu aici, în acest hotel. Cei doi jucători anteriori, o nemţoaică bătrână şi un neamţ foarte tânăr, care, dacă nu s-ar fi ţinut de mână ca îndrăgostiţii, ai fi jurat că sunt mamă şi fiu, se retrăseseră plictisiţi la o masă, la berile lor.

Masa aceasta de biliard a fost prima şi singura la care am jucat acest sport în viaţa mea. Pe acest nobil sport, unde creierul munceşte mai mult decât mâna, unde felul cum gândeşti ca să loveşti bila contează mai mult decât cu ce forţă o faci, l-am îndrăgit foarte mult şi cumpărarea unei asemenea mese a rămas ca intenţie pentru când am să mă potolesc de hoinărit prin lume.

Acest moment se apropie, pentru că faţa nevăzută a Americii m-a eliberat, pentru că eu m-am eliberat din strânsorile ei nevăzute şi pentru că a venit momentul să redevin cel care am fost. Momentul acesta este acum în mâinile mele, în literele mele, pe care le aştern acum pe hârtie ca o revanşă la toate revanşele vieţii mele. Scriu revanşa vieţii mele, scriu şi privesc toamna frumoasă de aici din Windham, în upstate New York, văzând parcă toamna românească de acum zece ani...

Scriu şi privesc masa mea de scris, cu creioane, cu pozele naufragiului meu, în care sunt mâinile Dudei, feţele prietenilor mei, palmierii, coralii, dominicanii, sârbii şi hamacul gol, doar cu amintirile mele în el, hamacul care s-a strecurat în buzunarul sufletului meu ca o împletire a două suflete rătăcite în lume. Privesc poza din care-mi zâmbesc cei patru temerari jucând biliard la hotel Hamaca şi încerc să mă concentrez ca atunci, când privirea îmi era la bilă, iar gândul la hamacul fermecat. Încerc să mă concentrez la o lovitură de maestru, cu sufletul răvăşit de dragoste, cu privirile celorlalţi aţintite asupra mea, cu ochii neamţului în ceafa mea, cu micuţa sârboaică alături de mine, al cărei sărut îmi dăduse puteri nemăsurate, uitând amărăciunea trecutului. Lovii. Lovii ca un îndrăgostit. Lovii cu ochii închişi: ce mai conta o lovitură când aveai dragostea alături de tine şi când doreai ca jocul să se termine cât mai repede şi să alergi la hamacul fermecat? Rămăsei cu ochii închişi, sprijinit de masa de biliard, imaginându-mi doar îmbrăţişarea sârboaicei. Se făcuse linişte şi auzii vag ţăcănitul bilelor lovite aiurea, al celor două bile rămase pe masă, care cădeau încet. Auzii aplauzele neamţului şi exclamaţiile celorlalţi. Eram totuşi un băiat norocos.  

Seara asta frumoasă trecuse repede. Poate prea repede pentru unul ca mine. Ne pregătirăm să o pornim spre casă. Mâine era ajunul Crăciunului. Al primului meu Crăciun la tropice. Ne readuserăm aminte de el şi melancolia ne cuprinse pe toţi. Plecarea subită a părintelui către ţară ne întinsese nervii din nou, îndemnându-ne la o mică revoltă. Propusei să mergem la casa Sarei, unde Daniel şi Dragomir îşi aveau reşedinţa. Doream să aflăm ultimele noutăţi, dar mai ales cauza reală a plecării părintelui, întrucât nu crezusem o iotă din versiunea lui. Aş fi vrut să discutăm şi problema mesei de Crăciun, doar plătiserăm bani grei pentru această experienţă a lor, dar mai ales mi-aş fi dorit să aflu când ne vom urni de pe această insulă. Lipsa paşapoartelor pentru aproape zece zile ne blocase gândirea. Eram nerăbdător să aflu în ce condiţii ni se dăduseră documentele înapoi, întrucât tentativa de trafic de persoane se pedepseşte şi ea, iar într-o nouă capcană nu mai doream să cad. Chiar în cazul reîntoarcerii acasă, care părea din ce în ce mai posibilă, trebuia să ştiu la ce să mă aştept înainte de a păşi pe scara avionului.

Casa Sarei nu era departe de Hamaca. Parcurserăm mica distanţă nemaifiind tentaţi de nimic din feeria tropicelor, căci ploaia măruntă ne zgăndărise melancolia. Vedeam în această ploaie fulgii ninsorilor noastre de acasă. Micile salbe luminoase agăţate pe la streşini, la ferestre şi prin pomi, după tradiţia americană, ne făcuseră să simţim un nod în gât. Puţinii brazi reali care fuseseră împodobiţi în faţa sau în foaierul hotelurilor ne puseră repede pe gânduri, trezindu-ne la realitate. Eram în ajunul Crăciunului şi continuam să umblăm pe stradă în şlapi sau alţi papuci, precum internaţii din spitale. ¥inuta mea de vacanţă marca Nike nu mai prezenta mare interes, iar barba continua să-mi crească, urmând să ajungă în scurtă vreme ca a lui Robinson Crusoe.    

Povestea cu vaporul, confiscarea paşapoartelor şi ultima sperietură din noaptea concertului cu Gipsy Kings mă destabilizaseră puţin, uitând de intenţia de a cumpăra o foarfecă sau a mă tunde, însă eu nu eram singurul în această situaţie. Începuserăm să arătăm ca nişte zlătari la odihnă, ajutaţi de bronzul excesiv ce se adunase pe piele chiar stând la umbră. Cu nervii întărâtaţi de aceste gânduri, găsirăm mult mai repede locuinţa Sarei, tăind toate colţurile de drum.

Sunarăm la uşă înşiraţi ca ţiganii veniţi cu Pluguşorul şi aşteptarăm, jucând tontoroiul mai mult de nervi. Casa Sarei era mare. De oameni bogaţi. Tatăl acesteia, un emigrant spaniol la a nu ştiu câta generaţie, era un întreprinzător prosper. Pe lângă proprietăţile lui, care-l situau printre bogaţii localităţii, se băgase puţin prin politică, trăgându-şi şi copiii, astfel luând naştere legătura de rudenie cu actualul preşedinte Balagher. Casa Sarei era scăldată în lumină. Cei doi musafiri americani, Dragomir, dar mai ales Daniel, îi prostiseră rău de tot pe aceşti spanioli cumsecade. Speranţa că fata lor, Sara, avea să se mărite curând cu un american îi electrizase, transformând imobilul, aproape în fiecare seară, într-un salon de petreceri. Aşa era această casă acum. Răsunând de muzică, având toate luminile aprinse, dornică să primească musafiri.

Sara era o fată bună şi educată. Drăguţă, cu un ten bronzat permanent, cu trăsături fine de orăşeancă, o toaletă elegantă şi bine croită pe talia subţire, această fată ne primi zâmbitoare, ca pe viitoarele ei rude. Minciunile gogonate pe care i le vârâse Daniel în cap ne oferiseră acest statut. Pătrunserăm astfel pentru prima dată în această casă, cu inimile deschise. Furăm repede invitaţi să luăm loc şi Milagros ne aduse în mare viteză patru ceaiuri. Cei doi şacali, Dragomir şi Daniel, “bulşitari” de meserie, ne primiră cu surprindere şi fără prea multă încântare. Le stricam într-un fel seara, întrerupându-i din minţit. Aceşti doi tâlhari se prezentaseră Sarei ca fiind cetăţeni americani cu vechime, pe când ei abia dacă îşi luaseră cetăţenia. Că sunt unul avocat şi celălalt om de afaceri în calculatoare şi turism. Că sunt putred de bogaţi şi că America le stă la picioare. Nu ştiu cât îi crezuse tatăl Sarei pe aceşti doi mincinoşi, ţinând cont că era om serios şi cu experienţă reală în afaceri, dar ăsta era secretul. Poate că dorea pur şi simplu să scape de fiică-sa din bătătură, măritişul fiind singura şansă de căpătuială pe această mică insulă. Poate că era atras de mitul american, în care omenirea încă mai credea, ca fiind singura salvare, sau poate că banii căpătaţi pe orice cale îi făceau cu ochiul. Iar din această afacere cu proşti aduşi din România şi Iugoslavia poate că ieşea ceva.

Dragomir şi Daniel se integrară în grupul nostru, ţinându-ne companie la băutul ceaiului, şi începură să vorbească generalităţi, doar-doar să prelungească momentul. Erau conştienţi că noi nu venisem degeaba aici şi nici perspectiva că vom ataca la baionetă nu le surâdea. Ca în multe situaţii, eu preluai frâiele conversaţiei, fiind singurul din grup total independent, întrucât întoarcerea acasă nu m-ar fi afectat prea mult. Cu toată antipatia voalată pe care o aveau faţă de mine, cei doi mă ascultau mai întotdeauna cu un fel de frică să nu le stric jucăria.

Adoptară amândoi expresia mieilor duşi la tăiat şi mă ascultară cu vădită sfială.

– Dan! Noi nu am venit aici să vă stricăm liniştea şi nici să bem ceai. Sara a fost foarte drăguţă, iar noi nu dorim să o dezamăgim făcându-vă tărăboi. Am vrea să organizaţi o mică şedinţă, unde doriţi voi, pentru a ne lămuri în privinţa situaţiei noastre. Mă refer la cea a întregului grup, întrucât Duda este presată de sârbii ei, care nu ştiu engleză pentru a comunica direct cu tine. Văd că aici nu e nici locul, nici momentul de aşa ceva. Ar fi şi penibil să ne certăm într-o limbă pe care ceilalţi nu o pricep nicidecum. Noi vom merge la Casa fără Pisic şi vă vom aştepta acolo. Cât de târziu, nu are importanţă! Nu ne culcăm devreme. Părintele Costea a şters-o englezeşte în România sau în altă parte şi nu mai avem chef de glume – încheiai eu foarte ferm.

– George, şi noi ne propuseserăm să venim să discutăm. Paşapoartele şi investigaţia Immigration-ului ne-au ţinut pe loc. Vom veni în această seară cât de târziu. Nu vă faceţi griji – încheie Daniel discuţia la modul amical.

Mulţumirăm pentru ceai, ne ridicarăm şi plecarăm ceva mai liniştiţi. Discuţia asta scurtă şi la obiect îi energiză şi pe porumbei, iar Duda păru de-a dreptul încântată de mine, după ce Bogdan îi traduse. Grăbirăm pasul către Casa fără Pisic, nerăbdători să îi înştiinţăm şi pe ceilalţi. Doream să îi avem de partea noastră, întrucât mulţi intraseră într-un fel de adormire, mulţumiţi de viaţa de trântori de aici, neconştientizând că asta nu va ţine la infinit. Cele zece minute de mers pe jos prin burniţa tropicală caldă ne făcură bine. Ne destinseră nervii şi ne dădură perspectiva modului cum trebuia pusă problema când şedinţa avea să înceapă.

Se făcuse noapte. Străzile pustii, iluminate ici şi colo, te îndemnau să stai mai degrabă la gura sobei decât să umbli printre copaci înfloriţi, bananieri încărcaţi de fructe sau să asculţi merenghe. Sărbătoarea asta mare care venea ne adusese aminte de origini, că suntem români şi că asta vom rămâne pe veci.

Intrarăm printre grilajele larg deschise ale casei noastre temporare şi strigarăm adunarea ca la armată. Era ora nouă seara şi mulţi zăceau ca nişte muribunzi, loviţi de gustatul ţuicii preparate din cartofi şi trestie de zahăr. Băutura asta, făcută la minut după o reţetă originală, împuţise toată casa, iar improvizaţia alambicului, cu ţevile de apă demontate de la chiuvetă, lăsase vapori grei de alcool să circule liberi, îmbătând până şi iguanele. Micile şopârle gâfâiau leşinate, nemairespirând până atunci aer cu iz de ţuică puturoasă, şi picau de pe tavan înaintea muştelor după care se aruncaseră.

Băieţii noştri veniţi din Portugalia erau tare încântaţi de isprava lor, în urma căreia fuseseră recunoscuţi ca şefi absoluţi de către sârbi. Gustai şi eu otrava, gândindu-mă că o să mor curând, dar fusei mulţumit, redescoperind gustul rachiului făcut din sfeclă de zahăr, à la Botoşani.

Sârbii se târâră spre centrul sufrageriei cu tot cu saltele, veniră şi ceilalţi români, iar eu explicai în mare viteză alerta mea provocată de plecarea părintelui, de insuccesele de până acum ale organizatorilor şi faptul că mă săturasem să aştept fără cel mai mic reper despre ce se mai putea face.

Ascultară toţi cele spuse de mine, tălmăcite de Bogdan şi Duda, fiecare promiţând să fie mai combativ la sosirea celor doi mincinoşi.

Aşteptarăm mult vizita celor doi, pierzându-ne răbdarea în cele din urmă, întrucât se făcuse aproape miezul nopţii. Ne băgasem fiecare prin colţurile camerelor noastre, doar sârbii rămânând în mijloc, unde îşi târâseră iniţial saltelele. Stăteam de vorbă cu Bogdan şi Duda despre cele întâmplate, Oana fiind deja adormită. Clapa trasă de cei doi, şi mai ales plecarea popii, ne făceau să credem că încăpuserăm pe mâinile unor escroci fără pereche. Duda era disperată, gândindu-se că întoarcerea în ţara ei devenise imposibilă, fiind război, şi că la New York nu o mai aştepta nimeni. Venirea cu noi în România i se părea, teoretic, singura soluţie şi cea mai la îndemână. Eu şi Bogdan glumeam pe această temă, dar începuserăm să luăm puţin treaba în serios, căci ne ataşaserăm sufleteşte de această fată, fiecare în felul lui. Ideea pornise iniţial de la Oana, care, sufletistă şi prietenoasă, se gândise să o ia temporar la ei acasă, în Bucureşti, unde loc în apartamentul părinţilor s-ar mai fi găsit. Duda zâmbise parcă încuviinţând, dar în subconştientul ei America, unde avea deja vechime, reprezenta ultimul lucru de care se putea lepăda, iar ideea că băieţii ei nu vor mai ajunge la tatăl lor o îngrozea, făcând-o să meargă orbeşte înainte, cu orice risc.

Ceasul arăta unu noaptea când, pregătiţi să ne culcăm, auzirăm motorul unei maşini oprindu-se în faţa casei. Ciulirăm urechile şi vocile celor doi români aşteptaţi de noi ne treziră din moleşeală. La o oră atât de târzie nu mai aşteptam nimic, dar şi aşa era bine. Ne reunirăm toţi în sufragerie, obligându-i pe sârbi să întrerupă jocul de cărţi.

Daniel şi Dragomir păreau pregătiţi de o înfruntare dură, întrucât feţele lor arătau ca ale unor elevi care învăţaseră conştiincios lecţia. Printr-o manevră foarte abilă, tipii ăştia doi mă vârâră pe mine în faţă, ca fiind, chipurile, singurul nemulţumit, profitând de faptul că toţi ceilalţi erau pe jumătate adormiţi, beţi sau desprinşi de realitate.

Şi aşa mă trezii pe nepregătite cu o întrebare-surpriză.

– George, de ce veşnic numai tu vii cu întrebări? Marea majoritate din grup au înţeles care-i situaţia, că este grea şi cere timp. Cum doreşti tu să te ajutăm? – sunară primele acuzaţii ale lui Daniel.

Pentru câteva minute, aceşti doi indivizi se simţiră stăpâni pe situaţie, văzându-mă complet blocat. Aşa şi era. Eu rămăsesem complet blocat, pentru că îmi subestimasem adversarii. În astfel de cazuri, şi au fost multe în viaţa mea, eu nu reacţionez în nici un fel. Pur şi simplu ascult, înregistrez totul foarte bine, chiar şi timbrul vocii celui cu care am de-a face, şi las totul pe mai târziu. Cât de târziu? Cât de târziu este nevoie, dar niciodată nu uit şi niciodată nu-mi las poliţele neplătite. Aştept de multe ori să se aştearnă şi ani peste o problemă aparent îngropată, dar nu renunţ la ea. Aşa sunt eu şi nici nu vreau să fiu altfel. Această tactică, pe care nu am învăţat-o de la nimeni, mă scuteşte de dueluri inutile, de nervi şi în multe situaţii problema se rezolvă de la sine sau soluţia îmi vine mai uşor în alt context.

Le întorsei spatele celor doi şi plecai în camera mea, lăsându-i fără răspuns, dar în faţa celorlalţi, cu care nu se pregătiseră de duel. Câştigasem bătălia fără război, întrucât plecarea mea îi puse pe ceilalţi din grup în situaţia de a se vedea descoperiţi şi abandonaţi. Grupul se trezi brusc din adormire, agitându-se unii pe alţii prin întrebări prosteşti, dar care le consumau nervii lui Dragomir şi Daniel, îi confuzau şi îi determinau să se încâlcească în minciuni. Când întrebările îţi vin de la cinci judecători, chiar şi proşti, dar puse în acelaşi timp, este mult mai complicat de făcut faţă decât atunci când îţi vin doar de la unul foarte deştept. Te blochezi, uiţi cine şi ce întrebare ţi-a pus, uiţi poate chiar în ce ordine şi, dacă întrebările nu au legătură una cu alta, devii propriul tău adversar.

Pseudo-americanii ăştia doi dăduseră în bâlbâială de-atâtea mincini contradictorii. Unul spuse că Sara i-a ajutat să primească paşapoartele înapoi, pe când la întrebarea: “Cât de riscant este dacă mai aşteptăm aici?”, Dragomir, celălalt “bulşitar”, răspunse mult mai târziu că, de fapt, din lipsă de probe, Immigration-ul restituise documentele. Numai după aceste două răspunsuri sârbii se întărâtară ca dracii, aţâţaţi de damful ţuicii care le mai plutea prin capete, şi începură să ameninţe cu bătaia. Bâlciul ăsta ţinu mult, cu tot felul de înjurături, mai ales americane, ieşite din gura sârbilor, pentru că între timp mai învăţaseră şi ei ceva engleză.

Ca să scape din încurcătură, Daniel promise o masă regească de Crăciun, cu purceluş la tavă, cu vin de Malaga, cu îngheţată italienească, cu roşii şi brânză, salată verde, struguri şi nimic exotic. Nimic din ce creştea pe această insulă, pentru că ni se acrise de banane, portocale, grepfruturi şi alte drăcii din astea culese de prin pomi. Făgădui că vom pleca foarte repede de aici, chiar şi prin alte insule mai scumpe – şi avea să se ţină de cuvânt.

Sârbii ăştia începură să îmi placă grozav, mai ales că îi promiseră şi ei o bătaie bună părintelui Radu de la New York, indiferent care avea să fie deznodământul aventurii. Continuară să înjure încă mult timp, inclusiv după plecarea lui Daniel şi Dragomir.

Adormii greu în acest vacarm, dar adormii şi visai frumos. Visai numai Dude şi hamace, hamace şi sărutări, sărutări şi legănări.

(va urma)