Acad. Florin Gheorghe Filip (http://www.ici.ro/ici/homepage/filipf.html ) a absolvit Facultatea de Automatică a IPB (1970) şi a obţinut doctoratul cu teza „Conducerea ierarhizată a proceselor complexe" de la aceeaşi facultate (1982).      Din 1970 lucrează la Institutul de Cercetări în Informatică (ICI), fiind director al ICI în perioada 1991-1997. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991 şi membru titular în 1999. În anul 2000 a fost ales Vicepreşedinte al Academiei Române (reales în 2002).      Este Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu (2000) şi Profesor onorific al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi (2003). Preşedinte al Comitetului Tehnic al IFAC (“Large Scale Complex Systems”) (din 2002), expert al Comisiei Europene (CE) în domeniul TI (din 1992), membru al Subcomitetului Tehnic NATO „Computer Networking” (2000- 2001). Este autor/coautor a cinci monografii şi a peste 200 de articole publicate în volume şi reviste de specialitate. Este coordonatorul a şapte volume apărute în ţară şi peste hotare.

Profesorul Negoiţă

(CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

            La începutul anilor ’70 am urmărit cu interes modul în care Virgil Negoiţă, pe atunci un cercetător încă tânăr, dar deja ferm afirmat pe plan internaţional, încerca să formeze la Institutul Central de Informatică (ICI – www.ici.ro ) o echipă cu care să abordeze problemele de modelare matematică a fenomenelor şi activităţilor din economie şi societate. Şi a reuşit. Seminariile pe care le-a condus şi proiectele în care a antrenat pe colegii săi, asociate cu talentul şi creativitatea acestora, au condus la formarea unei adevărate  şcoli în domeniu. O serie de personalităţi s-au afirmat rapid şi au rămas în prim-planul cercetării ştiinţifice de informatică. Cu unii dintre ei am putut colabora mult în anii ’80. Unii au urmat şi dezvoltat calea deschisă de Virgil Negoiţă. Alţii şi-au căutat şi afirmat propriul drum. Dr. Florin Stănciulescu a devenit un specialist cunoscut în domeniul “sistemelor mari” şi al aplicaţiilor în domeniul mediului, şi a primit ca recunoaştere premiul Academiei Române în 2005. Dr. Neculai Andrei  s-a afirmat prin rezultatele obţinute privind optimizarea sistemelor de mari dimensiuni, pentru care a primit Premiul Academiei Române în anul 2000. Prof. Mircea Sularia a fost cel care a dus mai departe “ideea fuzzy” în laborator, iar după 1989 a fost, alături de prof. Flondor, “sufletul” seminarului din ICI la care şi Virgil Negoiţă a participat atunci  când s-a aflat în ţară. Regretatul Dorin Rădulescu, împreună cu Ovidiu Gheorghiu, au elaborat şi aplicat metodele optimizării flexibile. Petre Fomin şi Gheorghe Avrămiţă au demarat cercetări privind folosirea modelării matematice a activităţilor din agricultură. Şi exemplele ar putea continua.

            Nu am avut onoarea să mă număr printre colaboratorii apropiaţi ai profesorului Negoiţă. Nici în drumul pe care l-a deschis în teoria şi practica “sistemelor şi mulţimilor vagi” nu am crezut de la bun început. În acea perioadă eram cu totul “captivat” de “sistemele ierarhizate”, în domeniul cărora încercam, împreună cu câţiva colegi (Dan Donciulescu, Laurenţiu Orăşanu, Melia Muratcea, Dan Predoiu) să ne croim propria noastră cale. Totuşi unele lucruri le-am învăţat, în cursul multor discuţii, de la profesorul Negoiţă: modul cum se scrie o comunicare ştiinţifică sau un articol (“o lucrare – o singură idee expusă cât mai clar”), necesitatea de a avea un seminar propriu al colectivului în care lucram, utilitatea colaborării cu cei care lucrau în învăţământul universitar.

            Mai târziu, după ce profesorul Negoiţă a ales  să-şi continue cariera pe alte meridiane, când colectivul format de el s-a unit cu cel din care făceam parte, am perceput mai bine valoarea lucrurilor pe care el le începuse şi am căutat să facilitez continuarea  şi dezvoltarea lor de către colegii rămaşi în ICI. În discuţiile cu cercetătorii străini îmi făcea plăcere să le arăt că “japonezul Negoita” nu era japonez, ci român, şi mă mândream să le spun ca am fost colegi de institut. În lucrările mele, referirile la rezultatele profesorului Negoiţă erau prezente, chiar dacă, pe atunci, acest lucru “nu era recomandabil” (dar nici interzis în mod expres).

            După 1989 s-au afirmat în România mai multe şcoli în domeniul pe care l-a deschis profesorul  Negoiţă. Grupuri de cercetare importante, care îi recunosc priorităţile, sunt nu numai la Bucureşti, ci şi la Iaşi, Timişoara, Galaţi, Cluj şi Craiova. În acelaşi timp, vizitele lui Virgil Negoiţă în ţară (şi la ICI) au fost reluate. Preocupările lui s-au diversificat, iar impresia pe care mi-a lăsat-o de fiecare dată a fost mereu cea a unui om veşnic tânăr din toate punctele de vedere, foarte activ, prietenos şi dornic să-şi amintească din trecut numai lucrurile bune.

            Acum, profesorul Negoiţă împlineşte vârsta de 70 de ani, pe care, sunt sigur, nimeni nu “i-o dă” atunci când îl vede sau îl ascultă. În aceste momente îi doresc să aibă parte, în continuare, de ani frumoşi şi rodnici pe toate planurile, să se bucure de aprecierea şi simpatia celor apropiaţi şi a tuturor care au şansa să-i cunoască opera.