.

 

.

 

  

  Conceptul  în  activitate         ( Medicina Mentis )       (CONEXIUNI nr. 60, martie 2010)

                                       Motto:  „În orice concept , elementul reprezentativ

                                                                nu este decât câmpul de întâlnire a unei

                                                                acţiuni cu o reacţiune” (Ch. Blondel)

 

                                                    CONCEPTE  DESPRE  CONCEPT

 

         Teoria conceptelor ca moduri dea gândi despre ceva, deosebit de stereotip şi de concepţie. Parte a teoriei gândirii şi a epistemologiei, dar nu a metafizicii şi ontologiei (despre obiecte )- eroarea lui Descartes (gândesc deci exist) . Condiţia deţinerii conceptului: individuare simultană şi ierarhizare a familiei de concepte. Depinde de relaţiile subiectului cu mediul şi îndeosebi cu cel social, respectiv  relaţiile lingvistice. Dimensiunea normativă a conceptelor priveşte temeiurile subiectului de a concepe judecăţi şi constituirea judecăţilor dependentă de identitatea conceptului. Conceptul fixează referentul său împreună cu lumea. Un concept este individuat prin condiţia ce trebuie satisfăcută pentru ca un subiect să deţină acel concept şi totodată să fie capabil de a avea opinii şi alte atitudini ale căror conţinuturi includ conceptul.

          Teoria atribuirii explorează mecanismele  constituirii reprezentărilor cognitive a lumii sociale, mai precis cum interpretăm acţiunile altuia, dar şi  ale noastre, proprii.  Se evidenţiază tipuri de atribuire- interpretare: personală şi situaţională, distorsiuni sau erori de atribuire: efectul actor observator şi influenţa controlului social. Încă profesorul Ion Petrovici a observat că , „în memorii,  autorul prezintă lucrurile,  ca şi când ceea ce s-a produs sub constrângerea împrejurărilor s-ar fi realizat din  voinţa proprie”. Asemănător se exprimă mai târziu Lucian Blaga : „Omul norocos se încântă, atribuindu-şi inteligenţei sale toate succesele”.

        Etimologia latină  rămâne sugestivă pentru variatele întrebuinţări posibile ale termenului concept . El provine din latinescul concepere, care înseamnă :

             -zămislire ( procreare), aspectul ontic ;

             -observare (surprindere), aspectul cognitiv;

             -formulare  (exprimare), aspectul lingvistic;

             -dictare (promulgare, edictare) , aspectul deontic.

 

    

 

      I.Noţiune şi Categorie.

      II. Conceptul - Esenţă sau Semn ?

      III. Atribuire şi Deţinere.

      IV. Abstractizare, Generalizare si Categorizare

 

I.     Noţiune şi categorie

     M.T.Cicero a  fost primul care a folosit cuvântul latin  NOTIO pentru a traduce cuvintele greceşti ennoia (concept) şi prolepsis (anticipare) . În filosofia scolastică,  noţiunea semnifică o abstracţie simplă şi elementară , care se cere dezvoltată ulterior . N.Cusanus a folosit expresia „noţiunea lucrurilor”pentru a denumi  cunoaşterea umană în opoziţie cu cea divină , care era definită ca „producerea lucrurilor „ . În filosofia modernă   şi contemporană termenul noţiune păstrează o semnificaţie generală de reprezentare mentală . C.R.Motru scria că limba nu are atâtea cuvinte câte aspecte prezintă realitatea (Curs de psihologie, 1927).

Ion Petrovici consideră  Noţiunile „elemente  şi scop” ale Logicii. El insistă : „Noţiunile nu sunt anumite date concrete , ci prelucrările acestor date, ale tuturor. Noţiunile sunt icoana unităţilor , aspectelor şi legăturilor observate în lume , nu aşa cum apar la un moment dat în vălmăşagul intuiţiei brute , ci aşa cum  sunt în ele însele , în orice caz aşa cum apar totdeauna faţă de conştiinţa impersonală a tuturor oamenilor. „ ( p. 52, Teoria Noţiunilor, 1924, Jockey  Club).  

    Notiunea poate fi elementara daca  acopera un camp de informatii usor accesibil observatiei si spontan inteligibil, preluabil fara dotari fizice sau intelectuale  superioare, dar poate fi subtila ori complicata, daca se refera la compartimente ale cunoasterii realitatii, care cer concepte elaborate si capabilitatea desfasurarii intelective a unor ierarhii de relatii si conditionari multiplu corelate .   

    Paul Popescu-Neveanu atrăgea atenţia : Conceptul desemnează un înţeles generic impersonal spre relativă deosebire de noţiune , în care accentul se pune  pe înţelegere şi idee, în care funcţia  referenţială (de trimitere la real) este desfăşurată şi particularizată. Astfel, ideea poate să capete forme particulare de la o persoană la alta. Numim ideea după greci, de la „ a vedea”. . Rezultând din generalizări succesive , conceptul elimină la maximum trăsăturile concrete, sensibile şi se reduce la o schemă generală. După cum scria J.Piaget : „Conceptul nu este decât o schemă de acţiune sau de operaţie „ (Psihologia inteligenţei , Edit. Ştiinţifică,p.41),1965.                                                                                                                                                                                                                                                             Daca limitam sensul termenului ”notiune” la posesia de informatie minimala coerenta, care permite orientarea intr-un anume domeniu al practicii umane, atunci notiunile sunt accesibile inca din copilarie  si se pot transforma in cunoasteri specializate , daca posesorul notiunilor le adanceste, argumenteaza logic si le foloseste sistematic, realizand cunoastere specializata ( Precocitate).

     Daca  localizam in notiune capacitatea de a produce afirmatii sau desfasura actiuni in spatii stiintific creative de inalt nivel formal, precum fizica ori matematica, sau implicand analize , experiente si interpretari complicate, cum ar fi genetica, ele nu se insusesc prea usor. Uneori efortul de a capata notiuni in compartimente subtile ale gandirii creative duce la formarea de concepte false, la obtinerea de informatii incorecte sau fara relevanta , care nu expliciteaza procesual si cauzal , campul de evenimente asupra carora se alcatuiesc (Improvizatie si impostura, Diletantism).           

      În filosofia şi logica clasică  , termenul „categorie” reprezintă ultimul şi cel mai general predicat , ce poate fi atribuit unui lucru , prin care acesta  poate fi cercetat şi exprimat . Platon în dialogul „Sofistul „ consideră categoriile determinări ale realităţii şi le numeşte „cele mai înalte genuri” ( cinci : fiinţă, stare, mişcare,  identitate, alteritate) .   Pentru Aristotel , există zece predicate fundamentale ( fiinţă individuală , cantitate, calitate, relaţie , spaţiu, timp, modalitate, acţiune, pasivitate, posesiune ), cu  funcţie logică şi ontologică. W.Occam neagă valoarea ontologică a categoriilor, fiind  considerate ca nume ce se referă la clase de obiecte .

     Pentru I.Kant categoriile nu exprimă realitatea, ci modul nostru de a cunoaşte . Categoriile sunt formele a priori  ale intelectului în număr de  douăsprezece

 ( unitate, pluralitate, totalitate, existenţă, inexistenţă, limitaţie, substanţă, cauzalitate, comunitate, posibilitate, realitate, necesitate). Aşadar, intelectul când gândeşte, judecă, aceste categorii sunt formele  judecăţii, condiţii ale valabilităţii cunoaşterii lumii fenomenale. C. Noica a scris despre  categorii la Platon, Aristotel  şi  Kant în lucrarea „Douăzeci şi şapte  trepte  ale realului”  (Ed.Ştiinţifică , 1969)  .

       J.G.Fichte  nu extrage categoriile din judecată, ci din Eul pur. Hegel le consideră  ca determinări ale gândirii şi ale realităţii , reducându-le  astfel la conştiinţa de sine .

      Pentru E.Husserl , categoriile sunt obiective deoarece definesc o „regiune” a realităţii. Pentru M.Heidegger  categoriile devin  determinări ale fiinţei fiindului , iar la C.S.Peirce sunt folosite ca structuri ideale şi descriptive ale realităţii. Pentru acesta din urmă , semnificaţia unui lucru sau concept nu e altceva decât ansamblul de acţiuni , adică al habitudinilor de răspuns pe care suntem gata să le punem în act.  Habitudinile sunt deci semne ale semnificaţiei pe care o atribuim lucurilor.

         Problema numărului minim sau a optimului necesar nu se pune în cazul categoriilor . C.Noica a observat urmându-l pe Hegel  că „ orice întruchipare reală ţine implicit - e drept – de toate categoriile laolaltă „ ( op.cit. p.116) .De altfel , subliniază Noica : „Ceea ce uneşte, transmite şi se transmite , apare astăzi conştiinţei cunoscătoare mai   puternic decât ceea ce este  „ ( p.114).

        Categoriile gândirii au fost numite „ genuri supreme” , iar  noţiunile pot fi considerate „specii inferioare „ ale fiinţei. Astfel că despre concepte se poate vorbi în termeni de mediere  între acestea. Noţiunea , conceptul şi categoria formează o scară în creştere ca extensiune şi o scară descrescătoare ca intensiune. Categoria este cea mai abstractă şi noţiunea cea mai concretă în această serie. Din acest motiv nu suntem de acord cu autorii pentru care se poate pune semnul identităţii între noţiune şi concept.

 

      II.  Esenţă sau semn

      Există cel puţin două întrebuinţări  pentru termenul „concept „ : - ceea ce cunoaştem despre un lucru şi corespunde esenţei sale şi -ceva prin care cunoaştem un lucru, adică un semn care îl defineşte.

Conceptul considerat ca esenţă apare la Socrate, când încearcă să ofere o definiţie corectă fiecărui lucru.Platon însă considera conceptul ca fiind cunoaşterea adevăratei realităţi a lucrurilor sau ideilor . Aristotel a definit esenţa (substanţa) lucrurilor prin concept, care trebuia  să fie universal şi necesar. Scolasticii abordează logic conceptul ca termen, deci ca element al propoziţiei şi astfel îl disting de lucrul reprezentat şi de numele prin care este exprimat. Exista doua teorii in filosofia contemporana care tind sa explice natura conceptului. Teoria reprezentativa a mintii afirma despre concepte ca sunt reprezentari ale mintii, in timp ce teoria semantica a conceptelor (derivata din distinctia lui Frege dintre concept si obiect) afirma ca sunt obiecte abstracte 

      După cum va spune  J.Piaget , „un concept este comprehensiunea semnificaţiei unui termen „ . Astăzi , distingem în cadrul conceptului o extensiune (denotat sau semnificaţie) , adică mulţimea obiectelor despre care poate fi predicat şi o intensiune (comprehensiune sau conotaţie)  adică mulţimea aspectelor conţinute într-un termen.După extensiune, conceptul poate fi singular sau universal, dar după comprehensiune , poate fi concret sau abstract , finit sau infinit . Din perspectiva completitudinii, conceptul poate fi propriu sau analogic, clar sau obscur , complet sau incomplet.

     Kant deosebeşte conceptele empirice, extrase din experienţă (generalizări) de cele pure sau forme a priori ale intelectului, care fac posibilă cunoaşterea fenomenelor , numindu-se categorii. Hegel considera conceptele  ca gânduri obiective, „în sinele” lucurilor. Iată conceptul de concept la Hegel : „Cum fiinţa în sine si pentru sine este un mod afirmat nemijlocit, conceptul în simpla lui raportare la sine însuşi este un mod determinat absolut, dar un mod determinat absolut care, raportându-se numai la sine, este, de asemenea, în chip nemijlocit, identitatea simplă” (p. 579, Ştiinţa logicii, Ed.Acad.)

 Husserl foloseşte mai des cuvântul esenţă, decât concept. Interpretarea conceptului   ca semn al unui lucru sau ca element (semnificant) prin care este semnificat un obiect a fost introdus de Stoici în Antichitate. Ideea străbate până la Abelard în Evul Mediu. Acesta considera conceptul ca o expresie referitoare la o realitate semnificată, o referire numită supoziţie. Conceptul  cuprinde , am putea spune fie o informatie-realitate precis denominabila, cuprinzand sensul sau multimea sensurilor alocabile unui cuvant, fie o realitate compozita, multi semnificanta , localizabila si descriptibila modal prin conexiunea specifica a unui sir de concepte distincte, necontradictoriu corelate, exemplu o particularitate fenomenala, comportamentala , mentala, emotionala sau mixta.   

    G.Frege a încercat să suprapună conceptul cu semnificaţia sau obiectul desemnat de semn. În această direcţie se situează interpretările lui Husserl , Carnap, Quine. În a doua parte a sec.XX , mai ales în domeniul ştiinţelor, conceptului i-au fost atribuite funcţii descriptive , clasificatoare, organizatorice , anticipative  şi  de proiectare a experienţei.

      În latină , „conceptum” înseamnă cugetat sau gândit. Într-adevăr , conceptele sunt constitutive pentru gânduri. De exemplu, conceptul”frumos” este o parte constitutivă a gândirii (cugetării sau judecăţii): „Adonis este frumos”. Una dintre trăsăturile esenţiale pentru concepte   este că pot fi împărtăşite de persoane diferite şi de către o singură persoană în decursul timpului. Trebuie, deci, să le distingem de ideile particulare , care pot veni în minte la un moment dat , spontan. Asa cum gandurile sunt compuse din concepte ce pot fi reprezentate prin cuvinte, in mod similar despre aceste concepte (cunoscute sub denumirea de concepte lexicale) se crede ca ar fi compuse din concepte si mai de baza .

       În lucrările de psihologie , unde interesează deseori sistemul de reprezentare internă a agentului, conceptele sunt considerate ca tipuri de reprezentare internă ale căror  apariţii sunt mobilizate (provocate) în ocazii diferite , aşa cum tipul  de cuvânt „leu” poate avea multe inscripţii diferite în apariţiile sale (jucărie, sculptură, monedă, animal de circ etc. ).

       L.Blaga   a folosit expresia „concepte-imagini” pentru aproximări simbolice  ale unui domeniu transempiric ascuns, un fel de plasticizări ale rezultatelor cunoaşterii teoretice. Cu ajutorul lor se poate da teoriilor sau ipotezelor ştiinţifice un grad mare de intuitivitate. Conceptele-imagini  sunt mijloace de a tatona natura intimă a fenomenelor...În lucrări de tinereţe (Daimonion, Mit şi gândire), Blaga foloseşte termenul imagini – sinteze   pentru a desemna ipoteza şi mitul, care sunt deopotrivă imagini creatoare ce servesc la simplificarea complexităţii şi diversităţii existenţei. „Supusă unei atari alambicări sau sublimări, intuitivitatea îşi redobândeşte locul cuvenit în desfăşurarea ştiinţei”(Experimentul şi spiritul matematic, p. 652).

       Dar numeroşi filosofi consideră că aceste tipuri de imagini interne nu sunt chiar concepte , ci sunt numai tipuri de cuvinte din limba naturală. Un subiect poate exprima conceptul”oraş” prin cuvântul ORAŞ , un altul prin cuvântul MUNICIPIU, un altul încă prin imaginea mintală a  bulevardului cu magazine foarte aglomerate, unii ca şi ceilalţi posedă de altfel acelaşi concept „oraş” .În plus, subiecte diferite pot folosi aceeaşi reprezentare spre a exprima concepte diferite: cineva poate utiliza imaginea coloanei „fără sfârşit” pentru a exprima monumentul ca atare, altcineva pentru a exprima (opera lui) Brâncuşi , un al treilea poate dori să exprime astfel oraşul Târgu-Jiu. Termenul de concept este compatibil  cu mai multe interpretari , incepand de la semnificatia minimala a unui cuvant izolat, trecand la semnificatia contextuala a unui cuvant inglobat intr-un mesaj , apoi la semnificatia unui sir de cuvinte si sfarsind cu semnificatia unitara a unui discurs specific, tratand un anume subiect.

E.Goblot subliniază: „ Conceptul nu este un fapt ...Conceptul nu este decât o virtualitate , o posibilitate nedefinită de judecăţi...OM poate califica nu numai toţi oamenii care sunt, au fost şi vor fi, dar şi pe toţi cei care pot fi imaginaţi. Iar numărul lor nu este limitat, deoarece ei nu sunt decât posibilităţi”. (p.89), Traite de Logique, 1921, Libr. A. Colin).

Unii filosofi  consideră că obiectul comun al gândurilor subiectului, nu este altul decât referentul gândirii lui. Totuşi, cel puţin în câmpul conceptelor generale există minimum trei modalităţi de a concepe referentul:

1.extensiunea sau mulţimea obiectelor reale care satisfac predicatul. De exemplu, oraşele particulare : Bucureşti, Cluj, Iaşi etc.

2.intensiunea sau funcţia care merge de la lumile posibile la mulţimile de obiecte posibile, care satisfac predicatul considerat într-o lume ...Astfel, „oraş” va fi funcţia care conduce de la lumea reală la mulţimea ce conţine Bucureşti, Cluj, etc. Şi de la o altă lume la o mulţime de oraşe posibile, de exemplu , oraşul piramidă (?)

3.proprietatea cauzal-eficace, de exemplu „urbanitatea”, pe care toate obiectele posibile respective o au în comun.

      Logicienii extensionalişti ca W.Quine , care evită orice menţiune de proprietăţi şi de lumi nonreale preferă prima opţiune. Logicienii modali şi semanticienii formali, ca R.Montague care caută să dea seama de semantica limbilor naturale, tind să o prefere pe  cea de a doua ; numeroşi filosofi ai minţii ca J.Fodor, care se interesează de interacţiuni cauzale între reprezentări şi lume, tind să o prefere pe a treia. De altfel, se consideră  deseori, de exemplu , G.Frege, C.Peacocke că trebuie să distingem pentru un referent al unui termen general sensul sau „modul  de prezentare”  (deseori se foloseşte aici şi termenul „intensiune”). În plus , „a fi triunghi echiunghiular”şi „a fi triunghi echilateral” dau referinţă la aceleaşi  lucruri nu numai în lumea reală, ci şi în toate lumile posibile. Ele par să aibă aceeaşi extensiune  reală  şi posibilă , dar totodată sunt poate supuse aceloraşi legi cauzale, fără a înceta să fie concepte diferite. Pare necesar a spune că toate triunghiurile echilaterale sunt echiunghiulare şi numai ele . Aceste sensuri sau concepte în sensul restrâns al termenului sunt deseori considerate ca regula internă ce determină extensiunea conceptului în sens larg, în oricare dintre accepţiile deosebite mai sus. 

 

III. Atribuire şi deţinere

        În psihologia cognitivă, conceptele naturale explicite, adică denumite , se pot împărţi în concepte de indivizi, de obiecte sau de entităţi (sportivi, mere sau numere întregi) şi concepte de proprietăţi : acestea se împart la rândul lor în concepte de atribute (culoare, mărime, formă, amabilitate, divizibilitate etc. ) şi conceptele de valoare ale atributelor (verde, roşu, albastru, mare, mic, mijlociu , deştept , prost, serviabil sau nu etc) . Această structură acoperă destul de bine diversitatea cognitivă a gândirii spontane.  Limbajul utilizează pe larg şi începătorii din ştiinţele cognitive se bazează deseori pe  achiziţionarea unor concepte de  atribute anterior necunoscute.

     Amintim cearta universaliilor , adică disputa în problema conceptelor generale . În cadrul conceptualismului (nominalism moderat), Abelard a considerat universaliile ca semne mentale (sermones, adică discursuri sau cuvinte) , deci cuvinte cu semnificaţie. Aşadar universalul este un nume care desemnează o imagine confuză extrasă de gândire dintr-o pluralitate de indivizi similari. William Occam identifică însă universalul cu actul nostru intenţional îndreptat spre realitatea singulară...

      Menţionăm teoria atribuirii care explorează mecanismele prin care încercăm să construim o reprezentare cognitivă coerentă a universului social şi, mai precis, în ce mod încercăm să interpretăm acţiunile altuia şi respectiv ale noastre proprii.

      Conform cu F.Heider (1958) interpretările noastre privind comportamentul altuia se pot grupa în două mari categorii : personale şi situaţionale. O atribuire este personală când raţiunile comportamentului unei persoane sunt atribuite unor trăsături personale, precum caracterul sau temperamentul. De exemplu, „George îl îmbrăţişează pe Ion deoarece este prietenos „ reprezintă o atribuire personală a  comportamentului lui George. O atribuire este situaţională dacă raţiunile comportamentului   unei persoane sunt atribuite unor caracteristici ale mediului, precum alţi oameni şi tipul de ocupaţie , ce trebuie îndeplinită, ba chiar şi şansa . De exemplu, „George îl îmbrăţişează pe Ion deoarece este fericit „ reprezintă o atribuire situaţională pentru comportamentul lui  George.

       Dincolo de erorile de atribuire datorate euristicilor pentru judecăţile utilizate de către subiecţi, o eroare clasică de atribuire este numită eroarea fundamentală de atribuire (L.Ross, 1977) . În esenţă, această eroare constă în subestimarea factorilor situaţionali în interpretarea acţiunilor altor actori sociali  şi a  supraestima factorii situaţionali, în interpretarea propriilor noastre acţiuni. Această tendinţă mai este  numită efectul actor-observator. O variantă a erorii fundamentale constă în atribuirea succeselor noastre unor cauze personale (Petrovici şi Blaga) . De exemplu : „Eu reuşesc pentru că sunt inteligent sau  pentru că muncesc . Aşa cum observă L.Blaga: „Omul norocos se încântă, atribuindu-şi inteligenţei sale  toate succesele „ (p.250, Elanul Insulei). Pe de altă parte , eşecurile noastre se datorează unor cauze situaţionale (am căzut la acest examen pentru că nu am noroc)  şi totodată inversarea acestor criterii în interpretarea acţiunilor altor actori ( ea a reuşit pentru că examenul a fost uşor ; el a fost respins deoarece este prost înzestrat intelectual). Atribuirile propuse de actori sunt totodată în parte sub control social.

   Iată cum prezintă lucrurile , apelând la propria experienţă de viaţă (prof.univ., academician şi ministru al educaţiei) Ion Petrovici :„Alpinistul, care urcă îndemânatec pe potecile înguste ale muntelui , ajungând sprinten pe culme, e admirat sincer de toată   lumea pentru voinicia sa. Dar aceluia care prin munca şi meritele sale se ridică sus, pe treptele vieţii sociale , cei mai mulţi atribuie această ascensiune – nu capacităţii sale, ci...norocului”. (p.309, Prin meandrele trecutului, Cartea Românească , 1979). Alt exemplu, studenţii americani tind să utilizeze atribuiri personale pentru comportamentele negative pe care le observă, pe când studenţii indieni tind să utilizeze atribuiri situaţionale pentru aceleaşi  evenimente .

     J.Piaget a subliniat că „Orice acţiune , aplicându-se unor obiecte se acomodează (la ele), adică suferă în negativ amprenta lucrurilor asupra cărora se aplică. Dar esenţialul este în modificarea obiectului , impusă , adică asimilarea obiectului la schemele subiectului” (R.E.540).                           

      Să revenim la faptul că stările mentale au conţinuturi. De exemplu, o opinie poate avea conţinutul eu voi primi cartea de la editură curând, iar o speranţă poate avea conţinutul  că lucrarea mea se va bucura de succes în librărie. Atunci, se poate defini un concept ca entitate capabilă să fie un constituent a unor astfel de conţinuturi. Mai precis, conceptul  este un mod de a gândi despre ceva:  un anumit obiect, o proprietate , o relaţie sau o altă entitate.

     Dar concepte diferite pot să fie, oricare dintre ele, moduri de a gândi despre acelaşi obiect. Aceeaşi persoană se poate gândi pe sine la modul persoanei I-a (eu insumi) sau ca fiind conferenţiar sau ca fiind acum în sediul Catedrei. De altfel , un concept X este distinct de un concept Y, dacă este posibil ca o persoană să creadă, în mod raţional , că „X este în acest fel „fără să  creadă şi că „Y este în acest fel” (acelaşi). Aşa cum cuvintele pot fi combinate spre a forma propoziţii structurate: „Iarna, turturii topiti se intorc pe acoperisuri fulgi ”  , conceptele au fost şi ele gândite ca fiind capabile să se combine în conţinuturi  structurate complexe (cugetări) : „Adevărul este cea mai  mare minciună” sau cum credea Blaga: „Minciuna este vacanţa adevărului”...Când aceste conţinuturi complexe sunt exprimate în limba română prin propoziţii care conţin particula „că ...” aşa ca în exemplele de mai sus, despre opinie şi speranţă, ele vor fi capabile să reprezinte adevărul sau falsul , în funcţie de felul în care este lumea (starea de lucruri).

       Conceptul trebuie deosebit de stereotip şi de concepţie. Stereotipul  prezintă o evaluare rigidă şi incorectă a celuilalt, deoarece nu se  bazează pe o cunoaştere de tip ştiinţific. În sociologie, stereotipul numeşte  o credinţă sau un ansamblu  de credinţe pe baza cărora un grup de indivizi atribuie caracteristici determinate unui grup de persoane. Genurile de stereotip cel mai frecvent studiate sunt cele create şi utilizate în interiorul unui grup social .Ele sunt definite pornind de la sex (de pildă misogin, nimfomană), vârstă (nevârstnici şi prea vârstnici),  etnie (grupări pe criterii genetice, lingvistice , culturale , ca ţiganii), naţionalitate (colonialişti , sovini), clasă socială (elitism, vulgaritate) , religie (dogmatici , eretici) etc.

         Pe scurt , se numeşte concepţie  un sistem de idei pentru a înţelege şi interpreta fenomenele, o perspectivă , fel de a vedea sau viziune de ansamblu asupra existenţei. Trebuie să putem ajunge să credem că un lucru cade sub un concept (precum savant) , dar fără să credem cu fermitate în acelaşi timp, că acel lucru cade sub stereotipul asociat cu conceptul (scientist, pozitivist).

       Întotdeauna, o teorie  a unui anumit concept trebuie să fie deosebită de o teorie a obiectului sau a obiectelor pe care le selectează. Deoarece teoria conceptului este o parte a teoriei gândirii şi a epistemologiei , dar o  teorie a obiectelor este parte a metafizicii şi respectiv ontologiei. Unele personalităţi din istoria filosofiei şi , probabil , chiar  unii dintre contemporanii noştri,  sunt vulnerabili la acuzaţia de a nu fi respectat pe deplin distincţia dintre cele două genuri de teorii. Astfel, Descartes pare să fi trecut de la faptele despre certitudinea cugetării „Eu gândesc” , referitoare la modul de gândire la persoana I-a, către concluzii despre natura nematerială a obiectului care era el însuşi. John R. Searle replică:”Dacă se presupune că ştiinţa face  o prezentare a modului în care funcţionează lumea şi dacă stările de conştiinţă subiective sunt parte a lumii, atunci trebuie să căutăm o explicaţie obiectivă (epistemic) a unei realităţi subiective (ontologic), realitatea stărilor subiective ale conştiinţei „ (Problema conştiinţei în vol. „Există oare conştiinţă ?  All, 2000,ed.GG:Constandache p.51). S-a pus astfel problema dacă  se poate obţine o ştiinţă obiectivă din punct de vedere epistemic pentru un domeniu care este subiectiv din punct de vedere ontologic.

       Deşi scopurile unei teorii a conceptelor sunt distincte de scopurile unei teorii a obiectelor, se cere ca fiecare teorie să aibă o explicaţie adecvată a relaţiilor sale cu cealaltă teorie.  De altfel, o teorie a conceptelor  este inacceptabilă dacă nu oferă nici o explicaţie a modului în care conceptul este capabil să selecteze obiectele pe care, efectiv , le selectează. Asemănător , o teorie a obiectelor este inacceptabilă , dacă nu face posibilă înţelegerea modului în care putem avea concepte ale acelor obiecte.

Ce individualizează un concept  dat? Iată o întrebare fundamentală în filosofie. Altfel spus, ce îl face să fie  cel care este, mai curând decât oricare alt concept?Pe scurt, un concept este individualizat prin condiţia ce trebuie satisfăcută pentru  ca un subiect să deţină acel concept şi totodată să fie capabil de a avea şi alte atitudini ale căror conţinuturi au conceptul între constituentele lor. De altfel, un enunţ care individualizează un concept spunând ce se cere pentru ca un subiect să posede acel concept poate fi descris ca oferind condiţia de deţinere a conceptului...

     Ceea ce trebuie să evităm este menţionarea ca atare a conceptului în discuţie, în conţinutul atitudinilor atribuite subiectului în condiţia de deţinere . Altminteri, noi am presupune deţinerea conceptului într-o explicaţie ce era destinată să elucideze deţinerea lui. Discutând despre ceea ce consideră subiectul ca fiind constrângător, condiţiile de deţinere pot respecta şi o intuiţie a lui Wittgwnstein din perioada

târzie :  că stăpânirea unui concept de către un subiect este indisolubil legată de modul în care el consideră firesc să continue  să aplice conceptul în cazuri noi. 

Uneori o familie de concepte   are  această proprietate : nu este posibil să stăpâneşti pe oricare dintre membrii familiei de concepte fără a le stâpâni pe celelalte. Este vorba nu doar de polarităţi precum libertate – responsabilitate, abstract – concret, sănătos-bolnav, norma-patologic, necesar-întâmplător etc. Două dintre familiile de concepte care au, în mod plauzibil , acest statut  sunt acestea : familia care constă în unele concepte simple , 0,1,2,..., din numerele naturale şi conceptele corespondente ale cuantificatorilor numerici, există 0 în cutare fel, există 1 în cutare fel ,...şi familia care constă în conceptele opinie dorinţă.Asemenea familii, au ajuns să fie cunoscute ca „holisme locale”. Un HOLISM local nu preîntâmpină individuaţia unui concept prin condiţia sa de  deţinere. Mai degrabă el cere ca toate conceptele din familie să fie individuate simultan. Astfel, cineva ar spune ceva de forma aceasta : opinia şi dorinţa formează unica pereche de concepte  X,Y astfel încât, pentru ca un subiect să le deţină,trebuie să satisfacă cutare condiţie ce implică subiectul, (X+Y) . Pentru ca aceste condiţii de deţinere şi altele să individualizeze corect, este  necesar să existe o ierarhizare a conceptelor tratate. Condiţiile de deţinere a conceptelor mai înalte în grad trebuie să presupună numai deţinerea conceptelor de la aceleaşi  nivele sau de la nivele mai joase în ierarhie.

         Amintim că holismul studiază părţile organismului numai în relaţia cu întregul, analizând modul în care părţile se inserează în întreg potrivit unei perspective finaliste. Potrivit metodei „simplificării holiste” , se pot deduce grade de  realitate  mai puţin înalte analizând întregul pentru a ajunge la componentele sale. Apărut ca perspectivă epistemologică  aplicată biologiei, răsturnând ipotezele mecaniciste, holismul a găsit aplicaţie în ştiinţele umane , susţinând că organismul social e ceva mai mult decât suma membrilor  şi a relaţiilor existente între ei. 

        O condiţie de deţinere poate, în diverse moduri , să considere deţinerea unui anume concept , de către un subiect, dependentă de relaţiile subiectului cu mediul său. Multe condiţii de deţinere vor menţiona legăturile dintre un concept şi experienţa perceptivă a subiectului. Experienţa perceptivă  reprezintă lumea  ca fiind într-un anume fel. Este discutabil faptul că singura explicaţie satisfăcătoare a ceea ce înseamnă că experienţa  perceptivă reprezintă lumea într-un anume fel, trebuie să se refere la relaţiile complexe ale experienţei cu mediul subiectului. Dacă aşa stau lucurile, atunci menţionarea unor astfel de experienţe într-o condiţie de deţinere va stabili deţinerea acelui concept dependentă, în parte , de relaţiile cu mediul ale subiectului. T. Burge (1979)  a agumentat şi el, pornind de la intuiţiile privind anumite exemple, că, chiar dacă rămân constante proprietăţile şi relaţiile subiectului care nu ţin de mediu, conţinutul conceptual al stării lui mentale poate varia, dacă variază şi mediul social  al gânditorului. O condiţie de deţinere care individuează în mod corect un astfel de concept trebuie să ia în considerare relaţiile sociale  ale subiectului, în particular, relaţiile sale lingvistice .

      Este normativ, în sens larg , orice se referă  la normă, reprezentând o valoare sau un model. În filosofia valorilor se indică normele universale la care gândirea, voinţa şi sentimentele trebuie să se conformeze. Astfel  de norme sunt date de ştiinţele filosofice – logică, estetică, etică – pentru a atinge adevărul, binele şi frumosul. Sunt în opoziţie cu ştiinţele naturii care descriu fapte şi legi. Aşadar, numim normativitate proprietatea unor activităţi sau stări de lucruri  de a fi supuse la reguli sau de a fi evaluabile (preţuite) .

       Conceptele au o dimensiune normativă – acesta este un fapt  subliniat recent de către S. Kripke. Pentru orice judecată al cărei conţinut implică un concept dat, există o condiţie de corectitudine pentru acea judecată, o condiţie ce este dependentă parţial de identitatea conceptului. Caracterul normativ  al conceptelor se extinde şi pe teritoriul temeiurilor pe care le are un subiect de a concepe judecăţi. Percepţia vizuală a unui subiect poate da acestuia un bun temei pentru a judeca.Un  copil observă  imediat la circ:  „Acel om este pitic” ;  ea nu îi dă , prin ea însăşi  , un bun temei pentru a judeca : „comicul este pitic” , chiar dacă omul pe care îl vede este  comicul-pitic.  Toate aceste conexiuni normative trebuie explicate printr-o teorie a conceptelor. O abordare a acestor chestiuni este de a privi către condiţia de deţinere a unui concept şi de a lua în considerare cum este fixat , prin concept , referentul său, împreună cu lumea. O propunere este că referentul conceptului este acel obiect (sau proprietate sau funcţie) ce face ca practicile  judecăţii şi inferenţei menţionate în condiţia de deţinere să conducă totdeauna la judecăţi adevărate şi la inferenţe valide.  

       Această propunere ar explica de ce anumite temeiuri sunt cu necesitate bune temeiuri pentru judecarea conţinuturilor date. Întrucât această condiţie de deţinere ne permite să spunem ce anume din judecăţile anterioare ale subiectului face ca el să angajeze mai degrabă un concept, decât un altul , această propunere va avea încă un avantaj. Ea ne va permite să spunem cum este determinată condiţia corectitudinii pentru o judecată în care conceptul este aplicat unui obiect nou întâlnit. Judecata este corectă dacă noul obiect are proprietatea care, de fapt, face ca practicile judicative menţionate în condiţia de deţinere să producă judecăţi adevărate sau inferenţe valide.

      Temeiurile sunt conţinuturi abstracte de atitudini propoziţionale , starile - temei sunt elemente psihologice  care joacă roluri motivaţionale. De altfel, existenţa unui temei este un eveniment mental,  poate fi legat cauzal de acţiunea in desfăşurare .

În loc de concluzie

Vom propune un rezumat,  reformulând problematica plină de meandre a conceptului şi a familiei sale , mereu activă şi folositoare.

      Într-o formulare simplificată, numim categorii  acele forme foarte generale privind diversele relaţii pe care le stabilim între situaţii sau idei . Cu alte cuvinte, o astfel de categorie reprezintă o clasă de persoane sau de obiecte având aceaşi natură.

     Aşadar, în accepţiune filosofică generală, concept înseamnă ceea ce posedă o persoană atunci când înţelege sau este capabilă să folosească o porţiune din  limba  pe care o vorbeşte. Criteriile de stăpânire a unui concept pot fi slabe, reclamând doar capacitatea de a recunoaşte sau distinge la ce se aplică o expresie. De exemplu, stăpânirea conceptului de ploaie   nu presupune altceva decât capacitatea celui în cauză ca în prezenţa unei ploi să remarce „Plouă !” şi să deschidă umbrela sau să se adăpostească pe aproape. Pentru agronom situaţia este mai complicată . Nişte criterii mai exigente ar putea presupune stăpânirea comportamentului logic sau gramatical pentru respectiva expresie. Astfel, ploaie este un substantiv comun, nu un nume propriu. În plus pot fi presupuse cunoştinţe factuale (ploile sunt necesare câmpului) sau capacitatea de a defini sau indica esenţa ploii (circuitul apei în natură).

      În altă ordine a gândurilor, de exemplu la G.Frege, o expresie-concept este ceea ce în prezent se numeşte termen-predicat. Deoarece expresiile concept cuprind un loc liber , ce poate fi umplut printr-un termen singular sau să fie legat printr-un cuantificator , Frege le considera ca fiind expresii esenţial incomplete care trebuie să aibă ca referinţă nişte entităţi incomplete în acelaşi mod , şi anume concepte. Din acest motiv, conceptele se cer  net deosebite faţă de obiectele de orice fel  , inclusiv faţă de clase . În semantica lui Frege, un concept este referinţa unui predicat şi nu ne putem referi la el printr-un termen – subiect.

     Revenind, a stăpâni un concept  înseamnă a fi capabil să foloseşti în judecăţi un termen: această abilitate se asociază cu capacitatea   de a recunoaşte când se aplică termenul şi capacitatea de a înţelege consecinţele aplicării lui. Termenul „idee”  era folosit în acelaşi sens , dar este acum evitat din cauza asocierilor lui cu reprezentările mentale subiective, care pot fi irelevante pentru stăpânirea unui concept. 

        O formulare clasică, sugestivă, numeşte concept o idee  abstractă şi generală. Se pot distinge, pornind de aici , două probleme .

Problema filosofică se referă la realitatea  conceptelor ; pentru empirişti sau nominalişti  conceptul nu este decât un cuvânt ( Locke, Hume), dar pentru raţionalişti conceptul are un fel de  realitate în spirit (Platon, Kant).

Problema psihologică se referă la formarea conceptelor, adică actul prin care spiritul trece de la constatarea unui caz particular (Ion este un student înalt) la conceptul general de înalţime. În dialogul Teetet, Platon a arătat despre concepte că îşi au originea în spirit şi nu în experienţă, deoarece în lumea exterioară Ion este înalt în raport cu Gheorghe şi scund în raport cu Vasile. Dacă toate conceptele experienţei sunt relative, atunci conceptul în sine (înălţime) provine din spirit şi nu din experienţă. H.Bergson propune intuiţia, cunoaşterea absolută ce face abstracţie de medierile categoriilor inteligenţei geometrice sau analitice , proprie cunoaşterii ştiinţifice şi adecvate pentru exigenţele vitale ale omului. (Evoluţia creatoare, 1907). „Prin intuiţie , desemnez instinctul care a devenit dezinteresat , conştient de sine, capabil să reflecteze asupra obiectului său şi să-l extindă indefinit”

( H.Bergson) .  A mai rămas un pas, îl vom efectua împreună cu Jean Cazeneuve : Riturile şi condiţia umană explicabile în „sinteza între dorinţa de a trăi în limitele unei condiţii umane bine definite şi tendinţa de a sesiza puterea şi fiinţa adevărată în ceea ce este dincolo de orice limită ”. (Sociologia franceză contemporană, 1971, Ed.Pol. p.775)

      IV. Abstractizare, Generalizare si Categorizare

              Termenul abstractie numeste simultan operatia cognitiva si rezultatul acestei operatii. Mai precis , abstractia este operatia cognitiva ce consta in izolarea, in cadrul unei reprezentari, a unui element, a unei calităţi sau a unei relaţii. Apoi  abstractia inseamna si rezultatul acestei operatii, adica reprezentarea mentala a unui concept abstract .

            Problematica abstractiei ne trimite la Aristotel si la Teoria inductiei  ce a fost elaborata in cadrul criticii doctrinei despre existenţa separată a ideilor la Platon...

 Aristotel nu accepta aceste idei platonice separate de lumea sensibilă, el le integra în realitatea procesului   concret  al lumii: natura accesibilă investigaţiilor umane.

       În sec.XVIII d Alembert raportează „ideile simple” la două specii: Noţiunile abstracte, a căror abstragere este la originea şi ideile primitive, provocate de simţuri. Pentru empirişti (Locke, Hume, Condillac, etc.)  prin abstracţie şi pornind de la datele simţurilor se constituie ideile de reflecţie, de mod, de substanţă şi de relaţie. Kant determină abstracţia ca unul dintre cele trei acte ale intelectului care prezidează / guvernează conceptelor, Hegel dădea abstracţiei o conotaţie  peiorativă: evoca ideea universalului abstract, lipsit de momentele care îl constituie şi de relaţiile care îl definesc, în opoziţie cu concretul . În cele din urmă , Russell consideră că principiul abstracţiei permite construirea de termeni noi, pornind de la termeni daţi.

       Pentru psiholog principiul abstracţiei este asimilabil cu formarea conceptelor: proprietăţile obiectelor sunt extrase în vederea utilizării ca indici pentru alegerea acţiunilor sau criterii de categorizare în descrierea obiectelor. În opoziţie cu entitatea care posedă o realitate şi care nu este disociabilă de contextele în care a fost observată şi utilizată abstracţia relevă esenţial o idee şi pote fi evocată plecând de la trăsături comune altor obiecte. Conceptele de „abstract” de „abstracţie” au ca funcţie, într-o teorie a cunoaşterii, de a se distinge de produsele lor (abstractul este totdeauna general).  

          Se numeşte abstracţie reflexivă acel proces de abstracţie care se îndreaptă asupra propriilor acţiuni sau operaţii. Având în vedere schemele  însele, procesul diferă simultan de procesul de abstracţie aplicat obiectelor, cât şi de simpla reflecţie asupra propriei activităţi cognitive, denumită şi metacogniţie. În general  schema este   o reprezentare mentală abstractă ce permite rezolvarea de probleme şi orientarea acţiunii, neglijând detaliile. În psihologie, o schemă reprezintă ansamblul carcaterelor unui obiect, eficace în determinismul reacţiei instinctive, în interpretarea informaţiei perceptive sau chiar ceea ce într-o acţiune este transpozabil în aceleaşi situaţii sau generalizabile, la situaţii analoge.

          Este model abstractiv  un model  al memoriei si al reprezentării mentale, care presupune elaborarea si stocajul , pornind de la un ansamblu de experiente singulare, a unei reprezentari unice si abstracte (concept, schema), care le recapitulează pe cele din urmă. Modelele abstractive se opun modeleleor nonabstractive , care postulează că orice exeprienţă perceptivă lasă o urmă singulară, care se combină cu urmele anterioare (modele de aparenţă globală). În realitate , modelele abstractive presupun că procesul de abstractizare se produce în momentul stocajului în memorie, pe când modelele nonabstractive presupun că abstracţia se produce în  momentul recuperării informaţiei în memorie. Există totdată modele mixte care încearcă o sinteză între cele două poziţii extreme.   

           Contrar aparenţelor, CEARTA UNIVERSALIILOR  nu s-a stins la sfârşitul Evului Mediu. Dainuirea ei probeaza dificultatea , dar si importanta problemei in dezbatere.Ea reapare sub noi denumiri si evidentiaza mereu noi perspective si aspecte. Amintim ca cearta universaliilor a fost prilejuita de problema conceptelor generale, care pot fi predicate despre orice individ, precum genurile (animal) sau speciile (om). Problema se refera la raporturile dintre gandire, limbaj si realitate: adica relatia termenilor cu fiinta si structura realitatii.

        Dupa logica si filosofie , mereu alte discipline s-au angajat  in disputa. Astazi, pot fi considerate patru mari conceptii  de baza la care se adauga modele hibride (cel putin la fel de numeroase) ; acestea amalgameaza caracteristici formale provenind din mai multe surse . Retinem deci numai principalele conceptii  privind categorizarea din ştiinţele cogniţiei. 1. Teora clasica;  2. Teoriile denumite ale „aerului de familie” ; 3. Teoriile exemplaritatii; 4. Teoriile intemeiate pe alte teorii.

         Conceptul, ca o notiune mai elaborata, pretinde precizari cu privire la operatiile de generalizare si abstractizare (corelate). Universalizarea este mai mult decat logica, este se poate spune chiar deontologica. R.Hare a numit universabilizare aplicarea judecatii morale la toate situatiile similare. Pentru el, un principiu universal poate sa se refere la cazuri care se verifica foarte rar, dar un principiu general trebuie sa considere toate cazurile si indivizii apartinand unui grup oarecare. Cu alte cuvinte, un predicat este universal daca  poate fi definit  fara a face vreo referire la alti indivizi decat cei care se reduc la formula „ asemanator lui a” sau „neasemanator lui a”. Cu alte cuvinte, universabilizabilitatea este conduita necesara dar nu suficienta, pentru justificarea judecatilor morale. De exemplu, imperativul categoric al lui Kant : Faptuieste astfel ca maxima conduitei tale sa poata deveni principiu al unei legislatii universale !

        Iata principiul universalizabilitatii : un principiu nu este moral daca nu este universal in sensul dat. Aceasta teza nu e pur logica, deoarece nu face parte din logica generala, ci apartine unei logici formulate in termeni  ca „bun „ sau „ar trebui” (J.Mackie). Iar principiul dupa care actiunile sunt ghidate de judecati ce folosesc astfel de termeni , cu o logica speciala, (modala), este un principiu etic , care reclama un anumit gen de echitate. Se poate spune că generalizarea este o procedura marcat psihologica, pe cand  abstractizarea presupune inductia si in cele din urma Inteligenta Artificiala .

         Vorbind despre CATEGORIZARE  sau  CATEGORISIRE ( termen usor peiorativ) trebuie subliniat ca este un mod al conduitei adaptative.

CATEGORIZAREA  este un proces ce permite regruparea unor diferite entitati intr-o aceeasi reprezentare unitara, pe baza proprietatilor pe care le impartasesc intre ele. Marile teorii ale categorizarii s-au dezvoltat cu prilejul studiului experimental privind categorii de obiecte si au fost generalizate ulterior, eventual, la alte domenii: concepte complexe, procese, persoane etc. Ele difera fundamental dupa modul in care parvin sa: A, dea seama de  coerenta categoriala si B: Sa situeze raportul ce se creeaza intre aportul de informatie furnizat de categorie si cautarea economiei cognitive in activitatea de categorizare (spor de informatie cu economie cognitiva).

Pot fi amintite patru mari conceptii actuale pe care se alcatuiesc modele hibride, cel putin tot atatea , care combina caracteristici formale ce provin de la izvoare variate. Este vorba in primul rand despre 1. o teorie clasica , 2.despre teorii considerate ca avand acelasi „aer de familie”, 3. teorii ale exemplaritatii si 4. teoriile „intemeiate pe teorii”. Pe scurt , incercam...să dăm o ilustraţie conceptiilor  bazale prin intermediul unui exemplu unic privitor la categoria  PISICA .

-Modelul clasic o reda prin proprietatile necesare si suficiente : FELINA sau FELIDA, mamifer carnivor , cu corp zvelt , mladios, cap rotund, coada lunga si gheare retractile.

-Pentru teoriile despre „aerul de familie” este vorba de o reprezentare abstracta (mijlocitoare) a exemplarelor de pisica pe care le cunoaste subiectul: pisicile copilariei , cele impaiate (la cunostinte sau la muzeu), zeita – pisica Bastet din mitologia egipteana etc.

-Pentru un model al exemplaritatii, categorizarea va opera pe baza reprezentarilor  prezente in memorie, ale unor exemplare de pisici: domestice (pisica iubitei), salbatice – angora , siameze , birmaneze etc. (Numai noaptea, toate pisicile sunt negre).

-Pe cand un model intemeiat pe teorie se va focaliza pe ceea ce defineste „esenta „ pisicii (agerimea, de unde expresia : a avea ochi de pisica ), sprijinindu-se pe un model cauzal pentru  proprietatile sale (inselatoare, cum se spune: pisica blanda , zgarie rau) si pe o reprezentare globala a situatilor in care acest animal detine un rol (cand pisica nu-i acasa , soarecii joaca pe masa).

E.Benveniste , 1966 a definit categoriile lingvistice drept clase de forme caracterizate distinctiv si succeptibile de a avea functii gramaticale. Astfel, membrele unei anumite categorii lingvistice pot figura in aceleasi contexte sintactice. Dar aceste forme , cuvintele limbii, vehiculeaza simultan informatii gramaticale si semantice . Categoriile lingvistice sunt caracterizate prin elemente marcate sau nemarcate (barbat/femeie in categoria fiinta umana) si prin fenomene de gradualitate. La fel cum vrabia, gaina si strutul au un loc distinct in scara de tipicalitate a pasarilor, inghetat , rece, racorit,  caldut, cald si arzator, se situeaza pe o scara crescatoare in cadrul categoriei graduate a adjectivelor de exprimare a temperaturii. Ne putem intreba acum daca abordarile psihologice ale categorizarii sunt adaptate la descrierea limbilor.

        Chiar daca G.Lakoff considera că studiul lingvistic al categorizarii este una dintre primele surse de evidenta asupra naturii structurilor  categoriale in general, o categorie in sensul lui  Rosch nu este o clasa lexicala, ci o clasa de obiecte sau de concepte . Ea este totusi, in general desemnata printr-un nume , numele limbii nefiind astfel decat simboluri,  etichete ( labels in engleza ), permitand desemnarea de obiecte sau de concepte. De altfel, se stie ca lexicul nu este organizat in maniera taxonomica; teoria prototipului , care  postuleaza o astfel de organizare nu poate decat cu dificultate sa i se aplice. F. Rastier (1991) justifica astfel introducerea conceptului de „parangon” pentru a inlocui pe cel de prototip. Parangonul, in cadrul unei categorii lexicale, este termenul cel mai dens, cel mai valorizat. El poate desemna alti membri ai categoriei, chiar si categoria insasi (precum in chineza , termenul care semnifica jad se extinde la pietrele pretioase in general).

      Interesul categorizarii in limba este de a evita pentru locutor sa trebuie a enumera proprietatile obiectului despre care vorbeste, situandu-l intr-o clasa . Orice operatie de categorizare se efectueaza in vederea unui scop, si intr-un cadru precis : taxonomistul categorizeaza  spre a generaliza, terminologul pentru a defini sintetic, tehnicianul dintr-o perspectiva operatorie, Categorizarea cunoaste, de altfel , variatiuni individuale sau proprii unei comunitati lingvistice sau culturale .

      In psihologie, CATEGORIZAREA inseamna conduita adaptativa fundamentala prin care noi, „decupam” realul fizic si social. Functia sa cognitiva  este crearea de categorii (de obiecte, de indivizi, etc) necesare pentru tranzitia de la continuu la discret. Conceptia clasica a categorizarii,  numita „aristoteliciana”, presupune echivalenta logica a elementelor  dintr-o aceeasi categorie, in sensul ca aceste elemente impartasesc toate ansamblul de trasaturi necesare si suficiente care definesc aceasta categorie. Aceasta conceptie a marcat primele lucrari de psihologie cognitiva, precum cele ale lui J. Bruner si colaboratorii, concentrate pe formarea categoriilor bine definite.

      Paradigma primordiala este aici aceea de obiecte construite pornind de la combinarea unui anumit număr de dimensiuni (forma, culoarea, mărimea etc) şi în raport cu care subiectul trebuie sa descopere o regula de categorizare, arbitrar aleasă de către experimentator. Acesta  din urmă prezinta succesiv un sir de obiecte indicând, pentru fiecare din ele, daca aparţin sau nu categoriei. Şirul propus este astfel încât există logic posibilitatea ca , după un anumit număr de observaţii, să se descopere regula cu certitudine.

       Accentul este pus, pe tratamentul analitic şi logic, prin testarea ipotezelor , exemplelor şi contraexemplelor intâlnite.

II. Aceasta conceptie logica a categorizarii se regaseste, de asemenea , in psihologia dezvoltarii  cu lucrarile lui J.Piaget asupra genezei logicii claselor, studiata din punct de vedere al capacitatii de a coordona intelegerea (sau intensiunea) şi extensiunea categoriilor bine definite (intelegerea corespunde ansamblului de trasaturi necesare si suficiente, care definesc o clasa). Dupa Piaget , aceasta capacitate logica nu apare la copil decat la 7-8 ani , varsta  reusitei la proba de cuantificare a incluziunii (Exista mai multi de A sau mai multi de B, in prezenta unui sistem de tip A,A’ si B cu A mai mare ca A’ , A inclus in B si A’ inclus in B. Aceasta reusita dovedeste instalarea unei structuri logico-matematice (gruparea aditiva a claselor : compunerea operatiilor directe A+A’=B si inverse B-A’=A) care asigura tratamentul analitic al categoriilor bine definite , ierarhizate dupa  un sistem inclusiv.

         Conceptia strict logica si analitica a categorizarii presupune ca toate categoriile sa fie tratate fundamental in aceeasi maniera (unele  dintre ele sunt subclase in raport cu altele ) si ca toate exemplarele unei aceleasi categorii sa fie la fel tratate in mod echivalent.

III. Aceasta conceptie a fost pusa sub semnul intrebarii de lucrarile lui E. Rosch asupra „categoriilor naturale” , de unde rezulta : 1) ca in cadrul diverselor niveluri de categorizare intr-o ierarhie de incluziune de clase (sau taxonomie) , unul dintre niveluri, numit „nivel de baza” este psihologic mai pregnant decat celelalte si 2) ca exemplarele unei aceleasi categorii nu sunt echivalente decat ca apartenenta categoriala , dar se repatizeaza, dimpotriva , dupa un gradient de reprezentativitate sau de tipicalitate („aer de familie”). Astfel, pentru o categorie data, anumite exemplare sunt putin reprezentative denumite „atipice” sau „ periferice”. Altele, in schimb, sunt foarte reprezentative : sunt numite „tipice” . Reprezentantul    cel mai tipic al categoriei este prototipul . El asigura functiunea de punct de referinta, „amer  psihologic”pentru categorizarea noilor instante.

     Cercetarile conduse sub impulsul lui Rosch au aratat ca estimarile de prototipicalitate  sunt in corelatie cu informatia. Se categorizeaza exemplarele tipice mai rapid si mai corect decat exemplarele atipice. Copii si adultii au mai bune performante in cadrul sarcinilor de rationare,  daca  se utilizeaza exemplare tipice (de exemplu , in proba lui Piaget de cuantificare a incluziunii).

       Abstractizarea unui prototip , pornind de la o serie de exemplare poate corespunde unui prototip mediu sau model. In primul caz, este vorba de exemplul constituit de valori medii ale dimensiunilor care structureaza materialul. In al doilea caz , este vorba de exemplarul constituit din valorile  cele mai frecvent prezentate. Pentru  modelele  numite „dupa exemplare” (si nu „dupa abstractie de prototipuri „) nu este necesar sa presupunem ca subiectele elaboreaza rezumate statistice , prototipuri medii sau modale, care reprezinta categoriile. Categorizarea poate, intr-adevar , sa corespunda regruparii de exemplare, dupa „aerul de familie” al lor (L.Wittgenstein): adica similitudinea lor globala, fiecare exemplar conservand identitatea sa proprie. A categoriza un nou obiect, consta atunci in a cauta in memorie, in functie de o metrica de similitudine exemplarele care seamana cel mai mult cu acest obiect.

       Miza cercetarilor este aici de a da seama in termeni simbolici sau conexionisti (retele subsimbolice de extragere a prototipurilor sau de integrare a exemplarelor din pluralitatea de procese de categorizare , fie ca este vorba de categorizare logica si analitica sau fondata pe principii de tipicalitate sau de „aer de familie” (ca si alte forme de categorizare implicand scheme  sau scripte , teorii explicative etc.) specificand intrucat  actualizarea acestor procese este strans dependenta de structura materialului si exigentele sarcinii /problemei.

        Teoria clasică, din punct de vedere istoric cea mai veche , face ipoteza că o categorie este definită prin prezenta proprietăţilor individual necesare şi global suficiente, care dau seama de coerenţa categorială . În acest sens, categoria    este asimilabilă cu un concept . Avem  astfel o concepţie foarte clar economică , informaţia oferită de categorie se limitează la proprietăţile necesare şi suficiente. Procesele de categorizare  se întemeiază pe aplicarea de reguli ; dacă proprietăţile sunt verificate , atunci obiectul aparţine categoriei. Până în anii  1960 se găseau numeroase ilustraţii ale acestei concepţii în lucrări experimentale despre „formarea conceptelor” (Bruner,Goodman şi Austin, 1966) şi era admis că perspectiva clasică oferea o descripţie convenabilă a categorizării obiectelor din lume.

       Totuşi , absenţa frecventă, în protocoalele subiecţilor a proprietăţilor necesare şi suficiente în timpul realizării de sarcini în producţie şi îndeosebi  faptul, subliniat în repretate rânduri , că toate elementele aparţinând unei categorii date nu au aceeaşi reprezentativitate ( o portocală este un mai bun exemplu de fruct decât o lămâie), au multiplicat punerea sub semnul întrebării a teoriei clasice.

      Teoriile numite ale „aerului de familie” sau ale „tipicalităţii” au cunoscut o dezvoltare considerabilă în anii 1970 din impulsul lucrării lui E. Rosch (1976) şi cadrul lor de aplicarea depăşit rapid  categoriile de obiecte . Tipicalitatea (sau reprezentabilitatea) este aici un fenomen central, despre care ne dăm seama prin ponderea mai mult sau mai puţin importantă acordată proprietăţilor în reprezentarea categoriei . Proprietăţile, care au cea mai mare pondere, conduc la un „aer de familie” (basculantele nu sunt taxiuri, salopetele nu sunt ale intelectualilor), care creşte în funcţie de similaritatea dintre obiecte : importanţa în „inima” categoriei (precum exemplarele cele mai tipice) va fi mai slabă pentru elementele marginale (adică exemplarele nontipice). Pe de altă parte , pentru Rosch anumite decupaje din lume pe care le operează individul sunt privilegiate prin jocul însuşi al interacţiunilor dintre aparatul nostru perceptiv şi mediul înconjurător: ele dau  naştere categoriilor numite „ale nivelului de bază”.

          În această  familie de teorii , dacă coerenţa categorială se află totdeauna fondată pe proprietăţile împărtăşite  , constrângerile sunt mai relaxate decât mai înainte, în măsura în care o propietate dată poate foarte bine să nu fie verificată de toate exemplarele. De aceeaşi manieră, dacă aceste concepţii postulează că informaţia atrasă de o categorie este mai întinsă , ea rămâne totuşi limitată la tendinţele centrale ale categoriei  şi la importanţa atributelor, iar în acest sens , această concepţie rămâne economică.

        Dezbaterile şi repunerile în cauză se poartă în esenţă asupra a două aspecte , care desemnează limitele acestei abordări : a) faptul că o informaţie proprie unui exemplar poate să rămână în memorie şi să fie exploatată conjunctă cu o informaţie asupra tendinţelor centrale ( noi propoziţii  fiind făcute în această problemă de teoriile exemplarului);  (b) obsevaţia că subiectele  par intim convinse de prezenţa propietăţilor necesare şi suficiente (ceea ce va fi exploatat de teoriile „bazate pe teorii”).

        Teoriile numite „ale  exemplarului” pot fi puse în relaţie cu dezvoltările experimentale asupra memoriei , episodice, care stipulează că informaţii particulare  sunt susceptibile de a rămâne în memorie timp foarte îndelungat . În această perspectivă , fiecare obiect întâlnit , adică orice apariţie a unui obiect poate , în mod potenţial să lase o urmă în memorie. Într-o interpretare extinsă, acest tip de concepţie poate să nu implice nici un proces de abstracţie : economia cognitivă este, deci, nulă şi aportul de informaţie este maximal, deoarece este centrat pe exemplarul însuşi.

         Ca şi cele două precedente, dar într-o manieră radicală, această abordare este bazată pe calcule de similitudine : o entitate ilustrează o categorie în măsura în care urma sa este suficient de apropiată de una sau de mai multe reprezentări care constituie categoria. O explicitare a ceea ce fondează similitudinea se relevă aici crucială, două entităţi putând să fie judecate similare asupra unui aspect ( un purece şi o pietricică au ambele o masă). În multe modele de acest tip se insistă asupra faptului că exemplarele pot fi necodate iniţial sau pot fi uitate în decursul timpului (de exemplu, Hintzman, Nosofsky), acestea pentru a răspunde la două elemente susceptibile de a pune problema : o sarcină necesită o memorie enormă şi mecanismele de cercetare în memorie sunt încetinite  de volumul de date.

       Aici trebuie semnalate teoriile hibride ale categorizării – adeseori numite „teoriile schemei” – care se ocupă cu punerea la locul lor a modelelor  păstrând avantajele teoriei exemplarului, regăsind totodată caracteristicile economice propuse de teoriile precedente. McClellend şi Rumelhart (1985), de exemplu, se situează  în cadrul unei memorii distribuite, unde trăsăturile specifice evenimentelor se suprapun în momentul stocajului de informaţie. Această suprapunere de trăsături conduce automat la o abstracţie (tendinţă centrală), deşi poate fi menţinută într-o oarecare măsură  specificitatea evenimentelor.

        Pentru teoriile „întemeiate pe teorii” , structura conceptuală nu poate fi concepută numai în termeni de similitudine, ci şi în termeni de cunoaştere în plan secund, „teorii” pe care subiecţii le construiesc despre lume pentru ei înşişi. Categoriile nu sunt descrise sub forma de simple liste de proprietăţi, ci de proprietăţi cărora trebuie să le precizăm corelaţiile şi dependenţele cauzale. Apartenenţa categorială se referă la adeziunea la o teorie, adică la adeziunea la un corp constituit de relaţii despre care se pune problema coerenţei : trebuie să se poată explica atribuirea categorială. Contribuţiile cunoaşterilor din planul secund la procesul de categorizare sunt variate: a determina care sunt atributele necesare şi sufuciente sau pur şi simplu criticile: a crede că obiectele posedă o esenţă comună (esenţialism psihologic), care ar explica asemănările de suprafaţă. Această orientare teoretică a fost ilustrată exeprimental de studiul teoriilor biologice naive, de exemplu. Acestor  concepţii le lipseşte încă precizarea efectelor cunoştinţelor din planul secund pentru construcţia structurii conceptuale.

        Textul nostru este fragmentat, nu numai din raţiuni explicative, ci şi din cauza elaborării în etape. Am încercat să ne deplasăm de la general spre particular, ceea ce înseamnă trecerea de la logică şi filosofie spre ştiinţă şi îndeosebi psihologie, respectiv ştiinţe cognitive . Ultima  secţiune a fost elaborată mai întâi înainte de anul 2000 şi apoi după. Sunt multe aspecte comune, dar şi deosebiri semnificative. Voi rezuma rezultatele studiului într-un tabel comparativ. Cunoaşterea  orientează acţiunea, dar acţiunea trebuie să asculte şi de valori...    

BIBLIOGRAFIE

 E. Benveniste, Problemes de lingvistique generale , 1966,Ed.Gallimard

L.Blaga, Daimonion, 1930, Cluj,  Ed.Societatea de Mâine

L.Blaga, Mit şi gândire, Isvoade, Minerva, 1972

L.Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Ed.Ştiinţifică 1969

L.Blaga, Elanul Insulei, 1977,Dacia Cluj

H.Bergson, Evolution Creative, 1907, Ed. Alcan Paris

F.Cordier, Les representations cognitives privilegiees, 1993, Tipicalite & Niveau de Base , Presse Univ. du Lille

T.Burge Individualism and the mental, in Midwest Studies in Philosophy,    4/1979 p. 73-121

J.Cazeneuve, în vol. Sociologia franceză contemporană, -Riturile   şi condiţia umană 1971, Ed.Pol.

D.Dubois (ed) Semantique et cognition: Categories , Prototypes, Tipicalite , 1991, CNRS, Paris

Frege G . Scrieri logico – filosofice, 1977, Ed.Ştiinţifică şi   Enciclopedică

E.Goblot, Logique, A.Colin, 1921       

Hegel, Ştiinţa logicii, Ed.Acad., 1966

F.Heider, 1958, The psychology  of interpersonal relations, New York – Wiley

Kripke S. Numire şi necesitate, Ed. All, 2001

C.Noica , Douăzeci şi şapte trepte ale realului, 1969, Ed.Ştiinţifică

I.Petrovici,Teoria Noţiunilor, 1924,Jockey Club

I.Petrovici, Prin meandrele trecutului, 1979, Ed.Cartea Românească

J.Piaget, Psihologia Inteligenţei, 1965,Ed.Ştiinţifică p.41

J.Piaget, Etudes d epistemologie genetique IV, P.U.F. , 1957 p.51

J.Piaget, Reprezentation de l espace chez lenfant , 1948, p.7, Ed. Delachaux & Niestle

P.Popescu – Neveanu, Dicţionar de Psihologie, 1978, Ed.Albatros

Platon, Teetet, Soc. Rom. De Filos.  F.A.

Peacoke C. What are concepts ? in Midwest Studies in Philosophy nr. 14/1989,

E.Rosch, Cognitive representations of semantic categories in Journal of Experimental Psychology general 104, 1975

C.Rădulescu Motru , Curs de Psihologie, 1927, Ed.Cultura  Naţională

J.F.Richard, Generalisation du Signal et de la reponse , 1966, PUF, Paris

L.Ross, 1977, The intuitive psychologist and his shortcomings: Distorsion in the attribution Processis N.Y.- Academic Press

J.R.Searle, în vol. Există oare conştiinţă? 2000, Ed.All, G.G.Constandache

           

 

            Negaţii constructive         (CONEXIUNI nr. 30, septembrie 2007)

    

Nicolae Iorga aprecia ca se poate construi  daramand, dar este de dorit sa daramam construind.

               Aspectul de vigilenta din Etica Tolerantei, cum am denumit  colectia de teze/principii a lui  Dan Farcas, privind metodologia stiintelor de granita, se evidentiaza printr-o negatie. Ca si in cazul normelor sociale se face transparenta “sanctiunea” prin interdictie.

               De exemplu, (0): “Neacceptarea principiului duce la grave contradictii”.

Amintim structura ideala a normei sociale (indeosebi a legii juridice) : Daca exista I (ipoteza), atunci trebuie sa fie D (dispozitia) ; altfel intervine S (sanctiunea).

                Platforma tezelor intentioneaza sa elimine reluarile inutile  ale unor explicatii si argumente. Pentru a orienta efortul intelectual  intr-o directie concertata, deci nu la intamplare , evitand reluarea rationamentelor de la zero. Intr-adevar , daca orice creatie spirituala este o forma de negativitate , spiritul se afirma negand ceea ce este: o ordine stabilita , traditia stiintifica sau filosofica. Pe scurt, afirmarea unei ordini noi si a unor noi valori.

1. Reflectie si Realitate

0- Existam ca subiect cunoscator !

   Neacceptarea principiului duce la grave contradictii. Din momentul in care am spune ca nu  este asa , am fi obligati sa ne oprim cu orice  alt rationament.

1.Principiul realismului.Exista o realitate!

Exista si altceva decat mine insumi, nu traim toti intr-o realitate virtuala .

2- Principiul cognoscibilitatii.Exista imagini si modele construite mintal si incredintate unor suporturi independente (utilizabile). Teza nu ar fi valabila intr-o lume in care legile naturii s-ar schimba des in timp si/sau   dintr-un loc in altul.

3.Realitatea cuprinde subiectii cunoscatori.

Adevarurile realizate de unii vor fi valabile, in buna masura , si pentru ceilalti ; dar nu pentru toti.

4- Pricipiul antropomorfismului cunoasterii: omul are limite  datorate instrumentelor si valorilor omenesti specifice.

Adevarurile si sistemele de adevaruri construite nu vor fi practic perfecte. Realitatea e cognoscibila, dar nu complet si nemijlocit (Planck). Nu putem elimina a priori posibilitatea ca sa existe fiinte care sa ne fie superioare

(nu numai Divinitatea).

5- Pluralitatea cunoasterii : exista mai multe canale in paralel.

Multe informatii sunt greu, daca nu chiar imposibil de tradus in cuvinte. Imaginile descriu realitatea global, iar cuvintele liniar. Exista un refren de slagar depreciativ in acest sens: - “Vorbe, vorbe, vorbe”! Cuvantul taie adesea  unde simturile sau intuitia simt  o variatie continua .O nedorita consecinta este tendinta de fragmentare a realitatii si a calitatilor /proprietati respective.

6- Corespondenta  dintre nivelul verbal  si cel neverbal ( inseparabile).

    Cunoasterea umana nu  poate fi redusa la latura verbala, oarba si  lipsita de continut, fara cunoasterea neverbala asociata. La limita , exista cunoastere neverbala autonoma avansata – cunoasterea artistica .

     Teza se opune viziunii simpliste, ca gandirea se reduce la rationamente verbale. Pentru J.Locke : Nu exista nimic in intelect, fara sa fi fost inainte in simturi .

7- Sensul judecatii apare cand subiectul cunoscator pune in corespondenta o judecata verbala cu o cunoastere neverbala . Ceea ce se verbalizeaza se afla in zona constienta.

Cunoasterea  este preponderent verbala, dar nu exclusiva! Nu trebuie redusa intreaga cunoastere la cuvinte: definirea cuvintelor prin cuvinte da un cerc vicios , dar prevenirea  lui Wittgenstein ca “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa tacem “, trimite la alta comunicare – prin sugestie (figurat) sau prin indicare (ostensiv/aratare).

     Evidentierea rolului primordial al legaturii dintre nivelurile neverbal si verbal. Amintim dictonul kantian : “ Conceptul fara  intuitie este gol ; Intuitia fara concept este oarba”.

8- Intuitia este sinergica , instrumentele folosite concertat se compenseaza reciproc, canalele coopereaza in concordanta si competitie .

    Adevarurile sunt complementare .Cuvantul , logica si matematica au limite inerente (paradoxuri etc), nu  pot exprima intreaga cunoastere . Exagerarea importantei lor  ingusteaza orizontul cercetatorului …

     In logica, negatia este conector al unui argument (monar).Dar diversele calcule logice prezinta reguli diferite pentru folosirea negatiei. Contrar logicii clasice, in logicile in care  se admite principiul lui Duns Scotus – din falsitate decurge orice  - vom putea deduce in mod valid orice formula , din contradictie. In limbajul curent exista adeseori mai multe moduri, neechivalente, de a insera particula negativa  in   propozitie. De exemplu: ”Nu-i adevarat ca …” sau (1):  “Nu traim  toti  intr- o  realitate virtualasau (2): “Teza nu ar fi valabila intr-o lume in care legile s-ar schimba des…”(conditional). Sau (5) : “Sunt imposibil de tradus in cuvinte unele informatii ‘. Aici ceeace se neaga este intreaga  Propozitie sau Adevarul intregii propozitii.

       De altfel, din judecata universal afirmativa (A) “Toti S sunt P” se pot obtine diferite judecati negative . Mai intai  (non-A) : “Nu toti S sunt P”.

        De exemplu , (3) : “Nu pentru toti sunt valabile adevarurile realizate de unii “.

Apoi (E) : “Nici un S nu este P” (universal negativa). Astfel (6): “Cunoasterea umana nu poate fi redusa la latura verbala”.Sau (4): “Adevarurile nu sunt perfecte” si “Realitatea  nu este complet cognoscibila”.

        Apoi (E’) : “Toti S sunt non P”. Astfel “Tendinta de fragmentare a realitatii este o nedorita   consecinta a verbalizarii “ (5)

         Apoi (I) : “Unii S nu sunt P” (particular negativa ). Astfel (7): “Cunoasterea este preponderent , dar nu exclusiv verbala” si chiar (8): “Unele instrumente (cuvantul , logica, matematica) nu pot exprima intreaga cunoastere”.

         Dar o propozitie poate fi negata in alte moduri decat prin asertarea negatiei sale stricte : “Nu putem elimina a priori   posibilitatea ca sa existe fiinte  superioare noua ( in afara de Divinitate )…(4).

 

          Subtitlurile  PLATFORMEI  reflecta relatia SUBIECT-OBIECT    

 1.   Realitate si  reflectare/reflectie, adica Obiect si Subiect

2.  Stiinta, metafizica si domenii ale nimanui , adica Subiectul (ca discipline) si Obiectul (ca domenii).

3.  Prejudecati si pariuri privind ADEVARUL, definit ca relatie SUBIECT-OBIECT specifica epistemologiei

4. Determinism si liber arbitru, adica naturalism (obiect) si umanism (subiect).

5.  Sinergetica gandirii umane sau Subiectul ca Obiect de studiu .

Re-comasare  : II Cercetarea din domeniile de granita intre stiinta si Filosofie / Metafizica  

9.  Abordarea trinivelara  a realitatii sau Reflectia neverbala, verbala si logica (a fost invocat anterior , ca sursa de pluralism)

10.  Acordul paradoxal sau Dictionarul corespondentelor lume ideala- lume reala (trimite la 14).

11. Nivelul logic/matematic e indispensabil pentru predictii cu orizont nelimitat (complement pentru 8).

12.  Procustizare sau sacrificiu compensate cu obtinere de noi adevaruri (abstractizarea asigura generalizare). De comasat cu 11.

13.  Cunoasterea stiintifica implica nivelul  2 +3 (verbal si logic) , avand patru conditii : a/corespondenta real-ideal, b/ observatii si experimente in lumea reala – adevaruri reale , c/ corespondenta prin Dictionar cu adevaruri ideale , d/ prevederi  ideale traduse in potentiale adevaruri reale.

14.  Mecanismul ideal- real sau Dictionarul paradoxal (comasare 10+14).

15.  Teorii alternative si experimente cruciale (complement la 19+20).

16.  Realitatea experimentabila si neexperimentabila (complement la 1)

17.  Clasificarea teoriilor conf. 14+16 : (de comasat)

- teorie stiintifica ,

-teorie metafizica,

-teorie abstracta autonoma,

-teorie gratuita,

- teorie sterila.

18. Unitatea cunoasterii  omenesti (extensiv – intreaga realitate)  contrazice, cel putin aparent , principiul 5, 19 si 20 (comasare).

19. Principiul pluralist in absenta experimentelor cruciale (din insuficienta mijloacelor ), intensional / varietate de continut. Ca si 5 pluralitatea mijloacelor.

20. Pluralitatea teoriilor  intensional, dezavantajele monismului ne obliga la cultura voluntara a teoriilor si viziunilor alternative (de comasat cu 5, 19 si 20 ).

21. “Zona nimanui” trebuie monitorizata impotriva formelor inferioare de cunoastere (de comasat cu 22).

22.  Stiintele de granita  pretind largirea metodologiei de cercetare spre a prelua “zona nimanui” (complement la 21).

        Cand cunoasterea este existenta pentru sine, independent de orice varietate , cunoasterea ramane egala cu ea insasi, in pofida schimbarii obiectelor. Amintim ca pentru Kant, Eul “care trebuie sa insoteasca toate reprezentarile mele” este baza capacitatii de cunostere si de aceea nu este el insusi cognoscibil. Ca ratiune pura este o unitate vida a constiintei.

        Se stie ca Fichte radicalizeaza acest Eu : “In gandirea mea trebuie sa pornesc de la Eul  pur si sa-l concep ca fiind absolut spontan si nu determinat de lucruri ,ci determinandu-le”. Iata pe scurt concluzia lui Fichte la TEORIA STIINTEI. Stiinta trebuie sa-l conduca pe om la independenta si prin aceasta la libertate. El trebuie sa-si cladeasca viata nu doar constient , ci cu cunostinta  de sine .     Iata si un filosof al stiintei din secolul XX : Gaston Bachelard. “Meandrele descoperirii trec fara incetare de la pluralism la coerenta si de la coerenta la un pluralism   multiplicat, deoarece unitatea este totdeauna o unitate a perspectivei”(1986).

 

Recomasare  III : ADEVARUL IN PARIURI SI PREJUDECATI 

Definitia dictionarelor obisnuite, “conformitatea cu faptele sau concordanta cu realitatea “, rezuma teoria despre adevar a simtului comun. (teoria adevarului – corespondenta). In matematica, unde este vorba exclusiv de rigoarea interna a unui rationament , adevarul se defineste drept “acord al gandirii cu ea insasi “ (Kant). Ulterior ,  in domeniul matematicii , verificationismul apare ca o teorie dupa care adevarul  coincide cu demonstrabilitatea , dar multe rezultate sunt in contrast cu aceasta pozitie . (Indeosebi teorema lui Godel ).

       Cu o exprimare ceva mai specifica (logica clasica), fiecarei afirmatii ii corespunde o conditie de adevar determinata sau o  modalitate  de a fi a lumii , care face ca afirmatia sa fie adevarata .In fond, adevarul este notiunea  normativa centrala care structureaza asertiunea. Este discutabil daca falsitatea ramane singurul mod de a nu fi adevar.

      Sartre a subliniat “totala nepotrivire a cuvintelor cu ceea ce ar trebui sa fie obiectul lor originar “. Cuvantul, deoarece  “este produs de cultura , sustine ca reda miscarea fireasca  , interioara a sufletului , insa nu exprima niciodata altceva decat determinarea culturala, adica exterioara a acesteia “, numita ulterior  EPISTEME de  M. Foucault. Nietzsche  a fost mult mai drastic :” Ce este deci adevarul ? O armata miscatoare de metafore , metonimii, antropomorfisme, pe scurt, o suma de relatii umane  care au fost, poetic si retoric, adaugite , transferate , impodobite , si care dupa o indelunga folosinta , apar unui popor drept stabile , canonice  si obligatorii : adevarurile sunt iluzii , despre care s-a uitat ca sunt asa ceva, metafore tocite si care si-au pierdut puterea sensibila , monede care si-au pierdut efigia si care acum intra in discutie ca metal, si nu ca monede “ ( Adevar si minciuna in sens extramoral ).

        Totusi , propozitiile au o functie asertiva, adica  spun ceva despre realitate. In aceste conditii , s-a identificat definitia adevarului cu ansamblul criteriilor apte sa o stabileasca. Deoarece nu are sens sa discuti despre adevar daca nu se cunosc metodele prin care il stabilesti.

 

           PARIURI                                                       PREJUDECATI

 

23.Cunoasterea este globala                    -Dar singura cunoastere valabila

(cu trei niveluri).Se repeta                este data prin nivelul 3 (logic si matematic) considerat INDISPENSABIL (la 11).

(18): cunoasterea e unitara                        

24.Cunoasterea e limitata si imperfecta   -Exista adevar obiectiv

Adica plurala (ca la 5,19,20)                     (necreat de om)

 

25.”Toate legile sau teoriile sunt              -Exista adevar unic,

conjencturi sau ipoteze provizorii”          absolut si ultim (preexis

(K.Popper)                                                tent)

 

26.”Oamenii sunt simpli, nu natura”        -Coerenta logica, simpli-

(Guthrie). Construim adevaruri potrivite   tatea  sau frumusetea,inclusiv

intelegerii, utilizarii noastre.                      matematica,sunt  inerente

                                                                   adevarului si astfel calauze spre el.

 

27.Intuitia e suverana,exista fenomene     -Matematica sau logica

nematematizabile.(Dar a – logice?)            pot descrie orice (ca la

                                                                    11).DEMAGOGIE!

 

28.Cunoasterea e divergenta(se               -Cunoasterea e convergenta

repeta).Noile cunostinte ridica                 (adevarul preexista).Vezi 25

noi probleme.

 

29.Cuvintele,logica si matematica          -Filosofia se reduce la

sunt o parte doar din  instrumentele        tesatura ontologica a

cunoasterii umane(se repeta ideea).        realitatii prezenta in cuvinte,

                                                                 logica si matematica.    

 

Comasare IV : DETERMINISM SI LIBER ARBITRU 

             Pariu                                        Prejudecata

 

30. Paradigma mecanicista  e               -Modelele  mecanice sunt universale .

limitata,pentru fizica si

chimie .

 

31. Omul are liber arbitru,deci             -In modelul mecanicist toate

este responsabil                                    fenomenele studiate sunt deterministe 

32. Lumea reala (nu numai in              -Modelul determinist e suficient

fizica   si chimie) are fenomene            (Planck, Schrodinger, Einstein)

deterministe   si probabiliste. 

33. Fenomenele voluntare sunt             -Nu exista “urne cu

specific  umane                                      demoni “/educarea educatorilor  

34. Statistica arata ca fenomenele         -Primitivii vedeau doar feno-

voluntare sunt imprevizibile in             mene voluntare peste tot (ani-

act si in repartitie.                                  mism), dar mecanicistii vad

                                                               pretutindeni determinism.  

35. Previziunile se fac despre               - Poate exista o stiinta a

fenomene repetabile: deterministe sau   fenomenelor voluntare (im

probabiliste.                                            previzibile). 

 

       Pentru Aristotel , logica era ”gandirea care gandeste gandirea”. Dar Fichte a aratat ca orice cunoastere nu este altceva decat o gandire a gandirii . Intr-adevar , pe de o parte gandim, pe de alta parte cercetam cum am gandit : incercam  astfel sa raspundem problemei despre geneza. De altfel, doar constiinta constituie temeiul pentru explicarea experientei si orice constiinta orientata  spre ceva diferit de ea se origineaza in constiinta orientata spre sine.  In acest mod , Fichte  a eliminat elementul  transcendental introdus de Kant .Pentru Fichte, teoria asupra stiintei nu era decat o reflectie asupra libertatii.

Astfel ca Stiinta devine finalmente   o stiinta filosofica, singura apta sa dea consistenta  tuturor aspiratiilor imaginatiei omenesti. 

Recomasare V :  SINERGETICA gandirii umane  

                      Pariul                                Prejudecata

 

36.Principiul emergentei – o              - principiul creationist(Deus ex

forma inferioara se poate trans-         machina) sau geneza indusa exte-

forma intr-una superioara printr-un   rior

efect sinergic,adica apare un intreg

nou din acumulari (componente si  relatii). 

 

37.Matematica nu poate descrie aparitia noilor   - Matematicienii

calitati sau fenomene voluntare (se repeta)…      considera ca aparitia

                                                                              noilor calitati e

                                                                              imposibila, mecanicistii

                                                                              neaga existenta 

                                                                              fenomenelor voluntare.

 

38. Actele voluntare apar datorita              -Superioritatea  automatelor

mintii omenesti ce acumuleaza                   datorata vitezei operatiilor.

instrumente si nivele simultan in     

functiune – Pluralism eterogen

intrinsec.

 

39. Inteligenta rezolva probleme             -Inteligenta si creativitatea

specializate, dar creativitatea                   se suprapun…

genereaza solutii inedite. 

40.Calculatoarele electronice nu             -Confuzia intre operatiile calculatorului electronic (inteligenta artificiala)

pot  reproduce fenomenele voluntare       si ale creierului uman(agenti motivati si constientizare).

(algoritmii  exclude intuitia si emo-        

tiile constructive).                                    

         Pentru Fichte, conceptul de Doctrina a Stiintei coincide in mod fundamental cu cel de FILOSOFIE . El s-a straduit sa se concentreze aici asupra actiunilor originare din care este constituita cunoasterea.Explicatia CONSTIINTEI nu poate fi data doar de faptul ca in ea actioneaza Eul spiritual, ci este nevoie  de o actiune din exterior. Aceasta actiune este pentru Fichte, o invitatie , o chemare  la libertatea care provine de la o alta fiinta libera. Nasterea constiintei  presupune existenta a cel putin unei alte constiinte sau are loc intr-un orizont intersubiectiv.

        Avem aici o teorie intersubiectiva in trei trepte.Primul  principiu: “Eul originar isi impune in   mod absolut propria existenta”. El spune ca nu este de conceput constiinta fara actiunea Eului spiritual, fara existenta in actiune a inteligentei. Al doilea principiu : “Eului ii este opus in mod absolut un non-Eu”. El afirma ca, pentru a exista , cunoasterea cere ca Eului spiritual sa i se ofere o alteritate care sa-l reprezinte si sa-l configureze. Aceasta alteritate in concretul ei nu se poate desprinde, logic, de pozitia originara a Eului. Al treilea principiu  : “Eu opun, in cadrul Eului, un eu divizibil si un  non-eu divizibil”. Se afirma despre cunoasterea efectiva ca inseamna distinctie si sinteza a Eului si a alteritatii , adica a unei sfere subiective si a uneia obiective…

 

            Rezultat la TEZE DIN NOTE        (CONEXIUNI nr. 30, septembrie 2007)

                (Dan FARCAŞ TEZE PRIVIND ABORDAREA UNOR   DOMENII DE GRANITA - sub tipar)

                Dan Farcas redescopera in NOTE la TEZELE sale problema centrala in filosofie sub forma ce aminteste de vocabularul lui T. Kotarbinski (Tratat despre lucrul bine facut)  : “De ce exista lucrurile in loc sa nu existe?”

          Am spus redescoperit , deoarece se stie ca la inceputul secolului XX, M.Heidegger a comentat in lucrarea ce-l va face celebru (Fiinta si Timp) intrebarea: “De ce este mai curand ceva decat nimic?” . Ontologia se revarsa in gnoseologie la Heidegger, care ajunge la formula: “A cunoaste inseamna a interpreta ceea ce se afla dincolo de aparente “ (Problema esentei adevarului).

           Raspunsul poetic la intrebarea data, este bine cunoscut ; cele doua forte care sustin Universul sunt Iubirea (Concordia)  si Ura (discordia)…

            Raspunsul filosofic, la fel de bine cunoscut , in variantele de la inceputul antichitatii grecesti : cele doua Scoli opuse ale presocraticilor. Pentru Zenon din Eleea, Totul e Unul , iar nefiinta nu exista. Principiul identitatii a fost contestat prin cel al contradictiei  de catre Heraclit din Efes. Pentru el “Razboiul e tatal tuturor lucurilor “sau “ Din contrarii se naste cea mai perfecta armonie”…

            In perspectiva voluntarismului aceasta intrebare centrala se poate reformula astfel : “Fiinta  , Nefiinta , ce s-alegi?”, ca in piesa lui Hamlet.  Sau in clasica traducere a replicii celebre : “A fi sau a nu fi , aceasta e intrebarea !” Insusi Shackespeare  isi va da raspuns intr-unul din Sonete.      -    “Nu pot sa mor…

            Iubirea cui s-o las?”

           Amintim, din placerea asociativitatii, alte formulari . O sentinta de la o manastire de calugari : “Dumnezeu e ajutorul meu si nimic nu-mi va lipsi “ .    In  final,   un   aforism   cinematografic    ( replica  lui Robert Redford): -“Ma iubesti… Atunci nimic nu-mi lipseste”.

           Vom risca o asociere a imprevizibilitatii ce defineste fiinta voluntara (omul) la Dan Farcas cu experienta  lui Albert Camus : Necesitatea de a tine seama de locul irationalului in lume contribuie la precizarea notiunii de absurd … Absurdul se naste din confruntarea acestei lumi si a dorintei umane de claritate si rationalitate. Opera de arta “se naste din renuntarea inteligentei de a rationa concretul “, altfel spus, “daca lumea ar fi clara , arta nu ar exista “. (Mitul lui Sisif)                                                                                                                                                                      Revenim. Asadar , de ce exista mai curand ceva, decat nimic? Intrebarea priveste EXISTENTA, pe care Hegel, de exemplu, o considera “devenire” , adica trecerea permanenta de la nimic la ceva ; de la neant la fiinta, va spune ulterior J.P. Sartre.

         In cuvintele lui Dan Farcas am putea incerca sa raspundem astfel: “se intampla asa “deoarece avem in lume determinism sau raporturi de cauzalitate, probabilism sau evenimente statistice  , iar voluntarismul inseamna emergenta, sinergie si in ultima instanta creativitate. Iata trei tipuri de fenomene, adica ceva  si nicidecum nimic , in realitate. Daca  individual trebuie gandit mereu in relatie cu altii, cum scria Heidegger, “impersonalul este, in fiinta sa , preocupat in mod essential de caracterul mediu… Promovarea caracterului mediu in prescrierea a ceea ce se poate si se cuvine a fi intreprins , vegheaza asupra oricarei exceptii care cauta sa iasa in evidenta”. (Fiinta si Timp ), 1994, Buc.) Iata o obsevatie remarcabila , ce merita sa fie integrata in perspectiva pe care am numit-o VOLUNTARISM STIINTIFIC , imblanzind scepticismul lui D.Farcas din teza 35.

         Incheiem cu sugestii pentru a solutiona alte intrebari din NOTA. Este vorba de probleme cu suprapuneri serioase in plan teologic. Dar este loc pentru VOLUNARISM peste tot. In etica , voluntarismul admite ca vointa sau dorinta este creatoare de valori, dar pozitia se numeste , de obicei, proiectivism sau emotivism. Pozitia  teologica  conform careia toate valorile sunt ca atare intrucat  au fost alese de Dumnezeu, reprezinta un voluntarism sui-generis. Totodata, voluntarismul in teologie reprezinta pozitia fideista pentru care este legitim sa crezi deoarece este legitim sa doresti aceasta. Intalnim aceasta  pozitie la Pascal, Kierkegard si la W. James ( pragmatist).

 

PROTAGORAS:”Omul e masura tuturor lucrurilor,

A celor care sunt pentru ca sunt si

A celor care nu sunt pentru ca nu sunt”…

 

DAN D.  FARCAS                              

Ce Exista?                                              Ce nu exista?

0-noi insine , ca subiect cunoscator

1-Realitatea, lumea reala (influente)

2.imagini si modele ale Realitatii

3-Realitatea cuprinde subiectii cunoscatori

4-limite in cunoastere                                 4-Cunoastere perfecta

5-canale  si instrumente cognitive

6-corespondenta neverbal-verbal                6-gandire numai verbala

7-sens ca relatie verbal-neverbal                  7-sens fara corespondenta

 trairi constiente verbalizate                       trairi inconstiente   verbalizate

8- limitari compensate reciproc                8-cunoastere totala in cuvant

intuitie sinergica                                         logica si matematica

9- niveluri de reflectare umana:                9-ruptura verbal-neverbal

neverbal, verbal si logic

10- vocabular de abstractii si

 dictionar de corespondenta

real-ideal(verbal-logic)

11-logica si matematica instrumente            11-identitate verbal – logic

 pentru predictii

12-procustizare prin abstractizare

13-cunoastere stiintifica , teorie

si metoda stiintifica

14-Acord paradoxal ideal-real

(baza teoriilor stiintifice)

15-teorii alternative, pana

exista un experiment crucial

16-realitate experimentabila si

neexperimentabila

17-teorii stiintifice,metafizice,abstracte

autonome si gratuite sau sterile

18-unitatea cunoasterii umane                        18-realitate  compartimentata

19-teorii plauzibile                                         19-experimente cruciale

20-pluralitatea teoriilor /divergenta                20- monism efectiv

21-zona nimanui intre stiinta si metafizica

 

22-stiinte de granite                                22- metodologia largita  a stiintei

teorii pseudostiintifice,                           bazata pe marturie

epistemologie paranoica                        -cenzura

23-cunoastere globala cu cele                23-cunoastere valabila dar la

trei niveluri                                             nivelul logic sau mathematic si eventual la nivel verbal

24-                                                          24-Adevar obiectiv, independent de om

25.                                                          25- adevar unic, absolut si ultim  ce preexista cunoasterii umane    

        

26-                                                           26-coerenta,simplitatea si frumusetea logica sau matematica

                                                                 calauze spre adevar

27-                                                           27-matematica si logica atotputernice sa descrie  orice din real

28-                                                          28-cunoastere convergenta

29-                                                          29-cuvantul,logica si matematica drept totalul instrumentelor

                                                                 cunoasterii

30-                                                           30-paradigma mecanicista universala

31- liber arbitru uman si         

responsabilitate

32-miscare fizica si chimica

determinista si probabilista

33-fenomene reale deterministe,

probabiliste si voluntare

34-fenomen imprevizibi/voluntar

in statistica

35-                                                       35-stiinta a fenomenelor voluntare?

36-Sinergie,principiul emergentei opus

celui creationist

37-                                                   37-matematica ce descrie salt calitativ

38-acte voluntare datorate               38-sinergia pluralitatii de instante la

mintii ce acumuleaza multe            alte vietuitoare (minte voluntara)

instrumente de cunoastere  

    

39-creativitatea generatoare de       39-inteligenta rezolvitoare de

solutii inedite e voluntara             probleme specializate  ca act voluntar

40-                                                                                                                      40-calculatoare electronice care sa reproduca fenomene voluntare

 

G.G.Constandache : IN LOC DE “VETO” 

        Pentru nelinistitii existentialisti, omul este mai curand ceea ce  nu este, adica  proiect, sau mai pozitiv, omul este ceea ce devine (se face)…

        Anton Dumitriu a aratat, in repetate randuri , ca omul are confruntarea cea mai dificila in cunoasterea de sine  .”Homo Universalis” spune inca din titlu ca nu putem cunoaste decat ceea ce au in comun oamenii: norme, valori sau reguli. Restul include probleme de fapt …

        Dan Farcas spre a-si apropia  cititorul ajuta titlul sau cu unele subtitluri ce pot fi scurt-circuitate astfel: de la realitatea lumii urcam spre sinergia gandirii. Parcurgem trei trepte: zona gris sau tara nimanui (dincolo de stiinta si dincoace de metafizica) bantuita de epistemologia paranoica ; adevarul – concept unde se infrunta variate pariuri si prejudecati (realmente nu exista decat adevaruri sau grade ale adevarului); determinism si liber arbitru sau paradigma mecanicista in dezacord cu fenomenul voluntar.

      Sub nici o forma nu putem accepta concluzia sceptica propusa :

nu exista stiinta  pentru fenomenele voluntare (teza 35). Ar tresari in mormant regretatul Victor Sahleanu , care a scris un veritabil testament de antropolog , rememorand principalele etape ale demersului stiintific “De la omul necunoscut la omul cognoscibil”.

      Dar poate Dan Farcas nu a facut decat o figura de stil, un artificiu retoric, in teza 35, spre a semnala o data in plus urgenta cautarii mijloacelor de a asana formele inferioare de cunoastere din zona gris  si repudierea epistemologiei paranoice , printr-o largire a metodologiei (noi  marturii) din stiintele de granita…Cu alte cuvinte, suntem invitati sa purcedem la lucru in mod serios .

      De altfel, prin elaborarea unor lucrari ca “Sinergetica gandirii”, savantul Dan Farcas insusi, arata ca nu a depus armele in problema studierii fenomenelor voluntare. Pentru ca nu exista cunoastere perfecta (teza 4), incercam sa prelungim ideea, suntem obligati, ca si Sisif, sa reluam mereu efortul.

        Mai intai insa , trebuie sa repunem, sa reformulam problema : daca adevarul este pluralist (teza 5 si altele asemanatoare ), atunci desigur ca nu putem avea o unica stiinta: adevarurile partiale sunt asumate de multitudinea stiintelor! Daca vorbim la plural despre ADEVAR , nu putem vorbi despre  STIINTA la singular…

       Realitatea se cliveaza metodologic si didactic , deci aparent , in raport cu perspectivele subiectilor cunoscatori care cerceteaza diverse obiecte de interes omenesc. Inca o data , problema ADEVARULUI pluralist(x) este problema PLURALITATII stiintelor.

   

  ETICA TOLERANŢEI VIGILENTE

  CÂTE–CARE–CUM – TEZE                                (CONEXIUNI nr. 29, august 2007)

 

  Motto:

 “Demonstratia lui Godel (pentru teorema de  incompletitudine) ne induce convingerea ca

 luarea in consideratie a nivelurilor superioare de  organizare a unui sistem poate avea o putere  explicativa

ce lipseste, pur si simplu , daca ne  indreptam atentia numai spre nivelurile  inferioare”.

( D.R. Hofstadter)

      Autorul eseului “Adevarul Pluralist”[1] ne imbie o serie de pariuri privind coordonarea eforturilor in cadrul Centrului pentru Stiinte de Granita.

 Cate sunt conceptele puse in evidenta in acest sens nu inseamna o suma definitorie pentru aceste stiinte. Deoarece platforma oferita se “incheie” cu o lista de probleme ce asteapta o noua destelenire (13 la numar).

 Care sunt conceptele luate in discutie, in acest prim moment al dezbaterii – sinteza, se poate observa din subsumarea lor in capitole :

1. Realitate si reflectare

2. Stiinta,metafizica si domenii ale nimanui

3. Pariuri si prejudecati privind adevarul

4. Determinism si liber arbitru

5. Sinergetica gandirii umane

 Cum sunt aceste concepte voit delimitative se poate intelege din aspectele principiale ce se regasesc – explicit sau doar implicit – in oricare dintre ele: existential, cognitiv si normativ.

 Matematician – biolog si autor bun de literatura SF, Dan Farcas ne surprinde placut cu acest eseu care parea o schita pentru o epistemologie de ramura si se dovedeste a fi o veritabila filosofie a stiintei. Dan Farcas reprezinta, in sensul folosit de Gr. C. Moisil , umanismul matematic . Lucrarea sa (2007, 20p.) are densitatea CATEGORIILOR lui Aristotel si detine un rol de introducere ( PROLEGOMENE ) la lucrarea deja scrisa despre “Adevarul Pluralist” (2005, 104 p.)

 Avem in fata o lucrare polemica in cel mai bun inteles al cuvantului, care pledeaza pentru o TOLERANTA VIGILENTA . Fiecare capitol are o adresa bine definita. Mai intai , se respinge orice doctrina despre “cunoasterea fara subiect cunoscator “ , asa cum avem la K. Popper o “epistemologie fara subiect cunoscator” sau la Platon “reamintirea” . Numai trairile constiente se pot , in principiu , verbaliza …

 Apoi se precizeaza un concept de “unitate a cunoasterii” impotriva celor ce fragmenteaza si limiteaza cunoasterea umana , nejustificat. Aici se reprezinta universul cunoasterii prin doua mari ansambluri de discipline : numite generic stiinta si metafizica , nu fara a lua in consideratie si zona “gri sau a nimanui”. In acest fel se evidentiaza rostul “stiintelor de granita “ si se militeaza pentru pluralism , ca util rezervor de ipoteze , mai mult sau mai putin plauzibile , unele chiar imposibil de testat . Dar se cere cenzurata “epistemologia paranoica “, autoiluzionarea care duce la prozelitism, profetii si intoleranta.

 Asa numita “zona a Nimanui “ dintre realitatea abordata de savanti si cea abordata de metafizicieni poate reprezenta obiectul de studiu in “Stiintele de Granita “, cu conditia sa se largeasca in mod corespunzator metodologia de cercetare , prin inlaturarea unor restrictii existente in stiinta actuala . O sugestie priveste stiinta bazata pe marturie (incluzand metode statistice ) si reevaluarea introspectiei (ca stiinta a “experientei traite”). Am putea adauga incercarea de a extinde metodologia stiintei de la persoana a II – a (obiectivitate) si respectiv a persoanei a I – a (subiectivitate) catre o stiinta la persoana II - a (intersubiectivitate) .

 Respingand monismul intensional doctrinar , unilateral si reductionist , Dan Farcas pledeaza pentru pluralismul extensional , adica pentru maxima cuprindere data atentiei cercetatorilor folosind toate optiunile teoretice si orice perspective metodologice.

 Urmeaza incercarea de a construi teoretic prin negarea limitarilor principiale si de a largi orizontul cercetarii prin refuzul ingustimilor metodologice. Temeiul argumentarii are doua elemente de sprijin :

– recunoasterea efortului intuitiv, intermediar care pregateste justificarea logica si e implicat in procesul descoperirii inclusiv in matematica. Intuitia , se subliniaza in text, nu este o iluzie psihologica, desi scapa analizei logice .

- coerenta, simplitatea si frumusetea in matematica si in logica pot fi calauze, dar nu garantii pentru adecvare si adevar. Element contrar evidentei carteziene , considerata infailibila . Caracterul antropomorfic al cunoasterii stiintifice include si imperfectiunile instrumentelor de la nivel neverbal , respectiv verbal si logic.

 Nu exista un adevar obiectiv si nu putem pretinde ca matematica si logica pot descrie orice aspect al realitatii. Intrucat cunoasterea in ansamblu nu este convergenta, ci divergenta , se poate spune ca suprafata de contact cu necunoscutul creste ca o coroana arboricola.

 Filosofia care intelege din cunoastere numai ceea ce cuvantul, logica si matematica ne ofera ca instrumentar , poate reduce drastic tesatura ontologica a realului. Ca si camila din parabola lui Zarathustra , care se incanta ca poate ridica orice povara (ba una , ba alta), asa si fabricile cu scularia supradimensionata ca importanta in sistem , se bucura de un inventar cu retete si algoritmi de aparenta sofisticata. Labirintul cuvintelor si al matematicii scolaresti favorizeaza iluzia adevarului unic. In realitate , trebuie luate in consideratie si operatiile de tip limitativ sau “paznic” , ce interzic anumite proceduri, deoarece dezinhibarea faciliteaza combinatii noi in cunoastere. Ca leul lui Nietzsche care spunea : “Ba nu !”… Iar iluminarea finala pregateste pe caile jalonate de intuitie realizarea demonstratiei riguroase. Aflarea si justificarea logica / matematica a solutiei la problema presupune incarcatura afectiva si tonus emotional ca in cazul copilului din parabola care inclina sa spuna : “Ba da !”…

 In cele din urma , Dan Farcas subliniaza distinctia dintre forma si continut (polaritate) cu privire la relatia dintre matematica si lumea naturii. Il citeaza pe W. Heisenberg :” matematica reprezinta forma in care noi exprimam intelegerea pe care o avem asupra naturii ; matematica nu reprezinta insa continutul ei”. Poate ca intr-un gand al lui Nicolae Iorga transpare ceva mai mult despre relatia limbajului cu natura si societatea, daca nu le privim doar in separatia lor: “Dreptatea e chipul prin care se infatiseaza in viata oamenilor legea prin care lumile se tin in fiinta”.

 Consider paradoxala afirmatia ca nu poate exista o stiinta a fenomenelor voluntare. Dan Farcas considera conceptul ca o contradictie in termeni, dar este vorba numai despre optica paradigmei mecaniciste. Nici Aristotel, despre care se spune ca profesa o stiinta a universalului , nu admite ca ar exista principii comune tuturor stiintelor , ci argumenteaza in favoarea autonomiei diferitelor discipline. Categoriile sunt cele mai inalte genuri din cate exista, dar nu exista un gen unic care sa-si subsumeze toate cate sunt si ca atare nici o stiinta care sa imbratiseze totul.

 Pentru Dan Farcas , teoria stiintifica prezice noi adevaruri, descriind fenomene deterministe si probabiliste, adica fenomene repetabile . Pe de alta parte, fenomenele umane, indeosebi din domeniul creatiei, sunt in mod esential surprinzatoare, reprezentand tesaturi irepetabile de evenimente.

Intr-adevar , actiunile imprevizibile induc o tendinta divergenta asupra cunoasterii si realitatii.. . Dar cunoasterea in general nu este convergenta , caci nu exista un adevar unic, obiectiv.

 Fiind divergenta, cunoasterea isi sporeste pentru fiecare context suprafata de contact cu necunoscutul. Am spune ca sarutarea necunoscutului este irezistibila si tentatia este de a o repeta … Negand existenta adevarurilor preexistente se evidentiaza ca in acumularea de noi cunostinte se multiplica problemele nerezolvate. Viziunea divergenta a cunoasterii (este invocat D.Bohm) sustine ideea ca lumea este guvernata de legi si factori care nu pot fi cuprinsi in stiinta.

 Dar daca semnul de recunoastere al actiunilor voluntare opuse celor rutiniere – deterministe sau probabiliste – este responsabilitatea , atunci

orice stiinta interesata de acestea presupune valori. Teoria argumentarii si hermeneutica , dar si dezvoltarile logicii actiunii, sunt numai cateva exemple pentru incercarile de a nu exclude rationalitatea (stiinta) din domeniul cercetarii fenomenului uman si social, intr-un cuvant istoric. Problema a fost anticipata in filosofia lui Hegel prin conceptul universalului “concret” . O buna formulare gasim in filosofia istoriei care se considera studiu al individualitatilor umane sau sociale.

 Problema reconsiderarii spectrului stiintelor ce trebuie sa acopere astazi limbajul, logica, matematica, dar si lumea naturii si respectiv societatea , este des discutata sub titluri diverse. Amintesc pe O. Becker (Maretia si limitele gandirii matematice ), G.H.Von Wright (Explicatie si intelegere) , C.O.Schrag (Resursele rationalitatii ) si antologia noastra in colaborare cu St. Trausan – Matu : Hermeneutica si Ontologia Calculatoarelor.

 Principiul emergentei, opus principiului creationist, accepta ca fenomenele voluntare , liberul arbitru , darul creativitatii umane in arte, nu sunt iluzii, ci rezultatul sinergiei unor factori acumulati pe parcursul evolutiei , al filogenezei.

 Matematica este incapabila sa descrie acumulari cantitative; nu poate descrie aparitia fenomenelor voluntare! Dar cine le poate explica ?

 Mecanicistii neaga existenta fenomenelor voluntare , a liberului arbitru … omul nu este capabil de creatie decat inspirat de Divin ! Avem aici o doctrina ce juxtapune materialul si spiritualul, alaturate pur si simplu. Esecul paradoxului de tip chelul (gramada) si al metodei inductiei complete (experimental) arata ca nu se poate pune granita intre urat si frumos , intre talent si geniu, intre bun si rau, tanar – intelept sau floare- fruct…

 Actele voluntare se datoreaza Mintii Omenesti ce a acumulat numeroase instrumente de cunoastere si le poate utilize simultan ca agenti componenti . Cum ar spune M.Minsky: avem o societate a mintilor.

 Activitatea psihica inseamna o unica ierarhie, intre agenti relativ autonomi, cooperanti sau competitivi, alternativ. Sinele, Eul si Supraeul din psihanaliza sunt exemple de supergrupuri specializate.

 Constiinta , gandirea , capacitatea de a crea, de a sesiza si gusta frumosul , de a decide si de a asuma raspunderi sunt calitati de tip voluntar, datorate sinergiei pluralitatii de instante in Mintea Omului. .

 Daca INTELIGENTA inseamna capacitatea de a rezolva probleme si CREATIVITATEA este generarea de solutii specializate novatoare, numai cea din urma este activitate de tip voluntar.

 Calculatoarele electronice nu pot reproduce fenomenele de tip voluntar : constiinta , gandirea , creatia , decizia responsabila , deoarece nu se misca decat in nivelul 3(logic) , adica nu pot reproduce sinergia marelui numar de instante ale Mintii Umane (pe scurt nivelul 1 +2+3).

 Tentatiile I.A. care confunda activitatea calculatorului cu cea a creierului , uita ca abstractiile si modelele matematice nu includ afectivitatea. Numai inteligenta (rezolvarea problemelor) poate fi algoritmizata (determinist sau probabilist ) ceea ce aduce doar spor de viteza

(rapiditatea efectuarii succesiunilor de rationamente logice).

 Gandirea creatoare , fenomen voluntar , nu poate fi redusa la INTELIGENTA, deoarece presupune etape logice si intuitive , adica o colaborare intre agentii motivati ai creierului , dupa niveluri vechi sau noi, cu coordonarea constiintei deseori.

 OPTIUNEA PLURALISTA se manifesta in contexte unde se cere crearea unei noi teorii, dar nu in cercetarile de rutina, unde apar pariurile derizorii…

 Intrucat Dan Farcas discuta limitele posibilitatilor actuale in abordarea problemelor din stiintele de granite , idea ce rezulta ar fi ca se impun inovatii metodologice majore in demersurile mentionate.Concluzia nu este formulata explicit, dar pare destul de transparenta in discutia prezentata: matematica si modelul mecanicist – naturalist trebuie depasite, spre a avea posibilitatea de a analiza si intelege fenomenele si aspectele voluntare ale activitatilor omului.

 Amintesc unele sugestii pentru a solutiona necesitatea depasirii modelului naturalist (reductionist , atomist) pentru abordarea problemelor omului si societatii , unde sunt predominante fenomenele voluntare (holiste , sinergice):

 Christian de Quincey (Constiinta – ultima frontiera ?) :

 “Dincolo de punctul de vedere al persoanei I si a II –a , o stiinta globala (holistica) a constiintei va trebui sa dezvolte si sa includa perspectivele si metodologiile persoanei a II-a – adica abordarea ce recunoaste constiinta ca un process trait , creativ, implicand atat relatii interpersonale , cat si o experienta intersubiectiva”.

Barry Commoner (Cercul care se inchide – Natura, omul si tehnica) :

 “Spre deosebire de automobil, ecosistemul nu poate fi subimpartit in elemente usor de abordat , caci proprietatile lui rezida in intreg in legaturile dintre parti . Orice proces care insista sa abordeze doar parti separate va da neaparat gres.” 

B. S-ar putea spune ca filosofii au descoperit innoirea in acelasi mod in care sunt inventate relicvele sau tezaurele arheologice : Inainte de a face sapaturi si de a le descoperi efectiv , “se stie “ ca ele se afla acolo. Si la fel fizica contemporana a inventat timpul ireversibil. Caci daca nu ar exista decat traiectoriile monotone si reversibile, de  unde ar veni procesele ireversibile care ne creeaza si din care traim ? (p. 402 – 403) .

 Acolo unde omul este in lume , apartinand lumii, in materie, apartinand materiei, acolo el nu este un strain, ci un prieten , un membru al familiei , un comesean si un egal. Intretine cu lucrurile un contact pe baza de iubire…Filosofii traiesc intr-un univers reconciliat, in care stiinta despre lucruri si stiinta despre om coincid.(p. 403 – 404)

 Fiinta isi croieste drum prin stiinta ca si prin orice viata individuala. Prin interogarea stiintei, filosofia va castiga, intalnind anumite articulatii ale fiintei pe care altfel le-ar descoperi mai greu. (p.409) .Multa vreme definite prin cautarea unui punct de vedere absolut (obiectiv) , stiinta noastra apare in cele din urma ca o stiinta “centrata” , descrierile pe care ni le ofera sunt situate, exprima pozitia noastra in cadrul lumii fizice. (p.410)

 Am gasit inspiratie la filosofi cu o gandire necentrata pe subiectul uman deoarece si pentru acesti filosofi este vorba de un demers experimental. Nu o experimentare asupra naturii, ci asupra conceptelor si articulatiilor lor reciproce , o experimentare in arta de a pune problemele si de a urmari consecintele cu o extrema rigoare. (p.411) Gandind inobservabilul , obiectele eterne , filosofii au “precedat” in unele cazuri stiinta , au explorat conceptele si implicatiile lor cu mult inainte ca stiinta sa le puna in actiune sau sa descopere puterea lor coercitiva. (p.412)

 Filosofii ne-au dat mijloacele de a trece de la stiinta la visare si invers , intrucat ei au fost condusi de imaginatia care traverseaza toate domeniile , ordinele si nivelurile , daramand toate compartimentele coexistand in lume, calauzindu-ne trupul si inspirandu-ne sufletul (p. 413). In momentul in care incercam sa intelegem ” drama” , miscarea (Camil Peterescu) teribila suportata de acela care devine prada unei idei (Dramatizarea se petrece in mintea visatorului , dar la fel de bine si sub ochiul critic al savantului) trebuie sa ne gandim la acele procese pe care incearca sa le descrie stiintele naturii. Drama psihologica isi afla ecouri in procesele geologice , geografice , biologice , ecologice , care creeaza spatii, modeleaza si rascolesc peisajele , determina in ele migratii, competitii sau amplificari reciproce intre cresteri , proliferari, eroziuni lente si dezintegrari brutale .

 Trebuie sa invatam nu numai sa judecam multitudinea de cunostinte , de practice, multitudinea culturilor produse de societatea omeneasca , ci sa le incrucisam , sa stabilim intre ele legaturi inedite , care sa ne permita sa facem fata cerintelor fara precedent ale epocii noastre (p. 414-415) A sosit timpul unor noi aliante , dintotdeauna inchegate multa vreme neintelese , intre istoria oamenilor , a societatilor , a cunostintelor lor si aventura de explorare a naturii (p.417).Cf. I. Prigogine, I.Stengers NOUA ALIANTA ed.pol. 84

Mai pe scurt :

 “Taria gandirii filosofice o face problematica ei , nu solutiile” (L.Blaga).

Si mai scurt :

 “A iubi e primavara , A cunoaste este iarna” (acelasi)

 Rostul metafizicii este sa “insufleteasca din nou lumea pe care stiinta o dezanimeaza” 

 In final , observam despre CATEVA teze ca sunt oarecum redundante, ele pot deci ramane in umbra celorlalte.

 Cele CARE rezista ca independente sunt intr-adevar remarcabile.

 Ne intrebam CUM poate fi rezumata colectia tezelor in cuvintele autorului si daca sugereaza depasirea unor incercari ca a lui Prigogine

sau Polany… Oricum Dan Farcas il contrazice pe Alan Montefiore, care crede ca “ in timp ce oricine ar putea , in mod normal, sa aiba incertitudini cu privire la implicatiile precise ale celor mai fundamentale principii ale sale intr-o anumita situatie complexa, totusi nu este posibil ca el sa se transpuna in exterior si sa-si judece toate normele dintr-o data “ (p. 162). De altfel, consider ca trebuie sa adere la pozitia urmatoare : “ functia specifica a cuvantului adevarat este de a confirma , a afirma sau a re-afirma o asertiune ca fiind ceva pe care vorbitorul este fara rezerve angajat sa o sustina “ (p. 295, idem , Introducere moderna in filosofia moralei , Ed. st.1972) . O’Connor estompeaza distinctia dintre judecata de valoare si enuntul de existenta : “Motivele care vin in sprijinul enunturilor de existenta au tendinta pe masura ce se acumuleaza , sa stabileasca faptul, in timp ce motivele care vin in sprijinul judecatilor de valoare tind doar sa formeze o decizie”.

 Consecvent cu sine, Dan Farcas isi propune depasirea stiintei existente printr-o metodologie complementara , invocand investigarea experientei umane prin ea insasi. Respectiv deschiderea disciplinata a mintii prin acceptarea sinelui in totalitatea sa, ca instrument de cunoastere ( Probleme de epistemologie).

 

Istoria metodei în ştiinţe     (CONEXIUNI nr. 28, iulie 2007)

                                            “Cine nu are caracter, trebuie să aibă măcar metodă”      (Albert Camus)                      

 

             Exista doua tentatii diametral opuse de a exagera cu privire la rostul METODOLOGIEI : universalizarea si specificarea. In  sens larg metodologia reprezinta, asa cum arata chiar denumirea ei, teoria metodei. Cu alte cuvinte, ofera o stiinta integrala a metodelor ca parte a logicii, cautand sa afle cele mai bune moduri de a elabora problemele, independent de cercetarea directa a solutiilor respective. (R.Caude). Dar intr-un sens mai restrans , metodologia desemneaza ansamblul metodelor de cercetare utilizate intr-o anumita stiinta. Adica o clasificare, tipologie, cu modul de intrebuintare si procedeul pentru descoperirea metodelor particulare (A.A.Moles). In primul caz avem studiul general al metodei in anumite domenii de cercetare: matematica, stiinte ale naturii , psihologie, istorie etc. Este tentant sa presupunem ca exista o modalitate corecta de   cercetare, garantata logic , pentru a gasi adevarul. In al doilea caz, sarcina modesta a metodologiei este cercetarea metodelor care sunt adoptate de fapt in diferite stadii istorice ale cercetarii  in  domenii   distincte.  Aici  scopul  nu  este  atat  criticarea,  cat sistematizarea presupozitiilor unui anumit domeniu intr-un  moment determinant. Vom pleda pentru o pozitie intermediara , in care studiul metodei are in vedere procedee si obiective ale unei discipline particulare , angajand in cercetare modul de organizare a respectivei discipline. Atunci, rolul epistemologului (filozofului) unei discipline stiintifice este sa evidentieze trasaturi ale metodei corecte si sa permita indepartarea contrafacerilor … Ceea ce nu  inseamna  de loc acordarea unui credit total posibilitatii existentei unei doctrine a priori , adica a unui punct de vedere dincolo de cel admis  de savantii care lucreaza efectiv in domeniul respectiv . Totusi , disputele metodologice locale din interiorul comunitatilor de cercetatori asupra unui fenomen, datorita existentei unor abordari diferite pot beneficia de un arbitraj al logicii si epistemologiei (filosofiei) .  

             Admitem un entuziasm limitat in privinta “naturalistilor, care considera activitatea filosofiei ca fiind in continuarea celei stiintifice , diferentiate doar prin natura abstracta a problemelor si a subiectului sau (organizare si prcedee). Luam in consideratie tentatia spontana a filosofilor de a lua ca model paradigme de succes  ale timpului, din matematica , fizica , neurologie , lingvistica , istorie etc.

Da, metodele constau in crearea , dinamizarea sau promovarea unor sisteme, organizand etapele unor actiuni comparabile cu ceea ce sunt structurile in planul existentei. Pe scurt, metoda poate fi constatativa, a posteriori, sau normativa , a priori.    

            In cadrul seminariilor  se propun aplicatii ce ilustreaza variatele tipuri de metode cunoscute : metoda maieutica, metoda indoielii, metoda inductiei, metoda ipotetico-deductiva , metoda logistica, metoda axiomatica, metoda diagonalei etc.  

                                                      I

O modalitate de a masura gama varietatilor de metoda consta in mentionarea contributiilor majore disparate. Se stie ca Descartes a impus noua conceptie geometrica si mecanica – a unui Copernic , Galilei , Kepler , Harvey – drept norma a pozitivitatii stiintifice. Astfel, s-a ridicat impotriva harababurii scolastice acumulate de secole. Peste alte secole, H.G. Gadamer abordeaza problema adevarului dintr-o perspectiva non-stiintifica.

 Intr-adevar , pe cand gandirea moderna , orientata scientist pretinde ca garantia adevarului se intemeiaza doar pe metoda stiintifica , Gadamer a incercat sa arate ca aceasta experienta poate fi realizata pornind de la arta. Analiza experientei revelarii adevarului prin arta permite sa se descopere un model ce dobandeste valoare pentru intrega experienta istorica

        Pentru unii autori aceasta dihotomie (stiinta – arta) reprezinta o opozitie de netrecut , o contradictie chiar, asa cum argumenteaza O.Becker: Heidegger a lansat candva butada ca matematica nu este deloc mai stricta, ci doar mai stramta ca istoria sau filosofia.

Deoarece matematicianul trebuie sa plateasca izolarea sa distinsa in fata sensurilor valorice , “neutralitatea” sa , cu o saracire a “existentei”sale . Astfel ramane strain in fata existentei vii. Acest  fel de cunoastere nu ofera acea “intelegere prin intermediul trairii interioare”, a substitutiei spirituale care, in anumite cazuri favorabile , este totusi posibila in domeniile pe care le studiaza “stiintele spiritului “ (opuse naturalistilor).

         Pentru alti autori , dihotomia este considerata ca o  complementaritate, o diferenta de grad si nicidecum de natura. Astfel, Dave West subliniaza : separatia dintre formalisti si hermeneuti aparuta   in stiinta calculatoarelor si ingineria programelor este reala si fundamentala , dar de aici nu decurge ca pozitiile lor sunt in mod inevitabil antagoniste. Nu este necesar ca una dintre parti sa castige acum sau in viitor pe seama celeilalte. Asadar, cele doua abordari trebuie sa fie si pot fi complementare , cu conditia ca atat partile tari, cat si partile slabe, ale fiecareia sa fie recunoscute ca atare si sa se incerce un efort concertat catre integrarea lor.

        Dualismul metodelor si, prin extindere , pluralismul  imbie la aceceptarea unei doctrine a tolerantei si intrajutorarii. Dupa cum scrie Oscar Becker: “tocmai acolo unde procedeul interpretativ , hermeneutic, esueaza , tocmai acolo vine gandirea matematica in ajutor , ingaduind iesirea din impas “(p. 180, “Maretia si limitele gandirii matematice “, Ed. St .1968).

        Dupa jumatatea secolului trecut , datorita unei noi unelte intelectuale , calculatorul electronic, savantii au abordat problema cunoasterii si a proceselor ei in cadrul asa numitelor stiinte ale cognitiei . Unii cercetatori au sperat sa obtina o stiinta multifunctionala prin corelarea I.A ., a neurostiintelor , a psihologiei cognitive , a lingvisticii cognitive si a filosofiei mentalului. Alti cercetatori au asemanat nucleul stiintelor cognitive cu o nebuloasa in expansiune permanenta si mentionam dintre primele discipline care s-au asociat celor cinci deja numite : pedagogia cognitiva, antropologia cognitiva , sociologia cognitiei. Prima categorie de cercetatori au sperat sa rapeasca inteligenta, cunoasterea , procesele de rationare  sau de percepere , din preocuparile filosofiei traditionale. Dar aceasta  intoleranta a dat gres , pe de o parte, filosofia, desi remaniata ramane in centrul stiintelor cognitive, iar mult sperata unica Stiinta a cognitiei lasa locul unei grupari tinuta laolalta de interesul  comun si de utilizarea calculatorului (model si simulator).

            Efortul savantilor  in acest domeniu este interdisciplinar si oricum multidisciplinar. Munca in echipe integreaza cercetatori din stiintele     mentionate mai sus si din altele cointeresate sa-si compare rezultatele ce pun in opera metodologii diverse . In lipsa unei posibilitati de coordonare ferma, s-a spus ca stiintele cognitiei sunt legate prin relatii asemanatoare celor specifice intre membrii unei pensiuni de familie (toleranta reciproca). 

                                                          II

             Problematica metodei poate fi rezumata imaginand doua axe conventionale : una verticala (minte-creier) si alta orizontala (gandire – logica). Intr-adevar , pentru prima axa s-a propus o metoda a separatiei: sa lasam mintea deoparte ca sa studiem creierul sau dimpotriva sa lasam creierul deoparte spre a studia  mintea… Pentru axa secunda s-a admis ca metoda unificarea, mai bine zis reductia , daca s-ar putea decide care primeaza. Oare gandirea oglindeste logica sau de fapt logica reflecta gandirea?

             Oricum ar fi trebuit evidentiate in context lumea (obiect – cauzalitate), eul (subiect-intentionalitate ) si limbajul (cod-semnificare ).

Cum sunt legate domeniile, indeosebi stiintele naturii de studiul omului, aflam de la G.H . von Wright: “preocupat sa apere punctul de vedere potrivit caruia actiunile umane nu pot avea cauze “.Acela care afirma si acela care contesta ca actiunile pot avea cauze , desigur ca asimileaza sau leaga cele doua idei in mod diferit  cu alte concepte.  Cu alte cuvinte, subliniaza von Wright: “cauzalistul si actionalistul impletesc in mod diferit tesatura conceptuala prin care ei vad lumea – si prin urmare ei vad lumea in mod diferit “ (fiecare in felul sau).

            De altfel, cum a observat Michel-Pierre Haroche: “Functia transcendentala a subiectului, aceasta  exterioritate radicala in raport cu domeniul de obiecte gandite, il presupune pe celalalt , ca garant al ordinii simbolice si juridice , constitutiv pentru domeniul discutat si fundamentat a priori, al oricarei obiectivitati conceptibile “(p.27, “Poate fi depasit dualismul?”, 2001). Cunoscutul psihiatru  insista ca obiectele gandirii nu sunt halucinatia (chiar adevarata ) a unui subiect solipsist, deoarece ele sunt pentru altul inainte de  a fi pentru mine, iar cele doua momente nu reprezinta decat unul si acelasi lucru. Husserl insusi scria :”Subiectivitatea transcendentala este intersubiectivitate “…

            Relatia verticala , minte-creier , a fost bine carcaterizata   prin considerarea stiintei la persoana I-a (eu) in contrast cu stiinta la persoana a III-a. Relatia focalizeaza astazi intreresul   stiintelor aplicate cognitiei. Aceste discipline ofera un exemplu convingator de abordare pluralista a temei predilecte (cunoastere, constiinta etc.). Relatia pe care am numit-o orizontala , intre gandire si logica , poate fi evidentiata in tensiunea dintre intuitie si formalizare. Este ilustrativa in acest sens dihotomia dintre inductiv (nesigur) si deductiv (sigur).

           Importanta rationamentului inductiv se recunoaste in faptul esential ca, in afara exceptiilor banale , evenimentele si fenomenele din natura sunt prea variate , prea numeroase sau prea intinse (raspandite) si astfel prea inaccesibile pentru a permite observatii complete.

            Extinzand domeniul discutiei am putea face comparatia cu estetica, unde se pune  problema relatiei intre  frumosul natural si cel artistic.Kant scria ca pare frumos in natura ceea  ce aminteste arta si invers place in arta ceea ce pare natural. Lucian Blaga nu admite transponibilitatea intre cele doua tipuri de frumos . Dar Oscar Wilde ofera o solutie prin cuantificare : viata imita arta mai mult decat imita arta viata … In mod similar , avem un cerc , o reluare a procesului ce  leaga inductia si deductia , respectiv statistica si calculul probabilitatilor. Cu alte cuvinte , statistica matematica, utilizand la fiecare pas rezultatele si rationamentele   teoriei probabilitatilor , extrage concluzii din  selectii si permite sa se faca planificari ale unor experimente. Warren  Weaver a subliniat :”teoria probabilitatlor porneste de la populatie la selectii , iar statistica – de la selectii la populatie”.(Doamna  Sansa, Ed.St.1969,p.247).

              Nu se stie cine ofera si cine primeste, daca noi crestem, evoluam, impreuna in procesul care imbina invatarea cu creatia.

             A face selectii  nu este numai comod, deseori este chiar singurul mod al abordarii problemelor . Asadar, modul de variatie nu depinde doar de populatia din care se face selectia ; el depinde sensibil si de modul in care se face selectia. De altfel, scopul central pentru teoriile referitoare la planificarea experimentelor este de a maximiza, pentru un effort experimental dat , cantitatea de informatie care poate fi obtinuta si gradul de incredere in aceasta informatie.

             Relatia verticala   , exprimand eterogenitatea termenilor minte si creier, a generat paradoxul neurostiintelor , dar poate fi aplanata din  perspectiva unei noi stiinte “la persoana a II-a “ (tu sau voi) . Se pare ca ceva din natura constiintei necesita prezenta “altuia”,ca subiect capabil sa recunoasca existenta mea. Cu alte cuvinte, cand”eu” traiesc sentimentul ca existenta mea este traita de tine, se intampla ca experienta   pe care o am eu referitor la mine – si la tine – este profund imbogatita si transformata. Cum a argumentat Christian de Quincey, “Dincolo de punctul de vedere al personei I-a si a III-a , o stiinta globala (holistica) a constiintei va trebui sa dezvolte si sa includa perspectivele si metodologiile persoanei a II-a – adica abordarea ce recunoaste constiinta ca un proces trait , creativ, implicand atat relatii interpersonale , cat si o experienta intersubiectiva” (p. 172, Constiinta – ultima frontiera , 2001).

              Pe de alta parte , relatia dintre gandire si logica reprezinta o dilema pentru psiholog (Jean Piaget) . Dilema dispare daca privim acesti termeni in corelatie temporala: si geniile invata de la inaintasi, iar tinerii cu disponibilitati creatoare pot innoi disciplina logica prin exercitiul gandirii personale. Astfel ca pentru omul de rand, obisnuit, gandirea imita logica

(de scoala) , dar pentru geniul creator logica imita gandirea inzestrata.

Orice metoda are doua dimensiuni implicite: scenariul si pariul.

Afirmand ca istoria stiintelor e un bun remediu contra dogmatismului, Lucian Blaga sublinia dimensiunea de pariu a oricarei cercetari.

Hegel admitea ca metoda este spiritul  intregului, o anticipare a obiectului de studiu , deci un scenariu pentru cercetare.

              Scriind ca istoria omenirii ii apare ca un singur om ce invata mereu, Pascal atragea atentia asupra istoricitatii metodelor. Avand in vedere toate acestea , nu s-ar putea vorbi , de fiecare data , mai curand despre o pseudometodologie, decat despre un tratat despre metoda? Altfel, am fi expusi la o ipostaziere a metodei, oricare ar fi aceasta, adica am fi inclinati sa ajungem lipsiti de umor , ca dictatorii.

                 Nu scria Nietzsche despre supraom ca, in cazul lui, creatia devine legislatie, iar vointa lui de adevar este vointa de putere? Oare nu avem prin aceasta legislatie un scenariu pentru viata sociala, iar vointa de putere nu pariaza pe individualitate ? 

III

              Filosofia stiintelor de granita in consens cu metamorfoza spiritului din “Asa grait-a Zarathustra’, exploateaza resursele adverbului BA .. .

             Friedrich Nietzsche a incercat sa intereseze un public universal folosind parabole, infatisate sub pecetea simbolului. Discursurile lui Zarathustra evoca cele trei metamorfoze : a camilei care primeste  mostenirea trecutului, a leului care o distruge in prezent si a copilului care creeaza noi realitati. Asimilam aici comentariul lui Noica. BA desfiinteaza punand prea mult, adica venind cu posibilul asupra realului (camila), si cum sa nu-i fie lesne lui BA sa se opuna (leul), daca vrea, iar altadata, sa puna tot  ce vrea (copilul)? Amintim, in rezumat, parabola lui Nietzsche despre cele trei metamorfoze ale spiritului .”Ce-i greu de purtat?  se-ntreaba  spiritul devenit animal de rand, si-ngenuncheaza , ca o camila care cere sa i se puna o povara”. ”In a doua metamorfoza spiritul devine leu… Sa creeze noi valori nici leul nu-i in stare ; el poate insa sa se intreaca pe sine , fiind in stare de libertatea de a creia valori, cu forta sa”. “Dar de ce ar trebui ca leul sa devina copil? Fiindca orice copil este nevinovatie si uitare, nou inceput , joc, cauza dintai si sfanta afirmare “ (p.27-28)

              Savantul de granita este COPIL in masura in care viseaza lumea in dorinta de a o cunoaste , dar este LEU in hotararea de a da noi legi , reguli si hotare … ar spune Nietzsche. Povara conservarii, reconsiderarii si  recombinarii datelor si ideilor existente , inclusiv ca teorii, are rost major si astfel munca celor deprinsi cu povara, nu trebuie dispretuita , CAMILA fiind inca utila.

            In caeste conditii, se poate spune despre cercetatorii din stiintele de granita , ca poseda o constiinta hipertrofiata. Ca   unitate functionala suprema, constiinta savantilor de granita presupune simultan spontaneitate, adica initiativa, activitate sustinuta , deci constructiva, si capacitate de sinteza, respectiv de hibridare sau recombinare . Acesti indrazneti pionieri ai gandului si hotarati constructori de noi teorii, au atentia indreptata  neabatut spre interactiuni multiple cu domenii mai mult sau mai putin invecinate… 

CONTINUTUL TEMATIC 

1.  Stiinta sau cercetare? Stiinta si imaginea ei despre lume. Specificul  si  structura cunoasterii stiintifice : Clasica, moderna si contemporana.           

2.  Modelul clasic al stiintei . Empirismul si problema inductiei . Relatia dintre  teorie si experienta .Metoda si metodologie.

3.   Cercetarea cauzala si cunoasterea generalului ca structuri si legi ale naturii. Principii si perceptii structurale.                                                        

4.    Intemeierea stiintei moderne . Teoria cunoasterii si teoria stiintei , structuri si relatii sau forme si idei.                                                                

5.    Schita unei stiinte universale , acordul dintre structurile gandirii si ale realitatii. Formal  si  transcendent. 

6.    Rationalismul critic si renuntarea la modelul intemeierii in stiinta. Falsificationismul sau modelul ipotetico-deductiv al stiintei.                       

7.   Relatia dintre planul empiric si cel teoretic :  presupozitiile ontologice ale teoriei.  Dinamica teoriilor.

8.    Teoriile stiintifice bazate pe experienta – prezentare standard . Conceptul relativizat al observabilitatii : teorii  acceptate si teorii in discutie.

9.     Propozitii teoretice, interpretative  si empirice. Critica metodologica.   

10.   Perspectiva holista in teoria stiintei. Teza Duhem – Quine . Reteaua ipotezelor si testarea. 

11.  Perspectiva istorica in teoria stiintei. Starea normala si schimbarea paradigmei. Starea preparadigmatica si modelul- paradigma al stiintei.        

12.   Legi ale naturii si reguli sociale. Baza normativa pentru critica si intemeieri mai slabe.

13.   Stiintele naturii si stiintele sociale . Gandirea dihotomica si principiul medierii. Noua alianta. 

14.   Stiinta la persoana a III – a (explicatie ) , stiinta la  persoana I-a (intelegere)  si stiinta la persoana  a II-a  ( interactiune).

B I B L I O G R A F I E 

O. Becker, MARETIA  SI LIMITELE GANDIRII MATEMATICE, ED.ST. 1968

L.Blaga, EXPERIMENTUL SI SPIRITUL MATEMATIC, 1969 Ed. St.

W.WEAVER, Doamna Sansa, Ed. St. 1969

Bary  Commoner, Cercul care se inchide, Ed.Polit; 1980

I.PRIGOGINE , I .STENGERS, Noua Alianta , Ed. Polit.1984   

G.H. von WRIGHT,  Explicatie si intelegere, Ed.Humanitas , 1995

C.O. SCHRAG, Resursele rationalitatii , Ed.St. 1999

G.G.CONSTANDACHE, ST.TRAUSAN – MATU; Hermeneutica si Ontologia Calculatoarelor, Ed. Tehnica, 2001

G.G.CONSTANDACHE , Filosofie si stiinte cognitive , Ed.Matrix ROM, 2002