.
.
|
|
|
|
|
|
.
. |
|
Rezultat la TEZE DIN NOTE (CONEXIUNI nr. 30, septembrie 2007) (Dan FARCAŞ , TEZE PRIVIND ABORDAREA UNOR DOMENII DE GRANITA - sub tipar) Dan Farcas redescopera in NOTE la TEZELE sale problema centrala in filosofie sub forma ce aminteste de vocabularul lui T. Kotarbinski (Tratat despre lucrul bine facut) : “De ce exista lucrurile in loc sa nu existe?” Am spus redescoperit , deoarece se stie ca la inceputul secolului XX, M.Heidegger a comentat in lucrarea ce-l va face celebru (Fiinta si Timp) intrebarea: “De ce este mai curand ceva decat nimic?” . Ontologia se revarsa in gnoseologie la Heidegger, care ajunge la formula: “A cunoaste inseamna a interpreta ceea ce se afla dincolo de aparente “ (Problema esentei adevarului). Raspunsul poetic la intrebarea data, este bine cunoscut ; cele doua forte care sustin Universul sunt Iubirea (Concordia) si Ura (discordia)… Raspunsul filosofic, la fel de bine cunoscut , in variantele de la inceputul antichitatii grecesti : cele doua Scoli opuse ale presocraticilor. Pentru Zenon din Eleea, Totul e Unul , iar nefiinta nu exista. Principiul identitatii a fost contestat prin cel al contradictiei de catre Heraclit din Efes. Pentru el “Razboiul e tatal tuturor lucurilor “sau “ Din contrarii se naste cea mai perfecta armonie”… In perspectiva voluntarismului aceasta intrebare centrala se poate reformula astfel : “Fiinta , Nefiinta , ce s-alegi?”, ca in piesa lui Hamlet. Sau in clasica traducere a replicii celebre : “A fi sau a nu fi , aceasta e intrebarea !” Insusi Shackespeare isi va da raspuns intr-unul din Sonete. - “Nu pot sa mor… Iubirea cui s-o las?” Amintim, din placerea asociativitatii, alte formulari . O sentinta de la o manastire de calugari : “Dumnezeu e ajutorul meu si nimic nu-mi va lipsi “ . In final, un aforism cinematografic ( replica lui Robert Redford): -“Ma iubesti… Atunci nimic nu-mi lipseste”. Vom risca o asociere a imprevizibilitatii ce defineste fiinta voluntara (omul) la Dan Farcas cu experienta lui Albert Camus : Necesitatea de a tine seama de locul irationalului in lume contribuie la precizarea notiunii de absurd … Absurdul se naste din confruntarea acestei lumi si a dorintei umane de claritate si rationalitate. Opera de arta “se naste din renuntarea inteligentei de a rationa concretul “, altfel spus, “daca lumea ar fi clara , arta nu ar exista “. (Mitul lui Sisif) Revenim. Asadar , de ce exista mai curand ceva, decat nimic? Intrebarea priveste EXISTENTA, pe care Hegel, de exemplu, o considera “devenire” , adica trecerea permanenta de la nimic la ceva ; de la neant la fiinta, va spune ulterior J.P. Sartre. In cuvintele lui Dan Farcas am putea incerca sa raspundem astfel: “se intampla asa “deoarece avem in lume determinism sau raporturi de cauzalitate, probabilism sau evenimente statistice , iar voluntarismul inseamna emergenta, sinergie si in ultima instanta creativitate. Iata trei tipuri de fenomene, adica ceva si nicidecum nimic , in realitate. Daca individual trebuie gandit mereu in relatie cu altii, cum scria Heidegger, “impersonalul este, in fiinta sa , preocupat in mod essential de caracterul mediu… Promovarea caracterului mediu in prescrierea a ceea ce se poate si se cuvine a fi intreprins , vegheaza asupra oricarei exceptii care cauta sa iasa in evidenta”. (Fiinta si Timp ), 1994, Buc.) Iata o obsevatie remarcabila , ce merita sa fie integrata in perspectiva pe care am numit-o VOLUNTARISM STIINTIFIC , imblanzind scepticismul lui D.Farcas din teza 35. Incheiem cu sugestii pentru a solutiona alte intrebari din NOTA. Este vorba de probleme cu suprapuneri serioase in plan teologic. Dar este loc pentru VOLUNARISM peste tot. In etica , voluntarismul admite ca vointa sau dorinta este creatoare de valori, dar pozitia se numeste , de obicei, proiectivism sau emotivism. Pozitia teologica conform careia toate valorile sunt ca atare intrucat au fost alese de Dumnezeu, reprezinta un voluntarism sui-generis. Totodata, voluntarismul in teologie reprezinta pozitia fideista pentru care este legitim sa crezi deoarece este legitim sa doresti aceasta. Intalnim aceasta pozitie la Pascal, Kierkegard si la W. James ( pragmatist).
PROTAGORAS:”Omul e masura tuturor lucrurilor, A celor care sunt pentru ca sunt si A celor care nu sunt pentru ca nu sunt”…
DAN D. FARCAS Ce Exista? Ce nu exista? 0-noi insine , ca subiect cunoscator 1-Realitatea, lumea reala (influente) 2.imagini si modele ale Realitatii 3-Realitatea cuprinde subiectii cunoscatori 4-limite in cunoastere 4-Cunoastere perfecta 5-canale si instrumente cognitive 6-corespondenta neverbal-verbal 6-gandire numai verbala 7-sens ca relatie verbal-neverbal 7-sens fara corespondenta trairi constiente verbalizate trairi inconstiente verbalizate 8- limitari compensate reciproc 8-cunoastere totala in cuvant intuitie sinergica logica si matematica 9- niveluri de reflectare umana: 9-ruptura verbal-neverbal neverbal, verbal si logic 10- vocabular de abstractii si dictionar de corespondenta real-ideal(verbal-logic) 11-logica si matematica instrumente 11-identitate verbal – logic pentru predictii 12-procustizare prin abstractizare 13-cunoastere stiintifica , teorie si metoda stiintifica 14-Acord paradoxal ideal-real (baza teoriilor stiintifice) 15-teorii alternative, pana exista un experiment crucial 16-realitate experimentabila si neexperimentabila 17-teorii stiintifice,metafizice,abstracte autonome si gratuite sau sterile 18-unitatea cunoasterii umane 18-realitate compartimentata 19-teorii plauzibile 19-experimente cruciale 20-pluralitatea teoriilor /divergenta 20- monism efectiv 21-zona nimanui intre stiinta si metafizica
22-stiinte de granite 22- metodologia largita a stiintei teorii pseudostiintifice, bazata pe marturie epistemologie paranoica -cenzura 23-cunoastere globala cu cele 23-cunoastere valabila dar la trei niveluri nivelul logic sau mathematic si eventual la nivel verbal 24- 24-Adevar obiectiv, independent de om 25. 25- adevar unic, absolut si ultim ce preexista cunoasterii umane
26- 26-coerenta,simplitatea si frumusetea logica sau matematica calauze spre adevar 27- 27-matematica si logica atotputernice sa descrie orice din real 28- 28-cunoastere convergenta 29- 29-cuvantul,logica si matematica drept totalul instrumentelor cunoasterii 30- 30-paradigma mecanicista universala 31- liber arbitru uman si responsabilitate 32-miscare fizica si chimica determinista si probabilista 33-fenomene reale deterministe, probabiliste si voluntare 34-fenomen imprevizibi/voluntar in statistica 35- 35-stiinta a fenomenelor voluntare? 36-Sinergie,principiul emergentei opus celui creationist 37- 37-matematica ce descrie salt calitativ 38-acte voluntare datorate 38-sinergia pluralitatii de instante la mintii ce acumuleaza multe alte vietuitoare (minte voluntara) instrumente de cunoastere
39-creativitatea generatoare de 39-inteligenta rezolvitoare de solutii inedite e voluntara probleme specializate ca act voluntar 40- 40-calculatoare electronice care sa reproduca fenomene voluntare
G.G.Constandache : IN LOC DE “VETO” Pentru nelinistitii existentialisti, omul este mai curand ceea ce nu este, adica proiect, sau mai pozitiv, omul este ceea ce devine (se face)… Anton Dumitriu a aratat, in repetate randuri , ca omul are confruntarea cea mai dificila in cunoasterea de sine .”Homo Universalis” spune inca din titlu ca nu putem cunoaste decat ceea ce au in comun oamenii: norme, valori sau reguli. Restul include probleme de fapt … Dan Farcas spre a-si apropia cititorul ajuta titlul sau cu unele subtitluri ce pot fi scurt-circuitate astfel: de la realitatea lumii urcam spre sinergia gandirii. Parcurgem trei trepte: zona gris sau tara nimanui (dincolo de stiinta si dincoace de metafizica) bantuita de epistemologia paranoica ; adevarul – concept unde se infrunta variate pariuri si prejudecati (realmente nu exista decat adevaruri sau grade ale adevarului); determinism si liber arbitru sau paradigma mecanicista in dezacord cu fenomenul voluntar. Sub nici o forma nu putem accepta concluzia sceptica propusa : nu exista stiinta pentru fenomenele voluntare (teza 35). Ar tresari in mormant regretatul Victor Sahleanu , care a scris un veritabil testament de antropolog , rememorand principalele etape ale demersului stiintific “De la omul necunoscut la omul cognoscibil”. Dar poate Dan Farcas nu a facut decat o figura de stil, un artificiu retoric, in teza 35, spre a semnala o data in plus urgenta cautarii mijloacelor de a asana formele inferioare de cunoastere din zona gris si repudierea epistemologiei paranoice , printr-o largire a metodologiei (noi marturii) din stiintele de granita…Cu alte cuvinte, suntem invitati sa purcedem la lucru in mod serios . De altfel, prin elaborarea unor lucrari ca “Sinergetica gandirii”, savantul Dan Farcas insusi, arata ca nu a depus armele in problema studierii fenomenelor voluntare. Pentru ca nu exista cunoastere perfecta (teza 4), incercam sa prelungim ideea, suntem obligati, ca si Sisif, sa reluam mereu efortul. Mai intai insa , trebuie sa repunem, sa reformulam problema : daca adevarul este pluralist (teza 5 si altele asemanatoare ), atunci desigur ca nu putem avea o unica stiinta: adevarurile partiale sunt asumate de multitudinea stiintelor! Daca vorbim la plural despre ADEVAR , nu putem vorbi despre STIINTA la singular… Realitatea se cliveaza metodologic si didactic , deci aparent , in raport cu perspectivele subiectilor cunoscatori care cerceteaza diverse obiecte de interes omenesc. Inca o data , problema ADEVARULUI pluralist(x) este problema PLURALITATII stiintelor.
ETICA TOLERANŢEI VIGILENTE CÂTE–CARE–CUM – TEZE (CONEXIUNI nr. 29, august 2007)
Motto: “Demonstratia lui Godel (pentru teorema de incompletitudine) ne induce convingerea ca luarea in consideratie a nivelurilor superioare de organizare a unui sistem poate avea o putere explicativa ce lipseste, pur si simplu , daca ne indreptam atentia numai spre nivelurile inferioare”. ( D.R. Hofstadter) Autorul eseului “Adevarul Pluralist”[1] ne imbie o serie de pariuri privind coordonarea eforturilor in cadrul Centrului pentru Stiinte de Granita. Cate sunt conceptele puse in evidenta in acest sens nu inseamna o suma definitorie pentru aceste stiinte. Deoarece platforma oferita se “incheie” cu o lista de probleme ce asteapta o noua destelenire (13 la numar). Care sunt conceptele luate in discutie, in acest prim moment al dezbaterii – sinteza, se poate observa din subsumarea lor in capitole : 1. Realitate si reflectare 2. Stiinta,metafizica si domenii ale nimanui 3. Pariuri si prejudecati privind adevarul 4. Determinism si liber arbitru 5. Sinergetica gandirii umane Cum sunt aceste concepte voit delimitative se poate intelege din aspectele principiale ce se regasesc – explicit sau doar implicit – in oricare dintre ele: existential, cognitiv si normativ. Matematician – biolog si autor bun de literatura SF, Dan Farcas ne surprinde placut cu acest eseu care parea o schita pentru o epistemologie de ramura si se dovedeste a fi o veritabila filosofie a stiintei. Dan Farcas reprezinta, in sensul folosit de Gr. C. Moisil , umanismul matematic . Lucrarea sa (2007, 20p.) are densitatea CATEGORIILOR lui Aristotel si detine un rol de introducere ( PROLEGOMENE ) la lucrarea deja scrisa despre “Adevarul Pluralist” (2005, 104 p.) Avem in fata o lucrare polemica in cel mai bun inteles al cuvantului, care pledeaza pentru o TOLERANTA VIGILENTA . Fiecare capitol are o adresa bine definita. Mai intai , se respinge orice doctrina despre “cunoasterea fara subiect cunoscator “ , asa cum avem la K. Popper o “epistemologie fara subiect cunoscator” sau la Platon “reamintirea” . Numai trairile constiente se pot , in principiu , verbaliza … Apoi se precizeaza un concept de “unitate a cunoasterii” impotriva celor ce fragmenteaza si limiteaza cunoasterea umana , nejustificat. Aici se reprezinta universul cunoasterii prin doua mari ansambluri de discipline : numite generic stiinta si metafizica , nu fara a lua in consideratie si zona “gri sau a nimanui”. In acest fel se evidentiaza rostul “stiintelor de granita “ si se militeaza pentru pluralism , ca util rezervor de ipoteze , mai mult sau mai putin plauzibile , unele chiar imposibil de testat . Dar se cere cenzurata “epistemologia paranoica “, autoiluzionarea care duce la prozelitism, profetii si intoleranta. Asa numita “zona a Nimanui “ dintre realitatea abordata de savanti si cea abordata de metafizicieni poate reprezenta obiectul de studiu in “Stiintele de Granita “, cu conditia sa se largeasca in mod corespunzator metodologia de cercetare , prin inlaturarea unor restrictii existente in stiinta actuala . O sugestie priveste stiinta bazata pe marturie (incluzand metode statistice ) si reevaluarea introspectiei (ca stiinta a “experientei traite”). Am putea adauga incercarea de a extinde metodologia stiintei de la persoana a II – a (obiectivitate) si respectiv a persoanei a I – a (subiectivitate) catre o stiinta la persoana II - a (intersubiectivitate) . Respingand monismul intensional doctrinar , unilateral si reductionist , Dan Farcas pledeaza pentru pluralismul extensional , adica pentru maxima cuprindere data atentiei cercetatorilor folosind toate optiunile teoretice si orice perspective metodologice. Urmeaza incercarea de a construi teoretic prin negarea limitarilor principiale si de a largi orizontul cercetarii prin refuzul ingustimilor metodologice. Temeiul argumentarii are doua elemente de sprijin : – recunoasterea efortului intuitiv, intermediar care pregateste justificarea logica si e implicat in procesul descoperirii inclusiv in matematica. Intuitia , se subliniaza in text, nu este o iluzie psihologica, desi scapa analizei logice . - coerenta, simplitatea si frumusetea in matematica si in logica pot fi calauze, dar nu garantii pentru adecvare si adevar. Element contrar evidentei carteziene , considerata infailibila . Caracterul antropomorfic al cunoasterii stiintifice include si imperfectiunile instrumentelor de la nivel neverbal , respectiv verbal si logic. Nu exista un adevar obiectiv si nu putem pretinde ca matematica si logica pot descrie orice aspect al realitatii. Intrucat cunoasterea in ansamblu nu este convergenta, ci divergenta , se poate spune ca suprafata de contact cu necunoscutul creste ca o coroana arboricola. Filosofia care intelege din cunoastere numai ceea ce cuvantul, logica si matematica ne ofera ca instrumentar , poate reduce drastic tesatura ontologica a realului. Ca si camila din parabola lui Zarathustra , care se incanta ca poate ridica orice povara (ba una , ba alta), asa si fabricile cu scularia supradimensionata ca importanta in sistem , se bucura de un inventar cu retete si algoritmi de aparenta sofisticata. Labirintul cuvintelor si al matematicii scolaresti favorizeaza iluzia adevarului unic. In realitate , trebuie luate in consideratie si operatiile de tip limitativ sau “paznic” , ce interzic anumite proceduri, deoarece dezinhibarea faciliteaza combinatii noi in cunoastere. Ca leul lui Nietzsche care spunea : “Ba nu !”… Iar iluminarea finala pregateste pe caile jalonate de intuitie realizarea demonstratiei riguroase. Aflarea si justificarea logica / matematica a solutiei la problema presupune incarcatura afectiva si tonus emotional ca in cazul copilului din parabola care inclina sa spuna : “Ba da !”… In cele din urma , Dan Farcas subliniaza distinctia dintre forma si continut (polaritate) cu privire la relatia dintre matematica si lumea naturii. Il citeaza pe W. Heisenberg :” matematica reprezinta forma in care noi exprimam intelegerea pe care o avem asupra naturii ; matematica nu reprezinta insa continutul ei”. Poate ca intr-un gand al lui Nicolae Iorga transpare ceva mai mult despre relatia limbajului cu natura si societatea, daca nu le privim doar in separatia lor: “Dreptatea e chipul prin care se infatiseaza in viata oamenilor legea prin care lumile se tin in fiinta”. Consider paradoxala afirmatia ca nu poate exista o stiinta a fenomenelor voluntare. Dan Farcas considera conceptul ca o contradictie in termeni, dar este vorba numai despre optica paradigmei mecaniciste. Nici Aristotel, despre care se spune ca profesa o stiinta a universalului , nu admite ca ar exista principii comune tuturor stiintelor , ci argumenteaza in favoarea autonomiei diferitelor discipline. Categoriile sunt cele mai inalte genuri din cate exista, dar nu exista un gen unic care sa-si subsumeze toate cate sunt si ca atare nici o stiinta care sa imbratiseze totul. Pentru Dan Farcas , teoria stiintifica prezice noi adevaruri, descriind fenomene deterministe si probabiliste, adica fenomene repetabile . Pe de alta parte, fenomenele umane, indeosebi din domeniul creatiei, sunt in mod esential surprinzatoare, reprezentand tesaturi irepetabile de evenimente. Intr-adevar , actiunile imprevizibile induc o tendinta divergenta asupra cunoasterii si realitatii.. . Dar cunoasterea in general nu este convergenta , caci nu exista un adevar unic, obiectiv. Fiind divergenta, cunoasterea isi sporeste pentru fiecare context suprafata de contact cu necunoscutul. Am spune ca sarutarea necunoscutului este irezistibila si tentatia este de a o repeta … Negand existenta adevarurilor preexistente se evidentiaza ca in acumularea de noi cunostinte se multiplica problemele nerezolvate. Viziunea divergenta a cunoasterii (este invocat D.Bohm) sustine ideea ca lumea este guvernata de legi si factori care nu pot fi cuprinsi in stiinta. Dar daca semnul de recunoastere al actiunilor voluntare opuse celor rutiniere – deterministe sau probabiliste – este responsabilitatea , atunci orice stiinta interesata de acestea presupune valori. Teoria argumentarii si hermeneutica , dar si dezvoltarile logicii actiunii, sunt numai cateva exemple pentru incercarile de a nu exclude rationalitatea (stiinta) din domeniul cercetarii fenomenului uman si social, intr-un cuvant istoric. Problema a fost anticipata in filosofia lui Hegel prin conceptul universalului “concret” . O buna formulare gasim in filosofia istoriei care se considera studiu al individualitatilor umane sau sociale. Problema reconsiderarii spectrului stiintelor ce trebuie sa acopere astazi limbajul, logica, matematica, dar si lumea naturii si respectiv societatea , este des discutata sub titluri diverse. Amintesc pe O. Becker (Maretia si limitele gandirii matematice ), G.H.Von Wright (Explicatie si intelegere) , C.O.Schrag (Resursele rationalitatii ) si antologia noastra in colaborare cu St. Trausan – Matu : Hermeneutica si Ontologia Calculatoarelor. Principiul emergentei, opus principiului creationist, accepta ca fenomenele voluntare , liberul arbitru , darul creativitatii umane in arte, nu sunt iluzii, ci rezultatul sinergiei unor factori acumulati pe parcursul evolutiei , al filogenezei. Matematica este incapabila sa descrie acumulari cantitative; nu poate descrie aparitia fenomenelor voluntare! Dar cine le poate explica ? Mecanicistii neaga existenta fenomenelor voluntare , a liberului arbitru … omul nu este capabil de creatie decat inspirat de Divin ! Avem aici o doctrina ce juxtapune materialul si spiritualul, alaturate pur si simplu. Esecul paradoxului de tip chelul (gramada) si al metodei inductiei complete (experimental) arata ca nu se poate pune granita intre urat si frumos , intre talent si geniu, intre bun si rau, tanar – intelept sau floare- fruct… Actele voluntare se datoreaza Mintii Omenesti ce a acumulat numeroase instrumente de cunoastere si le poate utilize simultan ca agenti componenti . Cum ar spune M.Minsky: avem o societate a mintilor. Activitatea psihica inseamna o unica ierarhie, intre agenti relativ autonomi, cooperanti sau competitivi, alternativ. Sinele, Eul si Supraeul din psihanaliza sunt exemple de supergrupuri specializate. Constiinta , gandirea , capacitatea de a crea, de a sesiza si gusta frumosul , de a decide si de a asuma raspunderi sunt calitati de tip voluntar, datorate sinergiei pluralitatii de instante in Mintea Omului. . Daca INTELIGENTA inseamna capacitatea de a rezolva probleme si CREATIVITATEA este generarea de solutii specializate novatoare, numai cea din urma este activitate de tip voluntar. Calculatoarele electronice nu pot reproduce fenomenele de tip voluntar : constiinta , gandirea , creatia , decizia responsabila , deoarece nu se misca decat in nivelul 3(logic) , adica nu pot reproduce sinergia marelui numar de instante ale Mintii Umane (pe scurt nivelul 1 +2+3). Tentatiile I.A. care confunda activitatea calculatorului cu cea a creierului , uita ca abstractiile si modelele matematice nu includ afectivitatea. Numai inteligenta (rezolvarea problemelor) poate fi algoritmizata (determinist sau probabilist ) ceea ce aduce doar spor de viteza (rapiditatea efectuarii succesiunilor de rationamente logice). Gandirea creatoare , fenomen voluntar , nu poate fi redusa la INTELIGENTA, deoarece presupune etape logice si intuitive , adica o colaborare intre agentii motivati ai creierului , dupa niveluri vechi sau noi, cu coordonarea constiintei deseori. OPTIUNEA PLURALISTA se manifesta in contexte unde se cere crearea unei noi teorii, dar nu in cercetarile de rutina, unde apar pariurile derizorii… Intrucat Dan Farcas discuta limitele posibilitatilor actuale in abordarea problemelor din stiintele de granite , idea ce rezulta ar fi ca se impun inovatii metodologice majore in demersurile mentionate.Concluzia nu este formulata explicit, dar pare destul de transparenta in discutia prezentata: matematica si modelul mecanicist – naturalist trebuie depasite, spre a avea posibilitatea de a analiza si intelege fenomenele si aspectele voluntare ale activitatilor omului. Amintesc unele sugestii pentru a solutiona necesitatea depasirii modelului naturalist (reductionist , atomist) pentru abordarea problemelor omului si societatii , unde sunt predominante fenomenele voluntare (holiste , sinergice): Christian de Quincey (Constiinta – ultima frontiera ?) : “Dincolo de punctul de vedere al persoanei I si a II –a , o stiinta globala (holistica) a constiintei va trebui sa dezvolte si sa includa perspectivele si metodologiile persoanei a II-a – adica abordarea ce recunoaste constiinta ca un process trait , creativ, implicand atat relatii interpersonale , cat si o experienta intersubiectiva”. Barry Commoner (Cercul care se inchide – Natura, omul si tehnica) : “Spre deosebire de automobil, ecosistemul nu poate fi subimpartit in elemente usor de abordat , caci proprietatile lui rezida in intreg in legaturile dintre parti . Orice proces care insista sa abordeze doar parti separate va da neaparat gres.” B. S-ar putea spune ca filosofii au descoperit innoirea in acelasi mod in care sunt inventate relicvele sau tezaurele arheologice : Inainte de a face sapaturi si de a le descoperi efectiv , “se stie “ ca ele se afla acolo. Si la fel fizica contemporana a inventat timpul ireversibil. Caci daca nu ar exista decat traiectoriile monotone si reversibile, de unde ar veni procesele ireversibile care ne creeaza si din care traim ? (p. 402 – 403) . Acolo unde omul este in lume , apartinand lumii, in materie, apartinand materiei, acolo el nu este un strain, ci un prieten , un membru al familiei , un comesean si un egal. Intretine cu lucrurile un contact pe baza de iubire…Filosofii traiesc intr-un univers reconciliat, in care stiinta despre lucruri si stiinta despre om coincid.(p. 403 – 404) Fiinta isi croieste drum prin stiinta ca si prin orice viata individuala. Prin interogarea stiintei, filosofia va castiga, intalnind anumite articulatii ale fiintei pe care altfel le-ar descoperi mai greu. (p.409) .Multa vreme definite prin cautarea unui punct de vedere absolut (obiectiv) , stiinta noastra apare in cele din urma ca o stiinta “centrata” , descrierile pe care ni le ofera sunt situate, exprima pozitia noastra in cadrul lumii fizice. (p.410) Am gasit inspiratie la filosofi cu o gandire necentrata pe subiectul uman deoarece si pentru acesti filosofi este vorba de un demers experimental. Nu o experimentare asupra naturii, ci asupra conceptelor si articulatiilor lor reciproce , o experimentare in arta de a pune problemele si de a urmari consecintele cu o extrema rigoare. (p.411) Gandind inobservabilul , obiectele eterne , filosofii au “precedat” in unele cazuri stiinta , au explorat conceptele si implicatiile lor cu mult inainte ca stiinta sa le puna in actiune sau sa descopere puterea lor coercitiva. (p.412) Filosofii ne-au dat mijloacele de a trece de la stiinta la visare si invers , intrucat ei au fost condusi de imaginatia care traverseaza toate domeniile , ordinele si nivelurile , daramand toate compartimentele coexistand in lume, calauzindu-ne trupul si inspirandu-ne sufletul (p. 413). In momentul in care incercam sa intelegem ” drama” , miscarea (Camil Peterescu) teribila suportata de acela care devine prada unei idei (Dramatizarea se petrece in mintea visatorului , dar la fel de bine si sub ochiul critic al savantului) trebuie sa ne gandim la acele procese pe care incearca sa le descrie stiintele naturii. Drama psihologica isi afla ecouri in procesele geologice , geografice , biologice , ecologice , care creeaza spatii, modeleaza si rascolesc peisajele , determina in ele migratii, competitii sau amplificari reciproce intre cresteri , proliferari, eroziuni lente si dezintegrari brutale . Trebuie sa invatam nu numai sa judecam multitudinea de cunostinte , de practice, multitudinea culturilor produse de societatea omeneasca , ci sa le incrucisam , sa stabilim intre ele legaturi inedite , care sa ne permita sa facem fata cerintelor fara precedent ale epocii noastre (p. 414-415) A sosit timpul unor noi aliante , dintotdeauna inchegate multa vreme neintelese , intre istoria oamenilor , a societatilor , a cunostintelor lor si aventura de explorare a naturii (p.417).Cf. I. Prigogine, I.Stengers NOUA ALIANTA ed.pol. 84 Mai pe scurt : “Taria gandirii filosofice o face problematica ei , nu solutiile” (L.Blaga). Si mai scurt : “A iubi e primavara , A cunoaste este iarna” (acelasi) Rostul metafizicii este sa “insufleteasca din nou lumea pe care stiinta o dezanimeaza” In final , observam despre CATEVA teze ca sunt oarecum redundante, ele pot deci ramane in umbra celorlalte. Cele CARE rezista ca independente sunt intr-adevar remarcabile. Ne intrebam CUM poate fi rezumata colectia tezelor in cuvintele autorului si daca sugereaza depasirea unor incercari ca a lui Prigogine sau Polany… Oricum Dan Farcas il contrazice pe Alan Montefiore, care crede ca “ in timp ce oricine ar putea , in mod normal, sa aiba incertitudini cu privire la implicatiile precise ale celor mai fundamentale principii ale sale intr-o anumita situatie complexa, totusi nu este posibil ca el sa se transpuna in exterior si sa-si judece toate normele dintr-o data “ (p. 162). De altfel, consider ca trebuie sa adere la pozitia urmatoare : “ functia specifica a cuvantului adevarat este de a confirma , a afirma sau a re-afirma o asertiune ca fiind ceva pe care vorbitorul este fara rezerve angajat sa o sustina “ (p. 295, idem , Introducere moderna in filosofia moralei , Ed. st.1972) . O’Connor estompeaza distinctia dintre judecata de valoare si enuntul de existenta : “Motivele care vin in sprijinul enunturilor de existenta au tendinta pe masura ce se acumuleaza , sa stabileasca faptul, in timp ce motivele care vin in sprijinul judecatilor de valoare tind doar sa formeze o decizie”. Consecvent cu sine, Dan Farcas isi propune depasirea stiintei existente printr-o metodologie complementara , invocand investigarea experientei umane prin ea insasi. Respectiv deschiderea disciplinata a mintii prin acceptarea sinelui in totalitatea sa, ca instrument de cunoastere ( Probleme de epistemologie).
|
Istoria metodei în ştiinţe (CONEXIUNI nr. 28, iulie 2007)
|
“Cine nu are caracter, trebuie să aibă măcar metodă” (Albert Camus)
Exista doua tentatii diametral opuse de a exagera cu privire la rostul METODOLOGIEI : universalizarea si specificarea. In sens larg metodologia reprezinta, asa cum arata chiar denumirea ei, teoria metodei. Cu alte cuvinte, ofera o stiinta integrala a metodelor ca parte a logicii, cautand sa afle cele mai bune moduri de a elabora problemele, independent de cercetarea directa a solutiilor respective. (R.Caude). Dar intr-un sens mai restrans , metodologia desemneaza ansamblul metodelor de cercetare utilizate intr-o anumita stiinta. Adica o clasificare, tipologie, cu modul de intrebuintare si procedeul pentru descoperirea metodelor particulare (A.A.Moles). In primul caz avem studiul general al metodei in anumite domenii de cercetare: matematica, stiinte ale naturii , psihologie, istorie etc. Este tentant sa presupunem ca exista o modalitate corecta de cercetare, garantata logic , pentru a gasi adevarul. In al doilea caz, sarcina modesta a metodologiei este cercetarea metodelor care sunt adoptate de fapt in diferite stadii istorice ale cercetarii in domenii distincte. Aici scopul nu este atat criticarea, cat sistematizarea presupozitiilor unui anumit domeniu intr-un moment determinant. Vom pleda pentru o pozitie intermediara , in care studiul metodei are in vedere procedee si obiective ale unei discipline particulare , angajand in cercetare modul de organizare a respectivei discipline. Atunci, rolul epistemologului (filozofului) unei discipline stiintifice este sa evidentieze trasaturi ale metodei corecte si sa permita indepartarea contrafacerilor … Ceea ce nu inseamna de loc acordarea unui credit total posibilitatii existentei unei doctrine a priori , adica a unui punct de vedere dincolo de cel admis de savantii care lucreaza efectiv in domeniul respectiv . Totusi , disputele metodologice locale din interiorul comunitatilor de cercetatori asupra unui fenomen, datorita existentei unor abordari diferite pot beneficia de un arbitraj al logicii si epistemologiei (filosofiei) . Admitem un entuziasm limitat in privinta “naturalistilor, care considera activitatea filosofiei ca fiind in continuarea celei stiintifice , diferentiate doar prin natura abstracta a problemelor si a subiectului sau (organizare si prcedee). Luam in consideratie tentatia spontana a filosofilor de a lua ca model paradigme de succes ale timpului, din matematica , fizica , neurologie , lingvistica , istorie etc. Da, metodele constau in crearea , dinamizarea sau promovarea unor sisteme, organizand etapele unor actiuni comparabile cu ceea ce sunt structurile in planul existentei. Pe scurt, metoda poate fi constatativa, a posteriori, sau normativa , a priori. In cadrul seminariilor se propun aplicatii ce ilustreaza variatele tipuri de metode cunoscute : metoda maieutica, metoda indoielii, metoda inductiei, metoda ipotetico-deductiva , metoda logistica, metoda axiomatica, metoda diagonalei etc. I O modalitate de a masura gama varietatilor de metoda consta in mentionarea contributiilor majore disparate. Se stie ca Descartes a impus noua conceptie geometrica si mecanica – a unui Copernic , Galilei , Kepler , Harvey – drept norma a pozitivitatii stiintifice. Astfel, s-a ridicat impotriva harababurii scolastice acumulate de secole. Peste alte secole, H.G. Gadamer abordeaza problema adevarului dintr-o perspectiva non-stiintifica. Intr-adevar , pe cand gandirea moderna , orientata scientist pretinde ca garantia adevarului se intemeiaza doar pe metoda stiintifica , Gadamer a incercat sa arate ca aceasta experienta poate fi realizata pornind de la arta. Analiza experientei revelarii adevarului prin arta permite sa se descopere un model ce dobandeste valoare pentru intrega experienta istorica… Pentru unii autori aceasta dihotomie (stiinta – arta) reprezinta o opozitie de netrecut , o contradictie chiar, asa cum argumenteaza O.Becker: Heidegger a lansat candva butada ca matematica nu este deloc mai stricta, ci doar mai stramta ca istoria sau filosofia. Deoarece matematicianul trebuie sa plateasca izolarea sa distinsa in fata sensurilor valorice , “neutralitatea” sa , cu o saracire a “existentei”sale . Astfel ramane strain in fata existentei vii. Acest fel de cunoastere nu ofera acea “intelegere prin intermediul trairii interioare”, a substitutiei spirituale care, in anumite cazuri favorabile , este totusi posibila in domeniile pe care le studiaza “stiintele spiritului “ (opuse naturalistilor). Pentru alti autori , dihotomia este considerata ca o complementaritate, o diferenta de grad si nicidecum de natura. Astfel, Dave West subliniaza : separatia dintre formalisti si hermeneuti aparuta in stiinta calculatoarelor si ingineria programelor este reala si fundamentala , dar de aici nu decurge ca pozitiile lor sunt in mod inevitabil antagoniste. Nu este necesar ca una dintre parti sa castige acum sau in viitor pe seama celeilalte. Asadar, cele doua abordari trebuie sa fie si pot fi complementare , cu conditia ca atat partile tari, cat si partile slabe, ale fiecareia sa fie recunoscute ca atare si sa se incerce un efort concertat catre integrarea lor. Dualismul metodelor si, prin extindere , pluralismul imbie la aceceptarea unei doctrine a tolerantei si intrajutorarii. Dupa cum scrie Oscar Becker: “tocmai acolo unde procedeul interpretativ , hermeneutic, esueaza , tocmai acolo vine gandirea matematica in ajutor , ingaduind iesirea din impas “(p. 180, “Maretia si limitele gandirii matematice “, Ed. St .1968). Dupa jumatatea secolului trecut , datorita unei noi unelte intelectuale , calculatorul electronic, savantii au abordat problema cunoasterii si a proceselor ei in cadrul asa numitelor stiinte ale cognitiei . Unii cercetatori au sperat sa obtina o stiinta multifunctionala prin corelarea I.A ., a neurostiintelor , a psihologiei cognitive , a lingvisticii cognitive si a filosofiei mentalului. Alti cercetatori au asemanat nucleul stiintelor cognitive cu o nebuloasa in expansiune permanenta si mentionam dintre primele discipline care s-au asociat celor cinci deja numite : pedagogia cognitiva, antropologia cognitiva , sociologia cognitiei. Prima categorie de cercetatori au sperat sa rapeasca inteligenta, cunoasterea , procesele de rationare sau de percepere , din preocuparile filosofiei traditionale. Dar aceasta intoleranta a dat gres , pe de o parte, filosofia, desi remaniata ramane in centrul stiintelor cognitive, iar mult sperata unica Stiinta a cognitiei lasa locul unei grupari tinuta laolalta de interesul comun si de utilizarea calculatorului (model si simulator). Efortul savantilor in acest domeniu este interdisciplinar si oricum multidisciplinar. Munca in echipe integreaza cercetatori din stiintele mentionate mai sus si din altele cointeresate sa-si compare rezultatele ce pun in opera metodologii diverse . In lipsa unei posibilitati de coordonare ferma, s-a spus ca stiintele cognitiei sunt legate prin relatii asemanatoare celor specifice intre membrii unei pensiuni de familie (toleranta reciproca). II Problematica metodei poate fi rezumata imaginand doua axe conventionale : una verticala (minte-creier) si alta orizontala (gandire – logica). Intr-adevar , pentru prima axa s-a propus o metoda a separatiei: sa lasam mintea deoparte ca sa studiem creierul sau dimpotriva sa lasam creierul deoparte spre a studia mintea… Pentru axa secunda s-a admis ca metoda unificarea, mai bine zis reductia , daca s-ar putea decide care primeaza. Oare gandirea oglindeste logica sau de fapt logica reflecta gandirea? Oricum ar fi trebuit evidentiate in context lumea (obiect – cauzalitate), eul (subiect-intentionalitate ) si limbajul (cod-semnificare ). Cum sunt legate domeniile, indeosebi stiintele naturii de studiul omului, aflam de la G.H . von Wright: “preocupat sa apere punctul de vedere potrivit caruia actiunile umane nu pot avea cauze “.Acela care afirma si acela care contesta ca actiunile pot avea cauze , desigur ca asimileaza sau leaga cele doua idei in mod diferit cu alte concepte. Cu alte cuvinte, subliniaza von Wright: “cauzalistul si actionalistul impletesc in mod diferit tesatura conceptuala prin care ei vad lumea – si prin urmare ei vad lumea in mod diferit “ (fiecare in felul sau). De altfel, cum a observat Michel-Pierre Haroche: “Functia transcendentala a subiectului, aceasta exterioritate radicala in raport cu domeniul de obiecte gandite, il presupune pe celalalt , ca garant al ordinii simbolice si juridice , constitutiv pentru domeniul discutat si fundamentat a priori, al oricarei obiectivitati conceptibile “(p.27, “Poate fi depasit dualismul?”, 2001). Cunoscutul psihiatru insista ca obiectele gandirii nu sunt halucinatia (chiar adevarata ) a unui subiect solipsist, deoarece ele sunt pentru altul inainte de a fi pentru mine, iar cele doua momente nu reprezinta decat unul si acelasi lucru. Husserl insusi scria :”Subiectivitatea transcendentala este intersubiectivitate “… Relatia verticala , minte-creier , a fost bine carcaterizata prin considerarea stiintei la persoana I-a (eu) in contrast cu stiinta la persoana a III-a. Relatia focalizeaza astazi intreresul stiintelor aplicate cognitiei. Aceste discipline ofera un exemplu convingator de abordare pluralista a temei predilecte (cunoastere, constiinta etc.). Relatia pe care am numit-o orizontala , intre gandire si logica , poate fi evidentiata in tensiunea dintre intuitie si formalizare. Este ilustrativa in acest sens dihotomia dintre inductiv (nesigur) si deductiv (sigur). Importanta rationamentului inductiv se recunoaste in faptul esential ca, in afara exceptiilor banale , evenimentele si fenomenele din natura sunt prea variate , prea numeroase sau prea intinse (raspandite) si astfel prea inaccesibile pentru a permite observatii complete. Extinzand domeniul discutiei am putea face comparatia cu estetica, unde se pune problema relatiei intre frumosul natural si cel artistic.Kant scria ca pare frumos in natura ceea ce aminteste arta si invers place in arta ceea ce pare natural. Lucian Blaga nu admite transponibilitatea intre cele doua tipuri de frumos . Dar Oscar Wilde ofera o solutie prin cuantificare : viata imita arta mai mult decat imita arta viata … In mod similar , avem un cerc , o reluare a procesului ce leaga inductia si deductia , respectiv statistica si calculul probabilitatilor. Cu alte cuvinte , statistica matematica, utilizand la fiecare pas rezultatele si rationamentele teoriei probabilitatilor , extrage concluzii din selectii si permite sa se faca planificari ale unor experimente. Warren Weaver a subliniat :”teoria probabilitatlor porneste de la populatie la selectii , iar statistica – de la selectii la populatie”.(Doamna Sansa, Ed.St.1969,p.247).
|