George Pietraru a absolvit facultatea de Limbă şi Literatură Română şi de Istorie la Universitatea Bucureşti.    A lucrat mai întâi ca reporter la Scânteia Tineretului, având colegi de redacţie pe  Radu Cosaşu, Emil Mandric, Nicolae Ţic, Ion Băieşiu, Fănuş Neagu.    Din anul 1967 a lucrat 10 ani la Radio şi apoi 10 ani la Televiziune. La Televiziune a contribuit la realizarea emisiunilor Reflector, Transfocator, Teleenciclopedia.    În 1984, cu prilejul unei călătorii în Iugoslavia, trece graniţa în Italia şi ... ajunge la New York. Colaborează la Micro Magazin, ziar fondat şi condus de Marius Ligi.    Fondator (1988), împreună cu Dan Costescu, Andrei Bărdescu şi Cornel Dumitrescu al ziarului new-york-ez Lumea Liberă. Apoi, colaborator al ziarului Romanian Journal şi al postului de televiziune Dacia TV.

Secera în lanul de porumb                                                        (CONEXIUNI nr. 16,17,  2006)

- Cu mine treaba a fost foarte serioasă, zise Michi, privind în fundul paharului gol.

Am înţeles că venise timpul ca băiatul acesta slăbuţ, cu trupul parcă desenat de o peniţă subţire, cu ochii negri supradimensionaţi de dioptriile ochelarilor, să se destăinuiască, să-şi „scuipe” – cum se spunea în lagăr – povestea lui. I-am făcut un semn lui Leonardo şi acesta aduse, tăcut, o altă sticlă de bere, pornind apoi spre celălalt colţ al salonului, unde începu să şteargă pete imaginare de pe feţele de plastic ce acopereau mesele. Ne aflam în cârciuma lui Leonardo, locul predilect al campiştilor. Ziua toridă îşi prelungea agonia într-o înserare sufocantă. Doar aici, înăuntru, era răcoare, şi sticla de „Peroni” pe care italianul o scosese aburită din frigiderul uriaş avea darul să ne răcorească doar privind-o.

L-am lăsat pe Michi să se hotărască singur. Ştiam din experienţă că un cuvânt rostit în scopul de a grăbi confesiunea avea efectul contrar: omul se închidea în tăcerea lui, ca într-o carapace, şi nu mai ieşea din ea niciodată. Era şi aceasta una din legile nescrise ale lagărului: „nu întreba nimic, aşteaptă să ţi se spună”...

Am aşteptat cu răbdare, disimu-lându-mi curiozitatea într-o indiferen-ţă neutră. Îl priveam în timp ce îşi sorbea, cu înghiţituri mici, berea, şi mă întrebam de ce băiatul acesta, atât de îndatoritor, prietenos şi sincer, era mereu înşelat. Lucram împreună în biroul administraţiei lagărului, pe un salariu de-a dreptul ruşinos, dar niciodată discuţiile noastre nu alunecaseră pe panta mărturisirilor. Ştiam doar că are un frate mai mare, undeva la celălalt capăt al lumii,  care-i trimitea regulat, în fiecare lună, un cec respectabil. Dar băiatul – de fiecare dată când îi sosea cecul – găsea o prietenă, sau mai degrabă era găsit, şi în două-trei zile banii – care ar fi trebuit să-i ajungă o lună – se spulberau ca fumul. L-am văzut într-o seară la discoteca oraşului cheltuind, cu o fervoare care-i stătea doar lui bine, vreo două sute de mii de lire, pentru a oferi fetelor băuturi, dulciuri, ţigări... Iar a doua zi, cu zâmbetul lui naiv şi dezarmant, îmi cerea o ţigară. Altădată, bineînţeles că în ziua în care a primit un cec din emisfera australă, a dispărut împreună cu o campistă, fostă dansatoare de bar undeva într-un oraş din nordul ţării. A revenit după trei zile, singur, jigărit, lihnit de foame, fără o leţcaie. Călătorise cu trenul, fără bilet, şi conductorii de la „Fiducia et sicurenza” – compania de căi ferate italiene – îl dibuiseră printre ceilalţi călători şi-i încheiaseră un proces-verbal pentru care urma să plătească o amendă de-a dreptul astronomică.

- I-am păcălit straşnic, ne-a povestit el, cu o bucurie ce vroia să compen-seze o deziluzie nemărturisită. Le-am spus că mă cheamă Ceauşescu şi că locuiesc pe Calea Victoriei. M-au crezut, închipuiţi-vă. Ba unul, care părea mai deştept, a spus că dacă-i aşa înseamnă că „papa” va plăti amenda fără fasoane.

Dar, ceea ce nu a mărturisit el, ştiam eu: în timpul cât a lipsit i-a sosit „O.K.”-ul pentru emigrare: ambasada respectivă i-a trimis biletul de avion în Campo, dar „Alitalia” a plecat fără el. Acum aştepta spăşit clemenţa consulului, supărat de o asemenea indolenţă. Băiatul era hotărât să nu scape a doua şi ultima şansă. Dar cu Michi nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi...

Mi-am aprins o ţigară, cu o mină de indiferenţă plictisită.

- Am fost opt cu toţii: un şvab din Banat cu logodnica lui, doi băieţi din Cluj, studenţi, o pereche de tineri din Craiova, şi noi doi, bucureştenii; adică eu şi încă unul pe care dacă ţi-l spun îl cunoşti precis.

Şi m-a fulgerat cu lentilele ochelarilor: nici acum nu sunt curios, nici acum nu întreb nimic?... Am dat cu mâna să gonesc fumul de ţigară, dar, tot atât de bine, gestul putea să însemne „lasă, nu-mi spune”...

- Ne-am întâlnit într-o seară, în oraşul T., la restaurantul hotelului cel nou. Aveam un „fix”, înţelegi, un om la care mă trimisese altcineva, cu recomandare... Nici un nume: doar o zi, o oră, locul unde trebuia să mă aşez în restaurant şi să citesc „Flacăra” de săptămâna trecută. Am sosit acolo ceva mai devreme şi aproape o jumătate de oră am privit uimit cum se umplea masa... adică veneau tipii şi se aşezau pe scaune, fără să spună o vorbă, fără să ascundă caraghioasa aia de revistă. Era un spectacol – merita să-l vezi – cum opt perechi de coate se sprijineau pe lemnul mesei şi opt ziare se agitau frământate de mâini nervoase. Era haioasă chestia, parol... După aproape o oră a apărut un bărbat care părea samsar de cai: îi jucau ochii în toate părţile. Ne-a cercetat pe fiecare în parte, a rostit cuvântul care trebuia, şi a pus pe masă o pungă de plastic împăturită.

- Puneţi banii înăuntru, aşa cum e regula, şopti el, aplecându-se spre unul din băieţi spre a-şi aprinde ţigara. Ne întâlnim la gară, la „Infor-maţii”. Peste o oră. Plecaţi pe rând...

Cei doi tineri din Cluj s-au grăbit şi au strecurat în plasă pachetele de bani învelite în hârtie. Oltenii se cam codeau, sfătuindu-se din ochi. Şmecherul din Bucureşti, prietenul meu, făcea pe niz-nai-ul, trăgând, absent, din ţigară. Doar fata, care se ţinea lipită de logodnicul ei, un tânăr frumos şi voinic ca Siegfried – ăla din Nibelungi, cunoşti povestea, nu? – întinse, tremurătoare, mâna cu pachetul.

- Nu! – şuieră tăios Siegfried – şi palma lui grea se lăsă peste mâna delicată a fetei, curmându-i gestul. Este destul atât, acum – mai şopti el, împingând punga de plastic spre colţul unde se aciuise samsarul. Restul – în gară!

Omul încremeni. Faţa lui zbârcită ca de şoarece bătrân – nu ştiu cum arată şoarecii bătrâni, dar mie aşa mi s-a părut – păli. Apoi, nu se ştie de unde, năvăli o roşeaţă care-i injectă şi ochii. O dâră de sudoare se prelinse de sub şapca trasă până la sprâncene şi se pierdu în mustaţa rară, fără ca omul să simtă.

- Aşa, care-va-să-zică, n-aveţi încredere! Păi de ce aţi mai venit, fraţilor? – se destinse el într-un zâmbet silit, de parcă n-ar fi primit lovitura în plin. Nu-i nimic, înţeleg, poate aţi păţit-o cu alţii; dar la mine e altceva... Mă rog, o să vedeţi!... Ne întâlnim la gară, la „Informaţii”. Vin eu la voi...

Şi a dispărut, prelingându-se printre mese cu o uşurinţă uluitoare, cu aceeaşi dexteritate cu care a şters pur şi simplu, de pe masă, punga de plastic cu cele câteva pachete de bancnote.

Am aşteptat în faţa ghişeului de informaţii, lungindu-ne gâturile în lungul şi în latul peronului după silueta şuie a samsarului. Trenul local spre J. era tras de mult pe linie şi locomotiva pufăia nervoasă în răstimpuri, parcă stând cu ochii pe ceas. Nu ea, ci noi urmăream saltul acelor ceasului electric din gară. Anunţul crainicului: „pleacă peste cinci minute” ni se înfipse ca un cuţit în oase.

- Aşa, feciorii moşului, no c’om mere, de-acum...

Ne-am întors ca arşi. În faţa noastră un ţăran îmbrăcat cu o bundă de aba cenuşie pe umeri, cu o sarică spânzurată de un umăr şi cu un clop scorojit pe cap, ne întindea mâna, invitându-ne spre tren. I-am recunoscut ochii alunecoşi şi cercetători, şi mustaţa rară – deşi „albise”  în timpul scurt ce trecuse de la întâlnirea de la restaurant.

Am pornit după el spre coada trenului. Ne-am oprit chiar la ultimul vagon şi, în icneli de om neajutorat cu sănătatea, „moşul” se urcă pe scară, ajutat fiind de conductorul trenului – om cu inima miloasă.

Mie – acum, că îmi trecuse spaima că suntem traşi pe sfoară – îmi plăcea tipul şi mă amuzau fiţele lui. Îşi făcu loc printre călătorii cu desage şi paporniţe, scoţând văitături de om suferind. Goni – doar cu un gest – doi ţărani, de pe locurile pe care se aşezaseră, ba chiar mută şi pe cei doi grăniceri care călătoreau spre companie, şi astfel ne aşeză pe toţi opt în colţul din fund al vagonului.

- Dumnealor – şopti  el, cu importanţă prefăcută, spre vecini – sunt de la oraş... Oameni subţiri, cu carte, deh... Şi uite că vin la noi să ne deştepte, că tare mai suntem proşti, Doamne iartă-mă...

Să mori de râs, nu altceva! Dar cine avea chef de aşa-ceva, când megieşii noştri, oameni necăjiţi, se holbau la noi ca la nişte extratereştri, iar soldaţii se scărpinau pe furiş pe sub caschete, cu sinceră evlavie.

Trenul s-a pus în mişcare. Prin geamul din spate vedeam la lumina felinarelor cum şinele de fier alunecau în urmă, pierzându-se în întuneric. Când a venit conductorul, „moşul” a scos din sarică biletele pentru toţi şi le-a întins să le perforeze.

- Sunt copiii mei, a râs el ştirb, lăsând afacerea în coadă de peşte. Adică, să înţeleagă conductorul ce vrea. Apoi  s-a întors şi a şuierat către „copii”, de fapt mai mult spre neamţ:

- Acum e timpul să daţi banii, după înţelegere...

Dar şvabul a ridicat un deget şi a privit absent, dar hotărât, prin fereastra întunecată. Adică, înţelegi, „nu încă!”.

- Bine băieţi, cum ziceţi voi, a convenit, moale, samsarul. Şi s-a dat în vorbă, sfătos, cu nişte vecini.

Trenul a mai oprit de câteva ori prin halte mărunte, anonime, înecate în beznă. Doar o dată am văzut chipul straniu, deformat de lumina galbenă ce venea de la felinarul ce-l ţinea în mână, al unei acariţe.

În gara L. i-am văzut cum urcau în lumina palidă a unui bec chior, în vagonul de alături. Erau mai mulţi, dar în vagonul nostru au intrat doar doi: un sergent mustăcios şi roşu la faţă, şi un soldat cu o privire încă speriată, de recrut.

- Acu’ e acu’, şopti samsarul spre noi. Voi vă faceţi că dormiţi, şi mă lăsaţi pe mine.. Dar, mai întâi – banii! şi îl privi pe şvab, pe care-l simţea ca şeful nedeclarat al grupului.

- La destinaţie, rosti cu zgârcenie acesta. Acolo!...

- Nu, acum... că de nu... – şi trânti sarica la picioarele noastre.

Am văzut cum ochii nemţului se ascut ca lama briciului; muşchii maxilarelor îi jucau sub pielea smeadă a obrazului.

- Că de nu... ce? – şuieră el.

Dar samsarul îi înfruntă privirea fără să clipească, pufnind uşor pe nas. Fire de păr alb zburau, abia văzute, din mustaţă. Era tare haios să vezi chestia asta. Dar era oare momentul să râzi de aşa ceva, când încordarea plutea în aer ca spaima de moarte? Atunci, bucureşteanul, prietenul meu – dacă îţi spun numele precis îl cunoşti – sări cu gura, dând cu bâta în baltă:

- Ia lasă-te de chestii din astea, dom’le, şuieră el spre neamţ. Crezi că am venit de la mama-dracului să te văd pe dumneata cum faci pe „magnificul”, când ăştia stau cu puşcoacele la ... nostru? Îi dăm omului ce-i al lui, cum ne-am înţeles, şi basta: doar suntem în aceeaşi găleată.

Scoase repede din buzunar pachetul cu banii înveliţi în hârtie de ziar şi-l strecură în traista „moşului”. Oltenii, fără o vorbă, făcură la fel, iar fata, decisă, scoase din poşetă pachetul şi dădu să-l vâre în sarică ; dar tânărul  i-l luă din mână, puse peste el un alt pachet pe care-l trăsese din buzunarul vindiacului său, şi le puse pe amândouă în traistă.

- Noi ne-am făcut datoria: să vedem cum ai să ţi-o faci şi tu – şopti mai împăcat, privindu-l în ochi pe samsar.

- Veţi vedea! – răspunse acesta moale.

Eu, care stăteam la capătul băncii, am văzut cum s-au înfruntat cei doi, am văzut lucirea din ochii samsarului, dar am văzut că nici mâna tânărului nu s-a întors goală din traista „moşului”.

Ne-am prăbuşit într-un somn de „neamuri proaste”, adică rezemaţi în neştire unul de altul, sforăind cu gurile căscate...

- Sunt ai mei, îi întâmpină „moşul” pe grănicerii ce se îndreptau spre noi. Tovarăşi trimişi de Judeţeană să ne ajute la strâns. Ce să ne ajute, Doamne iartă-mă, că mai rău or să ne păgubească! Ce ştiu orăşenii de munca câmpului! Dar dacă asta-i linia... Uite, taică, hârtiile... delegaţiile de la ceape, de la co’prativă. Opt, şi cu sărgentul, adică eu, zece, he, he – se hlizi el gros.

Nu-l vedeam, nu îndrăzneam să mijesc ochii, dar îl simţeam pe sergentul cel mustăcios, îngrăşat de plocoane şi trai bun pe frontieră, cam în cumpănă.

- Dorm săracii, că-s osteniţi de munca de la Judeţeană. Deh, îi lăsă „primul” de osteniţi, şi-i luarăm noi de odihniţi. Ce să-i mai trezim! Mai bine să gustăm o leacă de răchie, bună rău de tot, că am pe aici o butelcuţă.

Când am simţit că se îndepărtează, am îndrăznit să mijesc ochii şi astfel l-am văzut pe „moşneag”, culmea, şchiopătând, ajutat de grăniceri; dar, după câţiva paşi, se opri şi – tot şontâc-şontâc – se întoarse spre mine şi-mi puse în palmă un obiect rece, metalic.

- E cheia de la uşa din spate a vagonului – şopti el. Pe acolo ieşiţi la gara din S. Şi vă pierdeţi în noapte. La primul semafor vă aşteaptă omul meu. Aşa! – şi mă bătu prieteneşte pe umăr.

- Le lăsai vorbă să nu îngrijoreze de mine când s-or trezi – îl auzii eu explicând soldaţilor. Ce vreţi, domnişori de oraş...

La S. am zăbovit îndelung tot căutându-ne nu ştiu ce lucruri, până când toţi ceilalţi călători din vagon au coborât. Am deschis uşa din spate şi, cercetând cu grijă în jur, am sărit, neauziţi, pe terasament. Samsarul avusese dreptate: pe peronul din faţa gării, ca şi pe cealaltă parte a trenului, patrulau grănicerii, scrutând figurile oamenilor ce se înşirau, într-un lanţ uniform, spre ieşirea din gară. Am păşit cu grijă, călcând doar pe traversele de lemn, şi ne-am topit în întunericul din spatele gării. Bineînţeles că la primul semafor nu se afla nimeni, şi în zadar am aşteptat, pitulaţi în spatele tufişurilor de alături, vreo jumătate de oră...  

- V-am spus eu: tipul e un excroc, vorbi în şoaptă şvabul. Ne-a tras pe sfoară şi a întins-o cu banii noştri...  L-am văzut în trenul care a trecut pe lângă noi spre T. Să mai spună cineva că fac pe „magnificul”! – şi fulgeră cu privirea undeva în noapte, spre locul unde se afla bucureşteanul. Un băiat de altfel de treabă, pe care sunt sigur că...

- Îl ştiu, pe care îl cunosc precis dacă îmi spui numele – îl întrerupsei eu pentru prima dată de la începutul povestirii. Ştiu, nu mi-l spune!...

- De unde ştii? – se miră, sincer, Michi, şi mă privi zâmbind cu cel mai candid zâmbet întâlnit vreodată în lagărul de la Latina.

- Las-o baltă, Michi! Dă-i drumul mai departe... Leonardo, anche una botiglia di „Peroni”, preggo...

Michi rămase o clipă descumpănit. Dar cum nu-i era în fire să-şi facă prea multe probleme în faţa unui lucru de neînţeles, se lumină la faţă când văzu sticla aburită pe care italianul o pusese pe masă, şi culese, delicat cum numai el ştia, o ţigară din pachetul de pe masă.

Neamţul făcea pe victima: eu am înţeles că nu era momentul să spun că văzusem şi eu ceva, şi că în ceea ce îl privea personal, neamţul nu era deloc înşelat de samsar.

- Din fericire pentru toţi eu sunt un om prevăzător – a adăugat, pedant, şvabul. Mi-am luat cu mine o busolă şi o hartă militară – cam veche, ce-i drept, e din timpul războiului, dar s-au făcut pe ea actualizările respective...

- Anume, ce fel de actualizări? – săriră băieţii din Cluj. Doar nu vrei să spui că ai trecut pe ea şi pichetele de grăniceri?

- Da, puişori, chiar şi pichetele... Dar, înainte de a ajunge la ele, va trebui să trecem prin câteva canale de irigaţie, unele destul de adânci... E cineva care nu ştie să înoate?

Un fior nevăzut, dar realmente perceptibil, trecu prin noi toţi: apa neagră şi rece a unui canal nevăzut, necunoscut, îmi trecu prin şira spinării.

- Cine vrea să meargă să se ţină după mine. Să ştiţi că nu mă opresc pentru nimeni!

Şi o porni fără să privească înapoi. Ne-am dezmeticit repede şi am luat-o după el, poticnindu-ne în iarba înaltă şi uscată. Era o noapte de toamnă fără stele, umedă şi rece; era atâta umezeală în aer încât nici nu simţeam când se pornea ploicica măruntă ca pulberea, şi când contenea pentru o vreme. Departe, în dreapta şi în stânga noastră, licăreau luminiţele unor case şi veneau până la noi, în răstimpuri, lătrăturile câinilor. Nu de aceştia ne era nouă teamă, ci de câinii-lupi, de urmărire, pe care grănicerii îi împrumutau gărzilor comunale din satele de lângă frontieră pentru a „dibui” încă din „zonă” pe eventualii vizitatori cu intenţii „criminale”. Mai ştiam că locuitorii satelor din „zonă” erau mobilizaţi în „camapania patriotică de prindere a infractorilor care încearcă să treacă ilegal frontiera” – nu numai cu promisiunea unor mari premii în bani, dar şi prin acordarea unor înlesniri în procurarea unor produse alimentare şi industriale, altcum aproape imposibil de obţinut. Ştii la ce mă refer. Aşa că ne feream ca de foc să facem vreun zgomot şi eram cu ochii în toate direcţiile şi vedeam duşmani în fiecare tufă, fiecare umbră... Am mers aşa, cu spaima umedă în spate, în neştire, conduşi de şvab, fără ca vreunul din noi să încerce să-l întrebe ce şi cum... Uite, mă întreb acum, că atunci parcă ne luase Dumnezeu minţile, cum de am avut atâta încredere în individul ăla? Peste vreo două ore de mers aşa, am dat pe negândite peste primul canal de irigaţie. Să vezi chestie haioasă...

- Ascultă, Michi – explodai,  nemaiputând să tac. Poţi să-mi spui ce anume găseşti „haios” în faptul că încercaţi, noaptea, cu spaima în oase, să treceţi o frontieră unde poate vă aştepta moartea? Explică-mi, că uite eu te ascult de vreo oră şi nu reuşesc să înţeleg unde este partea veselă a povestirii...

Michi rămase cu gura căscată spre mine, şi îi trebuiră multe secunde de

efort intelectual ca să poată realiza de unde venea nedumerirea mea.

- A! Păi, nu înţelegi? Tipul, adică neamţul, o pornise înainte, fără să-i pese de fată, adică de logodnica lui, mă rog. Şi persoana în chestie a căzut pe capul meu!

Acum întâmplarea devenise într-adevăr „haioasă”: mi-l închipuiam pe Michi, cavaler medieval perfect, orbecăind prin noapte, prin hârtoape, şi protejând paşii nesiguri ai fetei.

- Când spun că a căzut pe capul meu nu exagerez deloc. Vorbesc la „propriu”, căci la primul canal, chiar când o ajutam să treacă, tremurând toată prin apa rece, nu ştiu cum s-a făcut, s-a împiedicat şi m-am pomenit că vine peste mine. M-a băgat la fund, pur şi simplu, şi a trebuit să mă zbat, nu glumă, ca să ies la suprafaţă şi s-o repun şi pe ea pe linia de plutire. La al doilea canal n-a mai fost aşa, că am avut grijă şi m-am pregătit. O ţineam de subţioară, iar eu stăteam un pas în urma ei, ca să am libertate de acţiune, înţelegi. Umblam ca bezmeticii, ameţiţi de trecerile prin apa rece şi urcatul de-a buşilea pe talazurile alunecoase ale canalelor. Mă întreb şi acum: de ce naiba au săpat atâtea canale acolo, în preajma graniţei? În toată ţara n-am văzut atâtea canale la un loc. Nici nu mai ştiu câte am traversat...

- Vreo 14 – îl ajutai eu.

- Da, cam aşa, vreo 14. Dar de unde ştii?

Mă mustrai că mă luase gura pe dinainte şi, în loc de răspuns, i-am turnat bere în pahar şi l-am invitat să se servească, fără fasoane, din pachetul de ţigări.

- Şvabul ăla, dom’le, parcă era un drac. Nu scotea o vorbă, nu se văita: mergea înainte, neobosit. Doar când se mai oprea să studieze harta, la lumina unui licurici de lanternă, reuşeam să-l ajungem şi noi, sfârşiţi de oboseală. Deodată ne-a şoptit:

- Gata, s-au terminat canalele. Acolo, în faţă, e frontiera.

Un fior nevăzut, ca aripa neagră a unui liliac uriaş, trecu printre noi. Parcă simţindu-l, neamţul adăugă:

- Nici o problemă! Am ieşit într-un loc bun: punctul unde se întâlnesc graniţele celor trei ţări. Prin gardul de sârmă ghimpată nu trece curent electric. Dacă ne descoperă pe linia frontierei, grănicerii nu vor întârzia să tragă. Dacă scăpăm „dincolo”, nu vor mai îndrăzni: iese scandal cu sârbii şi ungurii, iar şeful pichetului se fereşte să intre într-o afacere din care i se poate trage o mutare la un pichet în vârful munţilor, la graniţa cu ruşii. Trebuie să trecem pe rând şi răsfiraţi. Ne vom împărţi în două grupe – unii vor trece pe acolo, la vreo două sute de paşi de aici, arătă el în noapte, undeva spre stânga noastră, iar eu cu alţi trei vom încerca pe aici.

Am simţit cum fata mă strânge uşurel de mână şi mă trage doi paşi în spatele tânărului.

- Neamţul ăsta cloceşte ceva, îmi murmură în ceafă bucureşteanul. Nu-l scap din ochi.

Văzându-se aruncaţi împreună cu cei doi studenţi, de la care nu se aşteptau la vreun ajutor la ceas greu, oltenii schimbară o privire iute.

- Ia stai, frăţioare, îndrăzni unul ce părea mai în vârstă, cum vine asta? Am plecat cu toţii, eu ziceam ca tot împreună să mergem până la capăt. Zici că-i mai bine răzleţiţi? Bun! Dar spune-ne matale, că eşti mai ’oţ: pe unde o luăm, cum trecem de ulucă şi încotro ne ducem după aia?

Neamţul îl privi tăcut; îi simţeam dispreţul în ochii mijiţi.

- În primul rând – nu suntem împreună – şopti el printre dinţi. Nu ştiu cine sunteţi. Întâmplarea ne-a adunat. Eu n-am nici o obligaţie faţă de nimeni. Dar pentru că nu vreau să intraţi în gura lupilor şi apoi să-i stârniţi pe urmele mele, am să vă spun ce trebuie să faceţi. Mergeţi drept, pe direcţia pomului ce se zăreşte acolo... adică, vă târâţi pe burtă, înţelegeţi, până la gardul de sârmă ghimpată. Împletiţi sârmele, aşa, ca să faceţi un loc de trecere, şi vă strecuraţi dincolo. O ţineţi tot aşa, drept în faţă, până simţiţi în palme pământul arat. Atunci vă ridicaţi şi o luaţi la fugă, cât puteţi de repede, tot înainte, spre lumini.

- Unde frate în faţă, că peste tot e otova. Şi care lumini?

- Luminile de la fabrica de detergenţi – preciză Siegfried.

- De unde ai mai scos şi fabrica asta? Unde e? – scăpără şi bucureşteanul.

- Aici! – răspunse rece neamţul, arătând pe hartă. Totul este însemnat aici. Cum trecem de dâmbul din faţă, unde e frontiera, veţi vedea cu toţii, în depărtare, luminile fabricii din Serbia. Acolo ne vom întâlni, lângă zidul dinspre câmp al fabricii. Şi acum, la drum!

Şi o porni, fără altă vorbă, aplecat, furişându-se pe lângă tulpinile subţiri ale unor arbuşti. Fata îl urmă, trăgându-mă uşurel de mână. Eu m-am întors să-i fac semn bucureş-teanului să vină după mine şi l-am zărit şoptind ceva oltenilor şi studenţilor, care porniră şi ei, ferit, spre locul de trecere arătat de şvab. La primul tufiş ne-am lăsat pe burtă şi am început să ne târâm. Eu mai ştiam cum vine treaba asta, că făcusem vreo trei luni instrucţie de necombatant; dar fata, habar n-avea. Ţi se făcea milă auzind-o cum gâfâie şi se vaietă înăbuşit, sfâşiindu-şi coatele prin mărăcinişuri şi pe pietrele nevăzute din pământul tare. În urma ei, nevăzut, neauzit, se târa prietenul meu...

A apărut deodată, ca o pânză uriaşă de păianjen desenată pe cerul vineţiu. Prinse ca nişte licurici nemişcaţi, luminiţele din depărtare dădeau reţelei de sârmă ghimpată un aer vesel, ca o beteală de sărbători. Dar sunt sigur că nimeni nu se gândea la asta, doar mie mi-a trecut, aşa, prin minte, asemănarea. Calm, de parcă repara gardul lui de acasă, neamţul a apucat cu mâinile înmănuşate două sârme şi, depărtându-le, le prinse de colţurile celorlalte două sârme alăturate. Astfel se făcu o deschizătură bună să treacă un iepure de toamnă.

- Eu trec primul, să „pipăi” terenul – şopti Siegfried spre noi. Număraţi până la 20 şi trece al doilea. Şi tot aşa, până la ultimul. Nu vă opriţi, orice    s-ar întâmpla!

Şi dispăru, strecurându-şi – agil ca o panteră – trupul lui atletic. Am început să număr în gând, dar în timpanele urechilor băteau precipitat ciocane; atunci am simţit pentru prima dată spaima, dom’le, mă paralizase complet! Încurcasem şi numărătoarea. Dar, cu un efort, mi-am revenit un pic şi am împins-o cu cotul pe fată. Am găsit puterea să-i şoptesc printre dinţii încleştaţi:

- Acum! Du-te!

Am ajutat-o să se strecoare, ferind-o de spinii reţelei de sârmă. După câteva clipe s-a făcut nevăzută. Începusem să număr din nou, de data asta concentrat, ca să-mi alung spaima, când, brusc, au răsunat împuşcăturile. Am intrat în pământ – eu aşa am simţit – cum se desface sub mine şi alunec în neant. Dar curând se făcu iar linişte, doar ecoul împuşcăturilor mai stăruia în urechi. Undeva, în spatele meu, bucureşteanul se făcuse şi el mic; îi auzeam doar respiraţia gâfâită. L-am simţit că se apropie.

- Ai văzut? Şmecherul de neamţ!

Nu i-am răspuns, pentru că, pur şi simplu, nu vedeam de ce şvabul fusese şmecher.

- Nu înţelegi? – şopti el gâfâind. I-a trimis pe olteni şi pe studenţi în partea aia ca să atragă acolo pe grăniceri şi să lase descoperit locul pe unde va trece el. Ticălosul! Acolo s-a tras.

Am tăcut. Nu numai pentru că avea dreptate, dar şi pentru faptul că la această mişelie aveam şi noi partea noastră, fără să ştim dinainte. Mă dădui la o parte din dreptul deschizăturii din gard şi-i făcui semn să treacă el înainte. Băiatul se codi, îşi miji ochii, căutând să înţeleagă ce este mai bine să facă şi, ajungând pesemne la o socoteală a lui, se strecură dincolo şi deodată o zbughi, topindu-se în noapte. Am aşteptat, cu dinţii strânşi, să aud din nou împuşcăturile; dar ele n-au venit. Mă cuprinse din nou frica, de data asta că voi rămâne acolo singur în calea gloanţelor. Cu un ţipăt de spaimă în creier mă năpustii orbeşte prin deschizătură. Dar aşa-i când te prosteşte frica: picioarele mi s-au agăţat de ghimpii de sârmă şi – trăgând disperat – mi-am sfâşiat pantalonii. Am auzit, undeva, departe în noapte, un zgomot de clopoţel de şcoală. M-am ridicat dintr-un salt şi am luat-o la fugă. Dar după nici zece paşi m-am împiedicat de un snop de iarbă şi am dat cu burta de pământ taman în clipa când au început să secere iar cu automatele. Plumbii zburau deasupra capului meu cu piuituri de pui de vrabie părăsiţi. Acolo am încremenit, lipit de pământul moale şi afânat. „Fâşia arată” – m-a fulgerat un gând. Zece metri şi, dincolo de ei, libertatea...

Întâi i-am auzit venind – tropăit de cizme pe pământul tare; apoi le-am văzut siluetele alungite venind spre locul unde eram. Erau trei, cu automatele întinse în faţă, cercetând de jur-împrejur. Spaima m-a făcut să mă rostogolesc înapoi – nevăzut şi neauzit – până m-a oprit o tufă de arin în care m-am ghemuit, făcându-mă una cu umbra ei. Am făcut bine, căci grănicerii au urmat linia frontierei, cercetând-o atent cu lanternele. S-au oprit chiar pe locul unde fusesem cu câteva clipe mai înainte.

- Pe aici au trecut – şopti unul. Se văd urmele proaspete. Au fost trei. Dincolo au trecut patru: doi i-au scăpat lui Sabău, iar alţi doi...

- Patru şi cu trei de aici – şapte! – socoti o altă voce.

- Înseamnă că mai e unul – făcu al treilea. Scotociţi toată zona până la canal. Poate s-a întors, de frică. Pe ăsta să-l prindeţi viu. Înţelegeţi?

Eu am îngheţat. De ce nu se crăpa pământul să mă înghită acolo, la câţiva metri de cizmele lor. Aşadar ei ştiau de noi, ne aşteptau. Cineva din tren, care nu se lăsase înşelat de fiţele „moşului”, îi anunţase. Ori poate chiar samsarul ne turnase.

Doi dintre ei au pornit-o în direcţii diferite, mergând tupilaţi, cu automatele întinse. Al treilea, ce se ghicea a fi comandantul lor, rămase o clipă în picioare, cercetând jur-împrejur, apoi se lăsă încetişor în jos, lângă tulpina subţire a unui arbust. Stătea nemişcat, în veghe, doar ochii se roteau, măturând cu privirea locurile, într-o părere de lumină ce se zărea în spatele meu. Clipele treceau greu, cu lovituri de ciocan în timpanele urechilor. Amorţisem cum stăteam aşa, nemişcat, chircit la rădăcina pomuleţului, cu respiraţia reţinută. Grănicerul se ridică iar, mai cercetă o dată locul, trecând cu privirea peste tufa de lângă el, în care mă topisem, apoi – liniştit de parcă ieşise noaptea, în ograda lui – îşi desfăcu prohabul de la pantaloni. Ce crezi: chiar pe mine se uşură ticălosul! Iar eu tăceam, speriat speriat să nu mă trădez cu vreun zgomot. Nostimă chestie, nu?

Mi-am băgat nasul în paharul cu bere, să nu-mi simtă râsul stăpânit cu greu. Îmi imaginam scena, şi dacă n-am izbucnit în râs asta s-a datorat şi faptului că Michi apreciase întâmplarea drept „nostimă”, în loc de „haioasă” cum avusese desigur intenţia.

După ce şi-a terminat treaba, grănicerul a luat-o fără ţintă, undeva, spre canale. Pesemne că pe acolo bănuia că mă aflu eu, ultimul dintre cei cei opt. Am rămas neclintit – gândindu-mă că poate omul se întoarce – un timp ce mi s-a părut ceasuri întregi. Poate aş mai fi stat aşa, încremenit de frică, dar am zărit, cu un fior, geana alburie a orizontului. Se lumina de ziuă. M-am dezlipit de pământ, amorţit de răceala lui umedă, şi încet, să nu clintesc o ramură, o frunză, am început să mă târăsc ca o râmă spre locul pe care îl părăsisem. Am simţit, fără să văd, pământul moale, afânat, al fâşiei arate. De acum puteam să mă ridic şi să fug, dar amintirea ţiuiturilor care îmi mai stăruia în urechi m-a făcut să o ţin tot aşa. Am înaintat ca o barcă peste pământul clisos până am simţit sub palme pământul tare, asprit de iarba uscată. Am ridicat capul: departe se zăreau luminile fabricii de detergenţi din Serbia. Al dracului, neamţul! Pe toate le ştia. Pesemne că se pregătise temeinic, nu ca noi, pentru aventura asta. Ori poate că a avut informaţii dintr-o sursă numai de el ştiută.

La câţiva paşi în faţa mea se lăsa o văioagă înnegurată. M-am lăsat să alunec în jos, fără a mai cerceta prea mult locul. Ceea ce mi-a trecut prin minte în timp ce alunecam, s-a adeverit când am ajuns jos. Era o luncă mustind de apa ploilor trecute. M-am scuturat cu scârbă, căci eu, să-ţi spun drept, am silă de broaşte, chiar dacă atunci, noaptea, nu se vedeau, şi nici nu le-am simţit, ce-i drept. Mă încurcasem în săbiile foşnitoare ale unei papure uscate, când, deodată, de undeva din stânga mea, se auzi o voce:

- Care eşti, mă, acolo?

Am încremenit întâi, apoi, încet-încet, am întors capul. Pe dâmb, unde se sfârşea fâşia arată, stătea înfipt, într-o poziţie ca la Mărăşeşti, un grănicer. Automatul era îndreptat nesigur, undeva spre locul unde mă aflam, de unde auzise, desigur, foşnetul papurei. Nu ştiu de ce, după prima clipă de spaimă, m-a apucat, aşa, o poftă de râs. Zi şi dumneata: băiatul – se vedea că e un recrut – mai speriat decât mine, mă întreba cine sunt! Şi dacă îi răspundeam „Sunt Michi”, ei, ce-ar fi fost? Haios, băiatul! Dar nu i-am răspuns, şi am continuat să alunec, mai ferit, prin păpuriş, spre o porumbişte care se întrezărea în faţa mea, la vreo douăzeci de paşi. Cătana a simţit şi el, după mişcarea vârfurilor de papură, încotro mă îndreptam, şi a făcut câţiva paşi în jos, cu gândul să-mi taie drumul spre porumbi. Eu mi-am grăbit pasul, să prind teren.

- Ţine-i calea, soldat! – se auzi din spate o voce aspră.

N-am mai întors capul să văd cine-i; era desigur gradatul care stătuse lângă tufişul meu şi-mi botezase pantalonii, măgarul. Mi-am făcut drum cât mai repede prin păpuriş, fără grija de a mă feri. Pantofii plescăiau prin mâzga aia puturoasă. Tresării când auzii iar vocea comandantului, hârâită, ţipând printr-un megafon:

- Măi, tu ăla de acolo, întoarce-te! Hai, măi, că nu-ţi facem nimica – se vru vocea mai blândă. Hai, că tot nu scapi! Mai bine vino de bună voie. Ia-l, mă soldat, prin dreapta ta, boule! – asta era pentru cătană. Hai, băieţaş, vino înapoi. Ce-or să spună părinţii tăi când te-or vedea aici?

Asta m-a dat gata! Îmi venea să mă opresc şi să-i zic vreo două. Nu de alta, dar bătrânul s-a prăpădit demult, iar mama se afla, bine-mersi, de vreun an, la frate-miu din Australia. Aşa că... Abia când am ieşit din văioaga aceea şi m-am strecurat printre porumbi am îndrăznit să mă uit înapoi la ei. Comandantul ăla, ce-o fi fost, stătea pe marginea dâmbului şi se răstea la soldatul care, necăjit, asculta smirnă. Le-am făcut la amândoi cu mâna, ştii, îndoind-o din cot, să înţeleagă ce le urez, şi m-am topit printre porumbi. Am mers în direcţia fabricii de detergenţi, călăuzit de luminile ce apăreau tot mai clare. Porumbiştea mi se părea cam stranie: nişte tulpini uscate de când lumea, cu ştiuleţii rânjindu-şi dinţii galbeni şi ştirbi. Bârr! Nu ştiam atunci care-i rostul lanului pustiit de porumb. Am mers mai departe, repejor, să-i prind pe ceilalţi la zidul de întâlnire. Mă temeam, nu de grănicerii sârbi, că ăia sunt mai rari decât rândunicile iarna, ci de neamţ, că îl ştiam afurisit, şi văzând că întârzii să nu pornească cu „grupa” mai departe, cine ştie unde, condus de harta aia a lui cu „actualizările” la zi.

I-am găsit lângă zidul fabricii; aprinseseră un foc şi se uscau liniştiţi, de parcă erau în camping. Dintr-o privire am văzut că lipseau doi: studenţii din Cluj. Am întrebat de ei, dar nimeni nu mi-a auzit întrebarea: bucureşteanul m-a ţintuit cu o privire din care să înţeleg că el, ca întotdeauna, a avut dreptate. Oltenii stăteau deoparte, cu ochii în pământ. Iar fata, de parcă nimic nu se întâmplase acolo, pe graniţă, se lipise pierdută de neamţul ei. Acesta, netulburat, tăia cu briceagul felii subţiri dintr-o bucată de şuncă afumată şi le întindea, tacticos, pe două bucăţi de pâine prăjite la foc.  M-am descălţat şi am început să-mi curăţ pantofii de noroi, şi să-mi încălzesc picioarele învineţite de frig.

- Acum, cine are bani are şansa să meargă mai departe – zise, indiferent, şvabul, continuând să mănânce.

- Mein lieber! – gânguri fata, apropiindu-şi şi mai mult capul de obrazul lui. Eu am ceva bani... bani buni – adăugă ea, ca el să priceapă mai bine.

Şi scoase din sân un pachet învelit în plastic. Îl desfăcu, ştergând cu palma umezeala, şi dădu la iveală un teanc de bancnote străine, pesemne nem-ţeşti. Phii! Ca să vezi pe cine am ocrotit eu tot drumul, din pricina cui era să mă înec acolo, la primul canal traversat!

În ochii neamţului se aprinse un licăr, repede domolit. Zâmbi larg, cum nu-l văzusem până atunci şi, desfăcând braţele, o strânse pe fată la piept.

- Am ştiut eu de la început că eşti o fată deşteaptă. Uite, vezi, ea nu mi-a înşelat aşteptările şi sacrificiile făcute!

Bucureşteanul se înecă de furie; eu mi-am trântit ciorapii uzi în foc şi  m-am încălţat pe piciorul gol.

- Să mergem, hotărî neamţul, dar nu ştiai dacă o spune pentru toţi, sau numai pentru fată. Hai, draga mea...

Am luat-o prin lăstărişuri, înconju-rând gardul fabricii, în dimineaţa care se întărea, spre târguşorul care-şi înşira casele de-a lungul unei şosele. Urmând firul unui pârâiaş, am ajuns în mijlocul satului, acolo unde un podeţ arcuit peste apă purta în spate asflatul şoselei. În faţa noastră se desfăşura piaţa largă a târguşorului, asemeni satelor noastre din Banat, cu clădirea sobră a primăriei dominând scuarul. La ora aceea de dimineaţă piaţa era pustie, dar la fereastra de lângă intrare se vedea lumină.

- Voi aşteptaţi-mă aici! – zise şvabul, privind ţintă spre intrarea masivă a clădirii. Eu am să „iau” maşina aia roşie care staţionează în faţă.

- Iei pe dracu’ – răbufni bucureşteanul. Crezi că aştia dorm pe ei?

- Vei vedea că plec cu maşina roşie, cu Opelul ăla! – rânji spre el neamţul. Şi tu o să te holbezi cu ochii ăia de şoarece şmecher.

Şi se ridică, dezlipindu-se de fata care îl privea năucită, înainte ca bucureşteanul, întărâtat, să înceapă sfada. Traversă cu pas liniştit, de om cu anume socoteli, piaţa primăriei, spre maşină. Ajuns lângă ea se opri, îi mângâie caroseria lucitoare şi se aplecă pentru a privi înăuntru. Noi aşteptam cu inima în gât: acum va deschide portiera şi va sări înăuntru.

Ce-i drept, neamţul încercă uşa, care se dovedi încuiată. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta, şvabul dădu din cap, mulţumit, şi se îndreptă calm spre intrarea primăriei, dispărând în spatele uşii masive de lemn.

- Ăsta-i nebun! – şuieră bucureşteanul. Intră în gura lupului.

Sângele îmi bătea nebuneşte în urechi; fata îşi frământa mâinile. Bucureşteanul se învârtea pe loc, iar oltenii se uitau unul la altul, nedumeriţi. Cred că eram singurul care bănuia ce avea să se întâmple.

Şi s-a întâmplat astfel: peste câteva minute, uşa primăriei s-a deschis larg; neamţul a ieşit împreună cu doi bărbaţi, care-l ascultau cu reverenţă. Unul dintre ei i-a întins o legăturică de chei şi s-a aplecat, respectuos, atunci când şvabul i-a întins mâna. Celălalt a salutat cu mâna la un chipiu invizibil. Neamţul a descuiat portiera, a intrat în maşină. S-a auzit zumzetul scurt al demarorului pornind motorul, şi un jet de fum albăstrui a fost aruncat spre noi. Maşina a început să ruleze încet, rotindu-se prin piaţa largă, s-a înscris pe linia şoselei şi, odată ajunsă pe asfalt, ţâşni ca un bolid, trecând nălucă prin faţa noastră. Am apucat să vedem o mână fluturată în batjocură, prin parbrizul din spate.

- A avut dreptate – zisei eu, făcând pe niz-naiul. Neamţul a plecat cu maşina

- Nu vezi, deşteptule, că treaba a fost „aranjată” dinainte – se răsti la mine bucureşteanul. Maşina asta îl aştepta aici. Iar în buzunar, dacă vrei să ştii, are şi un paşaport pe numele lui...

- Şi banii fetei – adăugă, moale, unul din olteni.

Phii! Uitasem de ea. Stătea căzută în genunchi pe pietrişul de lângă pod, cu ochii pierduţi în lungul şoselei pe care maşina se topise în zare.

- Hai să mergem, se trezi bucureşteanul. Dacă mai stăm mult aici dau peste noi jandarmii sârbi şi ne umflă. Ne vânează şi aştia ca şi ceilalţi de dincolo. Am auzit că pentru unul ca noi sârbii primesc de la ai noştri un vagon de sare... fir-ar în ochii lor! Hai, pe lângă şosea, înainte.

Au pornit, bucureşteanul şi cei doi olteni după el. Eu am rămas lângă fata care rămăsese prostită, acolo, jos, cu privirea tot pierdută de-a lungul şoselei.

- Ridică-te – i-am spus cu durere. Lasă! Hai, că trebuie să plecăm.

- Nu merg nicăieri – reuşi ea să vorbească. Aştept aici! El va veni, se va întoarce să mă ia. Pleacă, plecaţi odată – se răsti ea, deşi rămăsesem doar eu.

Am înţeles că nu mai era nimic de făcut cu ea. Dacă o forţam să se ridice, ar fi început să ţipe isteric, şi ne descopereau sârbii pe toţi. Am lăsat-o acolo şi am plecat fără să mă uit înapoi. Ştii, ai milă de oameni neajutoraţi, dar de proşti încăpăţânaţi... De atunci n-am mai văzut-o niciodată.

- Dar pe ceilalţi? – l-am întrebat, văzând că Michi tăcea, considerându-şi povestea „spusă”.

- Păi, tresări el, un camion cu butoaie cu murături ne-a dus până la Belgrad. Acolo, oltenii au rămas să caute nişte prieteni de la care nădăjduiau ajutor. Bucureşteanul şi cu mine ne-am urcat într-un vagon de marfă şi, după o zi şi jumătate, timp în care ne-am hrănit cu castraveţii şterpeliţi din butoaie, am ajuns la Ljubljana. Acolo ne-am despărţit: bucureşteanul – ai zis că-l ştii – ei bine, el a luat-o spre munţi, pentru a trece în Austria. O fi şi acum acolo. Eu am pornit-o în jos, spre Triest. Am trecut frontiera în Italia aşa cum săream gardul din spatele şcolii, când chiuleam. Aşa am ajuns aici!

- Într-adevăr, „haioasă” aventură ai mai trăit, Michi, am admis eu, la sfârşit. Dar ia spune-mi, a fost şi un moment mai serios, mai grav, când ai simţit cu adevărat groază şi revoltă?

Michi mă privi intrigat, şi pupilele lui, mărite de dioptriile ochelarilor, erau încărcate de reproş nerostit: cum, n-am înţeles?

- Desigur, chestia cu păpuşoiul, conveni el, ca de la sine înţeles.

- Care păpuşoi, Michi?

- Lanul de porumb prin care am trecut după ce am ieşit din văioaga aia puturoasă. A, mi se pare că nu ţi-am povestit. Ştii, când m-am întâlnit cu ceilalţi la focul de lângă zidul fabricii, neamţul m-a întrebat: „Ai trecut prin porumbişte?” Da – i-am răspuns, şi ce-i cu asta? „Ştii peste ce ai trecut? – a continuat el. Peste cadavre. Da, cu doi ani în urmă, un grup mare de fugari a trecut frontiera şi a intrat în lan, ca să se piardă. Atunci, grănicerii români, orbiţi de ură că le-au scăpat, au tras cu automatele după ei, deşi se aflau deja pe pământ străin. Oamenii au căzut seceraţi în lanul de porumb. Acolo au rămas, săptămâni întregi, căci sârbii, nici jandarmii, nici ţăranii, n-au vrut să se mai apropie de locul acela. Tito, căci trăia pe atunci, l-a chemat urgent pe Ceauşescu la o întâlnire şi acesta, neştiind despre ce e vorba, a venit. Vulpea aia bătrână, vorbesc de Tito, l-a dus, cu pretextul unei vânători, până la lanul cu cei ucişi... Paranoicul a făcut o criză: s-a învineţit, gesticula ca un apucat, se bâlbâia. Nu pentru că s-a tras asupra unor oameni de acelaşi neam cu el, ci pentru că n-a fost prevenit de ceea ce avea să-i reproşeze Vecinul. Noaptea, grănicerii români au ridicat cadavrele intrate în putrefacţie şi le-au aruncat, de-a valma, în groapa comună. De atunci, nimeni n-a mai călcat prin porumbişte. În rânjetul dinţilor galben-roşiatici ai ştiuleţilor neculeşi vezi parcă sângele celor răpuşi acolo, de fraţii lor români”.

M-am înfiorat. Se făcuse deodată răcoare în cârciuma lui Leonard. Hangiul veni spre noi cu o nouă sticlă aburită, dar i-am făcut semn, a lehamite, şi m-am ridicat. Am ieşit în stradă, simţeam nevoia să respir aer curat. Am mers în neştire, surd la zgomotele străzii, orb la frumuseţile oraşului: case albe, cu olane roşii, înecate în verdeaţă şi flori. Crepusculul poleia cu aur vârfurile dantelate ale palmierilor; pescăruşii se roteau deasupra, ţipând ascuţit. Îmi simţeam inima de plumb, şi un rău de la stomac îmi scutura trupul. În mijlocul scuarului de lângă tribunal, câţiva tineri se jucau, urmărindu-se cu bicicletele şi strigând fără grijă. Am citit, maşinal, placa de lângă arteziană: „Piazza della Liberta”.

Clopotul de la „Chiessa San Antonio” bătea rar şi grav, cu măsura unui requiem.

Despre creşterea şi descreşterea Lumii libere               (CONEXIUNI nr. 13,14,  2006)

(interviu cu George Pietraru consemnat de Laurenţiu Orăşanu)

- Să începem cu începutul ziarului Lumea liberă…

- New York, anul 1988. Existau atunci la New York mai multe publicaţii în limba română. Prima era a lui Marius Ligi, Micro Magazin, primul ziar românesc, de limbă română – să precizăm asta, este foarte important. Care a ţinut multă vreme –  mai  în sus, mai în bernă –  steagul comunităţii româneşti din New York şi din o parte bună din America.

-  Era citit ziarul Micro Magazin-ul?

- Da, era foarte citit. Mai ales în teritoriu, era chiar singurul ziar care putea fi citit. Mai era şi ziarul înfiinţat de (Aristide) Buhoiu, ceva mai devreme, în care intenţionasem să intru şi eu – pentru că fusesem prieteni şi colegi la Televiziune. El a aflat despre mine atunci când am venit şi eu în America, în 1984, m-a căutat mult până m-a descoperit în Rego Park, şi, cu efuziunile normale revederii după ani de înstrăinare, am hotărât să facem ziarul. Din păcate nu s-a legat nimica. Eu am lucrat vreo trei luni la redactarea ziarului, aşa hotărâsem. Ziarul era singurul care se edita atunci aici. Spun asta pentru că Micro Magazin-ul lui Marius Ligi era constituit în proporţie de 80% din materiale sosite de la Europa Liberă, prin bunul şi harnicul Justin Liuba. Tot ce difuza radio Europa Liberă, comentariile lui Vlad Georgescu, Nöel Bernard, toate ajungeau aici şi Marius le dactilografia la maşinuţa lui arhaică de scris. Ligi dădea înainte, deşi era înjurat, ca obedient Bucureşti-ului, ceea ce, într-o oarecare măsură, era adevărat. Dar el mergea înainte.

- Marius Ligi publica materialele transmise de Europa Liberă şi, în acelaşi timp, era considerat obedient regimului de la Bucureşti? Nu e paradoxal?

- Da, pentru că restul rămas, să zicem 20%, era scris de el şi, oarecum, mai venea ceva şi de la Bucureşti. Acuma, ca să vedem gradul de obedienţă faţă de Bucureşti-ul de atunci. În ziua în care Ceauşescu a făcut prima vizită la New York, în timp ce Marius Ligi scotea ziarul – a scos o ediţie specială chiar, şi cu litere block mari, cât să umple o pagină, pagina întâi, pe care scria mare: BINE AŢI VENIT ÎN AMERICA, DOMNULE PREŞE-DINTE!, iar în restul paginilor –osanale la adresa lui Ceauşescu – în acelaşi timp, un grup masiv de români, protestatari vehemenţi, între alţii, în frunte chiar Cornel Dumitrescu, manifestau la Consulatul General al României din 3rd Avenue; şi chiar atunci când a ieşit Ceauşescu din maşină să intre în clădire, l-au bombardat cu roşii. Deci asta era diferenţa, distanţa dintre un ziar obedient Bucureşti-ului, cel al lui Ligi, care saluta sosirea dictatorului, şi atitudinea francă, vehementă, a comunităţii româneşti manifestată în faţa Consulatului. Ceea ce e curios, vreau să spun că la acest ziar au lucrat pe rând mai mulţi – şi Buhoiu a încercat să intre. Chiar şi Cornel Dumitrescu – după lungi pelegrinări pe la alte redacţii: pe la Europa Liberă, direcţia lui Noel Bernard, unde a insistat să fie primit (Nöel Bernard a avut reticenţe); pe la Cuvântul Românesc din Canada – nici acolo nu a reuşit. Ajuns la New York, Cornel Dumitrescu conducea – „din punct de vedere politic şi spiritual” – un grup masiv de taximetrişti, care îi ascultau toate peroraţiile, în bună parte interesante. Taximetriştii vedeau în el un fel de tribun. Şi nu s-au înşelat prea mult. Într-adevăr, Cornel a ţinut foarte mult să facă ziarul. Dar, dincolo de afirmaţiile lui contra celorlalţi, logoreea lui nu a dus la nimic. Cel care a înfiinţat ziarul (Lumea Liberă), care a adunat şi bani, şi minţi, şi elanuri, a fost bunul şi dragul Dan Costescu, căruia eu îi păstrez un respect deosebit, şi dincolo de moarte, pentru tot ce a făcut. El a înfiinţat Lumea liberă, el a plantat ziarul, el l-a udat – ca să zic aşa – şi l-a dus în spinare până când el, Costescu, a murit.

- Se numea Lumea liberă la început, sau Lumea liberă românească?

- Lumea liberă s-a numit la început. După aceea, din ce îndemn, al nu ştiu cui, a apărut deodată şi titlul cunoscut, Lumea liberă, şi tot pe banda de culoare albastră – albastrul a fost mereu culoarea ziarului, nu roşu, nu negru, nu verde, care aveau toate semnificaţii departe de orientarea ziarului – a apărut, în plus, „românească”. Ne-am mirat. Nimeni nu a putut să ne spună a cui a fost ideea. După un timp s-a revenit la titlul iniţial, cu care ziarul a apărut la început, Lumea liberă.

– Dar să revenim la înfiinţare...

– Cum s-a înfiinţat. Dan Costescu, nu ştiu precis în ce condiţii, s-a raliat cu un alt bun român, publicist – publicist poate mai mult la nivelul de amator – dar care scria uneori cu o forţă care depăşea gradul de credibilitate pe care l-ar fi atins un publicist profesionist. Acesta era Andrei Bardescu. Tatăl său a fost un mare jurist, un om care a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist, care a fost întemniţat şi a murit în închisoare. Andrei avea de aceea pentru regimul comunist o ură...

- Sinceră...

- Nu numai sinceră, o ură din rădăcini, izvorând din suferinţă adâncă. Acesta era Andrei Bărdescu. Acum, cine era Dan Costescu? Dan Costescu fusese redactor la Radio, la emisiunile pentru copii, băiat blând, cuminte, liniştit, atât în comportare, cât şi în scris. Scrisul lui era – cum să spun – puţin patetic, desuet. Şi când a început să scrie la o publicaţie politică, de avangardă, cum a devenit Lumea liberă, scrisul lui era tot aşa: puţin desuet, sentimental, de un sentimentalism care nu-şi avea locul nici în America acelor zile, nici în acea avangardă a luptei anticomuniste în care se plasase Lumea liberă. Dar el mergea înainte şi era o notă – cum să spun – roză în paginile ziarului. Aşadar, Dan Costescu şi Andrei Bardescu, deşi de profesiuni diferite, vorbesc de cele din America, s-au angajat la redacţia lui Ligi, deci la Micro Magazin. Făceau reportaje, şi presupun că făceau şi lucruri mai grele, pe care mi le-a cerut Ligi şi mie când am vrut să intru în redacţie, adică distribuţia ziarului. „Eşti ziarist, dar ai maşină?” – m-a întrebat Ligi. „Nu am – i-am zis – că de-abia am venit în America, şi deşi se zice că aici se găsesc maşini pe toate drumurile, încă n-am găsit una fără stăpân. Dar ce să fac cu ea?” „Cum ce să faci – mi-a zis Ligi – mergi la tipografie, iei ziarele şi le distribui la chioşcuri.”

Aşa că n-am putut îndeplini această condiţie de angajare la Micro Magazin, de bază în ziaristica lui Marius Ligi. Dar să revin la momentul în care am intrat în această „societate ocultă” de înfiinţare a ziarului. Bardescu şi Costescu lucrau la Micro Magazin. Au venit la magazinul pe care îl înfiinţasem în Ridgewood şi mi-au cerut – pentru că ştiau că sunt ziarist – să scriu şi eu, să public în Micro Magazin. Am scris un foileton care a avut succes. „Cârtiţă Vodă” – aşa se numea. Era vorba de obsesia lui Ceauşescu de a-şi construi tuneluri. Tunel între CC şi Palat, tocmai vroia să construiască un tunel de fugă de la gara Sinaia la Castelul Peleş. După aceea am mai scris un alt foileton. Şi aşa ei au constatat că mai există un om pe care se pot baza. Dar ei vroiau, se grăbeau să facă un alt ziar, de data aceasta un ziar cu adevărat românesc. Punctul cel mai important pentru acest lucru erau fondurile. Fonduri pentru plata tipografiei, a expediţiilor, a taxelor de înregistrare, alte costuri. Apoi, în al doilea rând, găsirea unui sediu cu minimul de echipament redacţional. În al treilea rând, un lucru foarte important pentru cine vrea să înceapă editarea unui ziar, o listă de abonaţi şi de locuri de distribuire. Lista aceasta de locuri de distribuire o aveau la îndemână, pentru că ei, Bardescu şi Costescu, distribuiau Micro Magazin-ul lui Ligi. A doua listă, de colaboratori din ţară, de abonaţi, o avea numai Marius Ligi, care o ţinea secretă. Şi bine făcea! Dar s-a întâmplat că Marius Ligi s-a îmbolnăvit, a răcit, nu mai putea să iasă din casă ca să meargă la tipografie. Acolo el, de unul singur, lipea la o masă etichete pe ziarele de abonament, pe care le lăsa apoi pachet la tipografie pentru ca tipografia să le expedieze la abonaţii din teritoriu. Atunci, numai atunci, pentru că era bolnav, şi pentru că avea încredere în Dan Costescu, i-a dat această listă pe mână. Costescu l-a sunat pe Bardescu, care  era şi el taximetrist, şi s-au dus împreună la tipografie, unde au lipit etichetele pe ziare, dar au  făcut şi o copie după lista de abonaţi. Au făcut copia şi, din clipa aceea, ziarul Lumea liberă putea să se nască.

Cu aceste date în mână, dar cu o lipsă teribilă de bani, ei au venit la mine.

Eu aveam la vremea aceea un restaurant, modest, dar pentru că se mânca bine la mine – mâncarea era foarte bună, o făcea buna mea soră, Merry – lumea venea, era plin restaurantul meu de români. Şi cei doi mi-au propus să scoatem ziarul:   „Ce-o să faci, o să vinzi toată viaţa ciorbe şi tocăniţe? Întoarce-te la meseria ta de bază, de ziarist.” „Şi ce trebuie să fac pentru asta? Să iau pixul, bloc-notes-ul?” „Nu, mi-au zis, eşti singurul care ai bani!”

Într-adevăr, aveam ceva economii strânse la bancă. „Şi cât vă trebuie?” „Ca să dechidem ziarul ne trebuie cel puţin 5000.” „Păi numai eu deschid acest ziar?” „Deocamdată da, numai tu, dar voi veni şi eu – a zis Costescu – cu o sumă asemănătoare, Bardescu la fel, cu o sumă asemănătoare. Noi trei vom face ziarul cu banii aceştia.”

- Cornel Dumitrescu? El nu era în joc?

- Nu era, nu era încă în joc. A intrat în combinaţie dar aşa, sub formă de voluntariat. El a fost cel care a accesat această nouă „redută”, nu a fost el cerut de alţii.

- Am înţeles. Pe primul număr apăreaţi toţi patru ca fondatori?

- Nu mai ştiu. Primul număr a apărut cu direcţia lui Andrei Bardescu, pentru că el a avut un rol foarte important în înfiinţarea Lumii libere: a adus de acasă un birou! Frumuşel, aşa, impozant, dar cam vechi. Şi a spus: „Acest birou costă 500 dolari, şi asta e contribuţia mea, deocamdată, la înfiinţarea ziarului.”

Un român de treabă ne-a cedat apartamentul lui din Rego Park, pe 63 Drive, unde am stabilit redacţia. Ne-a cedat apartamentul în sensul că să nu plătim chiria o lună-două. Dar după aceea a trebuit să o plătim noi. Gheorghe Sencovici, un om nemaipomenit de bun,  ne-a dăruit ceva, nu mai ştiu exact, o sculă, un fax, ceva. Altcineva ne-a dat un aparat, pe care îl folosise şi el cândva, care făcea litere mari.

Asta ne introduce oarecum în modul în care se făcea atunci ziarul. Ne-am constituit aceşti trei, la care s-a alăturat şi Cornel Dumitrescu, cu volubilitatea lui, cu forţa şi agresivitatea lui, care a declarat că prima pagina va apărea numai cu aceste cuvinte, pe întreaga pagină: JOS CEAUŞESCU! JOS COMUNIŞ-TII! „Şi altceva?” „Nimic, atât” – a zis el. A trebuit să-l deconectez, să-i amintesc că noi vrem să facem un ziar, nu un afiş de stradă. Sigur că vom spune poate de o sută de ori acestea în cuprinsul ziarului, dar în comentarii politice, în care să demonstrăm tarele comunismului pe care vrem să-l dăm jos.

În fine, cum spuneam, Cornel a intrat şi el voluntar, fără să facă vreo donaţie, deşi aveam nevoie. Şi am început să scriem. Să luăm pe rând, pe fiecare.

Domnul director Bardescu  s-a instalat la „biroul lui” şi a zis că el e director, lucru care l-a şocat pe Dan Costescu, care a zis: „Bine, dar eu am alergat pentru înfiinţarea ziarului”. După certuri din astea în stadiul de „naştere”, s-a ajuns la un compromis, în sensul că ei, Bardescu şi Costescu, să fie amândoi directorii ziarului. Despre ceilalţi nu s-a mai spus nimic.

Să recapitulăm: ziarul s-a deschis cu suma de 5000 dolari pe care i-am pus eu. I-am dat lui Dan Costescu, care a mers cu mine la banca unde aveam banii, fără ca să cer vreo chitanţă.

- Nimeni altcineva nu a pus bani la început? Nici Cornel?

- Nici Cornel. Cornel a pus bani după 5-6 ani. Am dat banii fără nici o semnătură, gândind că va fi o proprietate comună. Nu a fost aşa. Dan Costescu a trecut suma direct pe numele lui, nici măcar pe numele ziarului. Cu banii ăştia s-a plătit tipografia. Putea să se plătească tipografia pe un an. Atunci costa ziarul (tipărirea) 300 dolari.

-  Ce tiraj aveaţi atunci?

- Tirajul? Ah, modest. 300 pentru New York şi ceva mai mult pentru teritoriu. Deci, până într-o mie. Costul la tipar era scăzut, erau nişte chinezi modeşti, pe Queens Boulevard unde se tipărea atunci ziarul.

Ne-am adunat şi am început să facem planuri. Cine va scrie asta, cine va scrie aia. Bardescu a început să scrie ceva foarte frumos, avea nişte comentarii virulente, de forţă; cum spuneam, ura lui împotriva comunismului era hrănită de suferinţele familiei sale. Articolele lui excelau prin calitatea scrisului, erau aproape de literatură, dar aveau şi această forţă şi virulenţă. Iar la oamenii care citeau ziarul atunci…

- Şi la vremurile de atunci…

- La vremurile acelea, încărcate de suferinţa celor care citeau, de suferinţa celor care rămăseseră în ţară, asemenea articole au căzut foarte bine.

Costescu şi-a luat în sarcină editarea ziarului. Ce însemna editarea ziarului în viziunea lui Costescu şi în condiţiile pionieratului de atunci? Buna doamnă Mioara, sora lui Dan Costescu, dactilografia de dimineaţa până seara, acolo, în redacţie, ceea ce scria Dan, şi, bineînţeles, Cornel Dumitrescu. Maşina era empirică, astfel că la urmă, după ce se bătea tot articolul, cel mai lung rând dicta lăţimea coloanei din ziar. Se tăia cu foarfeca şi se lipea pe pagina după care se scotea ziarul la tipografie. Titlurile erau scrise la maşina aceea cu litere mari. Multe din titlurile mai mărunte erau scrise de mână. De mâna, nu întotdeauna expertă, a lui Dan Costescu. Pozele se lipeau şi ele. Dar ele erau copiate separat, trecute pe un zinc, şi plătite separat la tipografie. De aceea nu trebuia să avem prea multe poze, că ne-ar fi costat prea mult tipăritul.

Cum scria fiecare? De fapt când zic scriau e doar o formă de exprimare. Dictau. Cornel venea cu forţa lui, umplând cu volumul lui mare jumătate de redacţie, cu hârtii, notiţe, tăieturi din ziare, şi acolo, chinuind-o pe doamna Mioara, îşi dicta comentariile lui. Care comentarii erau fragmentate, adunate de ici, de colo, foarte puţină originalitate. Dar erau articole de ziaristică de zi cu zi. Şi la el tot ceea ce scria suferea de lipsă de fantezie…

- În sensul că articolele semănau unul cu altul?

- Cam aşa ceva. Semănau cu el, cu lipsa lui… dar aveau aplombul şi virulenţa pe care el a avut-o întotdeauna.

Cum scriam eu? că doar am zis că voi vorbi despre felul cum scriau cei patru. Scriam întotdeauna cu anumită reţinere. Şi-acum, dacă stau să mă gândesc, mereu am fost un reţinut, mereu cu teama să nu par gălăgios în ce scriu, sau să par lipsit de modestie, să par că impun celui care citeşte ideea că încerc să par cult. Din acest motiv îmi tăiam întotdeauna singur avântul meu de incursiuni în literatură, în filozofie, de teama de a nu părea pretenţios pentru cititorii de atunci: taximetrişti, oameni care lucrau prin building-uri la întreţinere, oameni care nu-şi găsiseră un rost şi umblau de colo-colo, sau oameni din teritoriu, care începuseră ceva: muncă grea prin depozite, măcelării. Oameni care vroiau să găsească duminica, acasă, un ziar care să le aducă ceva din ţară. Pe lângă veşti şi atmosfera de acolo, din casele, oraşele pe care ei le-au părăsit. Ştim în ce condiţii.

Aşa scriam fiecare.

- Erau colaboratori şi din ţară? Puteaţi, pe atunci, să primiţi şi materiale din ţară?

- Da, sigur.

- Vreau să spun, înainte de 1989…

- Am încercat să ne aducem fiecare contribuţia şi în acest sens. În cazul lui Cornel Dumitrescu contribuţia sa cea mai importantă a fost să-l aducă pe tatăl său, conu Alecu.

- Scria şi dumnealui?

- Nu, nu scria, dar ajuta la distribuţie. Mergea în maşină cu Cornel când acesta distribuia ziarul pe la chioşcuri. Conu Alecu, la apariţia ziarului, a luat cartea de telefoane a Queens-ului şi unde a găsit nume româneşti a trimis ziarul la acea adresă. Astfel am obţinut câteva sute de adrese. Primul număr a fost trimis gratuit în primul rând abonaţilor de la Micro Magazin, a căror listă a fost …

- să zicem „găsită”…

- primită, rătăcită şi regăsită neicusorule, ca Scrisoarea pierdută, cum vrem să zicem; apoi, la acele adrese depistate de Conu Alecu Dumitrescu. Metoda americănească: omul care citea Micro Magazin avea astfel ocazia să-l compare cu noul ziar, proaspăt apărut. Şi aici s-a câştigat foarte mult.

- Din abonaţii lui Ligi s-au mutat la Lumea liberă?

- Şi încă într-un număr covârşitor! Pentru că au văzut că la noi se scria mai bine. Nu mai spun că la Micro Magazin erau de multe ori texte prost tipărite, lipseau pagini, de multe ori comentariile lui Vlad Georgescu erau trunchiate.

- Aţi început să preluaţi şi materialele de la Europa liberă?

- Da. Prin Cornel Dumitrescu. Cornel Dumitrescu a mai făcut ceva. A reuşit să intre în legătură cu generalul Ion Mihai Pacepa. Nu ştiu cum a reuşit el să intre pe sub pielea generalului, care era şi bine ascuns, şi bine păzit, şi nu era în contact cu nimeni din comunitatea românească. Cornel însă a reuşit să-i câştige încrederea. Şi Pacepa a început să-i trimită materiale. Publicam interviuri luate lui Pacepa de Cornel Dumitrescu, prin telefon. Astfel a crescut foarte mult „greutatea” ziarului Lumea liberă.

Altceva. S-au obţinut colaboratori din ţară. Foarte preţioşi. Mă refer la Octavian Paler…

- Asta după 1989, da?

– Şi înainte, şi după. Stelian Tănase, Florin Toma, profesorul Tismăneanu. În redacţie a apărut şi Liviu Cangeopol, prin 1989. Ce făcea Liviu Cangeopol? El ţinea o pagină de comentariu, comentariu-pamflet, scrisă într-un gen gazetăresc foarte ambiguu, în care lua în tărbacă, bineînţeles, regimul de la Bucureşti. Unii, hai să zicem aşa partea de jos a publicului cititor, îl savurau. Asta pentru că pe atunci folosea– acum văd că nu mai foloseşte – expresii aproape vulgare, un limbaj cam miştocar. Limbaj de „peluză”.

Mie nu mi-a plăcut aşa ceva, dar nu asta a contat. El a continuat aşa, până când mulţi cititori i-au scris direct să adopte un ton mai civilizat. Se vede că a înţeles asta pentru că acum, în articolele pe care le semnează pentru mai multe ziare, tonul este mai civilizat. Cangeopol mai făcea un lucru: bătea la maşină, mai uşurându-i doamnei Mioara calvarul de a dactilografia treizeci şi ceva de pagini de ziar.

– Conţinutul ziarului cine îl stabilea în acea perioadă de început? Liviu Cangeopol se implica? Sau numai fondatorii? Cine?

– În toate acestea, tematica numărului de ziar, erau prilej de scandal. Mă chemau, pentru că eu nu stăteam la redacţie, mă chema Dan Costescu: „Vino te rog, să-l mai temperăm pe Cornel – şi pe Andrei (Bardescu)”; că se certau, certuri cumplite, care au dus până la urmă la divorţ. Adică Andrei Bardescu şi-a luat biroul şi a plecat.

– Când s-a întâmplat asta?

– După câţiva ani. Nu mai putea suporta. El era şi bolnav. Nu mai putea suporta discuţiile şi insultele pe care i le adresa Cornel. Cu Dan Costescu nu se certa. Dan Costescu era întotdeauna la mijloc.

– Când aţi ieşit din echipa Lumii libere?

– Hai să vorbim mai bine de cel mai frumos moment din viaţa ziarului: decembrie 1989.

– Cum aţi aflat de evenimentele de la Timişoara, Bucureşti?

– Ăsta merge, da? (despre reportofon). De la televizor, pesemne. Aş vrea să recunosc acum – dincolo de amintirile acestea puţin duioase – privitoare la modul de editare a ziarului, la discuţiile, la certurile „creatoare” pe marginea fiecărui număr de ziar, că a existat un moment extraordinar de frumos, un moment care a răsplătit toate suferinţele noastre, nu cele legate de editarea ziarului, cât de transplantul nostru într-o lume nouă, dezrădăcinarea noastră de ţara în care ne-am născut, unde am copilărit, am suferit, am iubit. Şi am sperat. E vorba de momentul acela crucial, Revoluţia din decembrie 1989, şi de impactul pe care l-a avut aici, la NewYork, în sânul comunităţii. S-a aflat nu ştiu cum, dar a fost ca o bombă, ca o fuzee care a străbătut întreg cartierul Ridgewood. Care era pe atunci un fel de Brooklyn românesc. „A căzut Ceauşescu. S-a schimbat regimul, e Revoluţie”. Nu ne venea să credem. Era atât de puternică, de inexpugnabilă această temniţă comunistă cu toate instrumentele ei de reprimare personală sau în masă iniţiate de securitatea din România, încât nu-ţi venea să crezi că acel edificiu temut, de unde, printre creneluri, pândeau ochi ameninţători, se putea prăbuşi. Şi totuşi asta s-a întâmplat. Şi atunci au început să alerge ştirile. Toate telefoanele au zbârnâit. Ne-am chemat unii pe alţii: „Ce facem? Hai să ne adunăm!”. Toate cârciumile din Ridgewood şi Queens s-au umplut de românaşi veniţi acolo să afle ce s-a întâmplat în România. „Am scăpat de Ceauşescu? Ne întoarcem acasă.” Urale, vă închipuiţi ce a fost? Sute de maşini au cutreierat în noaptea aceea prin tot New York-ul cu români strigând: „Români! Români!”. Fluturau steaguri făcute la repezeală, din bucăţi de pânză cusute între ele, chiar de mână. Cu gaură în mijloc.

– Aţi scos repede ziarul?

– Am scos o ediţie specială. Ca un afiş. L-am lipit pe stâlpi. Am sunat la casele unde ştiam că sunt români. La restaurante. Am lăsat această ediţie specială peste tot. Chiar la magazinele care nu erau româneşti, dar la care ştiam că vin românii. Astfel, dimineaţa, toată lumea românească din New York a ştiut că s-a întâmplat ceva în ţară. Exact, nu ştiam ce.

– Nici noi, cei din ţară nu ştiam bine ce  s-a întâmplat.

– Noi, cei patru care am înfiinţat Lumea liberă – patru cavaleri ai apocalipsei – ne-am adunat acolo în Rego Park, la redacţie, şi am început să scriem. Asta după ediţia aceea specială, scrisă cu litere mari, în care încăpuseră doar puţine informaţii. Am început toţi să scriem. Cred că a fost ocazia în care am scris cele mai frumoase articole. Care mi-au plăcut şi mie. Am stat acolo, la redacţie, trei zile şi trei nopţi. Am dormit pe jos, prin fotolii. Am scos mereu ediţii,    n-am mai respectat graficul de apariţie săptămânală.

– Cred că Lumea liberă se vindea ca pâinea caldă.

– Se vindea, nu mai ştiu dacă se vindea sau se lua gratis. Am lăsat business-ul meu, prăvălia, în seama surorii mele. Acolo, în cârciumioară, ca şi în alte restaurante româneşti, oamenii se adunau, petreceau, jucau hora, chiuiau. Toţi erau fericiţi nu că ei – că ei erau deja liberi – că aceia de-acasă erau de acum liberi. Bineînţeles că nimeni nu ştia ce avea să se întâmple după aceea. Am trăit atunci nişte momente unice în viaţa mea. Nu ştiam ce avea să fie, dar ştiam un lucru, în mod sigur: Ceuşescu nu mai era la putere. Iar când am aflat şi că a fost prins şi excutat rapid – aşa, pentru că morţii au obiceiul să tacă – am ştiut că nu trebuie să ne mai temem de o întoarcere la comunism. Nu mi-e ruşine de acele trei zile şi trei nopţi de entuziasm, deşi nu aveam elemente pe care să ne bazăm. Şi doar nu eram nişte copii. Eram nişte oameni în vârstă. Şi totuşi eram entuziaşti, plini de speranţe.

Ei, dar asta a fost atunci, acum e istorie. Ca şi în ţară au venit momente…

– Ale adevărului? Deşi adevărul nu-l ştiam, cum poate nu-l ştim nici astăzi…

– Nu atât ale adevărului…

– Atunci, poate ale realităţii. Pentru că una este ceea ce speraţi, şi alta avea să se întâmple.

– Poate aşa. A fost altceva decât am sperat. Şi, ca să revin, altceva a fost şi în redacţie. Nu ştiu de ce. Ziarul era un fel de port-drapel al luptei anticomuniste. Noi eram un fel de tribuni. Dacă am fi fost nişte oameni politici, noi, cu ziarul în mână trebuia să ne urcăm la nişte tribune şi să pornim mulţimea. Unde, la ce, nu ştiu. Oamenii ne-ar fi urmat. Ne credeau, după felul în care am scris cele 3-4 numere de după Revoluţie. Să argumentez. Ne-am strâns la Biserica „Sf. Dumitru” din Manhattan ca să redactăm un memoriu, ceva, care să exprime punctul de vedere al comunităţii româneşti despre evenimentul din decembrie 1989. Preotul a vrut să ne oprească, spunându-ne că în biserică nu se face politică. Dar noi l-am considerat un spaţiu românesc, şi ne-am strâns acolo. Vreo 7-8 ziarişti am fost delegaţi să întocmim mesajul. Când ne-am întors de la etaj, unde deliberasem, cu mesajul, în faţa bisericii a frânat un camion, din care au sărit trei zdrahoni de bărbaţi – ca Andri Popa cel viteaz – care ne-au zis: „Cine merge cu noi în România? Că România are nevoie de noi, să punem acolo guvernul care trebuie”. Erau dintr-un oraş cu multă etnie românească; nu mai ţin minte, poate Chicago, poate Detroit. „Păi cum să impunem noi un guvern acolo?” i-am întrebat. „Cu armele. Vedeţi camionul ăla? E plin cu arme”.

– Nu glumiţi, aşa a fost?

– Nu glumesc. Au dat deoparte prelata în camion. Sub ea erau arme. Şi nu puşcoace. Erau mitraliere, un întreg arsenal, nu ştiu pe unde le-au găsit.

– Erau legionari?

– Vai de mine! Nici gând de aşa ceva!

– Cred că gestul lor era o măsură a stării de şoc în care era lumea atunci, aici, în SUA, ca şi în România. Hai să luăm puterea la Bucureşti!

–  Cam aşa. Nici un aeroport nu ne-ar fi primit cu armele acelea. „Mergem cu vaporul. Închiriem un vapor” ziceau ei. Ca şi cum ai închiria un vapor să faci o croazieră pe lacul Herăstrău. În fine, i-am convins pe băieţii aceia să se întoarcă, să depună armele. Au fost foarte dezamăgiţi, bătuseră un drum lung, şi pe drum făcuseră tot timpul planuri strategice: cum să pună mâna pe putere şi cum să îndrepte poporul spre cei care merită să-i conducă.

Aceste amintiri îmi sunt dragi. Dar, după aceea, lucrurile s-au mai stricat. În sensul că sentimentul acela de unitate la nivelul comunităţii româneşti, la nivelul redacţiei, nu a persistat. Au revenit certurile. Cum am mai spus, scârbit de certuri, Andrei Bardescu a plecat şi a încercat să formeze alt ziar, împreună cu tehnoredacorul pe care îl aveam atunci. Ziarul „Epoca” era numai al lui Bardescu. Din păcate n-a ţinut mult, doar câteva luni. N-a mers. El locuia în New Jersey, avea şi el taximetru. Avea mai multe chiar. Dar el n-a fost ziarist. Un ziar se scrie de către ziarişti. Nu de către oameni politici, sau de către avocaţi. Nici Cornel Dumitrescu n-a fost un ziarist. A fost un avocat, un avocat de dimensiuni modeste, de oraş de provincie; avocat de divorţuri, nu un avocat de bară politică, nu un avocat care să salveze oamenii implicaţi politic. Dar Cornel a reuşit să se menţină la Lumea liberă printr-o calitate pe care şi-a descoperit-o: aceea de a şti ceea ce trebuie scris. Ceea ce scria nu era de mare calitate gazetărească, nu se distingea prin originalitate, fantezie – nici vorbă – dar răspundea unei cerinţe – hai să-i zicem politice. De moment. Scria din inspiraţia proprie mai puţin. Lua de la alte publicaţii. Era un bun arhivar în materie de presă: aduna tot ceea ce i se părea interesant, tăia cu foarfeca sau cu „mintea”, combina de colo-colo şi făcea ceva bun. N-am spus excelent, făcea un lucru bun.

– După plecarea lui Bardescu, cine conducea Lumea liberă?

– Prin plecarea lui Bardescu ziarul n-a pierdut prea mult. A pierdut doar acele editoriale pe care le scria Bardescu, mai rar, editoriale de mare forţă. Dar pierderea a fost suplinită de noii colaboratori, printre care Octavian Paler, sub conducerea căruia lucrasem la Televiziune, între altele la emisiunile „Reflector” şi „Transfocator”, emisiuni de forţă, de pe vremuri.

Vorbesc cu duioşie despre pionieratul acestui ziar. Care, în timp, s-a degradat moral. A plecat Bardescu. Şi, mai târziu, am plecat şi eu. Cred că asta s-a datorat unui fel de complot.

Nu mai eram atât de entuziast. Deşi scrisesem zeci şi zeci de articole. Îl atrăsesem şi pe fiul meu, Dinu Pietraru, doctor în ştiinţe politice, în filozofie; doctor aici, în SUA. A scris multe articole. El l-a adus şi pe prietenul lui, politologul Vladimir Tismăneanu. Iar Ella, soţia mea, a publicat poezii în ziar. Fără ca să fim, bineînţeles, plătiţi pentru treaba asta. De banii mei s-au folosit ani de zile. Acei 5000 dolari, singurii bani puşi de cineva la înfiinţarea ziarului. Mi-am dat seama că nimeni n-a mai pus un ban, în afară de mine. Deşi Dan Costescu spunea că a depus şi el, tot 5000 dolari. Dar n-am găsit pentru ce. Bardescu, când a plecat, a zis „Eu îmi iau contribuţia mea”. Dar n-a dispărut decât biroul! Ei manevrau cumva ocult banii.

De fapt, nu cred că se poate spune că am plecat de la ziar. Mi s-a închis o poartă. Totul a pornit de la un lucru de nimic. O ambiţie, tot a lui Cornel Dumitrescu, căruia nu-i iert nici asta; şi mai am şi altele. În sfârşit, despre morţi se vorbeşte numai de bine.

– Dar nu înseamnă să ignorăm adevărul...

– Da, cel mai bine e să vorbeşti spunând adevărul. Am spus că la ziar colabora şi soţia mea, Ella Pietraru, cu poezii. Poezii mai moderniste. După un timp, Costescu îmi spune: „Ştii ce? Poeziile Ellei mi-au plăcut, dar, uite, am primit nişte scrisori, telefoane care zic că poeziile acestea nu au nici o legătură cu ziarul, că sunt moderniste. Şii ce? Ar fi bine să nu le mai publicăm.” „Dar ai zis că-ţi plac, nu?” „Da, dar nu eu cumpăr ziarul, eu îl vând.”

În fine, am ştiut după aceea natura telefoanelor, care ţineau de trecutul meu, de prieteni şi de relaţii. Atunci  i-am zis: „Bine, nu mai publica poeziile”. Dar, între timp, soţiei mele i-a propus editoarea de la ZUM (Cristina Sprânceană): „Nu vrei să scrii la mine?” A scris la început un interviu, de suflet, cu marea artistă Gigi Marga. A apărut în ZUM. Foarte frumos a ieşit. În redacţia Lumii libere faptul a produs o revoluţie. Mi-au telefonat şi Dan, şi Cornel, deşi nu mai vorbisem cu ei demult; mă acuzau de trădare. De ce trădare?

–  Parcă mai firesc era să vă felicite... Asta vă spunea de fapt că interviul fusese bun, aşa cred...

– De ce a publicat la duşmani! Asta era acuzaţia lor. Eu le-am zis: „Pe de altă parte, eu nu mai sunt la voi, mi-aţi cerut să cedez partea mea financiară. Vreme de atâţia ani mi-aţi folosit banii. Toţi aţi trăit bine. Trăiţi din ziar. Iar mie, care am pus banii la început, nu mi-aţi plătit nimic, nici măcar interes (dobândă) la banii puşi.” Într-o zi au venit la mine Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu şi mi-au zis că vor să cumpere partea mea. Partea mea fondatoare. Mi-au zis: Cornel o cumpără, dar n-are în totalitate banii. Şi mi-a dat o parte, urmând să mai primesc şi restul de bani mai târziu. Lucru care nu s-a mai întâmplat. Să nu uităm că, ulterior, Cornel Dumitrescu a vândut partea lui cu 25000 dolari. Partea lui care includea şi partea mea. Şi a trăit foarte bine de pe urma ziarului. Muncind la el foarte lejer.

 – Dar ziarul subzista, se vindea? Acopereaţi cheltuielile? Era retribuit cineva?

– Da. Lumea liberă cucerise rapid sufragiile cititorilor. Şi asta şi în teritoriu. Poate au mai rămas câţiva fideli Micro Magazin-ului. Ca să dau un exemplu. Cornel şi-a lăsat deoparte taxiul lui şi a cumpărat o limuzină cu care ducea şi ziarele. A dus un trai foarte frumos, şi-a cumpărat şi un apartament, tot în Rego Park. Şi a finanţat nenumăratele logodnice pe care le aducea din ţară. Costescu, mai chibzuit, şi-a cumpărat o căsuţă frumoasă în Forest Hills, în care a mutat şi redacţia ziarului, retrăgând din veniturile acestuia o sumă pentru chiria redacţiei, care funcţiona în subsolul casei.

– După plecarea dvs. de la Lumea liberă, Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu se înţelegeau bine?

– Bineînţeles că nu se înţelegeau. Certuri nesfârşite. Însă Costescu ajunsese să se închidă într-o carapace, să nu-l mai asculte pe Cornel. Cornel nu mai venea la redacţie decât foarte rar. Ziarul îl scotea Costescu, ajutat foarte mult de Cangeopol, care îşi scria pagina lui şi, după aceea, contribuia la celelalte. Buna doamnă Mioara îl corecta pe Cornel, mai adăuga la ce scria Dan (Costescu), adoratul ei frate. Şi aşa apărea ziarul. Tot cu tăieturi şi lipituri: nu s-a modernizat nimic. Cornel făcea însă ceva bun, popularizând ziarul, poate din cauza asta numele lui era sinonim cu Lumea liberă. Cu ziarul în mână mergea peste tot, staţii de benzină, unde se mai strângeau, la o vorbă, taximetriştii, prin restaurante; el nu bea, avea talentul de a sta ore întregi   într-un restaurant fără să consume nimic. Era cunoscut peste tot. A, nea Cornel! Şi el scotea ziarul: „Uitaţi, aici e interviul meu cu Pacepa!” Era un lucru benefic pentru ziar. Până când, a intervenit un moment de şoc în istoria ziarului. Costescu, întorcându-se din ţară, a avut o criză – de inimă, de ceva complicat – şi a fost dus la spital. N-a mai putut să mai lucreze la ziar. Atunci Cornel Dumitrescu – care nu participa cu nimic la procesul de elaborare a ziarului, în afară de dictarea comentariului lui, sau de interviul lui nesfârşit cu Pacepa, altceva nu-l interesa – într-un ultim gest de demolare a ziarului, a vândut; a vândut partea lui.

– Asta în timp ce Dan Costescu era bolnav?

– Exact. A vândut partea lui de ziar – apreciind-o la 25000 dolari – lui Timi Ursu.

– Timotei Ursu zice că n-a fost niciodată proprietarul Lumii libere.

– Mă rog. Dar eu n-am văzut alt nume pe ziar. Dar parcă scria acolo Director Timi Ursu. Dar, în fine, asta e treaba lui. Ceea ce admite el că a fost, sau ceea ce vrea să se creadă că a fost, nu intenţionez să atac...

– După ce şi-a vândut partea, Cornel Dumitrescu mai scria la Lumea liberă?

– Nu cred că mai scria. Pentru că Timi Ursu avea cu totul alte concepţii despre ziar.

– Iar Dan Costescu şi-a revenit după boală? A revenit la ziar?

– Da, şi-a mai revenit. A continuat să scrie, în ideea că un mare actor moare pe scenă, un mare general moare pe câmpul de luptă, deşi cred că îşi bănuia sfârşitul ca fiind foarte aproape. Vroia să mai scrie, să mai lase ceva posterităţii. Scria pilulele lui, „Picătura de cerneală”, sau cam aşa ceva.

– Ziarul însă îl făcea de data asta Timi Ursu. Cam ce an era? 2001, 2002?

– Nu pot preciza, puţin înainte de a muri Dan Costescu. Dacă puteţi, e bine să verificaţi datele. Costescu, măcinat de boală, obosit de munca de la ziar, a vândut şi el partea lui, pe o sumă meschină, tot lui Timi Ursu. Nu s-a pus niciodată în discuţie partea mea, sau ce a rămas din partea mea. Dan Costescu şi Cornel Dumitrescu s-au considerat singurii proprietari. Dumnezeu să-i ierte!

– Ce s-a mai întâmplat apoi? Cum vi se părea ziarul după ce a fost preluat de Timi Ursu?

– Ziarul şi-a păstrat cititorii, mai ales în teritoriu. Un pic intrase în desuetudine. Ca atmosferă. V-am spus din ce pricină. Cornel Dumitrescu nu mai scria decât comentariul lui, pe care nu-l mai citea nimeni. Sau, publica pentru a 2-a, a 3-a oară un interviu cu Pacepa. Cangeopol îşi scria pagina lui, foarte acerbă, foarte puternică. Ziarul începuse să decadă şi pentru că apăruseră şi alte publicaţii mai importante, mai frumoase, mai atrăgătoare. De pildă, Universul lui Buhoiu, care şi-a mutat redacţia din Long Island în California. De acolo trimitea un ziar foarte frumos, închegat, bine gândit, tehnic vorbind, la conţinut. Se simţea contribuţia regretatei Gabriela, soţia lui Aristide Buhoiu. Dar ziarul acesta era un pic bombist, mergea pe linia senzaţionalului...

– Cum începuse şi presa românească post-revoluţionară din ţară. Evenimentul zilei făcând deschiderea, în 1992...

– În stadiul acesta nou de concurenţă pentru câştigarea cititorilor, Lumea liberă pierdea teren.

– Şi o parte dintre colaboratori. Încet-încet au dispărut din paginile ziarului Liviu Cangeopol, Mircea Mihăeş, aveau acolo nume tari...

– Da, şi Florin Toma, şi Stelian Tănase. Redacţia l-a pierdut, pierdere grea, pe Octavian Paler. Nu ştiu de ce. Era chiar înainte de apariţia lui Timi Ursu în redacţie. Timi Ursu a luat un ziar, cum să zic, deja pornit pe panta desfiinţării. El colaborase la Lumea liberă înainte de a prelua ziarul în proprietate. Scrisese mult. Şi şi-a închipuit că ziarul trăieşte numai prin ce scrie el. E adevărat, tot ce a scris el acolo a fost foarte bun, şi mai menţinea ziarul într-o aţă, ca să zic aşa, pe prima linie a presei româneşti de aici. Şi el spera că dacă va cumpăra, sau cine a cumpărat,  adică cine a avut banii a cumpărat ziarul, va face, cu ambiţia lui, un ziar bun. Nu ştiu dacă a reuşit. Pentru că, de câte ori ne întâlneam, îmi spunea că luptă să menţină echilibrul financiar al ziarului. Am văzut că a renunţat pe rând la foarte mulţi colaboratori, Carmen Dumitrescu, Octavian Paler - acesta am auzit că îi ceruse o sumă uriaşă pentru colaborare, mulţi alţii. Mulţi colaboratori costisitori. Aşa s-a ajuns la această a doua vânzare a ziarului. Către nişte persoane absolut străine de gazetărie, departe de comunitatea românească. Nimeni nu i-a cunoscut. Nici acum nu se ştie bine cine sunt. Se pare că nişte oameni întreprinzători, de succes. Care ştiu să facă, acolo, în Manhattan, un comerţ bun. Afaceri bune. La restaurant.

Au luat ziarul de la Timi Ursu, au abordat nişte scriitori să facă ziarul, M.N. Rusu şi Mihaela Albu. Îmi amintesc de Ultima oră a lui Mihai Sebastian, în care spune aşa: „Scriitorii omoară ziarele.”

– Aşadar dvs. vedeţi scriitorii altfel decât pe ziarişti. Ziarul are nevoie de ziarişti.

– E vorba de altă profesiune. Într-un restaurant nu va intra niciodată un scriitor de cărţi de bucate. Nu el va face serviciul la masă. Într-un război, nu strategii de birou câştigă marile bătălii. Ci soldaţii. Aşa şi ziariştii: ei scriu ziarul. Ei – eu ştiu – cu nivelul lor de cultură, diferenţiat de la om la om, cu obişnuinţele lor, cu ticurile lor redacţionale, cu experienţa lor, mai ales, experienţa a ceea ce şi cum trebuie să se scrie, ei fac ziarul. Nu intelectualii subţiri, nu criticii de artă – nu mă refer aici la nici unul dintre cei doi ultimi editori...

– Şi, prin contrast, eficienţa echipei Dan Costescu, Cornel Dumitrescu, sigur, în alte timpuri, fără mare experienţă de ziarişti, dar ştiind ce anume trebuie scris, ce se cere, poate fără un nivel literar, ca la Octavian Paler, a fost pe deplin dovedită.

– Revenind la ceea ce scris Dan Costescu. Avea un fel de parfum de altădată. El întotdeuna începea cu ceva de genul cântecului lui Dan Spătaru „în rândul patru, banca de la geam”: ceva din liceu, profesoara de franceză, ca să ajungă, bineînţeles, la tema articolului din numărul respectiv de ziar. Era uşor desuet, dar plăcut.

– Deci perioada ultimă a Lumii libere o vedeţi ca o continuare firească a evoluţiei descendente a ziarului, sau ca o cădere bruscă datorită acestei noi echipe?

– Este cu totul altceva. Lumea liberă sub conducerea lui Timotei Ursu, să mă ierte că suntem vechi prieteni, foşti colegi, n-a câştigat, n-a reuşit să readucă pe linia de plutire „Titanicul” acesta care s-a numit Lumea Liberă. A încercat. El aşa a crezut. Că va face o revoluţie pe puntea aceea, ca să înlăture ceea ce era vechi, desuet, ce era caduc, să arunce peste bord şi să facă curăţenie acolo. Cu forţa lui şi cu talentul lui. Că talentat este, are talent mai mult decât trebuie la un ziar. Ştie să scrie, să gândească, este şi un scriitor, şi un regizor. Eu îl admir, dar consider că e prea mult pentru un ziar. A pornit ca un revoluţionar, cu sabia în mână, dar singur şi-a îndepărtat pe rând toţi colaboratorii, şi a ajuns să se lupte cu monstrul acesta care se cheamă indiferenţă – indiferenţa cititorului. N-a reuşit să ridice cu nimic, nici tirajul ziarului, nici nivelul lui la pretenţiile cititorilor. A reuşit ceva: să crească nivelul scrisului de acolo, din ziar, dar asta n-a adus scontata afluenţă de cititori. Şi a fost nevoit – în urma presiunilor interne ale finanţatorilor – să vândă ziarul. Cui? La doi proprietari de restaurante.

– Cum era ziarul în perioada de după Timi Ursu? Vă amintiţi că am discutat anul trecut, la alegeri, despre ziar. Şi era perioada M.N. Rusu – Mihaela Albu.

– Atunci ziarul era într-o cădere absolută. Sigură. Omul ăsta de afaceri care a cumpărat ziarul a mirosit că a făcut o greşeală. Sau – după cum spun gurile rele – nu el l-a cumpărat, l-a cumpărat Bucureştiul, prin mâna lui, ca să-şi asigure un susţinător bun. Asta a şi vrut să facă. Mă refer direct la Năstase. Adrian Năstase. Care ar fi vrut să aibă un ziar al lui, aici, la New York, proprietatea unor oameni de vază – că aşa ni s-a spus – cu bani. Care angajând nişte scriitori, nu ziarişti, au crezut că pot avea un ziar de succes. Dar cum în lumea criticilor de artă nu pătrund, decât cu obrăznicie, ziariştii, tot aşa nici criticii de artă, sau scriitorii nu au de ce să pătrundă în gazetărie. Sunt prea subţiri pentru scaunele groase ale redacţiilor. În atmosfera aceea de redacţie cu miros de tutun, de cerneală, în strigătele tipo-grafilor care cer „Daţi repede alba”, în tensiunea ceasului care ticăie, când nu mai e mult până la miezul nopţii, când tipografia mai primeşte ceva, şi trebuie să trimiţi, dar n-a venit articolul ăla, sau co-mentariul celălalt, în atmosfera aceasta nu are ce căuta un intelectual de rasă, sub-ţire, care să emită teorii alambicate, teorii care nu vor fi citite niciodată de omul gră-bit, în tramvai, în metrou, care ia ziarul ca să afle ce s-a mai întâmplat prin România.

Cam asta ar fi.

– Vă mulţumesc foarte mult, domnule Pietraru.