Gabriel Stanescu




	Gabriel Stănescu este editorul revistei "Origini".

Interviu cu Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu

"Timpul - Rană Sângerândă" (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006 - ian. 2007)

Cu prilejul lansării la New York a Antologiei de poesie „Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă”, volum apărut recent la Editura „Criterion Publishing”, antologatorii volumului, Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, au avut amabilitatea să răspundă la întrebările care urmează:

1. Un proiect, o acţiune în general, îşi defineşte, încă de la început, scopul, obiectivul urmărit, limitele pe care şi le propune, şi se poziţionează faţă de alte acţiuni similare. Care ar fi scopul vizat de dvs., ca antologatori, când aţi pornit la acest ambiţios proiect? Alte realizări (antologii) pe care le-aţi considerat ca referinţe, la care v-aţi raportat?

Ştefan Stoenescu: Ideea de a scoate o asemenea culegere a încolţit în mintea poetului Gabriel Stănescu care, în teza sa de doctorat în antropologie asupra comunităţii româneşti din America, a resimţit probabil lipsa unui corpus de texte expresive pe tema condiţiei exilaţilor din raţiuni de ordin politic. Amănunte vă va furniza probabil dânsul. Eu am fost solicitat să mă alătur proiectului mai întâi în calitate de prefaţator, dar în urma unor discuţii am ajuns amândoi la concluzia că profilul viitorului volum comportă redimensionări sau recalibrări, fapt care în sine i-a întârziat finalizarea cu aproximativ doi ani. Desigur, au existat şi alte cauze de ordin tehnic, dar poate cea mai mare bătaie de cap ne-a dat-o ordonarea cronologică a unui complex de factori pe care m-am străduit să-l clarific în Prefaţă. La început, aşadar, a fost ideea. Au urmat reconturări succesive ale acesteia, numai şi numai pe baza unor texte fundaţionale, care au direcţionat şi delimitat (au restructurat chiar) – tematic vorbind – majoritatea grupajelor. Uneori, este drept, am găsit printre cele zece poeme solicitate iniţial, suficiente mostre ce răspundeau căutarilor noastre. Alteori, însă, a trebuit să solicităm lărgirea selecţiei de autor iniţiale, sau chiar să acordăm şi mai ferm opera poetică considerată la nevoile din ce în ce mai acut resimţite ale volumului. Iată de ce factorul tematic a căpătat relief în dauna, poate, a celui estetic, care s-a retras – ca să zic aşa – în penumbră, fără a dispărea, însă, cu totul. Termenul de "antologie" folosit de dvs. poate, în aceste condiţii, părea excesiv sau ambiguu. În mod deliberat, această lucrare nu a avut un model. Ambiţia noastră a fost să punem la dispoziţia celor interesaţi (public cititor, critici şi istorici literari, poeţii înşişi, fie ei consacraţi sau aflaţi la începuturile creativităţii lor) un corpus cât mai larg cu putinţă, în care să fie reprezentat un evantai larg al tendinţelor ideologice şi politice înglobate organic în textele alese. Dacă vreţi, un volum comparabil prin dimensiuni şi spirit ar putea fi excepţionala culegere întocmită de Zahu Pană (în condiţii de asamblare infinit mai grele) a poeţilor şi poeziei scrise în închisorile gulagului românesc, volum prefaţat de Vintilă Horia şi apărut în Editura mensualului „Cuvântul Românesc” din Canada spre sfârşitul deceniului al nouălea al veacului trecut, înainte de prăbuşirea sistemului comunist. Aş mai adăuga că, în ce mă priveşte, nu m-am aflat la editarea primei selecţii ample de texte literare. La finele anilor 1960 am co-editat împreună cu Prof. univ. dr. docent Ana Cartianu o selecţie de proză de gândire din epoca victoriană (ilustrată de scriitori de anvergură precum: Macaulay, Carlyle, J.S. Mill, Newman, Arnold, Ruskin, Morris, Pater, Wilde), totalizând trei volume a cca. 500 pagini fiecare. Numai câţiva ani mai târziu, la începutul deceniului următor, am asamblat un volum de poesie victoriană scrisă de patru importante voci ale genului: Matthew Arnold, Arthur Hugh Clough, Algernon Charles Swinburne si Gerard Manley Hopkins, toti patru cândva formaţi la Colegiul Balliol al Universităţii Oxford. Această lucrare a fost urmată de o antologie în două volume a Romanului american, realizată împreună cu colega mea, Conf.univ.dr. Geta Dumitriu. Aceste trei culegeri de texte de literatură – în originalul englez sau american – au fost multiplicate, strict pentru uzul studenţilor în filologie engleză ai Universităţii din Bucureşti. La plecarea mea din România în septembrie 1987 aveam gata elaborată şi depusă la Catedră o a patra culegere, în două volume, însumând fiecare aprox. 300 pagini, de texte de critică literară modernistă americană şi de teorie critică post-structuralistă, care însă nu au mai văzut lumina tiparului şi nici nu şi-au găsit drumul înapoi spre autorul lor după răsturnările şi transformările din Decembrie 1989! În fine, ar mai trebui poate să menţionez că spre sfârşitul carierei mele universitare din România, m-am pomenit în centrul unui taifun pe care l-am provocat involuntar ca referent ştiinţific la crestomaţia de poezie americană postmodernă a altcuiva, care comporta însă remanieri structurale, date fiind numeroasele asemănări, bătătoare la ochi, cu o altă culegere similară publicată de un critic şi poet american, nu cu mult timp înainte. M-am trezit că mi se reproşa chipurile impardonabila îndrăzneală de a fi ridicat obiecţii, eu – un oarecare nemebru de partid –, unui manuscris redactat de un autor, membru de partid, care mai era şi rudă de gradul întâi cu ci-neva din aparatul activiştilor de la CC al PCR! Pot spune, aşadar, că nu m-am aflat la o primă experienţă editorială, după cum nu s-a aflat nici coeditorul Gabriel Stănescu.

Gabriel Stănescu: Proiectul editării unei astfel de cărţi explică întrucâtva preocupările mai vechi ale editorului de a recupera valorile culturale autentice ale exilului românesc din America. Am îngrijit şi editat cu câţiva ani în urmă două volume selective din opera poetică a doi poeţi români despre care se ştiu puţine lucruri în ţară. E vorba de Ştefan Baciu şi Vasile Posteucă. Aş fi găsit timp şi pentru editarea în volum a poesiilor lui Aron Cotruş, scrise şi publicate după 1945 în exilul său din Spania şi respectiv Statele Unite, dacă nu s-ar fi oferit să o facă, poate mai bine decât mine, poetul Ion Cristofor, autor al unei monografii Aron Cotruş. În fine, am debutat câţiva poeţi care nu mai publicaseră nici în presa exilului, nici în cea din ţară. E vorba de Dan David, Ion Nedelescu, Anca Novac.

Aveam deci mental întregul plan de desfăşurare a "ostilităţilor", aşa că am sondat terenul unei astfel de culegeri, găsind şi un co-echipier pe măsură: profesorul Ştefan Stoenescu, anglist de mare fineţe, dar şi un excelent eseist, colaborator fidel al „Origini”-lor (revistă ce apare sub egida LiterArt XXI – Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români, al cărei editor este Gabriel Stănescu – Nota redacţiei) încă de la primul număr, ba chiar de la moşirea ei. Despre domnia sa, un fost student, acum profesor de engleză într-un oraş californian, îmi scria că "mănâncă pe pâine poesia". Aşadar i-am încredinţat harta şi busola şi l-am lăsat să cerceteze, să selecteze, să decidă cine intră şi cine nu. La intervale mai mici sau mai mari interveneam şi eu cu câte o sugestie, cu oferta unui nou nume, cu dorinţa de a nu întârzia prea mult. Aşa li s-au adaugat celor trei poeţi importanţi – Ştefan Baciu, Aron Cotruş şi Vasile Posteucă – poeţi din generaţia 70, ca şi din propria mea generaţie. Cu soţia lui Paul Emanuel am comunicat multă vreme în vederea editării unei antologii lirice, iar cu dna Zamfira Posteucă am avut o lungă corespondenţă în vederea editării postume a operei lăsate de soţul său. Din Honolulu îmi scria Ştefan Baciu scrisori de încurajare, prin 91-92, în primii mei ani de America. Cărţile lui Ştefan Munteanu, publicate după 1989 în ţară îmi erau cunoscute şi ele. Între timp am descoperit în revista „Limite” a lui Virgil Ierunca poeme de Mihai Ursachi neincluse în volumele publicate în România după întoarcerea poetului.

Proiectul datează de vreo 4-5 ani, a început să se materializeze prin anii 2003-2004.

Travaliul a fost enorm, şi toa-tă munca de editare aparţine în întregime domnului profesor Stoenescu, nu mie. Eu am fost însă acela care a venit cu ideea editării unei astfel de carţi, un instrument absolut necesar atât pentru critica literară, cât şi pentru istoria literară.

Nimic similar nu se editase nici la noi, nici în ţările în care fenomenul emigraţiei este unul precumpănitor, fie datorită sărăciei, fie datorită unor cauze politice.

3. Aţi detectat, în structurarea lucrării, trăsături, pattern-uri, la generaţiile de scriitori antologaţi, pe care să le folosiţi, cum spuneam, în organizarea lucrării? Dacă da, care ar fi acestea?

Ştefan Stoenescu: Când am realizat că întregul volum se poate structura inteligibil numai pornind cronologic de la generaţia celui de-al doilea război mondial, am înregistrat temele şi motivele recurente, pe care apoi le-am urmărit în textele celor două generaţii următoare: în ce măsură persistă ele, în ce măsură se transformă, în ce măsură dispar şi sunt înlocuite de altele specifice generaţiilor ce s-au succedat. În felul acesta am putut surprinde metamor-fozele dominante, metamorfoze pe care sperăm că le vor putea sesiza deopotrivă cititorii, criticii şi, nu în ultimul rând, poeţii interesaţi de situarea lor în cadrul volumului. Desigur, nu toţi poeţii s-au supus integral unor teme sau motive dominante. Nu întâmplător aceştia sunt oarecum atipici faţă de cerinţele subiacente ale volumului de faţă. Ceea ce, fireşte, nu-i descalifică. Dar iată este, poate, momentul să-i menţionăm în chiar ordinea prezenţei lor în volum: Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Zahu Pană, Nicolae Novac, George V. Bumbeşti, Ştefan Baciu, Nina Cassian, Nicholas Catanoy, George Alexe, Ştefan Munteanu, Constantin Zisu, Aurora Cornu, Alexandra Roceric, George Băjena-ru, Florica Baţu-Ichim, Dumitru Ichim, Mihai Ursachi, Paul Emanuel, Anca Pedvis, Theodor Damian, Horia Ion Groza, Şerban Chelariu, Alex Amalia Călin, Petra Vlah, Gabriel Stănescu, Mirela Roznoveanu, Liviu Georgescu, Doina Uricariu, Liana Corciu, Maia Cristea-Vieru, Dan David, Ion Nedelescu, Stela Cucu-Marghitan, Laurenţiu Orăşanu, Anca Anghel Novac, Roxana Albuţ-Săhlean.

4. Credeţi că este posibilă declararea unor "valori locale" în afara graniţelor României în domeniul literar (sau, extrapolând, cultural), cu alte cuvinte, credeţi că e posibil ca actul de creaţie să poată fi recunoscut, atât la nivelul publicului, dar şi la nivelul criticii, în afara României?

Ştefan Stoenescu: Existenţa Internetului a demonstrat cu priso-sinţă lipsa de actualitate a unor con-cepte precum "local" sau "general", "centru" sau "margine". La fel, conceptul de "valoare" este relativ independent de circumstanţele producerii sale. Dacă omologarea scriitori-lor din exil altundeva decât în ţara de origine nu face decât să sporească şansele consolidării reputaţiei lor – exemplul unor Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Nina Cassian fiind grăitor – în general însă, poeţii depind într-o mai mare măsură de limba în care scriu şi ca atare recunoaşterea lor nu se poate sustrage – nici măcar parţial – standardelor de apreciere curente din ţara de obârşie. De aceea, poate, mulţi poeţi tânjesc încă după un public avizat şi numeros, după o critică alertă şi imparţială, după confraţi generoşi şi totodată capabili să recunoască spontan valoarea şi să se subordoneze promovării ei atât în interiorul grupului, cât şi în afara lui. În cazul exilului literar românesc, care a străbătut peste cinci decenii în restrişte, s-au editat multe reviste şi s-au scris multe eseuri critice ca să poată fi generat, prin circulaţia lor, un spaţiu identitar transnaţional – şi chiar planetar – românesc, în interiorul căruia să poată supravieţui şi înflori o parte detaşată a literaturii române. Literaţi de mare suprafaţă precum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au polarizat în jurul lor un grup cultural de elită, provenind atât din exilaţii stabiliţi în ţările Europei occidentale, cât şi în America. Conversaţiile în faţa microfoanelor postului de radio Europa Liberă ale acestui grup de intelectuali umanişti au izbutit să menţină treaz interesul marelui public din ţară, pe care l-au informat şi l-au ţinut la zi cu realizările de vârf ale literaturii române, indiferent meridianul. O contribuţie similară au avut-o emisiunile culturale ale celorlalte posturi de radio din Anglia, Franţa, Germania Federală şi Statele Unite ale Americii. Curând după prăbuşirea comunismului, a apărut şi o importantă Istorie a literaturii române din epoca Războiului rece, datorată comparatistului şi teoreticianului literar Marian Popa, stabilit în Germania vestică. Pe lângă acest îndreptar, am beneficiat, în alcătuirea sumarului volumului nostru, de prestaţia de excepţie a lexicografului literar Aurel Sasu, care s-a dedicat elaborării unui edificator Dicţionar al scriitorilor români activi în Statele Unite şi Canada. Fireşte, au apărut, în această perioadă, şi alte lucrări de referinţă, care în grade diferite şi-au găsit oglindirea în fişele de autor ale volumului nostru sub forma semnalărilor bibliografice recomandate cititorilor spre consultare. Un volum de poeme scrise în America şi publicate în 2004 (autor Liviu Georgescu) a fost încununat cu cel mai prestigios premiu literar românesc, Premiul naţional de poezie acordat de Uniunea Scriitorilor. Numeroase alte premii şi distincţii au încununat volume ale unor poeţi selectaţi în acest volum: Gabriel Stănescu, Mirela Roznoveanu, Anca Pedvis, Liviu Georgescu, Anca Anghel Novac, Horia Ion Groza, Theodor Damian, Petra Vlah ... şi probabil şi alţii al căror nume îmi scapă pe moment.

5. Este critica din ţară atentă şi obiectivă în ceea ce priveşte creaţia literară din afara graniţelor României? Aţi urmărit să aduceţi în atenţia ei autori "neglijaţi" de diversele "Istorii ale Literaturii Române" sau "Dicţionare de scriitori"?

Ştefan Stoenescu: Scriitorii, poeţii nu mai puţin, au fost din totdeauna avizi de recunoaştere. Prestigiul scriitorului este mai dependent de critică în România, aş zice, decât în alte ţări. În America cărţile sunt ierarhizate în topuri de diferite publicaţii, mai ales ziare de mare tiraj, care chestionează periodic librăriile şi alte organisme ocupate de desfacerea de carte. Editurile se ocupă şi ele de promovarea cărţilor, făcând reclamă şi organizând turnee ale scriitorilor ce lansează propriile lor cărţi în întâlniri cu publicul în librării, la târguri şi festivaluri de carte, în biblioteci ... Există apoi reviste specializate în recenzii. Critica universitară intervine şi ea, în publicaţiile ştiinţifice sau în revistele culturale, prin studii şi eseuri analitice mai ample. Dar, în ciuda acestei efervescenţe, abia dacă 15-20% din cărţi sunt comentate la apariţie. Producţia nu pare să poată fi absorbită în întregime. Fenomenul supraproducţiei de titluri (nu neaparat de tiraje) care generează această disfuncţie a început să se facă resimţit şi în România, unde generaţiile se înfruntă tocmai pentru a acapara atenţia publicului şi a mass mediei. Într-o atare situaţie, poetul român din diasporă se trezeşte ignorat şi rămâne cu impresia că nu este dorit, ba chiar se simte exclus. Probabil cei din America sau din Franţa o duc ceva mai bine decât cei din alte părţi, chiar şi decât a celor din Germania, din câte am aflat. Ce să mai spună, atunci, poetul român de la Antipozi? Dar rostul unei asemenea culegeri de texte, pe lângă acela de a realipi un teritoriu literar literaturii căruia de drept îi aparţine, spre a fi considerat şi reintegrat în totalitatea unei istorii (aşa cum a făcut-o, şi încă la modul exhaustiv şi prompt, Marian Popa), este să propună atenţiei generale şi nume practic necunoscute în ţară. Este şi aceasta o funcţie a unei culegeri, deşi poate nu în mod prioritar a celei de faţă. Înţelegerea pe care am dori să o declanşeze volumul nostru vizează mai curând sensul transformărilor survenite de-a lungul generaţiilor implicate în experienţa exilului şi petrecerea deceniilor, aşa cum se reflectă ele atât în substratul ideologic şi emotiv, cât şi, lesne decelabil, la nivelul motivelor, simbolurilor şi procedurilor retorice.

6. Cum vedeţi apartenenţa la literatura română a scriitorilor români care scriu şi publică în alte limbi, în ţările de adopţie? Nu cumva ei vin în literatura română ca orice scriitor străin, calea fiind aceeaşi – traducerea?

Ştefan Stoenescu: În măsura în care un scriitor este asimilat şi recunoscut ca atare în altă cultură (şi literatură) şansele sale de a fi reintegrat culturii (şi literaturii) originare se diminuează. Eugen Ionescu poate fi în continuare pus în relaţie cu I.L. Caragiale şi cu Urmuz. Influenţa rămâne valabilă, nefiind afectată de transplantul în altă ambianţă culturală. Desigur, unele motive sau idei pot fi depistate şi urmărite şi ele în câmpul experienţelor originare ale dramaturgului, dar nu vor avea forţa suficientă de a-l disloca şi resitua în vechea ambianţă culturală. Cazul lui Eugen Ionescu (şi întrucâtva, al lui Emil Cioran) este însă singular. În majoritatea situaţiilor, a scrie într-o altă limbă este un act himeric care asumă cel mult doar sincronia limbii adoptate (absolut suficientă pentru comunicarea obişnuită), nu şi diacronia sau istoria ei (absolut fundamentală pentru realizarea unei relaţii organice, de fuziune cu istoria literară a culturii adoptive).

Gabriel Stănescu: Întrebarea mă ispiteşte. Ce se întâmplă, aşadar, cu un scriitor care publică în limba ţării de adopţie? E vreun păcat de neiertat acest lucru? Sau, dimpotrivă, un aşa-zis "rău necesar", care nu presupune vătămarea sau atingerea în nici un fel a "primei iubiri", care s-a dovedit nu numai un cântec de lebădă, ci una de care nu-l mai desparte decât moartea. Am fost uimit să citesc în dicţionarele americane (şi numai în ele) că Mircea Eliade, românul care a atins notorietatea prin aceea că a fondat disciplina Istoria religiilor în Statele Unite, este istoric al religiilor american. Nu se specifică, cum ar fi fost firesc, originea sa românească, locul naşterii, studiile publicate în România şi faptul că ele au constituit in nuce baza ideatică a scrierii tratatelor sale publicate în Franţa după ce a decis să nu se mai întoarcă în România comunizată. Se uită că opera sa literară a fost scrisă în limba română şi că în America i s-au tradus cărţile de istorie a religiilor din limba franceză.

7. Cum a fost întâmpinată, până acum, lucrarea dvs.? Din câte am citit, lansarea a avut loc în România în luna septembrie...

Ştefan Stoenescu: Da, la 13 Septembrie. Aici, la New York o a doua lansare a avut loc la 14 Noiembrie. Dintre poeţii reprezentaţi în volum au participat: Alex. Amalia Călin, din Jackson Heights, NY; Şerban Chelariu din Bergenfield, New Jersey; Liana Corciu din Pittsburgh, PA; Theodor Damian din Woodside, NY; Laurenţiu Orăşanu din Woodside, NY; Anca Pedvis din Roosevelt Island, NY; Mirela Roznoveanu din Long Island City, NY şi Gabriel Stănescu din Lawrenceville, GA. Pe lângă aceşti distinşi poeţi am recunoscut în sală şi alte personalităţi, dintre care i-aş menţiona (nu neapărat în ordine alfabetică) pe Vasile Bădăluţă, Vasile Andru, M.N. Rusu, Constantin Virgil Negoiţă, Tiberiu Horvath, Ana Chelariu, Constantin Aronescu, Cristian şi Doina Boghian, Adina Dabija şi Paul Doru Mugur, Maria Coffino, Alexandra Iulia Stoenescu, Miruna Chelariu, Sebastian Coca, Sebastian Stoenescu, şi numeroşi alţii, pe care, cu scuzele cuvenite, îi voi indica generic prin sintagma „publicul iubitor de poesie şi interesat de înalta cultură”. Dar, revenind la întrebarea dvs., am primit o serie de mesaje încurajatoare din partea lui Pavel Chihaia, Constantin Eretescu, Gabriel Pleşea, Dumitru Chiţoran, Octavian Roske şi alţii. Am citit recenzii, precum cea redactată de poetul Traian T. Coşovei în Adevărul Literar şi Artistic, cea „postată” de către poetul, ziaristul, graficianul şi universitarul sibian Mihai Posada pe Internet, în cadrul portalului "România liberă în viitor" administrat de Ştefan Maier, şi încă una, în manuscris, programată pentru "Origini – Romanian Roots" datorată romancierului şi eseistului Vasile Andru, din Bucureşti – o materializare a celor două prezentări ale sale: la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti şi la Stark's Veranda, restaurantul românesc situat în Manhattan, pe Broadway la nr. 319, aflat sub patronajul domnului Vasile Bădăluţă. Aş mai dori să pomenesc recenzia aşteptată din partea criticului şi istoricului literar M.N. Rusu din Long Island City, NY, programată să apară în curând în "Lumină Lină – Gracious Light", probabil o rescriere a intervenţiei sale în deschiderea lansării din Manhattan, NY. Dacă mai ţinem cont şi de un micro-interviu acordat de subsemnatul postului "Radio România – Cultural", precum şi de interviul susţinut aici, în "Conexiuni", am spune că, deşi nesponsorizată sau în vreun alt fel susţinută oficial postapariţie, publicarea culegerii de poesie românească "Timpul – rană sângerândă" a fost întâmpinată cu interesul pe care cele 377 poeme ieşite de sub pana celor 36 poeţi îl îndreptăţeşte. La reuşita volumului a contribuit neîndoios inspirata pictură reprodusă pe copertă, "Prometeu înlănţuit", lucrare realizată de plasticianul poet Şerban Chelariu, simbolizând răstignirea exilică aşa cum a fost destinul unui Aron Cotruş, cel care, în formularea de neuitat a lui Constantin Eretescu, "este Iisusul nostru pus pe cruce, aici".

Gabriel Stănescu: E prea devreme să tragem concluzii. S-au scris câteva recenzii, a fost mediatizată la radio, dar nu acesta e esenţialul. O carte îşi trăieşte viaţa sa mult timp după ce a fost editată, poate chiar după ce a fost epuizată din librarii, şi când se simte nevoia reeditării ei.

8. Aveţi în proiect şi alte lucrări de sinteză de acest gen?

Ştefan Stoenescu: Ca orice intelectual ajuns la anotimpul bilanţurilor am câteva proiecte de oarecare anvergură, dar a le pomeni acum este prematur. Prefer să mai contemplu volumul la care am pus umărul, în încercarea de a-i pătrunde cât mai deplin multiplele înţelesuri şi semnificaţiile lor profunde.

Gabriel Stănescu: Mi-a apărut de curând la Editura „Paralela 45” o plachetă de versuri, „Scrisori de la tropice”. Citind-o şi scriind postfaţa prietenul meu Vasile Andru mi-a mărturisit că e cartea cea mai bună scrisă de mine până acum şi că, de acum înainte, cu ea aş putea să-mi închei glorios cariera literară. Aşadar, tot ce voi scrie în anii ce vin nu vor fi decât... postume!"

De curând au apărut la „Criterion Publishing” două crestomaţii: „Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil” şi „Pentru o definiţie a specificului românesc”. Am în faza de corectură o carte despre Mircea Eliade „Odiseea omului modern în drum spre Itaca". Lucrez de vreo doi ani la o altă crestomaţie: „Asociaţia Criterion şi noua generaţie de la 1930”. Mă aşteaptă, de asemenea, o mulţime de proiecte editoriale care vor vedea lumina tiparului la „Criterion Publishing” începând cu ianuarie 2007. În paralel mă gândesc la tematica viitoarelor numere din Origini, Caiete internaţionale de poesie, etc.

Interviu realizat de Laurenţiu Orăşanu

Mai important decât modul de receptare al unui act cultural, este, cred, dovada faptului că exişti, că manifeşti voinţa de a fi tu însuţi

(CONEXIUNI nr. 15, mai 2006)

Nu pot să vorbesc despre revista pe care o editez, Origini, fără să evoc momentul asumării unei prime responsabi-lităţi, aceea de a conduce una dintre puţinele organizaţii profesionale ale exilului: Asociaţia Scriitorilor şi Oamenilor de Artă, pe scurt Liter Art XXI, înfiinţată în 1995 de prozatoarea Silvia Cinca. La venirea mea în Statele Unite, corespondam cu Ştefan Stoenescu şi Ştefan Baciu; trimiteam câte un articol la publicaţiile româneşti. Era un fel de pregătire psihologică în efortul colosal şi dramatic al înfruntării cu propria condiţie de desţărat pus în situaţia de a-şi găsi locul într-o lume străină care refuză să ştie cine ai fost, de unde ai venit. Americanul nativ vede în fiecare emigrant doar forţa de muncă brută, rezistentă în orice condiţii, gata să lucreze pentru supravieţuire. Aşa mi s-a întâmplat şi mie şi altora. Pentru mine experienţa exilului a fost esenţială şi aşa trebuie înţeleasă.

Cu Doamna Silvia Cinca – ea lucra la acea dată în Departamentul American al Europei Libere, la Washington D.C. şi îşi publica cărţile în propria sa editură, MoonFall Press – am purtat o corespondenţă limitată la tensiunile începutului meu în această ţară. Îmi scria patetic despre condiţia dramatică a intelectualului nevoit să se recalifice în meserii care nu aveau nimic în comun cu artele liberale, cu ştiinţele umaniste. Convinsă că va găsi în mine un aliat, mi-a cerut să preiau atribuţiile de preşedinte ale proaspăt înfiinţatei organizaţii LiterArtXXI. Din asociaţie făceau parte universitari de primă mărime: Marcel Pop Corniş, Virgil Nemoianu, Petre Bokor, Constantin Eretescu, Sanda Golopenţia. Se spera în strângerea de fonduri pentru premierea unor scriitori din ţară; dar contribuabilii s-au lăsat greu convinşi, iar în loc de premii scriitorii selectaţi au beneficiat doar de câteva diplome frumos colorate. Sintagma „scriitori din ţară”, pentru mine care venisem de curând de acolo, suna fals şi nerealist; cu atât mai mult cu cât după 1990 distincţia între „scriitori din ţară” şi „scriitori din exil” devenise practic inoperantă. Am sugerat ca banii pe cotizaţiile membrilor să fie dirijaţi spre sponsorizarea unei reviste de cultură. Erau vreo 500 de dolari, nu mai mult. Revista scriitorilor români din Germania îşi încetase de curând apariţia. Eram siguri că există destui scriitori valoroşi printre exilaţii români din Statele Unite şi Canada, publicaţiile Academiei Româno-Americane certificau acest lucru, chiar dacă în paginile lor publicau cu precădere universitari americani de origine română. Eu îi propuneam doamnei Cinca un joc invers: mizând pe cartea exilului creator încercam să impun prin LiterArtXXI care sponsorizează şi revista Origini, Caietele internaţionale de poezie, Almanahul Origini, scriitorii români din America. Iar dacă trebuiau premiaţi colegi de breaslă, aceştia nu erau exclusiv cei din ţară, ci cu precădere cei din exil, sau mai bine zis şi unii şi alţii în egală măsură. Alături de cei amintiţi deja, care universitari fiind, aveau îndatoriri în principal de tip academic, am publicat şi editat scrierile altor scriitori la fel de originali şi talentaţi: Zahu Pană, Constantin Virgil Negoiţă, Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu, Şerban Chelariu, Horia Ion Groza, Corneliu Florea, Theodor Damian, Petra Vlah, Dan David, Gabriel Gherasim, Ion Nedelescu, Pr. Gh. Naghi, Ernest Călinescu, George Băjenaru. Li s-au alăturat scriitori din Germania (Dan Dănilă, Traian Pop Traian, Liviu Vălenaş, Nicholas Catanoy, René Alecu de Flers, Titu Popescu, Teresia B. Tătaru, Andrei Zanca, Radu Bărbulescu, Elena Constantinescu Schlesak), Italia (Claudio Mutti), Anglia (Mariana Zavati Gardner), Franţa (Paul Barbăneagră, Paul Goma, Dan Culcer, Miron Kiropol, George Astaloş, Ştefan J. Fay), Elveţia (Svetlana Paleologu-Matta, Georges Dumitresco), Moldova (Andrei Vartic).

În sfârşit, numele revistei mi-a fost sugerat de distinsul anglist şi om de cultură Ştefan Stoenescu, cel mai apropiat colaborator al publicaţiei încă de la primul număr.

Revista a apărut iniţial în 28 de pagini şi treptat a câştigat în calitate şi volum, ajungând azi la peste o sută de pagini. De câţiva ani buni, includ între paginile ei un supliment dedicat unor personalităţi. În prezent, Origini apare de cinci ori pe an în numere duble şi triple, având de la număr la număr tematică pe care o anunţ cu oarecare timp înainte pentru a da posibilitatea colaboratorilor să reflecteze, să se documenteze şi să trimită contribuţia redacţiei. Pe lângă abonamentele care acoperă o parte din cheltuielile de tipar şi transport, Origini trăieşte şi prin cotizaţiile anuale ale membrilor LiterArt XXI.

Cum spuneam, pe lângă revista Origini, sub egida Asociaţiei LiterArt XXI apar şi două publicaţii anuale, având fiecare peste 300 de pagini: Caiete Internaţionale de Poezie (International Notebook of Poetry) şi Almanahul Origini - Romanian Roots Almanac.

Altceva: odată la doi ani, Liter Art XXI acordă premii pentru volume de poezie, proză, eseu, reportaj, istorie şi civilizaţie. Tot LiterArt a iniţiat un concurs pentru manuscrise, deschis celor care scriu în limba română. Aceste premii confirmă, cred eu, programul revistei, care şi propusese, încă de la primul număr, recuperarea valorilor culturii spirituale a exilului ca şi conservarea prezenţelor româneşti în lume. Revista Origini-Romanian Roots funcţionează astfel ca o punte între cultura din afara graniţelor ţării şi cea din România. Tematica revistei e diversă, de la numere dedicate condiţiei exilului până la cele privind raportul globalism-identitate culturală, procesul comunismului, provocările lumii contemporane etc.

Acum despre modul în care e receptată revista Origini. Datorită cauzelor de ordin politic create după al doilea război mondial de comunism, mulţi români, o bună parte din elita intelectuală, politică şi militară interbelică au luat calea exilului, limba română vorbindu-se astfel pretutindeni în lume. O publicaţie de genul revistei pe care o editez, chiar dacă eu personal nu o consider elitistă, are rolul de a aduce lumină în casele locuite de români, străini şi stingheri, nevoiţi să se integreze în culturi care au alte valori decât ale culturii româneşti. Şi această publicaţie nu poate fi decât un factor de stabilitate culturală prin conservarea limbii culte a tradiţiilor româneşti. Revista Origini e recepţionată diferit. Nu e nimic rău în asta, fiecare cititor, comentator, trece totul prin filtrul propriei sale subiectivităţi. Pe de altă parte, cultura capătă sens doar când e selectivă. La toate acestea se adaugă un grad relativ ridicat de tendenţiozitate, în funcţie de interese obscure, idiosincrazie, care la noi a devenit o adevărată traumă a vieţii de zi cu zi. Mai important decât modul de receptare este cred dovada faptului că exişti, că funcţionezi, că manifeşti voinţa de a fi tu însuţi. La noi, cultura e poluată de interese de grup, care fac jocurile, scriu istorii literare, editează dicţionare, dau tonul gestului la TV şi la radio, în presa scrisă. Prima consemnare despre origini o datorăm regretatului Cornel Dumitrescu, editorul Lumii libere din New York, care a semnalat apariţia primului număr al Originilor în 1997, ca fiind o publicaţie elitistă. Zeii au vrut ca Lumea liberă să-şi înceteze apariţia, iar revista Origini să continue să existe. Mă întreb ce poate înţelege, să zicem, un Ion Bogdan Lefter sau un C. Stănescu (primul, supravieţuitor ideolog al corectitudinii politice a vechii Scântei, al doilea, aciuit până mai ieri la suplimentul literar-artistic al ziarului Adevărul)? Înţeleg ei urgenţa recuperării valorilor exilului, dar şi a manifestării fără graniţe ideologice a gândirii şi creaţiei celor din exil, aşa cum orice om de cultură înţelege că menirea sa este devenirea întru existenţă, cum a spus Noica, nu devenirea pur şi simplu?

În privinţa promovării literaturii, a cărţii scrise de autorii români şi traduse în limba engleză, aş vrea să spun că nu cred în programe culturale coordonate de sus; mai ales în cazul unui institut cultural care ar trebui să propage cultura românească în străinătate, condus, vedeţi bine, deloc întâmplător, de un om care se declară duşman al poporului român, precum Horia Roman Patapievici. Cred însă că numai creaţia este primordială în raport cu programele de traduceri în limbi străine ale ICR, şi că scriitorii sunt cei care ar trebui să se impună prin forţa şi calitatea propriei lor aventuri culturale. Un administrator cultural nu poate fi ghicit în persoana unui scriitor, iar a alcătui programe culturale pentru traduceri presupune o experienţă a unui colectiv de traducători, în care administratorul de cultură joacă rolul măscăriciului. Sper din tot sufletul să nu repetăm experienţa din epoca comunismului, în care traducerile au avut un punct de pornire ideologic. Aşa a ajuns cultura românească să fie răspândită în lume, reprezentată fiind în rafturile bibliotecilor de operele lui Ceauşescu, de romanele teziste ale lui Titus Popovici, şi de antologiile de poezie păşunist-patriotică agreate la acea dată de Occident. În 1991, am constatat că într-o mare bibliotecă universitară din America, precum cea a Universităţii Emory, raftul dedicat culturii române era ocupat de astfel de cărţi. Nu ştiu dacă între timp ele au fost eliminate din bibliotecă, după cum am sugerat, sau au fost înlocuite cu cărţi reprezentative despre istoria, cultura şi civilizaţia românească, cărţi mult mai importante decât oricare traducere de literatură beletristică. Serviciile culturale din străinătate îşi văd mai mult de interese personale decât de acest misionarism cultural de care am vorbit şi pe care multe ţări europene eliberate de sub comunism au înţeles să-l cultive. Am avut o şcoală de anglişti, o şcoală de traducători de elită, azi pe cale de dispariţie, şi din păcate experienţa celor care mai sunt printre noi nu este fructificată. Dacă aş fi fost întrebat, aş fi sugerat înfiinţarea unui program naţional al traducerilor la nivelul instituţiei prezidenţiale, condus de profesorul Ştefan Stoenescu sau Andrei Brezianu. S-a preferat, din păcate, simulacrul. La noi se practică în materie de cultură simulacrul. Traducerile nu se pot face cu kilogramul, nici cultura pe metru pătrat. Traducerea nu se face la biroul de traduceri şi notarial, ci ea e o artă care implică dedublarea traducătorului şi a poetului care trăieşte în acesta. Şcoala românească orientată pozitivistă a omorât spiritul liber, cugetul, iar acum se trăieşte cu impresia că oricine intră pe Internet face cultură. Greşit şi periculos! Cultura nu o pot face decât elitele. Iar cultura exilului doar acele personalităţi care simt şi trăiesc într-un ritm românesc, cum spunea Vintilă Horia.

Din dorinţa de a motiva într-un fel existenţa mea americană am pus bazele editurii Criterion Publishing. Pentru că aveam momente când mă întrebam: Ce caut aici? De ce am venit? Am venit ca să uit sau am venit ca să-mi amintesc? Am debutat cu Tinereţe fără brătrâneţe în traducerea prof. Mac Linscot Ricketts, iar anul trecut am publicat Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade. Cei care vin să uite în America se integrează repede. Pentru cei deja formaţi, ambianţa unei culturi native, identitatea culturală nu se pot anula, şterge cu buretele, cu atât mai mult cu cât America e o ţară a multiculturalităţii, în care fiecare semn identitar trebuie integrat într-o pădure de semne identitare, care, toate, formează un conglomerat. Se vorbeşte azi nu de cultură monolit, ci de multiculturalism, care este o altă faţetă a globalismului. Întrebarea e cum ne păstrăm noi identitatea culturală într-un astfel de tăvălug, în care marile culturi primează, dacă nu chiar exercită un oarecare imperialism cultural asupra culturilor mici.

Dacă acei scriitori care scriu în româneşte în afara graniţelor sunt în atenţia publicului şi a criticii literare?

Cred că nu contează unde scriu. Dacă se întâmplă ca aceia din exil să fie marginalizaţi sau uitaţi acum, pot fi recuperaţi post mortem. Ei există în măsura în care sunt în actualitate, comentaţi ca atare în istorii literare, în dicţionare etc. Din păcate sunt cunoscuţi în Occident prin ceea ce au publicat acolo, şi comentaţi în ţară pentru ceea ce au publicat înainte de a pleca. Prin 1980, Mircea Eliade se plângea că e citit, comentat şi înţeles unilateral, cititorii din ţară nemaiavând acces la opera sa scrisă şi publicată în Franţa, Statele Unite, în limbi de circulaţie. Aşa se face că astăzi procesul receptării operei unor Eliade, Vintilă Horia, Emil Cioran, Eugen Ionescu este uneori obstrucţionat, datorită unor restricţii impuse de moştenitori sau de unele decizii testamentare, cultura românească rămânând într-un deficit de cunoaştere. Astfel, rămân netraduse şi nepublicate o serie de scrieri care aparţin scriitorilor bilingvi de origine română.

Posteritatea fiecărui scriitor e inconfundabilă, singulară. Ea trebuie recuperată măcar pentru generaţiile care vin, dacă nu pentru cele actuale. În cazul lui Eliade nu se poate vorbi de posteritatea criticului şi istoricului religiilor fără a se face apel la ceea ce numim „arhiva Mircea Eliade” de la Universitatea din Chicago. Ea cuprinde mii de manuscrise în limba română şi a fost conservată de americani doar pentru faptul că Eliade a fost precursorul disciplinei de istoria religiilor la acea universitate. Noi ca români, vreau să zic instituţiile româneşti oficiale, precum Academia Română, Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural Român ar putea, printr-o simplă cerere, să aducă această arhivă în ţară. Este o chestiune de orgoliu naţional în primul rând şi nu văd de ce acest lucru nu ar fi posibil, aşa cum s-a procedat şi în cazul arhivei lui Ion Negoiţescu, care a fost adusă la bibliotecile universitare din Cluj şi Sibiu. Vremurile nu-s din păcate pentru cultură, ci pentru fotbal. Atâta timp cât un preşedinte de ţară petrece o noapte la şpriţuri cu jucătorii echipei favorite „Steaua”, negăsind timp să condamne comunismul, ceva nu e în regulă. După zeci de ani în care cultura slujea politicul şi ideologicul, după 1990 ea trece printr-o criză de identitate. Valorile exilului, în loc să fie integrate firesc în cultura română, sunt ignorate sau marginalizate. Criticul Constantin Stănescu îmi spunea prin anii ’90, înainte de a pleca în America, că în România post-revoluţionară ceea ce îl intrigă este tocmai faptul supralicitării valorilor exilului, afirmaţie total necontrolată, probabil din lipsa surselor documentare. De ce spun asta? În ’90 abia începuseră să se publice cărţile interzise de cenzură ale lui Mircea Eliade, Vintilă Horia, Cioran; multe dintre ele au rămas şi azi necunoscute cititorului din ţară. Pe lângă o istorie culturală a exilului, încă nescrisă, avem nevoie de cărţi fundamentale de istoria culturii şi civilizaţiei exilului, nu doar de instituţii fantomatice şi de departamente care se ocupă chipurile de cultura românească din străinătate, când de fapt nu vor decât să o confişte şi să o pună sub obroc. Ştiu că există o dorinţă mai veche a oficialilor români de a pune stăpânire pe biblioteca românească de la Freiburg, care din lipsa fondurilor care erau odată primite de la statul german, va sucomba sau va fi sigilată pentru a nu ajunge scrierile dreptei româneşti în exil în mâinile unor necunoscători.

POVESTEA IROZILOR, O PARABOLĂ? (CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

Din punctul de vedere al sociologiei literare, cazul lui Constantin Virgil Negoiţă trebuie nu numai desconspirat ca atare, ci mai ales creditat. Ce vreau să spun? Pentru majoritatea celor care îl cunosc, pare interesant (dacă nu straniu, atipic, nefiresc, etc.) cum un matematician şi informatician format în România şi realizat profesional în Statele Unite, care îşi dedică o bună parte a vieţii descoperirii şi elaborării unui teorii matematice precum cea a mulţimilor vagi, se simte dintr-o dată atras cu o forţă incredibilă de lumea literaturii, de ficţiune. Atracţie în sens creativ. Fără a-şi părăsi îndeletnicirile profesionale, C.V. Negoiţă scrie la o vârstă, pe care alţii o consideră nostalgic – rebarbativă, câteva cărţi (nu aş îndrăzni să le spun romane în sensul consacrat al noţiunii) care au stârnit reacţii pozitive printre criticii şi comentatorii din ţară, ca şi din Anglia şi Statele Unite, facându-se astfel, în 10-15 ani, cunoscut pe două continente printre vorbitorii de limbă română şi engleză. Nu numai în lumea matematicienilor şi a geometrilor de unde se revendică drept om de ştiinţă, ci şi în lumea boemei, a artiştilor şi scriitorilor, lume căreia Pascal îi găsea un inefabil ésprit de finesse.

Ceea ce uimeşte, şochează şi intrigă în proza lui C.V Negoiţă este uşurinţa cu care el trece de la un subiect la altul, de la o scenă la alta, modalitate care-l revendică mai degrabă ca fan al postmodernismului decât al prozei tradiţionale, prin sondarea în zone pe care doar textualiştii autentici se încumetă să le abordeze, cu un rafinament şi cu o erudiţie care închide în sine, de cele mai multe ori, exact partea nevăzută a lucrurilor, cea misterioasă, secretă, încifrată, inaccesibilă. Obsesia de-construcţiei este prezentă şi aici, ca în orice aventură postmodernă. Schimbarea aproape simultană a planurilor temporale dă impresia unei « ieşiri din timp », pentru a-l cita pe Mircea Eliade. E vorba de timpul trăirii, pe de o parte, şi de cel al mărturisirii, pe de alta, care se intersectează, se confundă, se amestecă pentru a crea o şi mai mare absenţă a reperelor.

Pornind de la supoziţia premonitorie că realitatea este non-realitate şi că ficţiunea poate sucomba în faţa a ceea ce realitatea însăşi poate oferi experienţei umane, autorul romanului bilingv Irozii/The Herods (Editura Paralelea 45, 2005), cea mai recentă dintre cărţile publicate de C.V. Negoiţă, acordă fragmentarului un rol privilegiat. Naraţiunea poartă şi ea însemnele acestui fragmentar, care sugerează atât de bine superficialitatea epocii pe care Hesse o numea foiletonistică.

Intercalarea de planuri nu poate decât să deconcerteze cititorul neavizat, însă cert este că realitatea poate fi văzuta sau « citită » nu numai aşa cum ne-am obişnuit, adică într-o versiune comună, plată, suficientă sieşi, ci şi altfel, adică întoarsă pe dos, răstălmăcită până la ultimele sale consecinţe. De unde această viziune? Ea, realitatea, are un înţeles care de obicei, la o vedere superficială, ne scapă cu desăvârşire. Există însă o parte încifrată a acestei lumi, ascunsă vederii şi gândirii comune; şi există ceva mai profund în această lume care nu se lasă cu uşurinţă cunoscut prin instrumentarea gândirii profane. Dacă ea e cunoscută rău sau trunchiat, multe lucruri îşi pierd sensul prin dezavuare. Aşa se întâmplă şi cu cele care ne aparţin şi care ţin de adâncurile sufleteşti ale fiecăruia; şi pe care nu putem să le numim cu glas tare pentru că ele semnifică ceva adânc doar cunoscătorului, nu şi celorlalţi. Ne întâlnim aici, fără să vrem, cu lumea eliadescă a « sacrului camuflat în profan », despre care istoricul religiilor credea că defineşte exact epoca pe care o trăim.

M-am întrebat mereu, citind şi recitind acest roman, vrând să-i găsesc o cheie, cine sunt Irozii. Să fie ei doar personajele unei farse păstrate prin tradiţia culturii populare despre Naşterea Mântuitorului, sau doar nişte cabotini care joacă un vicleim în care, dincolo de timp şi spaţiu, ne recunoaştem noi înşine? Cu siguranţă a doua ipoteză răspunde mai exact acestei întreprinderi. Să nu vă aşteptaţi, aşadar, la o repovestire a Naşterii Mântuitorului, ci la consemnarea ficţională a implicaţiilor socio-politice ale revoluţiei religioase care i-a urmat. Schimbarea de perspectivă întreprinsă de autor mi se pare esenţială prin răspunsul dat acestei intrebari.

Constantin Virgil Negoiţă simte nevoia de a reconstrui, sau mai bine spus, de a de-construi în loc de a repeta lucruri cvasi-cunoscute ce ne-au fost transmise prin tradiţia creştină. Temporalitatea acţiunii e vagă. Motivul iniţial, transformat de-a lungul vremii în mit creştin, devine în carte un pretext pentru a rescrie o istorie modificată, dar care se inspiră, paradoxal, din modelul cristic. Ar fi fost simplu pentru autor să scrie o viaţă a lui Iisus. Mari scriitori au scris deja istorii ale lui Iisus. Întrebarea pe care şi-a pus-o autorul a fost ce poate să aducă el original, inedit, într-o povestire atât de cunoscută de toţi, creştini sau necreştini. Şi, inspirat, autorul a ales o variantă proprie. A plasat acţiunea nu în epoca Naşterii Mântuitorului, ci într-una care seamănă mai degrabă cu a noastră. Magii nu mai merg după stea ca să vestească lumii naşterea pruncului, per pedes, mii de kilometri, ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, pelegrini moderni, care caută diferite ocazii pe autostradă pentru a ajunge aproape de casa lui Simon. Stăpânul casei, unde va vedea lumina zilei pruncul Iisus, e văcar; fusese oier, dar renunţase pentru că nu-i plăcea să omoare mieii. Naşterea Mântuitorului e anunţată, ca orice naştere, într-un spital din zilele noastre. Istoria vânzării lui Iisus se repetă, în alte forme, în decursul istoriei omenirii. Iuda e şi el un personaj omniprezent. În carte se vorbeşte chiar despre un prezent care nu doar se pierde în trecut ci, mai mult, dă seama pentru viitor. Şi acest prezent e singurul care contează.

Povestea irozilor e o naraţiune de tip borgesian despre condiţia umană. Ca să nu mai vorbim de faptul Învierii, pe care Pilat îl consideră nimic altceva decât propagandă. Aluziile la realităţile contemporane sunt evidente : toată lumea va crede că actualul sistem, prost condus, se va prăbuşi în curând. America e menţionată ca fiind singura mare putere pe scena pătată de sânge a secolului XX. Iuda nu este cel din Scripturi. El joacă rolul inculpatului într-un proces imaginar, prezidat de Pilat, cel care a cedat, spălându-se pe mâini în faţa conspiratorilor. Trădarea lui Iuda nu e numai una legendară, ea face parte implicit din natura umană. Faptul teologic se amestecă cu parabola, astfel încât de fiecare dată descoperi o altă experienţă ; nimic nu este întâmplător...

Creştinismul se va răspândi în Imperiul Roman, iar ucenicii lui Iisus se vor implica atât de mult încât, după căderea Constantinopolului, vor reface creştinismul în ţara făgăduinţei, America: « Această Americă va deveni cea mai mare putere a lumii, pentru că va şti cum să amestece religia cu politica ».

Microromanul se încheie cu ieşirea din închisoare a lui Iuda şi cu începutul colaborării sale la o societate secretă. Arginţii şi-i depusese la o bancă elveţiană, într-un cont adormit, cu o dobândă inimaginabilă.