Capitolul 2 -  Belgradul

Trenul se opri pentru a nu ştiu câta oară. Era altă zi, era altă ţară, era altă gară. Privii afară pe geam şi descoperii necunoscutul. Ajunsesem la Belgrad, la Belgradul în război, în războiul din ţara vecină. Era prima dată când poposeam în acest oraş despre care ştiam, mai mult din auzite, că este un oraş mai mare, mai frumos şi mai curat decât Bucureştiul nostru. Era un oraş din vest. De la graniţă şi până aici, curiozitatea mea nativă fusese blocată de vălmăşeala gândurilor, iar trecerea frontierei nu adusese nici un bubuit de tun. Ştiam că luptele se dau undeva departe şi că este un fel de revoluţie de-a noastră, sau poate că revoluţia noastră semănase cu războiul lor.

Dacă stai la televizor sau treci atent strada, nu ţi se poate întâmpla mare lucru, gândii eu în fugă, poate din cauza frigului. Frigul îmi înroşise urechile şi îmi adormise mintea.

Coborârăm din vagon şi încercarăm să descoperim vestul. Privirile noastre rătăcite se izbiră de o aglomeraţie încă nemaivăzută până atunci, cu  oameni care umblau fără sens, care  căutau ceva, care vorbeau altă limbă, care păreau a fi la ei acasă,  dar care totuşi nu erau. Păreau mai dezorientaţi ca noi. Aveam să aflăm adevărul dezorientării lor  puţin mai târziu, iar puţin mai târziu aflarăm şi misterul călătoriei noastre la Belgrad.

            La Belgrad, părintele urma să preia încă douăzeci de turişti, sârbi, bineînţeles. Omul negru ne şoptise informaţia aceasta abia aici, iar precauţia justificase acest secret.

            Iniţial , la Bucureşti, motivaţia plecării spre Belgrad fusese alta. Timpul extrem de nefavorabil zborurilor, aeroportul Otopeni  închis temporar, ninsoarea care nu se mai oprea... Acestea fuseseră motivele invocate de preot. Aeroportul cel mai apropiat era la Budapesta, dar  acest oraş nu  era în ţară,  iar trenurile  pentru această direcţie erau foarte aglomerate. Era ajunul sărbători noastre naţionale şi toţi oamenii doreau să ajungă cât mai repede la casele lor. La  nici unul din trenurile de Budapesta nu mai erau locuri, Ghidul nostru nu făcuse nici o rezervare,  motivând lipsa banilor lichizi şi a credit-cardurilor, care nu putuseră fi folosite în Gara de Nord. Abilă poveste ticluise preotul ! Noi  nu îl crezusem. Dar soarta, ea, soarta, cu genul ei veşnic feminin, hotărâse să continuăm cu ori ce preţ, aşa că luarăm primul tren de Belgrad, de acolo urmând să schimbăm către Budapesta. Trenurile în această direcţie  erau aproape goale, nimeni  nedorind să meargă  într-o zonă bântuită de război. Era un drum mai lung ,dar nu anulam plecarea, iar vaporul de croazieră nu putea aştepta prea mult.

Hotelul unde trebuia să ne întâlnim cu cei douăzeci de sârbi nu era prea departe. Ne folosirăm  deci de limba cea mai internaţională posibilă, limba gimnastică, şi  astfel degetul arătător deveni vocală, vocala consoană, adresa de pe bucăţica de hârtie a părintelui Costea deveni hartă, iar  trecătorii cu feţele răvăşite, cei mai buni ghizi.

Curiozitatea  mea nativă mi se reactivă. Mergeam şi priveam, priveam şi mergeam,  reîncepând să fac două lucruri în acelaşi timp. Aici nu ninsese. Era o dimineaţă întunecată, cu nori  negri, cu străzi negre, cu lămpi negre. Curentul electric era oprit. Poate pentru că era război, poate pentru că era sărăcie, poate pentru că nu mai era vestul. Vestul se mutase mai la vest. Tot mai la vest, odată cu războiul. Şi ultimul război mondial mutase vestul mai la vest! Ce ironie!  Să fugă vestul  tot către vest. Ce ironie ca estul să fugă tot către vest! De ce oare nu fuge şi nordul de sud? Sau sudul de nord? Sau... în fine. De ce nu fugim noi la est? Sau la nord? Sau la sud? De ce noi, şi ei, şi alţii fugim numai către vest?

             Mergeam şi priveam. Războiul răscolise acest oraş. Zării un bloc cu geamurile sparte, negru şi el de fumul războiului, sau poate negru de lipsa curentului, sau poate din cauza dimineţii prea negre... Sau poate a gândurilor mele negre. Mergeam privind necunoscutul, care chiar negru cum părea, tot părea mai interesant decât albul nostru de acasă. Sau poate curiozitatea mea, sau poate soarta travestită în curiozitate era de vină, sau poate genul feminin al curiozităţii, al sorţii... Sau poate al soţiei mele, care tot de genul feminin era.

Traversarăm cea de a doua stradă. Se mai luminase. Lucrurile păreau mai albe, dându-mi  impresia că am halucinaţii. Scuturai din cap pentru a-mi alunga vedeniile şi privii la omul negru din faţa mea. Spatele lui era negru. Omul  negru, cu spatele negru. Hmm!! Privii din nou în jur şi regăsii lucrurile mai luminoase, mai albe. Mă liniştii. Era  clar. Nu greşeam. Popa era negru. Sau, poate, era hoţ? Popă hoţ? Dar dacă era popă travestit in hoţ negru? Cred că albul dimineţii mă obosise.

Continuai  să merg în spatele preotului, parcă ruşinat de jocul prostiilor din capul meu,  privind tăcut străzile. Străzile erau prăfuite. De! Era război! Dar şi strada Dreaptă era prăfuită şi nu era război!

 Oare de unde vine praful? - mă întrebai eu în gând. Praful vine întotdeauna din est! - îmi răspunsei eu. Înseamnă că praful merge o dată cu noi... Sau poate chiar mai repede. Mă speriai la gândul că pe unde om merge, tot praf om găsi.

  În sfârşit, hotelul era în faţa noastră. Un hotel micuţ, doar cu câteva etaje, cred că cinci sau şase. Holul  de la intrare, ce găzduia recepţia, era elegant mobilat. Era după moda vestului. Era vestul însuşi. Afară era estul, iar înăuntru, vestul. Era ca un fel de zid al Berlinului, ce separase două sisteme şi două puncte cardinale.        Uitai instantaneu de răul de afară. Ce repede uiţi răul când dai de bine!

            Plantele exotice, aerul cald, uşor parfumat, fata blondă de la recepţie, carpeta moale de pe jos mă făceau să mă simt bine, ca şi cum ar fi fost de vânzare.

            Ce bine se trăieşte în vest ! - îmi spusei eu în gând. Şi ce repede se ajunge în vest! - continuai eu tot în gând.                                              

            Eram deja în vest. Mă îmbujorai. Devenii mai prietenos. Chiar şi  preotul Costea îmi deveni mai simpatic. Nu mi se mai părea aşa negru. Părea chiar hazliu, în chinuiala lui de a vorbii prost engleză. Preotul era invers decât rudele mele americane. El pronunţa mult mai corect ,, căcat” şi mult mai greu ,,shit”. 

            Blonda de la recepţie deveni confuză. Deveni aproape urâtă. Necooperantă. Zâmbetul ei, aruncat direct în costumul negru de blugi al răspopitului, devenise o strâmbătură. Luase plasă. Ghidul nostru nu era american. Nu era nici ghid. Dar ce era? Bună întrebare.       De chinuiala acestei întrebări eu scăpasem. Dar asta avea să se dovedească o întrebare contagioasă, iar  preotul avea să răspândească o întreagă epidemie în această lungă călătorie!

Încâlcite mai sunt căile Domnului - gândii eu. Dar asta este treaba celui de Sus - replicai tot eu.

Bogdan preluă conducerea. El ştia engleză, ştia spaniolă, ştia română. Pe acest băiat nu am putut să îl bag în nici o categorie. Ba nu, mint. El intra în categoria băieţilor norocoşi. El era soţul Oanei, deci implicit, prin încrengătura gândurilor, era cumnat cu mine... Deci era un băiat norocos. Am fost un adevărat cumnat în această mare şi unică aventură.

- Suntem un grup de turişti români, şi mergem într-o excursie în America! Aşteptăm un alt grup de turişti de aici, să ni se alăture – zise Bogdan către tânăra recepţioneră, scoţându-l astfel din încurcătură pe răspopit.                                                                      

Blonda reveni la frumuseţea ei, popa la negreala lui, iar eu la vestul gata cucerit.

Recepţionera   ne studie pe toţi şi bolborosi ceva în sârbeşte. Nu pricepurăm nimic din răspunsul ei. De fapt nici nu ni se adresase nouă. Se adresase unui vlăjgan ascuns în dosul uşii întredeschise din spatele ei, care apăru în mare viteză. Rapiditatea cu care intră ne sperie pe toţi, crezând că avem de-a face cu Securitatea sârbă. Toţi amuţirăm. Bogdan uită toate limbile, devenind şi mai rudă cu rudele noastre din America, părintele deveni mai negru decât fusese iniţial, iar eu, duşmanul lui de moarte. Sârbul, care chiar prost nu era, bolborosi ceva în engleză. Părintele, sigurul ce avea exerciţiul vorbitului prost, îl înţelese pe sârb, dădură mâna, mai vorbiră ceva, din care înţelesei doar  cuvintele: Radu şi New York, în rest nimic. Dar, oricum, strânsul mâinilor dintre cei doi ne liniştise pe toţi.

            Sârbul lăsă mâna părintelui, se întoarse către recepţioneră, spuse câteva cuvinte de-ale lor, mişcară din capete în sens afirmativ şi dispăru pe unde venise, lăsându-ne pe gânduri.

             Părintele bolborosi ceva în engleză, cred că ”shit", după care în româneşte "mama lor de hoţi ".

Vlăjganul se întoarse destul de repede, aducând cu el o femeie cu doi copiii, băieţi, cam de nouă şi celălalt de treisprezece ani, care  se dovediră a fi ai ei. Femeia, mult mai prietenoasă decât vlăjganul, se prezentă într-o engleză aproape perfectă. O chema Duda. Mult mai târziu, după multe săptămâni de călătorie, când poate mă şi îndrăgostisem puţin de ea,  am realizat care-i sensul în  româneşte al numelui ei. Duda! Adică fructa noastră naţională, care nu se vinde în piaţă, dar din care românul, cu mintea lui isteaţă, fabrica rachiu. Duda întări grosul grupului. Am aflat multe lucruri de la Duda. Multe şi interesante, pe care le voi prezenta într-un capitol aparte, sau poate într-o carte. Cred că într-o carte, pentru că ar merita-o această  inimoasă femeie, curajoasă şi mai tânără decât mine. Vlăjganul, sârboaica cu copiii şi noi, românii, părăsirăm hotelul. Strada ne readuse din nou  aminte de unde venisem.

            Este o senzaţie stranie să te reîntorci la rău de bună voie, pe vremea aceea eu neştiind  precis ce înseamnă  „masochism”... Aveam să aflu însă în America, din prima până în ultima zi. Poate, până în ultima zi, aş exagera. Dar când o veni ultima zi ? Va veni oare ultima zi a masochismului meu?

Mergeam  toţi în şir indian, în frunte fiind vlăjganul, urmat apoi de Duda cu copiii şi părintele. Părintele devenise tare neliniştit. Presimţea pe Necuratul. Cei douăzeci  de sârbi nu puteau fi strânşi uşor, iar socoteala de-acasă nu se potrivea cu cea din târg. Cele douăzeci de oi erau răspândite şi pe deasupra nici nu se lăsau uşor prinse. Distracţia de a ajunge în America costa cinci mii de dolari  pentru fiecare şi, indiferent unde se făcea plata, banii erau bani, aventura – aventură, iar cei aproape o sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari colectaţi din transportul oilor erau altă treabă. În America, ţară de consum, aceşti bani erau imposibil de pus la ciorap într-o viaţă de om, dacă munceai cinstit, aveam eu să aflu abia acolo. Dar aici, în prăfuiala noastră balcanică, suma părea mică, pentru că n-o aveam, nu o văzusem niciodată, sperând totuşi să o avem foarte repede dincolo, peste ocean. Aşa auzisem noi de la rudele noaste americane.

            Mă şi întrebam de ce se chinuie popa atât de mult, tremurând prin trenuri, riscându-şi viaţa într-un fel, când aceşti bani îi putea strânge uşor singur, că doar era american!           Neliniştea lui, pe care o simţeam auzindu-i răsuflarea accelerată, îmi dădea oarece lămuriri. Dolarii aceştia erau bani la mama lor acasă. Dolarii  aceştia valorau mai mult decât oile. Eram oi din est, costam puţin şi ne vindeam bine în vest, dar şi mai bine în America.

Cu sârbul în frunte,  mergând către o direcţie numai de el ştiută,  înşiraţi unul după altul cu valizele în mână, păream destul de caraghioşi. Sau poate altceva. Poate trezeam suspiciunea. Nu erau mulţi trecători pe stradă, dar cei care erau, întorceau curioşi capul după noi, privind valizele noastre luxoase, ce contrastau cu ale lor. Părintele avusese dreptate recomandându-ne să plecăm doar cu hainele de pe noi.

             Aveam să recunosc chiar şi eu că ascultarea sfatului pornit din experienţele lui trecute ne-ar fi prins mult mai bine. Nu numai  cojocul avea să îmi îngreuneze situaţia, dar şi celelalte haine de prin geamantan. De-a lungul excursiei, geamantanul avea să se uşureze, dar situaţia, ba. Eu totuşi câteodată, sau poate in toate situaţiile, sunt un norocos. Eu m-am mai întors cu câteva haine în valiză, dar nu toţi din grup au avut norocul ăsta. M-aş fi considerat şi mai norocos dacă le-aş fi lăsat pe la vreo vădană, cum ne prezisese unul dintre vameşii români. Dar eu, eu am avut o experienţa diferită de a celorlalţi coechipieri. Eu am împărţit viaţa monahală  ca şi răspopitul. Sper ca în viitor să reiau traseul pentru a mă destrăbăla prin locurile pe care le-am traversat în această călătorie, locuri cu mare reputaţie în aşa ceva... Locuri unde depusul ouălor se face tot anul, întrucât este numai vară. O vară lungă de douăsprezece luni, din care eu am gustat doar patru.

            Parcurserăm deci câteva cvartale şi dintre trecătorii care păruseră întâmplători se mai adunară câţiva excursionişti. Sârbul din frunte se dovedise mai abil ca popa. Cred că se mai adunaseră vreo cinci. Nu îndrăzneam să privesc în urmă. Cred că nici ceilalţi din urma mea nu îndrăzneau. Şi aşa trăiam cu senzaţia că suntem urmăriţi, iar întorsul capetelor ne-ar fi deconspirat.

Nu ştiu şi nici nu mi-am putut da vreodată seama dacă traseul era plănuit sau întâmplător, dar dând colţul unei străzi, am sesizat că mai trecuserăm pe acolo, că ne învârteam  de fapt într-un cerc şi  că grupul se mai lungise. Se mai ataşaseră doi sârbi. Sistemul ăsta de a racola membrii viitorului grup mi s-a părut foarte inteligent şi nu îl mai văzusem în nici un film.

            Făceam adesea experienţe în faţa televizorului, încercând să ghicesc paşii următori ai acţiunii -  şi îi ghiceam. În multe situaţii, glumeam faţă de cei care se uitau alături de mine la  televizor şi care se mirau cum de ghicesc aşa de uşor.

 - Pentru că eu am făcut filmul - le răspundeam eu mândru.

Dar acum şi aici, sistemul ăsta ce imita banda rulantă din aeroport, folosită la recuperarea bagajelor, întrecuse toată imaginaţia mea bogată. Nu ştiu dacă sârbul din frunte inventase ad-hoc jocul ăsta de-a roata în jurul caselor, sau altcineva, sau necesitatea momentului. Poate necesitatea momentului, întrucât eram aproape de gară şi ar fi trebuit să ne îndepărtăm prea mult de ea pentru a pescui toţi sârbii până la douăzeci, mergând numai în linie dreaptă. Numărai în gând câţi se adunaseră şi rămăsei dezamăgit, întrucât mai aveam de făcut multe ture pe acelaşi traseu circular pentru a prinde în roata prostiei şi alţii. Dar soarta, ea, soarta, cu veşnicul ei gen feminin... Dar America...         

            Mă oprii pentru o secundă din mers, făcând o mare descoperire. Că şi America este de genul feminin. Mica mea oprire strică ritmul mersului, creă o mică panică şi îi împotmoli pe cei din spatele meu, speriindu-i. Îşi continuau drumul liniştiţi doar sârbul din frunte şi popa din spatele lui, care se îndepărtară de noi. Această  scurtă îmbulzeală ne  dădu posibilitatea să ne privim feţele speriate, iar înţelegerea faptului că încăpusem pe mâinile unor incompetenţi ne apropie spiritele. 

            Iniţial gândisem că  sârbii ne vor îngreuna situaţia,  neînţelegând ce  legătură avem noi cu ei. Părintele Costea era român. Părintele Radu, şeful  bisericilor româneşti din New York şi cel care sponsorizase spiritual această excursie, era tot român... Ce treabă aveam noi cu sârbii? Duda nu   mi-ar fi displăcut. Era chiar simpatică. Era blondă, era mignonă, cu nişte mâini ca de fetiţă. Mă şi întrebam dacă cei doi băieţi ai ei sunt făcuţi de ea. Erau solizi şi mult prea înalţi pentru vârsta lor. Mă gândeam că ar putea să fie fraţii ei şi ideea îmi surâdea mai mult. Mi se părea chiar mai mignonă. Chiar mai blondă, şi uitai că era sârboaică.

            Iniţial avusesem ceva cu toţi sârbii. Îi considerasem mai ţărănoi decât noi românii, şi  nu ştiu de unde mă contaminasem cu ideea asta. Cred că de la şcoală. Da, de la şcoală, unde ne învăţaseră  că noi ne tragem de la Roma, iar romanii au fost cei mai deştepţi. Dar în fine, Duda îmi plăcea, chiar dacă era sârboaică.

             Începură să îmi placă şi restul sârbilor  şi,  uitându-ne unii la alţii, ne zâmbirăm forţat. Chestia asta cu zâmbetul în loc de înjurătură aveam să o perfecţionez cel mai mult în America, unde  aveam să îi  descopăr şi esenţa, esenţă ce era  un fel  de curvă cu două feţe. Câte ceva bun am mai învăţat şi eu în ţara tuturor posibilităţilor. Am învăţat să zâmbesc forţat, chiar dacă cineva mă călca pe picior. Asta am învăţat eu în America, dar mai apoi, după „fuck” şi „shit”. Să vorbesc prost româneşte nu am reuşit niciodată şi asta poate pentru că eu mă trag de la Roma.

Ne uitam unii la alţii şi ne întrebam unde s-or  duce părintele Costea şi călăuza lui. Înaintaseră cam multişor şi nu sesizaseră nimic. Uitaseră de noi. Gândeau şi ei, poate, fiecare la păcatele lui.

Noi, codaşii turmei, ne împrietenirăm brusc, descoperind că eram conduşi de doi inconştienţi. Nici nu mai conta cine era român şi cine era sârb, ce naţionalitate aveau preoţii noştri. Eram toţi o apă şi-un pământ. În fine, orgoliul meu naţionalist  se atenuase şi el de la justificarea dată de părintele Costea, care, printre picături, îmi explicase că sârbii aduc grosul banilor. Noi, cei cinci români, cât de compatrioţi am fi fost cu înalta faţă bisericească a comunităţii româneşti de la New York, nu puteam plăti decât scara vaporului de croazieră. Vaporul costa mult, ca orice vapor... Trebuiau căraţi mulţi sârbi... Mai mulţi sârbi decât români.

Unul dintre  noi fluieră printre dinţi, scoţând un fel de şuierătură foarte subţire, atenţionându-i pe ce cei doi. Costea,  cât şi vlăjganul din faţa lui rămăseseră ca paralizaţi, fiecare din motivele lui, pentru că răspopitul pronunţă cuvântul ,,shit", iar sârbul ,,fuck" şi, aşteptându-ne, ne regruparăm din nou. Părintele îşi numără turma şi păru nemulţumit. Mai numără odată, părând şi mai nemulţumit, iar faţa i se întunecă, devenind mai neagră decât costumu-i de blugi.  Albul zilei nu-i crea nici un avantaj. Aproape că nu îi mai zăream faţa. Vedeam doar şapca şi gulerul gecii. Părintele îşi privi îndelung ceasul de la mână. Se făcuse după-amiază, trenul de Budapesta pleca la 10 seara şi mult timp nu mai era. Privi din nou ora, ne privi şi pe noi, neştiind în ce limbă să se roage, şi se încruntă şi mai tare. Avusese iniţial o micuţă Biblie, cât un dicţionar de buzunar, pe care  în călătoria până la Belgrad o răsfoise de multe ori, citind din ea. Biblia dispăruse la un moment dat, dar eu nu dădusem atenţie acestui fapt.

 Părintele duse acum mâna la buzunarul de la piept şi, constatând că micuţa biblie nu îi mai era de mare ajutor, se uită din nou la ceas, consolându-se. Încercă apoi  o conversaţie cu vlăjganul, în engleză fireşte, dar  eşuă şi în această direcţie, întrucât  sârbul uitase şi bruma învăţată de  la televizor. Poate nici părintele nu mai vorbea aşa prost engleză pentru a fi înţeles de sârb, sau poate toate în acelaşi timp, şi se panică. Îşi drese glasul şi, adresându-i-se lui Bogdan în româneşte, îl rugă să o întrebe pe Duda când vin şi  ceilalţi sârbi.

- Duda, părintele Costea doreşte să afle când vin şi restul de oameni. Este târziu, nu mai este mult până la tren şi mai sunt multe de făcut, - spuse Bogdan în engleză.

Sârboaica îşi drese glasul, îşi adună gândurile răvăşite şi, adresându-se  vlăjganului, începură să se certe. Vocile li se modificară brusc, sârboaica devenind soprană, vlăjganul bariton, iar limba lor  deveni şi mai  de neînţeles.  Noi, românii, ne privirăm pe noi, sârbii pe ei, iar părintele făcuse  aşaaa ....o figură cam ca de puşcăriaş.

            Nu ştiu dacă între ceea ce a răspuns vlăjganul şi ceea ce ne-a tradus Răzvan a fost mare diferenţă, dar ceva a fost, întrucât era nevoie de parcurs trei limbi, iar Duda a reînceput cearta, la care participau acum toţi sârbii.

            Încercai să aflu câte ceva, îmboldindu-l pe Răzvan să o tragă de limbă pe sârboaică, dar mergea totul destul de greu. Traducerea era la a treia mână în ambele direcţii şi nimeni nu mai avea încredere că se spune adevărul. Noi nu înţelegeam ce  vorbesc sârbii între ei, iar ei ce vorbim noi. Singurul lucru care părea clar şi simplu era că vlăjganul nu ştia când şi unde vor veni ceilalţi, iar noi românii, luarăm hotărârea să mergem la gară şi să ne  cumpărăm bilete.

             Părintele nu fu prea  bucuros de această idee. Cum să continue drumul doar cu şaisprezece oameni? Banii erau bani, mai ales în America, iar răspopitul îşi putea pierde ouţele chiar şi din motivul acesta. Vaporul fusese cumpărat şi trebuia plătit, iar şeful lui ierarhic, persoană integră, nu admitea stricarea reputaţiei! Vaporul era pentru o sută de persoane şi doar cu noi căpitanul nu ridica ancora, iar pentru strânsul sârbilor  în ritmul  acesta am fi avut nevoie să petrecem Crăciunul umblând după ei.

            În final, se stabili de comun acord să mergem la gară, urmând să  cumpărăm bilete, timp în care vor sosi şi restul sârbilor, până la douăzeci.  Ne urnirăm toţi voioşi, mai puţin părintele Costea, care parcă  mergea la spânzurătoare. Şi avea şi motive. Banii.  Banii pentru bilete. Nu erau bani, iar vestul se îndepărtase şi mai mult. Nimeni nu vroia să audă de cărţile de credit ale părintelui, iar colapsul creat de începerea războiului aruncase  Belgradul în  est, mult mai în est decât fusese vreodată. Sârbii pricepură că ceva nu e-n regulă şi  tăbărâră cu întrebări pe capul părintelui.

Dar câteodată, sau poate de fiecare dată, toţi oamenii au noroc. Sârbii nu aveau bani. Sau poate erau abili. Sau poate erau norocoşi. Se scotoceau prin buzunare, dar  fără a scoate vreun ban. Aveau şi  argumentul că rudele lor americane îi plătiseră în avans părintelui Radu toate cheltuielile de transport. Grupul se împărţi astfel din nou în două. Noi ....şi sârbii. Eu şi Bogdan, pricepând aluzia din privirile părintelui, care se uita la noi ca un miel înainte de tăiere, începurăm să îl imităm, controlându-ne ouţele. Privirile lui, ce aproape storceau lacrimi, se întorceau când  către mine, când spre Bogdan şi în final mi se adresă aproape plângând.

- Domnul George! Pe dumneavoastră vă văd om mai serios. Ajutaţi-mă să ies din această încurcătură! Banii sunt la New York. Sunt chiar mai mulţi decât trebuie, dar  încurcătura a pornit de la faptul că nu pot face plăţile cu credit card-uri şi  nici bani cash nu pot să scot! Nu ştiam că se putea întâmpla aşa. Războiul ăsta a răsturnat toată lumea cu susul în jos. Daţi-mi, vă rog, nişte bani împrumut, dumneavoastră  sau Bogdan, şi  am să vi-i înapoiez când ajungem la vapor, în Santo Domingo – îşi  încheie părintele jelania.

            Bogdan era în stânga mea. Conversaţia nu fusese confidenţială, iar el îmi ghici zbaterea. Era şi el în aceeaşi oală. Părintele ţintise la doi iepuri deodată,  dar  misiunea mea era mai grea. Eu fusesem garanţia plecării celor doi tineri din Bucureşti şi tot eu reprezentasem curajul lor, pentru că fără mine tânăra pereche Popescu, fericiţi altfel cu Trabantul lor, nu ar fi dorit să plece prea curând în America. Maşinuţa de carton, simbol al confruntării dintre două imperii războinice, mai avea multă viaţă în ea şi cred, că şi astăzi i-ar fi plimbat prin Bucureştiul nostru prăfuit.

             Privirile mele se intersectară de zeci de ori pe secundă cu cele ale lui Bogdan. Ne înţeleserăm astfel din ochi şi hotărârăm să-l ajutăm pe popă, punând împreună banii necesari pentru cumpărarea tuturor biletelor de tren.

              Îndesarăm cei trei sute de dolari în mâna părintelui şi împreună alergarăm la primul centru de schimb valutar.  Era închis. Poate că nici dinari nu prea erau. Poate că...

            Traversarăm strada la hotelul de vizavi şi încercam să obţinem o mică indicaţie, netrecându-ne prin cap că moneda cea mai căutată din lume îşi pierduse clientela şi că  nimeni nu deţinea o sumă aşa de mare în dinari.

            Ne reîntoarserăm astfel în gară, sperând că vom putea cumpăra biletele în valută, dar  renunţarăm şi la acest plan. Puţinele case de bilete care mai funcţionau erau inabordabile pentru o întrebare de genul acesta, iar figurile obosite ale oamenilor, de-a dreptul speriate de multele lipsuri create de stupidul război, ne speriară şi pe noi,   dându-ne impresia că vom fi prădaţi. Duda ne descifră sensul unor cuvinte încâlcite de pe geamurile afumate ale gării: NU VINDEM ÎN NICI UN FEL DE VALUTĂ.

            Aglomeraţia din interior, gălăgia infernală stârnită de certurile celor care se  înghesuiau să ajungă în faţa ghişeului, dându-şi coate, ţipetele copiilor speriaţi şi flămânzi, femeile gravide cu burţile la gură ce ţineau în braţe alţi prunci adormiţi, născuţi  în vremuri mai bune, ne descurajară complet, uitând de America.

            Ieşirăm  afară în stradă, ca de la un film de groază unde  se rupsese pelicula,  luminile nu se aprinseseră şi, pe deasupra, cineva ţipase pentru a speria fetele. Trăsei puternic aer în piept, constatând ce  grozavă este viaţa, gândindu-mă  ce frumos ninsese la Bucureşti, gândindu-mă la scârţâitul paşilor mei mari în zăpada proaspăt căzută, la privirile mamei pironite în paşii mei mari din zăpadă şi la privirile mele întoarse către ferestre ce ascundeau alte priviri.

             Privii ceasul. Era ora opt seara. Timpul alerga nebuneşte, iar noi nu făcuserăm nici un  progres în rezolvarea problemei. Reintrarăm în gară pentru a ne sfătui cu sârbii din grup,  crezând că ei ar putea rezolva problema schimbării banilor. Dar dacă fugeau cu banii? Îmi trecu  prin cap şi ideea dezertării. România era la o aruncătură de băţ, America mi se părea departe şi  cred că nici nu îmi mai doream să emigrez. Îmi era de ajuns. Viaţa îmi devenise mult mai grea acum... Nici nu  îmi mai aminteam de greutăţile din ţară. Nici nu mai ştiam de ce migrasem! Dar nici nu emigrasem! Eram în est, în estul nostru balcanic!

            Mă uitai la gloata care se agita să prindă ultimele crâmpeie din ce se chema civilizaţie, iar respiraţia mi se acceleră, ca atunci când revezi o rudă  foarte apropiată după o lungă perioadă de absenţă. Mi se făcuse dor de întoarcere. De întoarcerea la locurile de unde plecasem cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă. De liniştea vieţii mele. Privii la Bogdan, gândindu-mă dacă cinstea din mine ar fi bună la ceva. Respiraţia lui o luase după a mea. Cred  că revăzuse şi el ruda cea mai apropiată. Sau poate se gândise la dezertare... La maşinuţa lui de carton presat... La liniştea lor de tineri căsătoriţi.

            Oana, adormită pe valiza ei mică, era ca o statuetă de ceară aşezată pe o cutiuţă. Era o fată drăguţă, firavă, crescută în puf.

            Privii din nou la Bogdan, care simţindu-mi privirea arzându-i spatele, se întoarse către mine. Avea ochii obosiţi, iar cuvintele îi mişcară buzele, destăinuindu-i secretul.

- George, ce facem? Încotro o luăm? - şopti el aproape în surdină.

Nu auzii nimic, dar buzele lui îmi spuseră totul. Sau poate era halucinaţia mea...Bogdan se apropie şi mai mult de mine. Îi simţeam fierbinţeala respiraţiei, accelerată la maximum. Îi simţeam emoţia. Îi simţeam neliniştea. Îi simţeam frica. Mă simţeam pe mine vârât in trupul lui. Sau poate el mă simţea pe mine. Eram deconspirat. Mă speriai.  Îmi pierdusem onoarea. Unde este onoarea? Onoarea mea. O onoare-două onori. Sâc!

            Buzele lui Bogdan reîncepură să se mişte.

- George, dacă mămica  n-ar fi dat banii, ne-am fi putut întoarce acasă! Nu este departe! - şopti  el uitându-se împrejur să verifice dacă nu fusese auzit de cineva.

            Îi ghicii gândul şi îl liniştii.

- Nici eu nu te-am auzit, dar înţeleg ce mi-ai spus. Gândesc, ca şi tine, la banii daţi de ai tăi. Nu avem cale de-ntoarcere. Am fost plătiţi să ne sacrificăm, - încheiai eu dezamăgit şi egoist în acelaşi timp.

Răspunsul meu îl dezorientă. Poate laşitatea gândirii mele care i-o luase înainte... Poate vinovăţia lui faţă de mine... Poate neputinţa de a depăşi realitatea... Poate cinstea mea şi a lui la un loc. Poate zbaterea noastră de a alege între cinste şi hoţie, care fie vorba între noi, tot de genul feminin erau.

Revăzui imaginea femeii din Gara de Nord ce îşi adusese fata de şaisprezece ani pentru a o exporta în America şi, care, neputându-şi ascunde neliniştea, mă întrebase ce să facă.  Revăzui faţa femeii mulţumită de sfatul primit de la mine... Revăzui plecarea cu lacrimi în ochi a femeii către casă, ţinându-şi fata, de mână, salvată de la sacrificiu.

Privii figurile ca de lupi ale sârbilor gata să ne înghită... Privii figura de şacal a preotului travestit. Oftai adânc şi luai hotărârea să-mi urmez destinul. Decisei sa mă sacrific şi mă mobilizai.  

Luându-i pe Bogdan, pe preot şi pe vlăjgan,  pornirăm în căutarea banilor sârbeşti. Ieşirăm din nou în aerul proaspăt al străzii, iar gerul uscat de decembrie îmi făcu bine. Mă energiză. Începurăm vânătoarea dinarilor. Cu sârbul în frunte,  asaltarăm primul grup de taximetrişti staţionaţi,  luând hotărârea să schimbăm cu ţârâita dolarii. Era ultima şansă şi era  recomandarea vlăjganului, care era de-l casei şi care ştiuse poate totul de la început, dar ne lăsase să ne consumăm moralul, întrucât nimeni nu deţinea prea mulţi dinari. Sau poate că era un joc... Vlăjganul nu prea îşi da silinţa de a negocia în favoarea noastă. Nici nu avea de ce. Era de-al lor şi era sârb.

             La taximetrişti schimbarăm doar cincizeci de dolari, iar un altul ne sugeră să mergem cu el într-un alt loc, unde erau traficanţii de valută, care poate erau mai bogaţi. Intrarăm toţi în taximetrul micuţ, chinuindu-ne să ne înghesuim picioarele rămase pe-afară.  În sfârşit,  pornirăm.  Nu ştiam unde mergem şi nici nu ne mai păsa. Prudenţa? Vai! Prudenţa era undeva departe, în nebunia destinului.

            Taximetristul nu se grăbea. Farurile maşinii luminau colţurile caselor, care parcă erau mai pustii. Parcă şi străzile erau mai pustii. Venea noaptea cu întunericul ei, cu liniştea ei. Nimeni din maşină nu vorbea  şi încercai sentimentul timpului pierdut. Nu auzeam decât zumzetul motorului şi  respiraţiile noastră.

            Respiraţia este ca şi vocea. Are timbrul ei. Are sunetul ei. Are muzica ei, - gândii eu. După respiraţie poţi recunoaşte o persoană foarte apropiată, foarte dragă. Poţi recunoaşte un fumător de nefumător. Un duşman de un prieten. Fiecare avem respiraţia noastră care este ca o amprentă. O amprentă de la arătător, mai tocită, dar o amprentă.

            Respiraţia este ca un parfum de damă  lăsat in urmă. Un parfum în care simţi dulceaţa florii din care provine sau amărala transpiraţiei trecătoarei. Şi, în fine, respiraţia, ca şi transpiraţia, ne reprezintă. Ne defineşte personalitatea. Respiraţia, ca şi transpiraţia, este ca o radiografie. Spune multe. Spune totul. Respiraţia, ca şi transpiraţia, reprezintă viaţa.

            Zării in lumina farurilor un copac stufos. Gândii că şi el respiră. Că şi el transpiră. Oare cum miroase transpiraţia  acestui pom? - mă întrebai. Întorsei uşor capul, urmărind dâra luminii rămase in urmă şi simţii transpiraţia părintelui. Mirosea a hoit. Întorsei instinctiv capul, în semn de autoapărare. Barba mea aspră mângâie uşor buclele mătăsoase ale gulerului, simţind mirosul mielului. Gulerul lăcrimă. Sau erau poate lacrimile mielului din gulerul cojocului meu? Ba nu! Erau lacrimile mele care îmi udaseră nasul, în drumul lor dictat de gravitaţie.

            Trăsei  aer in piept pentru a prelungi minunea de a respira aerul gulerului meu. Trăii senzaţia îndrăgostitului care, departe fiind, regăseşte în batista împăturită parfumul iubitei. Inspirai mai puternic, parcă mai lacom, dornic să trag pe nările dilatate tot mirosul de oaie ce îmi aduse  aminte de casa bunicilor. Ridicai capul continuând să inspir cât mai adânc, dornic parcă să trag şi casa bunicilor în piept. Dar visul  fu vis. Nările mele  dilatate la maxim întâlniră molozul venit din geaca de blugi, din barba părintelui, din şapca părintelui. În fine, din sufletul travestit al hoţului. Nările mi se închiseră, refuzând viaţa. Viaţa amară şi urât mirositoare. Refuzând moartea travestită în viată.

             Închisei ochii şi expirai prelung, dându-mi răgaz pentru o nouă confruntare cu mirosul morţii travestită în viaţă. Cu mirosul hoţului travestit în popă. Răsuflai uşurat, recunoscând că viaţa, chiar şi în crâmpeiul expiraţiei, este mai frumoasă decât moartea.

            Revenii la normal, la gustul de viaţă. Redevenii precaut, cântărind nebunia destinului.

Privii încet figurile din cutia pe roţi, survolând transpiraţiile. Geamurile aburite ale maşini reduseseră la minimum vizibilitatea. Încercai să despart răul de bine, hoţul de popă. Inspirai adânc, adulmecând parcă primejdiile din sufletele celorlalţi. Separai sufletele bune de cele rele.  Inspirai şi mai adânc sperând că voi găsii procentul favorabil, că binele va învinge răul. Procentul rămase acelaşi: eu şi Bogdan contra trei. Dar preotul, cu interesul lui pentru cei o sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari? Dar vlăjganul, cu interesul lui pentru America? Mă îmbujorai. Eram patru la unu. Ştersei geamul aburit de sufletele noastre şi zării strada cu casele ei, cu copacii ei. Zării viaţa, cu speranţele ei.                           

            Inspirai uşurat. Eram totuşi în est, în estul nostru balcanic, eram totuşi aproape de casă. Mă energizai şi mai mult, dispărându-mi frica. Revenii la speranţă. Redevenii omul precaut.

            Maşina opri la un colţ de stradă, iar şoferul coborî. Ştia locul. Ştia oamenii. Noi rămăserăm cuminţi în gândurile noastre, în colţurile noastre. Părintele în centru, între Bogdan şi mine, respira greu. Şoferul reveni, aducând cu el un ins bine îmbrăcat, cu alură de businessman. Rămăserăm   tăcuţi  pe locurile noastre. Doar vlăjganul deschise geamul şi dădură mâna. Se cunoşteau. Vorbiră ceva in sârbeşte, ceva din care  înţelesei doar America, Bucureşti şi Budapesta, iar în rest doar,  o limbă schimonosită, nesuferită.

              Vlăjganul din faţă luă o hârtie şi scrise pe ea o sumă. Era contravaloarea a două sute cincizeci de  dolarii. Memoria mi se blocă. Mi se rupea sufletul calculând pe banii mei. Sârbul scrisese o sumă mică. Incredibil de mică. Luai hârtia şi mai adăugai patru zerouri. Se făcu din nou linişte.

              Memoria mi  se blocase la zerourile dinarului, la multele zerouri şi  puţinii bani totuşi, întrebându-mă în gând la ce sunt bune zerourile. Ce idioţenie să dai ceva pe nimic! - murmurai eu doar pentru mine. 

               Mă supărai. Aveam şi de ce. America era departe, tot mai departe. Bucureştiul aproape, mult mai aproape. Brusc, prinsei curaj. Luai hârtia şi o mototolii, parcă pentru a o arunca. Sârbii părură încurcaţi, descurajaţi. Roata se învârtise.

              Cum se învârte roata? - îmi spusei eu.

              Erau la mâna mea. Mintea îmi fugii de la zerourile dinarului, la Bucureşti... De la Bucureşti, la dezertare... De la dezertare, la banii lu’ mămica... mămica lui Bogdan. Oftai. Despăturii hârtia şi hotărâi. Luarăm dinarii cu multe zerouri în coadă şi plecarăm. Făcusem târgul.                     

Şoferul întoarse şi se îndreptă către gară, grăbindu-se. Îşi luase şi el comisionul. Desigur, traficantul de valută îi va plăti, doar îi adusese clienţi. Totul se  plăteşte. Da! Totul se plăteşte în viaţă! Mai ales prostia se plăteşte! - mormăii eu în gând,  consolându-mă.

Reapăru gara, o gară din vest ajunsă în est, cu lumini chioare ce alternau cu cele lipsă. Maşina lumină pentru câteva clipe faţada julită a gării şi opri. Păream toţi mai liniştiţi. Chiar şi gara părea mai liniştită. Era noapte deja. Era miezul nopţii.     Privirăm ceasul adormit al gării, cu limbile lipsă şi, speriindu-ne, duserăm toţi instinctiv ochii la ceasurile de la mâini.

            Trenul plecase.

            Păşeam încet către gară, alături de ceilalţi. Părintele părea supărat. America era mai departe.  Doar eu, mulţumit de cumpărarea răgazului, păşeam optimist către viitorul nesigur.      

                                       Capitolul 3 -  Trenul cu refugiaţi

             Era miezul nopţii. Ceasul arăta trecerea către o nouă zi. Stăteam toţi grupaţi pe peronul ticsit de lume.

            Oare unde s-or duce oamenii aceştia? - mă întrebai eu, negăsind răspunsul.

            Oboseala îmi adormise memoria. Îmi adormise răspunsul. Privii la feţele obosite ale oamenilor. Ale miilor de oamenii ce aşteptau acelaşi tren. Oboseala îmi comprima creierul. Îl simţeam strâns. Mă bucurai la gândul patului din vagonul de dormit. Privii la toţi ceilalţi, gândind la neşansa lor de a nu avea un pat şi  la norocul meu de a avea un pat de dormit.

Când eşti obosit, foarte obosit, somnul este un fel de mâncare. Este totul. Mâncarea se cumpără. Mâncarea se mănâncă. Somnul nu se mănâncă. Somnul se doarme pentru că nu se cumpără!  - încheiai filozofia mea, între moţăială şi nesomn.

Oana dormea. Ea era mignonă. Era ca o statuetă de ceară, aşezate pe o cutiuţă.

Bogdan era un băiat drăguţ. Era cumnatul meu... Era fratele cumnatului meu... Era fratele cumnatului soţiei mele... Era cumnatul cumnatei mele... Era soţul Oanei! El era deştept... Dormea. Dormea ca o statuetă de ceară pe o cutiuţă.

Eu nu dormeam. Eu moţăiam. Eu filozofam. Eu eram obosit. 

Când eşti obosit, foarte obosit, somnul este un fel de mâncare. Mi se făcuse foame. Mi se făcuse foame de somn.

De ce somnul nu se cumpără ? - gândii eu obosit.

Eu, când sunt obosit, sunt invers decât rudele mele din America. Sunt invers decât toţi oamenii. Eu nu pot să dorm! Eu, în schimb, pot să filozofez. Şi asta mă face şi mai pe invers decât rudele mele din America.

Capul îmi căzu. „Shit!” Tresării. Mă speriai. Eram pe o valiză. Eram în gară. O visasem pe mama. Dar eram totuşi în gară. În gară străină, cu lume străină, cu vorbă străină. Înţelesei totuşi. Toţi erau în picioare. Se apropia trenul. Mă ridicai. Mă înviorai. Poate pentru că aţipisem. Poate pentru că o visasem pe mama.

Trenul scârţâi. Părea şi el  obosit. Se opri parcă pentru a-şi trage sufletul. Gloata se puse în mişcare. Anarhia se puse în mişcare. Părea o gloată compactă, o anarhie compactă. Alergau toţi către aceiaşi ţintă. Către acelaşi tren. Alergau, se împingeau, se îmbrânceau, se împiedicau. Totuşi grupat. Cât mai grupat. Cât mai compact. Era ca un ghem mare de sfoară. Se făcură mai multe gheme de sfoară. Câte uşi, atâtea gheme. Două gheme la fiecare vagon.

 Privii în spate. Eram eu? Ba nu! Nu mai eram eu. Era golul peronului. Privii la Oana. Nu mai era Oana. Nu mai era Bogdan. Unde erau sârbii, turiştii, părintele? Nu mai era nimeni. Eram eu şi cu nimeni. Mă speriai. Mă regrupai. Mă integrai... în ghemul meu. Ghemul se făcea tot mai compact. Tot mai  presat. Tot mai mic. Se vâra în pântecele trenului. Puţin câte puţin.

O zării pe Oana. Era în ghemul vecin. La uşa vecină. Era cu Bogdan. Nebunia, anarhia sau poate amândouă la un loc se uniseră. Ei bine, nebunia umană se unise cu anarhia umană. Era ca rezultat al transformării omului în animal. Al vestului în est. Al civilizaţiei în barbarie.

Mă extrăsei din ghemul meu. Greşisem ghemul. Cel din spatele meu păru norocos. Eu părui norocos. Fiecare cu norocul lui. El se înghesui mai tare. Eu mă eliberai mai mult. Ghemele funcţionau ca nişte magneţi. Era mai greu să ieşi decât să intri. Ca să intri, trebuia doar să te împingi. În rest te împingea cel din spate. Cel din spatele spatelui tău. Cel din spatele spatelui celuilalt din spatele tău.

Fusesem în centru. Nu ştiu cum ajunsesem în centru. Răsuflai uşurat. Eram afară. Revenii la civilizaţie. O revăzui pe Oana. Era tot mai mică. Tot mai minionă. Sârbii, vlăjganii, o acoperiseră. O integraseră în masa compactă de suflete. Ţipă.

- Bogdan! Vino cu mine! Mai aproape de mine! Mă strivesc, mă omoară! Nu pot să urc scara! Este prea-naltă!

Mă aruncai în ghem, ţinându-mi valiza în mână, ţinându-mi gulerul în mână. Sau poate mâna în guler. În gulerul meu preţios. În mielul meu preţios, pentru a-l proteja de barbaria umană.

 Fui absorbit, îmbrâncit, dar mă integrai. Ajunsei în centru. Centul se muta. Nu stătea pe loc. Era ca vestul care se muta. Care se muta tot mai spre vest, din cauza barbariei umane. Mă integrai şi mai mult în barbarie. Devenii un barbar. Găsisem cheia de a ajunge în vest.  Barbarii, ei, barbarii, mutaseră vestul către vest. Tot mai la vest, dar odată cu ei. Mă trezii în tren.  Dar în tren  nu era vestul, vestul cu paturile lui de dormit. In tren era estul. Trenul era plin. Venise plin cu estul în el. Cu barbarii în el. Urmai gloata. Ne oprirăm. Nu mai împingea nimeni, semn că toţi călătorii urcaseră în tren. 

Stăteam pe loc. Coridorul lung şi neîncăpător devenise lat şi spaţios. Încăpuserăm toţi în el! - fu constatarea mea rapidă. Compartimentele erau ticsite. Toţi dormeau. Dormeau de mult. Nici nu se sinchisiseră de oprirea trenului. Veneau de departe. Veneau din zona frontului. Din zona războiului. Erau refugiaţii. Erau fugarii. Erau vandalii. Erau oamenii. Erau  flămânzii, pentru că mâncarea se cumpără. Erau femei cu copiii in braţe. Cu braţele sprijinite pe pântecele ce ascundeau alţi prunci, care urmau să vină.

Trenul se puse în mişcare. Plecă spre o altă gară, pentru a nu ştiu câta oară. Se făcuse linişte. Locomotiva lua încet viteză, trăgând după ea vagoanele grele. Luminile chioare ale peronului secerau geamurile aburite ale vagonului. Mă trezii la realitate,  privind ca picat de pe o altă planetă. Nu îmi puteam da seama în ce consta surpriza. În faptul că eram în tren? Că reuşisem să ajung în tren, sau ce se întâmplase de la telefonul soţiei şi până aici? Tot trecutul din ultima zi mi se părea de neconceput. Parcă trăisem un vis real, dar un vis, iar acum descopeream realitatea în sensul adevărat al cuvântului. Ca atunci când eşti beat. Sau când eşti îndrăgostit. Sau când eşti entuziasmat de o idee  prea frumoasă ca să fie adevărată. Abia acum realizam către ce mă îndreptam şi în ce mă vârâsem. Totul mi se păruse o glumă. Mă trezii din beţia iluziei. Urcarea în tren fusese ca un vis negru. Ca un film ştiinţifico-fantastic.

Priveam şi încercam să redevin omul calm sau înţeleptul care crezusem că sunt. Mă concentrai să descopăr unde sunt ceilalţi. Aglomeraţia peste putinţă de imaginat, limba imposibil de înţeles, oboseala excesivă la care ajunsesem, poziţia incomodă în care apucasem mă împiedicau. Răsucii doar capul, privind coridorul lung, care acum nu mai părea metaforic. Nu mai era nici lat şi nici încăpător. Era aşa cum erau toate trenurile noastre româneşti în prag de sărbători. Adică, supra-aglomerate! Om lângă om. Valiză lângă valiză.

O zării pe Oana. Era la câteva persoane depărtare de mine. Reuşise să ajungă  mai aproape de Bogdan.

Redevenii omul lucid. Distanţa până la ei mi se păruse mare. Mai mare ca în realitate. Parcă eram vârâţi în ghips. Nu ne puteam mişca. Mâinile îmi rămăseseră aproape în poziţia iniţială urcării. O mână înfiptă în guler, iar cealaltă trasă în jos de valiza grea, din ce în ce mai grea. Îmi desprinsei mâna de pe guler, dar fu imposibil să o trag în jos. Să o mişc. Eram presat din toate părţile. Pereţii vagonului ne ţineau  comprimaţi, neputându-se dilata. Încercai să las valiza liberă, dar ia rămase suspendată. Presiunea cu care o presau cei din jurul meu, o împiedica să alunece în jos. Mişcai încet picioarele, pentru a face loc valizei. Picioarele rămaseră ca lipite de podea. Erau alte picioare, lângă alte picioare. Alte valize, lângă alte valize. Încercai să ghicesc cine se află în spatele meu. Cotul care îmi intrase în coaste era imposibil de suportat. Intensitatea cu care mă străpungea mă făcea să înţeleg că nu era de la un prieten. Figurile celor din dreapta sau stânga mea, le zăream mişcându-mi doar ochii. Nu erau prietenoase. Mă întrebai ce trebuia să fac. Eram pe pământ străin. Între străini. Devenii din nou neliniştit.

Trenul alerga nebuneşte către graniţa celeilalte ţări vecine, îndepărtându-mă de casă. Îi căutai din nou cu privirea pe ceilalţi. Îi redescoperii doar pe Bogdan  şi Oana. Părintele Costea, Duda cu copiii, ceilalţi sârbi din grupul de pseudo-turişti, cât şi Florin cu fiul erau de negăsit. Zăream numai capete, cele mai multe cu căciuli ruseşti.

Acest popor slav, aruncat dincolo de Dunăre, ostil mai tot timpul ideii de rusificare şi poate cel mai consecvent acestei ostilităţi, părea astăzi cel mai contaminat. Privii din nou căciulile ruseşti din blană de iepure. Nu zării nici o şapcă de popă printre ele. Cotul din spate îmi dădu pace. Cojocul meu cu guler de astrahan distona cu gloata din jur, răspândind invidie şi poate o mică ură. Înţelesei situaţia. Eu nu reprezentam clasa majoritară, clasa obligată la fuga de război.  Să fugă de acasă. Eu păream un om dintr-o altă lume, lipsită de griji. Cotul din spatele meu reprezentase lupta de clasă.

 Încercai să zâmbesc, fals desigur. Cei din dreapta şi stânga mea mă  săgetau cu privirea iscoditor. Doreau poate să afle ce cred despre ei. Păream probabil din nomenclatura lor. Îmi perfecţionai zâmbetul, dar fără succes. Figurile lor erau ca de piatră. Mă făcui roşu. Mă simţeam mic, inutil şi prost. Rostii câteva cuvinte. Ceva lipsit de importanţă. Inconştient. Mai mult pentru mine. Pentru a ieşi din ridicol. Fusei salvat. Sârbii cedară. Limba mea natală mă deconspiră. Eram fratele lor de peste Dunăre. Ceauşescu, cu sistemul lui, ne crease nouă, poporului român, o faimă, una de victime. Îmi spuseră ceva în sârbeşte şi „Ceauceco”. Adică Ceauşescu, repetai eu corectându-i. Dădură din cap, zâmbitori. Reuşii să trag mâna de la guler. Mă simţii fericit.

Ce puţin îţi trebuie ca să fi fericit! -  gândii eu. Când îţi lipseşte totul, orice lucru minor devine important, - continuai în mintea mea. Cerui voie în româneşte să merg mai departe. Desigur, nu mă înţeleseră. Nici nu mă gândisem la treaba asta. Era ca un instinct de o viaţă, să vorbesc doar într-o limbă. Le făcui semn din cap, arătându-le direcţia unde doresc a merge. Se bucurară.

Cel din spatele meu&nbs