In caietele de memorii ale Episcopului  Iuliu  Hossu,  salvate  in urma unor dispute cu caracter succesoral, dar  care  au revenit in patrimoniul Bisericii si au vazut lumina  tiparului, inaltul prelat scrie ca planul unificarii  fortate a Bisericii Romane Unite cu cea Ortodoxa din Romania a fost initiat la Moscova si aplicat in tara noastra dupa modelul folosit de Stalin in Ucraina. Inaltul prelat mentioneaza cateva  fete bisericesti care l-au sprijinit pe Petru Groza sa puna in aplicare acest plan cu  consecinte dramatice, in frunte cu  Patriarhul comunist Justinian Marina,  care au venit la ei in detentie incercand  sa-i convinga sa se lepede de credinta lor stramoseasca.

            Hotararea abuziva a unificarii confesionale a dat nastere unei miscari de rezistenta in randul  prelatilor greco-catolici si al credinciosilor care se opuneau unificarii fortate a celor doua Biserici, sau cereau reinfiintarea Bisericii Unite. In urma acestor actiuni, autoritatile comuniste au luat masuri de represalii inscenand procese in care s-au pronuntat pedepse cu ani grei de inchisoare, opozantii fiind acuzati de “uneltire  contra  ordinei  sociale” si “manifestari ostile democratiei”. In  orasele din Transilvania unde  au existat  forme active de rezistenta  pedepsele au fost deosebit de severe. La Oradea a avut  loc procesul unul lot de 13 persoane acuzate de propaganda pentru reinfiintarea Cultului Greco-Catolic, in frunte cu rectorul Academiei Teologice Coriolan Tamaianu si Teodor Daraban care au fost condamnati la cate 25  ani de munca silnica.  Ceilalti  membri  ai  lotului primind  urmatoarele  pedepse: Virgil Maxim 20 de ani, Dumitru Muresan 20, Ioan Tautu 18, Eugen Foisor 18, Gheorghe Mangra 15, etc, tot lotul fiind condamnat si la cate 10 ani  degradare civica.  In procesul lotului  Pop din orasul Dej, Tribunalul Militar din capitala Transilvaniei  a  pronuntat urmatoarele sentinte : Preotii Traian Pop si Augustin Prundus la cate 9 ani  munca  silnica,  preotul  Ioan  Bal  8 ani, Damian Pop 7 ani, Ioan Sabau, Vasile Laurentiu si Ioan Micu la cate 5 ani, calugarita Maria Fekete 4 ani, etc.  In  acest moment Episcopul Iuliu Hossu a intuit  drama care se apropia  si  s-a adresat lui Petru Groza  intr-o audienta cu urmatoarele cuvinte “Ceea ce faceti faceti-o crestineste si romaneste!”.

            Parintele Vasile Aftenie este unul dintre episcopii care nu au acceptat copromisul propus de reprezentantii regimului comunist care i-au oferit titlul de Mitropolit al Bisericii Ortodoxe, cu conditia de a se  se lepada de credinta stramoseasca in care fusese  botezat si crescut. Neacceptand sa semneze acest pact care era in realitate un siretlic al lui Petru Groza,  a fost dat pe mana calailor tortionari ai  securitatii,  fiind  supus  unor torturi ce depasesc limitele  imaginatiei.  Dupa cum se mentioneaza in Buletinul Arhieparhiei de Alba-Iulia si Fagaras, in ziua  inmormantarii  lui cand   a fost adus cu duba in cel mai strict secret de la Jilava,  groparul Cimitirului Bellu-Catolic si cateva femei care se aflau acolo au ridicat capacul sicriului pentru a-i  aseza mainile pe piept conform traditiei crestinesti.  Acestia au descoperit urmele unor cumplite torturi pe fata si pe corpul lui. Barba ii fusese smulsa, iar bratele  erau desprinse din umar. Tinand cont  de faptul ca Episcopul Aftenie avea o constitutie atletica, ne putem inchipui la cate suplicii  a fost supus de catre calaii securitatii, care l-au schilodit  si mutilat cu un sadism ce aminteste de tribunalele inchizitoriale ale Evului Mediu. Un singur lucru nu i-au putut smulge, dragostea fata de Christos si de Biserica pe care a slujit-o cu credinta si zambetul senin cu care a trecut la cele vesnice.  

           Vasile Aftenie s-a nascut intr-un sat de langa Blaj la 14 Iunie 1899, urmand cursurile Facultatii de Teologie  din Bucuresti dupa terminarea liceului. Era inalt, blond, avea o constitutie atletica, o privire calda si un zambet care inspira incredere. Primind o bursa pentru Colegiul “Sf.Atanasie” a plecat la Roma de unde s-a intors dupa sase ani de studii cu titlul de doctor in Filosofie si Teologie.  Dupa numai o luna este numit profesor la Academia de Teologie din Blaj, apoi Protoop de Bucuresti si ulterior rector al Academiei Teologice din Blaj, de unde revine in Capitala in urma numirii sale in functia de Episcop Vicar.

            In luna Aprilie 1940 Sfantul Scaun i-a acordat titlul de Episcop titular de Ulpiana, indeplinind si functia de auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu, care l-a numit Vicar General al Vicariatului Bucurestilor. Acest Vicariat  numara in acea perioada aproape o suta de mii de credinciosi, urmasi ai ardelenilor care se refugiasera in Tara in cea de a doua jumatate a Sec al XVIII-lea pentru a nu fi inrolati in armata  austro-ungara, numarul  lor  si  al parohiilor greco-catolice dublandu-se dupa Marea Unire dela 1918 si dupa anexarea Ardealului de Nord in urma dictatului de la Viena, cand foarte multi romani au trecut muntii refugiindu-se in “Regat”.

             Dupa instalarea la carma tarii a regimului comunist, demonstrand un act de mare curaj in plina teroare stalinista,  Parintele Aftenie a intrat in inchisoarea Vacaresti pentru  a-i incuraja pe detinutii politici de acolo. Printre  ei  se aflau generalul Aurel Aldea, gen.Eftimiu, col. Evolceanu, cpt.Mircea Criveanu, prof. Ion Vulcanescu si multi alti reprezentanti ai elitei intelectuale care erau aruncati in infernul dela Vacaresti unde avea sa moara si el in curand. Dupa oficiera unei Sfinte Liturghii, el i-a imbarbatat pe cei arestati cu urmatoarele cuvintele: “Biserica este alaturi de voi. Biserica se roaga pentru voi”.

              Episcopul  Aftenie s-a implicat in multe din problemele sociale cu care se confrunta populatia in acea perioada tulbure. La locuinta lui din Bucuresti din care a fost alungat de comunisti, gazduia in permanenta 5-6 studenti saraci si primea credinciosi de diferite confesiuni pe care ii indruma si le dadea sfaturi. A fost prezent in randul manifestantilor din fata Palatului Regal la 8 Noiembrie 1945,  precum  si la adunarea de la Ateneul Roman cand bucurestenii s-au adunat sa-l asculte pe Iuliu Maniu. Intr-o intalnire cu Liciniu Faina, in luna octombrie din anul 1948, i-a marturisit acestui prieten din copilarie: ”Vin vremuri grele  pentru  Biserica noastra, frate Liciniu. In curand voi fi arestat dar nu imi voi intina sufletul cu pacatul tradarii, chiar daca imi vor oferi lumea toata”.

                Intr-adevar, asa cum intuise, Episcopul Aftenie a fost arestat  la data de 28 Octombrie 1948 impreuna cu episcopii dr. Valeriu Traian Frentiu, dr. Iuliu Hossu, dr. Ioan Balan, dr. Alexandru Rusu si dr. Ioan Suciu, si internat  la Manastirea Caldarusani de langa Bucuresti, care fusese transformata intr-un lagar de detentie inconjurat cu retele de sarma ghimpata si paza militara. Acolo au mai fost adusi inca  28 de membri ai Clerului Superior  Greco-Catolic  care  refuzasera  convertirea  ceruta de autoritatile comuniste. Dupa cateva incercari nereusite de a-l determina sa-si renege confesiunea,  Episcopul Aftenie  a fost transferat in arestul ministerului de Interne in luna mai 1949, fiind  supus unor torturi bestiale. A trecut  la  cele vesnice la data de 10 mai 1950 in varsta de 51 de ani, dupa numai un an petrecut in inchisoarea Vacaresti. A fost inmormantat la Cimitirul Bellu Catolic, mormantul lui devenind un loc unde o multime de oameni vin in pelerinaj  pentru a se ruga si a-si marturisi necazurile, fiind incredintati ca Episcopul martir le va indeplini dorintele.

            In vizita ecumenica pe care Suveranul Pontif Ioan-Paul al II-lea a facut-o in Romania in luna mai 1999 la invitatia fostului presedinte Emil Constantinescu, a BOR si a Conferintei Episcopilor Catolici din Romania, inaltul prelat s-a rugat in genunchi la mormantul celor 3 episcopi greco-catolici, Vasile Aftenie, Ion Balan si Cardinalul Iuliu Hossu, precum si la mormantul Eroilor Revolutiei, in prezenta a catorva mii de credinciosi care au venit sa-l vada.

           Mormantul Episcopului Aftenie este strajuit acum de un monument funerar  ridicat de o familie de credinciosi a caror fata  a fost vindecata de paralizie in urma vizitelor si rugaciunilor la mormantul lui.

           Episcopul martir Vasile Aftenie, a carui canonizare este asteptata de toti credinciosii din Romania, s-a dus cu zambetul pe buze sa-i intalneasca  pe ceilalti episcopi martiri ai Bisericii Unite ucisi in inchisorile comuniste:  Tit-Liviu Chinezu,  Ioan Suciu  si  Valeriu Traian Frentiu ucisi in inchisoarea dela  Sighet,  Alexandru Rusu la Gherla, Ioan Balan la Jilava si Iuliu Hossu mort in lagarul de la  Caldarusani unde avea domiciliu fortat, dupa ce indurase ani grei de temnita.

            In Imparatia Cerurilor, acolo unde pasiunile, patimile si interesele politice nu se regasesc,  unde  discriminarile confesionale nu exista intrucat Dumnezeu este unic si are in  paza Sa pe toti credinciosii, ei s-au intalnit si s-au infratit cu sutele de slujitori ai altarului Bisericii Ortodoxe ucisi in universul concentrationar in obsedantul deceniu care a patat cu sange  istoria Romaniei moderne.                                  

            P.S. Citind cutremuratoarea poveste a martiriului acestui inalt Prelat, care a platit cu viata convingerile lui religioase alaturi de alte cateva sute de fete bisericesti si de mii de elite si valori  ale neamului nostru, iti pui firesc o intrebare: Cum este posibil ca unii reprezentanti ai aparatului de represiune ai regimului comunist sa declare cu nonsalanta in media  ca toate torturile si supliciile la care au fost supusi  cei considerati indezirabili pentru regimul communist, au fost savarsite in interesul  si binele Romaniei?  

La data de 7 iunie crt a avut loc la Targul de Carte din Bucuresti lansarea cartii istoricului Daniel Focşa initulata "ESCADRILA ALBĂ". Prefatata de Prof. Dr. Neagu Djuvara, aceasta "istorie subiectiva", cum este subintitulata de autor, vine sa completeze alte lucrari scrise pe aceasta tema, printre care "Amazoanele Cerului" de V. Firoiu, "Escadrila Albă (TheWhite Squadron"), scrisa de Cristian Craciunoiu si Jean Louis Roba, “Zece femei impotriva mortii" de Cristian Ionescu si altele. Din pacate, la 19 iulie, de Ziua Aviatiei, deosebit de interesanta si frumoasa lucrare a istoricului Daniel Focsa nu a mai putut fi prezentata, asa cum se stabilise anterior, din motive obscure pe care autorul nu a reusit sa le identifice.  

In aceasta carte este creionat succint portretul a trei dintre aviatoarele renumitei Escadrile Sanitare si anume, Nadia Russo-Bossie, Stela Hutan-Palade si Mariana Dragescu, stalpul de bolta al lucrarii, care i-a marturisit in cadrul unei intalniri: "M-ai descoperit prea tarziu", Dar, asa cum imi declara autorul intr-un mesaj electronic "mieux vaut plus tard que jamais". 

Cartea "Escadrila Alba" incepe cu relatarile acestei legende vii a Aviatiei Romane care, la varsta senectutii, isi deapana amintirile in cateva intalniri cu autorul. In anul 1935 a efectuat un zbor in urma caruia a obtinut breveul de pilot; intre anii 1935-38, isi aminteste cu precizie de parca ar fi fost ieri, a avut prilejul sa cunoasca personal cativa piloti francezi care devenisera celebri in urma luptelor aeriene purtate in inclestarile Primului Razboi Modial, precum Antoine de Saint-Exupery, autorul povestirii "Micul Print" care ne-a incantat adolescenta, comandantul renumitei Escadrile "Cygognes" colonelul Brocard si pe Rene Fonk. Mariana Dragescu si-a reamitit si intalnirea cu Smaranda Braescu, apreciata pe toate meridianele in urma doborarii catorva recorduri mondiale la parasutism, legandu-se intre ele o prietenie statornica.  

Amintirile Marianei Dragescu, pe care istoricul Daniel Focsa le-a adunat cu grija si le-a imbinat cu rezultatul unor cercetari personale in "istoria lui subiectiva", continua. Escadrila Sanitara, cunoscuta mai ales sub numele de "Escadrila Alba" datorita culorii aparatelor de zbor, a luat fiinta in anul 1939, la propunerea printesei Mariana Stirbey. In anul 1939 aviatoarea a absolvit cursul de Zbor fara vizibilitate, iar in anul 1940 a absolvit cursurile Scolii de Instructori de Zbor de la Popesti-Leordeni. D-sa mentioneaza numele unor aviatori romani celebri pe care i-a cunoscut in acea perioada de timp.  

Daniel Focsa face apoi o incursiune in anii premergatori celei de a Doua Conflagratii Mondiale, mentionand evenimentele majore care au trasat un nou destin Tarii noastre. Abdicarea fostului rege Carol al II-lea, preluarea puterii de catre generalul Antonescu si intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Pactului Tripartit, pentru reintregirea Tarii cu teritoriile pierdute cu putin timp in urma, etc. Escadrila Sanitara isi incepe misiunea pentru care a fost infiintata, preluarea ranitilor si transportarea lor la spitalele din spatele frontului. Mariana Dragescu si Nadia Russo au prilejul de a descoperi fata cumplita a razboiului, gasind pe campul de lupta ostasi raniti sau mutilati infiorator si multi, foarte multi morti. De la Odesa Escadrila Alba a fost transferata pe frontul de la Stalingrad, unde efectivul a fost completat cu noi aviatoare, precum Victoria Pokol, Maria Nicolae si Smaranda Braescu. Pentru o scurta perioada de timp din "Escadrila Alba" a facut parte si Virginia Dutescu, despre care Mariana Dragescu isi aminteste ca era un foarte bun pilot, dotata cu calitati de acrobatie aeriana si o buna camarada. A fost perioada cea mai grea de pe frontul de Est intrucat panza subtire a corturilor in care dormeau nu le putea apara de arsita zilei si de frigul cumplit al noptilor din stepa rseasca. In plus exista si pericolul real al atacurilor partizanilor sovietici.  

In anul 1942, la Palatul brancovenesc de la Mogosoia are loc "ultima nunta aristocratica din Romania", dupa cum a marturisit unul din invitatii de marca ai evenimentului, ambasadorul Finlandei la Bucuresti, printesa Marina Stirbey casatorindu-se cu printul Constantin Basarab Brancoveanu. A fost un adevarat moment de respiro pentru aviatoarele componente ale Escadrile Sanitare, care s-au intors apoi pe frontul din Crimeea, la Simferopol, unde conditiile de viata s-au schimbat radical in bine pentru ele. Dupa retragerea Nadiei Russo, Escadrila este completata cu noi aviatoare, Victoria Pokol, Maria Nicolae si Stela Hutan.  

In aceasta perioada de timp celebritatea Escadrilei Sanitare si a componentelor ei atinsese apogeul. Presa de specialitate din cateva tari europene le dedica articole pline de elogii, insotite de iustratii ale aviatoarelor si aparatelor de zbor. Dupa cum se stie, evenimentele au luat apoi o turnura nefavorabila tarii noastre. Frontul din Est prabusindu-se, a urmat Armistitiul de la 23 August, arestarea maresalului Antonescu, trecerea Romaniei de parte Aliatilor si intrarea truprlor sovietice in tara noasta. Frontul mutandu-se in Vest, Mariana Dragescu participa la luptele de elberare a Ardealului de Nord, insoteste apoi trupele romane la atacurile de eliberare a Ungariei din mainile hortistilor, zburand cu Escadrila sa pana in Cehoslovaca si Austria.  

Daniel Focsa incheie capitolul dedicat acestei legendare aviatoare cu intoarcerea ei de pe front, demobilizarile din armata si trecerea in rezerva a pilotilor care participasera la luptele de pe frontul rasaritean. El reaminteste debutul "obsedantului deceniu" in care aparatul represiv al securitatii trece la eliminarea tuturor elitelor si valorilor neamului nostru. Se declanseaza primul val de arestari care schimba radical fata tarii. Printul Costi Brancoveanu, sotul Marinei Strbey este arestat, Smaranda Braescu este condamnata la doi ani de inchisoare pentru semnarea impreuna cu un numar insemnat de personalitati a unui memoriu catre Puterile Invingatoare in care li se aducea la cunostinta falsificarea alegerilor din anul 1946 de catre comunisti, Nadia Russo este arestata si condamnata la 7 ani de inchisoare, alaturi de Virginia Dutescu, Maria Nicolae si multi alti aviatori deveniti celebri in urma victoriilor obtinute cu aparatele lor de zbor asupra inamicului. Singura care a scapat "usor", doar cu excluderea in anul 1955 din cadrele Aviatiei, a fost Mariana Dragescu, care a lucrat ca dactilografa la o policlinica pana la varsta pensionarii.  

Nadia Russo-Bossie este a doua aviatoare mentionata de Daniel Focsa in excelenta sa carte intitulata "Escadrila Alba". Cercetand cu pasiune colectia revistelor de specialitate din perioada interbelica, articolele care au aparut dupa evenimentele din decembrie 1989, imbinate cu amintirile Marianei Dragescu si o corespondenta cu Paul Goma, el a intocmit o scurta biografie a acestei renumite aviatoare.  

Nadia s-a nascut langa Moscova in anul 1901intr-o familie in care mama avea ascendente aristocratice iar tatal era ofiter de cariera, revolutia bolsevica prinzandu-l cu gradul de general. In anul 1918, cand s-a declansat vanatoarea vechii aristocratii tariste, Nadia care ramasese orfana de ambii parinti a reusit impreuna cu sora să sa fuga in Basarabia. Aici se casatoreste cu mosierul Alexandru Russo de care se desparte dupa cativa ani si pleaca la Bucuresti unde obtine brevetul de pilot urmand cursurile unei Scoli de Pilotaj. In anul 1938, in cadrul Raliului Micii Antante participa fara copilot si i se confera Ordinul "Virtutea Aeronautica" clasa Crucea de Aur. In anul 1940 participa activ la razboiul din Est in cadrul "Escadrilei Albe", impreuna cu Mariana Dragescu, Virginia Thomas si Virginia Dutescu. Dupa luptele pentru cucerirea Odesei Nadia participa la campania Stalingradului. Pentru activitatea ei la luptele din Rasarit, Nadia a primit Ordinul "Vulturul German" clasa a III-a si Crucea "Regina Maria" clasa a III-a. Din motive de sanatate insa , dupa aceasta campanie Nadia Russo se retrage.. In anul 1951, in plin proces de decimare a elitelor si valorilor, regimul comunist a condamnat-o la 7 ani de inchisoare deoarece in apartamentul ei din Bucuresti avusese loc o intalnire intre un colonel englez din Comisia Aliata de Control si doua importante personalitati romane. In anul 1957, dupa 6 ani petrecuti in inchisorile de la Miercurea Ciuc si Mislea, Nadia este eliberata dar deportata cu domiciliu fortat in Baragan unde a mai stat alti 5 ani, pana in 1962. Aici s-a casatorit cu Guy Bossie care a decedat in urma unui cancer pulmonar in anul 1986. Profund afectata de moartea lui, Nadia Russo-Bossie se stinge din viata la data de 19 ianuarie 1988.  

Stela Hutan-Palade este a treia si ultima aviatoare mentionata de istoricul Daniel Focsa in cartea sa intitulata "Escadrila Alba", carte pe care o prezentam astazi in paginile Revistei Conexiuni. Pe Stela Hutan-Palade autorul a avut sansa sa o cunoasca personal la domiciliul distinsei aviatoare care i-a acordat cu generozitate un interviu pe care l-a publicat in luna martie 2008 in Revista "Terra Magazin". Imbinand informatiile culese din presa privind activitatea celebrei "Escadrile Albe" cu datele obtinute la acel interviu, Daniel Focsa i-a intocmit un succint portret, din care extragem cateva date biografice.  

Stela Hutan s-a nascut la Gura Humorului in anul 1921. Cand Basarabia si o parte din Bucovina au fost cedate rusilor in urma pactului Molotov-Ribentrop, ea a reusit sa se refugieze la Bucuresti, impreuna cu mama, sora si cei doi frati. Dupa obtinerea brevetului de planorist, spre sfarsitul anului 1941 urmeaza cursurile de zbor cu motor la Politehnica din Bucuresti. Anul urmator o gasim inscrisa la cursurile de zbor de pe aerdromul Rosiorii de Vede, unde obtine brevetul de pilot civil gradul II, obtinand ulterior si pe cel de gradul I si reconfirmarea brevetului civil intr-unul militar la Soala de la Zilistea-Buzau. In luna iunie 1943 Stela Hutan s-a alaturat ca pilot voluntar celorlalte aviatoare in cadrul celebrei Escadrile Albe, numita acum Escadrila 108 Transport Usor, transportand de pe frontul de la Simferopol peste 200 de raniti grav. Dupa ce povesteste cateva intampari petrecute de ea in timpul misiunilor, le creioneaza in cateva cuvinte pe camaradele ei din Escadrila Sanitara. Astfel isi aminteste ca Maria Nicolae nu zbura prea grozav, in schimb Virginia Dutescu era o aviatoare excelenta. Celebra Smaranda Braescu avea o aversiune fata de sovietici, fiind profund religioasa, inainte de plecarea in misiune facea intotdeauna o rugaciune. Stela Hutan a adus de pe frontul din Crimeea un numar insemnat de fotografii deosebit de importante pentru intelegerea acelor momente istorice. Din pacate albumul cu aceste fotografii i-a fost furat, dar cateva din ele au fost recuperate printr-o intamplare deosebita si au fost puse la dispozitia lui Daniel Focsa care a ilustrat volumul sau cu aceste documente importante. Dupa schimbarea regimului politic din Romania, Doamna Stela Hutan-Palade a reusit sa scape fara a fi arestata si condamnata. D-sa nu a abandonat insa Aviatia, astfel, in anul 1948 a obtinut brevetul de instructor de zbor si a continuat activatea pana in anul 1953. Dupa aceasta data, pana la pensionare, ea a lucrat in cadrul Ministerului Telecomunicatiilor, dar a pastrat in tot acest timp legaturile cu fostii camarazi de zbor si a participat la toate intalnirile cu cei alaturi de care a facut fala Aviatiei Romane.

Concluzionand dupa lecturarea cartii lui Daniel Focsa, se poate spune ca cercetatorul istoric a reusit inca odata sa cucereasca cititorul, punandu-i la dispozitie o lucrare redactata in conditii grafice excelente, bine documentata, scrisa intr-un limbaj care face din cartea "Escadrila Alba" o reusita. O recomand cu caldura tuturor iubitorilor Aripilor Romanesti si tuturor celor dornici sa cunoasca o pagina din glorioasa Epopee a Aviatiei noastre in cel de al Doilea Razboi Mondial. Generatia tanara, care a fost frustrata de cunoasterea adevarului, trebuie sa stie cine au fost adevaatii eroi ai neamlui nostru si sa-i iubeasca deoarece si-au jertfit tineretea pe altarul Patriei.  

"Intruchipare a cutezantei, a priceperii, modestiei si patriotismului", cum este caracterizata in Revista "Orizont Aviatic", "exemplu de curaj si intelegere a menirii sale", cum o descrie V.Firoiu in cartea "Amazoanele Cerului", Smaranda Braescu a parcurs toate etapele drumului spre glorie de care s-a bucurat pana la instalarea prin frauda a guvernului Petru Groza la conducerea Romaniei. A fost admirata si apreciata atat in tara cat si peste hotare unde a doborat cateva recorduri mondiale la saritura cu parasuta, recoruri care i-au adus celebritatea, a participat la razboiul din rasarit ca aviatoare in cadrul renumitei "Escadrile Albe" alaturi de colegele ei Mariana Dragescu, Nadia Ruso, Virginia Dutescu, Eliza Vulcu si altele, a fost corespondent de presa in prima linie a frontului si a luat parte la luptele de eliberare a Transivaniei de sub ocupatia hortista in cadrul "Escadrilei 13 de Legatura", participand apoi si la luptele din Ungaria si Cehoslvacia, pana la Piestany. In cursul vietii a obtinut numeroase distinctii si medalii in urma stralucitelor ei performante. Aceasta pioniera a aviatiei sportive din Romania a fost apreciata pretutindeni in lume unde a dus faima tarii noastre, insusi Suveranul Pontif invitand-o la Vatican pentru a o cunoaste.  

Multe tari s-au mandrit cu prezenta ei, in Romania insa, dupa instalarea comunistilor la putere, in loc sa i se ridice statue pentru faptul ca a facut cunoscut numele tarii noastre pe toate meridianele, pentru marile succese obtinute, cat si pentru participarea directa la razboi, a fost haituita si condamnata la doi ani de inchisoare. Cu ajutorul unor rude si prieteni care au ascuns-o cu pretul vietii lor a reusit sa se sustraga insa executarii pedepsei. Pretextul condamnarii ei a fost " participarea la complotul impotriva guvernului Petru Groza", in realitate motivul fiind dragostea ei nemarginita fata de neamul romanesc, sentiment care a determinat-o sa se inroleze in miscarea de rezistenta armata anticomunista, activand in Divizia "Sumanele Negre" codusa de Gavril Olteanu. In anul 1946, alaturi de alte unsprezece personalitati de prim rang printre care generalul de Corp de Armata Aurel Aldea Seful Miscarii Nationale de Rezistenta si Prof. universitar Grigore Popa, Smaranda Braescu a semnat un Memoriu in care se aducea la cunostinta puterilor invingatoare in cel de al Doilea Razboi Mondial modul fraudulos in care comunistii au falsificat rezultatele alegerilor din luna Noiembrie 1946 acaparand puterea. Acest Memoriu a fost predat reprezentantului american din Comisia Aliata de Control care l-a pus insa la dispozitia colegului sau sovietic din Comisie, acesta predandu-l la randul sau securitatii romane. Rezultatul a fost punerea sub acuzare si urmarire a semnatarilor acelui Memoriu, Smaranda Braescu fiind nevoita sa se ascunda pe la rude si cunoscuti in acea perioada dramatica in care se declansase primul val de arestari, ca un preludiu al politicii de decimare a elitei si valorilor neamului romanesc. Toti cei care i-au dat adapost si au ascuns-o pentru a nu cadea in mainile securitatii au fost depistati si au platit gestul lor uman cu ani grei de temnita. Cele mai insemnate personalitati care au platit cu viata ajutorul pe care l-au dat "Reginei inaltimilor" au fost conducatorii Miscarii Nationale de Rezistenta, Generalii Aurel Aldea, fost Minstru de interne si secretar general al Ministerului Apararii si Constantin Eftimiu Seful Operational al armatei a IV-a in primul an de azboi, ministru subsecretar de Stat la Comunicatii, arestati in anul 1946, condamnati la inchisoare pe viata si ucisi in temnita dela Aiud dupa trei ani de detentie.  

Datorita conditiilor deosebit de grele in care a fost obligata sa traiasca, haituita, ascunzandu-se tot timpul, folosind un buletin de identitate fals cu numele Maria Popescu, deceptionata de cursul evenimentelor in care o lume pe care o iubise si pentru care luptase cu arma in mana se prabusea sub ochii ei, s-a imbolnavit de cancer. A fost operata de Prof. Dr. Falcoianu, apoi internata in secret la Clinica Universitara din Cluj unde, desi a primit cele mai competente ingrijiri fiind cunoscuta, a decedat la data de 2 Februarie 1948.  

"Regina Inaltimilor", cum a fost numita Smaranda Braescu in perioada ei de glorie, s-a nascut la data de 21 Mai 1897 in Comuna Buciumeni din Judetul Covurlui, intr-o familie cu traditie militara. Un frate al ei geaman a imbratisat cariera militara, ajungand pana la gradul de colonel, iar un altul fusese observator militar in timpul Primului Razboi Mondial. Dupa absolvirea cursului primar a urmat Scoala Profesionala din orasul Barlad, a fos, pentru o scurta perioada de timp, invatatoare in satul ei natal Hantesti. A urmat apoi cursurile Scolii Superioare de Belle-Arte din Bucuresti Sectia Arta Decorativa si Ceramica, iar in primavara anului 1928 inginerul german Heineke care a participat la un mare miting aviatic din Bucuresti a invitat-o in Germania unde a absolvit cursurile de parasutism in cadrul Scolii "Schroeder & Co" obtinand brevetul international.  

La Berlin si-a cumparat o parasuta cu care a executat primul salt la data de 5 iulie 1928, antrenandu-se apoi intens pentru a dobori recordul european stabilit in Germania. La data de 2 octombrie 1931 Aeroclubul Regal al Romaniei inregistreaza primul record national absolut si primul record mondial feminin de la 6000 m stabilit de Smaranda Braescu langa Slobozia, record omologat de Federatia Aeronautica Intenationala in urma careia a fost distinsa cu Ordinul "Virtutea Aeronautica" clasa "Crucea de Aur".  

In luna ianuarie anul urmator o aflam in Florida unde se antreneaza intr-o Baza Militara de Aviatie cu aprobarea Departamentului Apararii Statelor Unite, iar la data de 19 mai, decoland cu un avion de pe Platoul Sacramento de langa San Francisco se lanseaza dela inaltimea de 7233 de metri, devenind campioana mondiala absoluta la parasutism. Telegramele agentiilor de presa au difuzat in toata lumea exceptionala ei performanta.  

A urmat apoi cursurile Scolii Civile de Pilotaj "Curtiss-Wright" in orasul Cleveland, obtinand si brevetul de pilot de aviatie. Celebritatea ei era atat de mare in epoca incat la data de 20 August 1932 cand a sosit la Montreal venind de la New York pentru a participa la un mare miting aviatic, avionul ei era insotit in zbor de alte 30 de aparate. Intoarsa in Statele Unite a fost sarbatorita in cadrul comunitatii romanesti din New York, participand apoi la un banchet dat in cinstea ei.  

In anul 1933 in drum spre tara i se organizeaza in orasul Verona din Italia o mare receptie, fiind primita la Roma de Ministrul Aviatiei Maresalul Italo Balbo, dupa care este invitata si la Vatican de Suveranul Pontif Papa Pius al XII-lea care a dorit sa o cunoasca personal. In acest moment popularitatea ei atinge cele mai inalte culmi.  

Printre marile realizari in domeniul aviatic ale Smarandei Braescu au fost raidul Londra- Bucuresti cu traversarea Marii Manecii in conditii meteorologice deosebit de dificile, zborul la data de 27 aprilie 1936 peste muntii iugoslavi recunoscuti datorita tulburentelor si furtunilor de acolo si traversarea Marii Mediterane dela Roma la Tripoli in Libia, 6 ore de zbor (1100 de Km). Aceasta performanta a fost viu comentata si apreciata de presa din Franta, Germania, Italia, Iugoslavia si din tara noastra. Din pacate proiectul ei de traversare a Oceanului Atlantic a trebuit sa fie abandonat datorita mortii premature intr-un accident aviatic a Cpt. Romeo Popescu, drama care a afectat-o in mod deosebit deoarece ii legau sentimente de adanca prietenie, proiectul lor de logodna avand un deznodamant dramatic. S-au reintalnit poate in Campiile Elizee, acolo unde se duc cei bravi, logodna lor realizandu-se in alt plan si alta dimensiune..  

Unul din supravietuitorii celui de al Doilea Razboi Mondial care a cunoscut-o indeaproape pe aceasta legendara aviatoare a fost regretatul meu prieten Cdor Av. (r) Florian Buchiu care si-a amintit cu nostalgie zilele cand Smaranda revenea cu zambetul pe buze din misiunile cele mai periculoase la care participa, de multe ori avand in avion membri ai echipajului raniti sau morti, sau putinele clipe de acalmie dintre doua misiuni cand ii vizita pe tinerii ofiteri in adaposturile lor si isi impartaseau impresiile. Intr-o zi s-au intalnit intr-un avion de transport trimotor Ju 52 pilotat de aviatorul Sever Dumitriu dela LARES, care decolase dela Stalino cu destinatia Bucuresti, unde celebra aviatoare trebuia sa se prezinte la Comandamentul Aerului pentru a primi noi instructiuni. In timpul acelei calatorii Smaranda a povestit cu naturalete multe din intampalrile prin care trecuse pe front. A reintalnit-o apoi in cateva randuri pe aeroportul din Tacinskaia unde sa aflau cantonate Escadrila lui 113 si cateva formatiuni de avioane de bombardament greu Ju 88 care executau misiuni zi si noapte. Cu aceste bombardiere care aveau misiunea de a sprijini inaintarea Armatei a 4-a Romana, in special cu avionul pilotat de Slt. Iosif Socol, Smaranda a participat cateva luni la misiunile de bombardament din prima linie a frontului in calitate de reporter de razboi, cate doua misiuni pe zi deosebit de periculoase, deoarece avioanele de bombardament erau tinta atat a artileriei antiaeriene cat si a aviatiei de vanatoare inamice. Cucerit de farmecul si modestia acestei aviatoare adulata si sarbatorita pe toate meridianele, chipesul Slt. Buchiu a sperat sa o mai reintalneasca, pastrandu-i toata viata amintirea undeva intr-un ungher al sufletului. Drumurile lor nu s-au mai interferat insa, fiecare urmandu-si propriul destin in conjunctura vremurilor dramatice de atunci.  

Smaranda a luptat pe frontul din vest unde Buchiu a refuzat sa participe alaturi de armata sovietica; apoi, dupa semnarea acelui Memoriu din anul 1946, ea s-a inregimentat in Divizia "Sumanele Negre", organizatie care facea parte din marea rezistenta armata anticomunista. Dupa numai doi ani dela sentinta de condamnare firul vietii acestei legendare figuri a aviatiei romane care a facut cunoscut numele tarii noastre in cele mai indepartate colturi ale planetei a fost curmat de o boala nemiloasa.  

Fostul sublocotenent de aviatie, comandor aflat la varsta senectutii, mi-a povestit cu ochii umezi toate intalnirile cu Smaranda Braescu, a carei imagine i-a ramas fixata in memorie la fel de tanara ca in fotografia cu casca de pilot pe care a pastrat-o alaturi de cele mai dragi amintiri din perioada cumplitelor inclestari ale celui de al Doilea Razboi Mondial, caruia putini i-au supravietuit.  

Smaranda Braescu este un exemplu emblematic de erou national pe care comunistii l-au haituit grabindu-i sfarsitul. In sufletele noastre insa, a celor care iubim aviatia si pe cei care au pus mai presus de viata lor identitatea si integritatea fiintei nationale a Statului Roman pe care l-au aparat cu arma in mana, " Regina inaltimilor" va ramane mereu vie si surazatoare, numele ei figurand in Epopeea Aviatiei Romane precum si in Cartea de Aur a Rezistentei Armate Anticomuniste.

La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita "asfixiei mecanice", conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.  

Se pune intrebarea, cum de a murit atunci "inecat in propria voma " daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui "ciudata", "suspecta", "nefireasca", "inconjurata de mister", "neelucidata ", petrecuta in conditii "neclare", "stranii", "obscure", etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor "Delirul" si " Cel mai iubit dintre pamanteni", care aveau sa-i pecetluiasca destinul.  

Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel "accident", asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel "facies cadaveric" al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista "Lumea Magazin" din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata "Dosarul Marin Preda", considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin "inecare in propria voma" este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza "asfixia mecanica cu un corp moale", Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.  

Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 86 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului "Delirul", roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: "Leana lui Zapacitu din capul satului". "Zapacitu" era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui "Radu", adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor catorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.

 Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau "realizarilii epocii de aur" si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica "Morometii". Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale. In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Marele Singuratic" iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul "Delirul", in 1977 "Viata ca o Prada" in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat "Cel mai iubit dintre pamanteni", dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, "dupa o noapte de betie", asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.  

A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la "linia partidului", devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.  

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.  

Sa vedem insa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai "revolutiei culturale". 

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii dusmanase la adresa oranduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu "transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu "activitatea lui dusmanoasa", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului": 

"Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."  

La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.  

Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.  

Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un rosu deschis", culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu "Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat".  

Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea "emanata" in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

Cofetaria "Royal Oak" era aproape goala, deoarece ora era destul de inaintata si in plus vantul rece si aspru al toamnei canadiene gonise oamenii pe la casele lor. Iesisem de la Studioul de Radio al Universitatii unde realizasem impreuna cu cativa colegi emisiunea in limba Romana, iar tanarul care ma asteptase ma invita in cofetaria din apropiere si dupa ce comanda doua cafele incepu sa-mi povesteasca un impresionant "love story", in speranta ca subiectul ma va interesa si se va transforma intr-un editorial radiofonic sau intr-un articol la unul din ziarele la care colaboram. Au trecut cativa ani de atunci, am facut o pauza in activitatea publicistica datorita unei dificile interventii chirurgicale in care viata mea a fost in cumpana si printr-o asociere de imagini si idei mi-am amintit intr-una din aceste zile frumoasa poveste de dragoste care a unit doua inimi tinere, deosebit de sensibile.

– Pe Simona, a inceput el, nu am cunoscut-o intr-un cadru romantic precum in filmele din Hollywood in care se deruleaza marile povesti de dragoste cu "happy end".

– Dar unde ai cunoscut-o, il intrebai eu.

– Intr-un ascensor.

– Intr-un ascensor? facui eu mirat.

– Da, intr-un ascensor. Fusesem in vizita la un coleg de facultate impreuna cu care pregateam examenul de graduare. Cand am intrat in lift sa cobor, am vazut o fata tanara intr-unul din scaunele acelea rulante care functioneaza cu un motoras actionat de o baterie electrica. M-au frapat frumusetea ei deosebita si ochii mari, negri si luminosi. Eram numai noi doi in cabina liftului. Cand am ajuns la parter am tinut usa ascensorului deschisa pana ce caruciorul ei a iesit afara. Mi-a multumit in engleza, apoi m-a intrebat daca locuiesc in blocul acela deoarece nu ma mai vazuse pana atunci.

– Am fost intr-o vizita la un coleg de facultate, i-am raspuns eu deschizand larg usa de la intrare.

– Ai un accent care mi se pare familiar, imi spuse ea. Ce nationalitate ai?

– Sunt roman, i-am raspuns.

– Iar eu sunt italianca, de aceia mi s-a parut accentul tau cunoscut. Ne-am despartit apoi, eu fugind sa prind autobuzul care oprise in fata blocului , dupa ce ne-am privit cateva clipe care mi s-au parut lungi cat o vesnicie. Cateva zile dupa aceea m-au urmarit ochii ei in care plutea o umbra de tristete si gandurile mele s-au intors cateva zile cu obstinatie spre imaginea ei.

- Ai mai intalnit-o?

- Am mai trecut pe la colegul meu de cateva ori dar nu am mai inalnit-o. La intrebarea daca o cunoaste, el mi-a spus ca este o fata retrasa, care locuieste impreuna cu sora si cumnatul ei si nu prea au de aface cu vecinii din bloc.

- V-ati mai vazut totusi, nu?

- Cea de a doua intalnire a fost tot la fel de prozaica. Trecand intr-o zi prin Billing Bridge, dupa aproape doua luni de la prima intalnire, am intrat in "mall"-ul din apropiere sa caut o cofetarie pentru a bea o cafea. La o masa mai retrasa, in acelasi "chaise roulant" al ei, fata cu ochi luminosi si tristi parea ca viseaza in fata unei cesti cu capucino. M-am apropiat de ea si cand mi-a intalnit privirile s-a inseninat la fata.

- "Hai !", ma saluta ea in limbajul celor de aici, ai fost la colegul tau?

- Pregatirea noastra in comun a luat sfarsit deoarece am terminat amandoi cu bine examenele si acum avem in buzunar diplomele de "Baccalaureate in Science".

- "Congratulations", spuse ea si ce intentii aveti acum ca tineri ingineri?

- Eu am gasit doua joburi, unul la Toronto si altul la Montreal si in primavara va trebui sa aleg unul din doua.

 - Spre care oras te trage inima, ma intreba ea, parand ca ar dori sa mai adauge ceva dar se opri fara sa mai continue.

- Cred ca am sa merg la Montreal. Ma simt mai in largul meu acolo, deoarece ne asemanam din multe puncte de vedere cu locuitorii din Quebec. Apoi, noi romanii avem traditia culturii si educatiei franceze si desi la ora actuala engleza tinde sa cucereasca lumea intreaga, eu nu pot uita ca parintii mei au fost amandoi profesori de franceza in tara, limba pe care am auzit-o in casa inca din copilarie. Pana la Revolutie parintii mei au predat la o scoala din Maroc in urma contractului incheiat intre autoritatile din Romania si Regatul Marocan. Dupa Revolutie ei nu s-au mai intors in tara si m-au adus si pe mine aici.

- Ti-a spus fata din ce cauza era imobilizata in scaunul rulant?, l-am intrebat eu.

- Trebuie sa stiti, continua el, ca dupa intalnirea de la cofetarie m-am intalnit cu Simona de doua-trei ori pe saptamana. Intr-una din zile mi-a povestit cum a suferit un accident la ski, lovindu-se cu spatele de un copac la o incercare de a stopa, lovitura care i-a cauzat leziunea a doua discuri intervertebrale din regiuea lombara. I s-a aplicat un bandaj gipsat si un corset pe care a trebui t sa le poarte pana cand radiografia a aratat ca este vindecata.

- Inseamna ca este recuperabila si isi va reveni la normal?

- I s-a scos corsetul de doua saptamani si acum merge aproape normal, sprijinindu-se insa de bratul surorii ei sau de al meu. Vreau sa va spun ca duminica viitoare vom pleca la Montreal unde ne vom logodi in Catedrala "Notre Dame".

- Ma bucur atat pentru Simona, cat si pentru D-ta, care, inainte de a sti daca fata are sanse de vindecare ai simtit ca iti este pedestinata si nu ai tinut cont de infirmitatea ei. Acest lucru tradeaza generozitate si noblete sufleteasca. Va felicit pe amandoi si nu-mi ramane decat sa va urez multa fericire in noua viata pe care o veti incepe in curand, sperand ca vei pastra in agenda D-tale numarul meu de telefon pentrua ma invita la botezul primului copil.

- Nu pot uita interesantele Dvs editoriale de la Radio, pe care, impreuna cu muzica lui Razvan Dragomir le ascultam cu regularitate in apartamentul meu pe care il imparteam cu un student chinez.

- Nu-ti pare rau ca te desparti de orasul in care ai petrecut frumosii ani ai studentiei?

- Dragostea pentru Simona ma va ajuta sa trec peste aceste momente dificile ale despartirii, raspunse el strangandu-mi mana si urandu-mi la randul lui multa sanatate. In timp ce ma indreptam spre statia de autobuz din strada Rideau, ma gandeam cat de interesante sunt drumurile destinului. Exista in viata noastra unele intamplari care par a fi determinate de jocul hazardului, de actiunea unor factori imprevizibili, sau de anumite situatii conjuncturale, ca o rezultanta a concursurilor de imprejurari. In realitate insa ele sunt opera destinului implacabil care dirijeaza toate actiunile noastre, conducandu-le spre un final dinainte stabilit.

Aceasta frumoasa poveste de iubire, care a stat inchisa un timp in sertarul amintirilor mele, este o dovada de netagaduit a faptului ca intotdeauna pasii nostri ne duc spre locul unde va avea loc intalnirea cu cel care ne-a fost predestinat.  

De la fereastra compartimentului, Alexandru privea furat de ganduri sirul copacilor care se pierdeau in zare estompandu-se in negurile amurgului. Pe langa sentimentul de nostalgie care il cuprindea intotdeauna la sosirea anotimpului autumnal, acum il incerca si unul de insatisfactie datorita faptului ca actiunea pe care si-o asumase se incheiase fara succes. La rugamintea "primarului" se deplasase in comuna acestuia pentru a-i contacta familia in vederea obtinerii unor documente de identitate personale care ii erau necesare in Bucuresti, unde statea ascuns in apartamentul de la etaj al proprietarului casei in care locuia Alexandru. Securitatea tinea insa sub observatie locuinta lui din comuna "C" si oricine lua contact cu rudele acestuia sau ale altor sateni, era retinut pe loc si interogat la sediul local al securitatii, unde se foloseau metode amintind de tribunalele inchizitorilale ale Evului Mediu.

Dupa ce s-a orientat la fata locului asupra situatiei si-a umplut rucsacul cu mere de la una din livezile din regiune, conform indicatiilor primite si s-a indreptat spre gara. In cazul in care ar fi fost retinut ca suspect consemnul stabilit era ca se inapoia dintr-o excursie la Cheile Dambovicioarei. Nu putea risca viata fostului primar care fugise de frica securitatii ce aresta pe toti cei banuiti ca au avut contact direct sau prin alte persoane cu luptatorii rezistentei armate anticomuniste care actionau in munti.

Pe primar il cunoscuse cu cateva luni in urma, cand acesta batuse discret intr-o seara la usa lui intrebandu-l daca poate intra pentru cateva minute. Alexandru, care il mai vazuse de cateva ori urcand scarile la etajul de deasupra, l-a recunoscut si l-a poftit inauntru. Acest om, care iesea din casa foarte rar, ii lasase impresia ca se fereste de semenii lui, nedorind sa atraga atentia asupra sa. De atunci venea aproape in fiecare seara la el deoarece nu avea pe nimeni de incredere cu care sa poata schimba o vorba, proprietarul si sotia lui fiind plecati de dimineata pana seara la serviciu, iar fata lor urma cursurile unei facultati. Dupa ce au comentat evenimentele care se desfasurau schimband dramatic ordinea sociala si politica tarii, relatiile dintre ei au devenit deosebit de apropiate. Alexandru a aflat date importante despre comuna "C" asezata pe raul Dambovita la poalele Masivului Iezer-Papusa de langa Schitul Negru-Voda, veche dava geto-dacica incarcata de istorie, langa bisericuta sapata in stanca unde se gasesc ruinele Cetatii Voevodului. In apropierea ei se afla celebra comuna Nucsoara care a dat un numar insemnat de luptatori ai rezistentei anticomuniste, regiunea fiind de un pitoresc aparte.

"Dupa ce vor pleca comunistii, va iau la noi sa vedeti locuri deosebit de frumoase, unde va puteti odihni o vreme", i-a spus primarul intr-o zi lui Alexandru, fara sa banuiasca insa ca nu comunistii vor pleca, ci el va lua in curand calea eternitatii, disparand pentru totdeauna datorita vitregiei vremurilor si abjectiei umane. Sirul amintirilor se intrerupse in acel moment deoarece usa compartimentului se deschise brusc si o tanara fata intra inauntru, agata in cuier un termos de-asupra caruia isi puse pardesiul si se aseza pe bancheta de vis-a-vis afisand o mina indiferenta;dar roseata din obrajii ei trada o stare de agitatie interioara. Scoase din buzunarul pardesiului o carte si-si cufunda privirile in paginile ei. Alexandru o privi cu coada ochiului incercand sa ghiceasca motivul intrarii ei atat de precipitate in compartiment, dar nu avu timpul necesar unei concluzii, deoarece trenul se apropie de gara orasului Pitesti si fata se ridica pregatindu-se de coborare. Exact in acea clipa insa usa se deschise cu brutalitate si doi vlajgani cu aspect de securisti o insfacara fiecare de cate un brat, astfel ca ea abia avu ragazul sa-si ia pardesiul din cui, nu insa si termosul. Intrigat la culme de cele intamplate, incerca sa iasa pe culoar pentru a privi de la fereastra sa vada ce se intampla cu fata, dar o voce striga spre el: "Nimeni nu paraseste compartimentul" !

Ajuns in Bucuresti, Alexandru, care luase termosul abandonat, il aseza langa rucsacul plin cu mere, dar acesta neavand un echilibru stabil se rasturna peste termos care se sparse si din el curse un lichid galbui cu miros de lamaie. Desfacu busonul pentru a aduna cioburile de sticla si dintre ele scoase un petec de hartie putin umezita pe care il despaturi si citi urmatorul mesaj dactilografiat: "Catre toate grupurile armate care actioneaza in Masivul Fagaras. In urmatoarele 24 de ore cateva batalioane ale DSS, MI si MFA, se vor indrepta catre versantii Carpatilor meridionali. Au in dotare armament automat de mare calibru si caini dresati. Un batalion este condus de col. Stanculescu, un ofiter mic de statura, negricios, iar alt batalion de col. Aldulescu, un barbat cu alura sportiva. Luati masuri corespunzatoare de camuflaj si deghizare".

Intrucat nu se lasase inca noaptea, Alexandru suna la usa etajului de de-asupra si-l invita pe primar la un pahar de tuica pe care o adusese cu el. Intra direct in subiect si ii arata biletul de hartie, povestindu-i intamplarea din tren si cele constatate in comuna pe care o pastorise. "Unul dintre noi trebuie sa ajunga urgent acolo", spuse acesta. "In orice caz nu d-ta, raspunse Alexandru, deoarece te-ar inhata imediat. Eu abia m-am intors si le-ar trezi banuieli, dar am pe cineva din fosta mea Organizatie de rezistenta care va accepta sa plece deoarece ii place enorm riscul".

Stefan a acceptat imediat sa indeplineasca aceasta misiune, dar nu a putut pleca decat a doua zi caci nu a prins nici un tren de noapte. A primit instructiuni de la fostul primar cum sa procedeze si cu cine sa ia contact pentru ca mesajul sa ajunga in mana luptatorior din munti. S-a intors insa dupa trei zile si a povestit lucruri care le-au umplut inimele de durere. Batalioanele securitatii ajunsesera acolo inaintea lui si urcasera coasta muntelui, lansand zvonul ca sus in munti actionau grupuri izolate de "banditi" care terorizau satele, furau, violau si ucideau cu sadism populatia pasnica, iar trupele venisera sa restabileasca ordinea in regiune.

Ce a urmat apoi se cunoaste. Luptatorii din munti au fost lichidati pana la ultimul dupa o rezistenta eroica in care si-au vandut scump pielea. Exista dovezi ca potecile care duceau la locurile in care se adaposteau si luptau acesti eroi au fost divulgate datorita tradarii unora dintre cei care le cunosteau si care i-au vandut miseleste, precum a fost vandut Horea, sau Tudor Vladimirescu, caci dintotdeaua au existat un numar de tradatori, cum au fost cei cativa luptatori din oastea dacilor care au indicat romanilor locul in care Decebal ascunsese sub albia unui rau comorile sale. Dupa ce legiunile romane au luat cu ele aurul gasit, pretul acestui metal pe piata mondiala a scazut la jumatate, atat de mare a fost cantitatea de aur insusita de cuceritorii Daciei… Teroarea s-a dezlantut apoi in toata tara, iar Alexandru a trebuit sa se ascunda la randul lui fiind sfatuit de rude si prieteni sa dispara pentru un timp deoarece incepuse un nou val de arestari. Dupa o perioada insa, intervenind un moment de acalmie in furtuna care se dezlantuise si-a asumat riscul intoarcerii acasa, unde a constatat ca primarul disparuse. Intrebandu-l pe proprietarul casei ce s-a intamplat cu el, acesta i-a raspuns ca nu a mai putut suporta situatia de fugar si fiind pus sub urmarire s-a predat.

Alexandru cunostea insa darzenia primarului care ii marturisise ca mai de graba s-ar sinucide decat sa cada in mainile securitatii si nu a dat crezare celor afirmate de proprietar, avand banuiala ca acesta l-a tradat ca masura de siguranta pentru a se pune la adapost de eventuala sa implicare intr-un proces de complicitate. De altfel proprietarul acceptase sa-l primeasca in casa lor pe primar desi acesta nu era din satul lui, ci din comuna natala a sotiei sale.

Amintirea primarului l-a urmarit multa vreme pe Alexandru, care nu l-a putut uita. Dupa multi ani, cand acest episod din viata lui se estompase putin, a aflat ca primarul facuse parte dint-un grup de localnici din Comuna "C"care ajutasera cu informatii si alimente luptatorii rezistentei armate din munti. Dupa prinderea prin tradare a capitanului Toma Arnautoiu si a frateui sau Petre, a colonelului Gh. Arsenescu in orasul Campulung-Muscel si executarea lor, cei care au avut rude sau prieteni printre luptatorii din munti, sau au ajutat direct sau indirect grupurile amplasate pe versantii Carpatilor, au incercat sa li se piarda urma raspandindu-se pe tot cuprinsul tarii. Desi nu i-a marturisit niciodata acest lucru lui Alexandru, el a avut tot timpul convingerea ca primarul se ascunde datorita faptului ca fusese implicat intr-un fel sau altul in lupta rezistentei amate a grupurilor care actionau in acea regiune, motiv pentu care ii purta un deosebi respect si admiratie.

De la aceasta intamplare au trecut cateva decenii. In anul 1977 Bucurestiul a fost zguduit puternic de un seism cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, seism care a facut pagube materiale imense si a indoliat o multime de familii. Pe bulevardul Bratianu in apropierea Pietii Universitatii se afla blocul "Dunarea", fost "Bavaria", bloc ce s-a prabusit la cutremur. Intr-un apartament din acel imobil se afla intamplator in acea zi si proprietarul lui Alexandru, d-l Secara, care venise in vizita la un nepot al sau, fiind mare amator de vin adus de la tara. A fost unul dintre victimele din acel imobil care au murit sub daramaturi.

Si col. Stanculescu " cel mic si negricios" a avut o soarta asemanatoare. Dupa o perioada petrecuta in diplomatie peste ocean, unde fusese trimis ca recompensa pentru serviciile aduse regimului comunist, a fost rechemat in tara unde, datorita unei asa zise "deceptii sentimentale" s-a sinucis, fiica lui urmandu-i exemplul dupa putin timp.

In ceea ce-l priveste pe colonelul Aldulescu, acesta a abandonat uniforma militara, a studiat Stintele Juridice si a profesat avocatura. "Incerc sa salvez oamenii din mana procurorilor care tin regimul comunist la putere. Celor doi condamnati la moarte de la Pitesti am reusit sa le schimb sentinta in inchisoare pe viata" a declarat el unui bun prieten al lui Alexandru care il luase aparator intr-un proces inscenat de organele securitatii. Imbratisase probabil aceasta meserie datorita unui tardiv proces de constiinta pentru perioada cand participase activ la lichidarea cuiburilor de rezistenta armata din munti. Timpul nu i-a mai dat insa ragazul sa se reabiliteze in fata lui Dumnezeu deoarece un cancer ganglionar i-a pus capat zilelor, murind in chinuri ingrozitoare, asa dupa cum au scris colegii lui de la Baroul Municipiului Bucuresti in ferparul publicat in presa.

Se pare ca in aceste trei cazuri Justitia Imanenta si-a spus cuvantul. Personajele si intampalrile din aceasta povestire nu sunt rodul imaginatiei. Intamplatoare au fost doar momentele si conjunctura in care Alexandru i-a intalnit si i-a cunoscut indeaproape pe toti cei mentionati in acest remember, cunoscandu-le rolul pe care l-au avut fiecare in desfasurarea evenimentelor ce au bulversat tara dupa venirea comunistilor la putere, cand au fost exterminati un numar mare de oameni, a caror singura vina a fost dragostea fata de tara unde au vazut lumina soarelui si de meleagurile lor natale.

Intrebare:

Stimate Domnue Profesor, stiu ca v-ati intors de curand din Africa unde ati predat la o Universitatate din Addis-Abeba (Etiopia) si apoi la universitatea de stat din Djibouti. Amintirile si experienta Dvs din Etiopia au aparut de curand in