Născută la Bucureşti, în anul 1986. Studentă la Facultatea de Stiinţe Politice şi Facultatea de Administraţie Publică. Premiul Ambasadei Canadei şi Fundaţiei Masca, 2000. Apariţii în "Veteranul", 2001; "Revista Jandarmeriei", 2001; "Noaptea", 2004; Programul centrului cultural MAI, 2004. Antologii: "Regina nopţii", 2004; "Noaptea", 2004; "Exotice", 2005; agonia.net poezii, 2005.

     Roiri din nimbul nopţii                (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

* Oare e cald în temedeu? Flori ofilite îşi trag sufletul din pământul întors de spirite arzând a pimăvară. Mirosul de bujori şi zambile se simte prin cruci? Traversează iarăşi cripte? Probabil...căci îşi lasă pletele albe ale numelor pe alocuri pierdute. Simţi răcoarea celui de-al doilea anotimp? Bulgări de pământ se zbat în adâncuri, dar scândurile putrede plutesc încă-n apă şi apasă dedublarea timpului. Crezi că se vor opri măcar la tine acei câini hoinari? Şi totuşi, razele curg peste morminte... Auzi harpele cu psalmii Învierii? Tăcere... Nu... A Reînvierii? Simţi cenuşa plângând peste zilele scurse într-o urnă de plumb? Răspuns, refuz sau...chiar merit? Cedezi sau cedez refuzului? Tu taci, el strigă, eu stau. Iar ai închis ochii. Din cremene se răsfiră-n golurile rădăcinilor mohorâte, palide, bolnave. Te strânge lacrima fadă că iar plăsmuieşti interiorul, esenţa. Te minţi? Bun, atunci nu crede. Aşteaptă să se întoarcă speranţa şi credinţa în tine. Aşteaptă doar... Stai... Stai? Ce simplă e nemişcarea. Poţi s-o înveţi fără s-o vezi, să ţi-o explici, s-o exemplifici... Urci scări în adâncuri? Întoarce privirea ca vântul să fluture genele departe de gânduri. Revii? Nu merită Aceia. Te desconsideră. Destramă-le râsul cu adevărurile tale. Încă nu crezi? Deci mint? Probabil... M-ai învins? Te-nşeli, cum ar spune poetul, amarnic. Ai nevoie de un semn de punctuaţie? De un punct? Nu se poate. Asta ar însemna limitarea curgerii tale, punct terminal. Sfârşitul. Şi... încă semnele de punctuaţie pentru infinit nu s-au pus în vânzare. Vinzi şi cumperi. Atât. Măsură, cantitate, nu contează, ci actul în sine, al vânzării, îţi readuce zâmbetul de angoasă. Impersonal, himeric....rece. Încremenit de o şoaptă. Ai nevoie de mine? Iar treci nevăzut, departe. Norii zac, tu plângi, eu zâmbesc lângă o jerbă. Respiri glasul tâmâiei? Giulgiul zboară, noi credem, sau cerşim împreunare. Dincolo merg destine pe o sticlă. De ce nu se sparge? Am greşit, iar... Mă plec şi tu mă binecuvântezi. Acum te-ai întors. Dar cu cine vorbeam? Cu crucea. Vorbeam? Timpul de fapt şi-a renegat trecutul cu ignoranţa.

* Se mai plimbă încă printre  răsadurile ţintirimului o umbră cu o candelă în mâna stângă. A! E mâna Ta? Dar unde e cea dreaptă? Lumină şi infern... De fapt, în Acest loc e doar haosul fumului de la lumânări. Te rogi? De ce? Care e Azi sau încă de Ieri, Dumnezeul tău? Am uitat...Sunt năucă acum, sau proastă, cum vrei. Sunt cine vrei! Noroi? Prefer apă ca să-i salvez pe ceilalţi de păcatul meu. Păcatele? Am omis. Aş putea fi oricine! Un nimeni ce se-nalţă din pământuri şi se pretinde de fapt a fi Altul. Mă ierţi?  Nu sunt decât o fărâmătură atee şi păgână... O frântură de prejudecăţi... Şi totuşi, aici, în temedeu, e linişte, nu e frământarea regăsirii. Simt cum florile îşi coboară privirea în spatele luminii şi-şi înmoaie trupul şubred în apa din gropile pământului. Nu cred acum în nimic. Atee? Păgână? De fapt liberă. A traversat în urmă cu un minut un haos, dar nu l-am oprit, chiar am surâs pizmuitor, bucuroasă că el m-a ocolit, că nu l-am magnetizat. Poate-l vor înghiţi alţii, pentru că pe cel din mine de-abia l-am stăvilit. Antenele lui spasmodice le simt până în ochi. Ştiu, aşa mi-e scris, să mor când se lasă întunericul şi tulburarea din mine numai găseşte gol, ci tremur, deci viaţă, şi mă ofilesc în fiecare noapte şi ziua să zac pierdută prin spaţii sau destine abandonate de Ceilalţi. Propun să ne articulăm zodiile, să forţăm cupa Fortunei şi a Nenorocului. Bine, cum vrei, pentru că tu mă priveşti ca pe un om păgân. Om păgân? E pleonasm. Ai greşit. Şi totuşi aş fi dorit să mă crezi. Ceva ce există, dar e inutil , chiar obstacol, piedică, dar îi simţi tentaculele, e o altă gură ce sapă o moarte. Mă percepi ca o tulburare negativă, desigur. Te-am convertit? Odată? Când? Atunci când mă priveai... Acum sunt doar o bucată de bumbac colorată, tăiată stâmb şi ruptă în colţuri. Nu am nici o formă. Nici măcar petec nu pot fi pentru că de câteva zile mă calcă un vânt prin cercul decupat în mijlocul sufletului, în interior. Nu am interior? Bun, în cazul ăsta sunt un contur oblic al unei minţi obosită de obsesii, de reverii, dar care crede încă şi se zbate, continuă, nu se lasă doborâtă de rădăcinile ei. Nu sunt nici un contur? Dar atunci... Şi râd dezmeticită. O cutie?... O cutie de carton în care a fost cumpărat spiritul meu. Ieftin, desigur. A, gratis! Ştiam că lumea nu mai cumpără demult, doar cere sau chiar ia. Dar eu oricum nu am valoare, deci ce preţ? Te-ai liniştit. De unde ştiu? Simt. Simt cum plasele de revoltă s-au topit în părul tău negru, de cărbune arzând, şi cum privirea carbonizată, acum îşi mângâie oglinda, se admiră, zâmbeşte şi tace. Ochiul de la spate se crestează şi respinge ziua. Câtă frumuseţe! Nimeni nu te admiră. Eşti singur pentru că tot singur ai participat la Geneză. Îţi aranjezi sacoul, îţi potriveşti cravata. Pălăria? Ţi-a luat-o gândul împotrivirii. Iar mint? Mint până şi că trăiesc? Poate pentru că toţi mereu m-au minţit şi acum port seva plăsmuirii... Eu nu am dreptul să vorbesc? Sunt mută, iar am uitat. Peste cinci zile orbesc. Din nou? Dacă între noi nu ar fi paranteze? Ni s-ar încleşta cuvintele, probabil... Revin, sau pentru cel nemişcat, doar vin să te văd chinuindu-te. Dar regret că nu te aud văitându-te. Nu te aud? Cum? Tu ai uitat? Tu? Nu cred! Atotputernicul?! Pe tine nu te aud niciodată. Iar începi cu teorii sau cum spui tu, cu prelegeri: „Niciodată nu există, ci doar aparentul. Niciodată e ceea ce e în tine, ce simţi—libertatea. Nu pune graniţe! Lasă-i pe alţii să-şi verse invidia asupra ta.” Am uitat să te întreb: de ce plouă cu vise de argint? Că Efemerii au uitat să viseze şi alină pustiul cerului cu strălucirea?

* Nu te condamn că nu mă vezi, nici că nu-mi simţi paloarea sau cum mă veştejesc în umbra crucii tale, cum mă sting. Dar Testamentul îl las la intrare: Neantul care e în fapt Absolutul, deci perfect. Te-am minţit? Din nou? Dar tu eşti viu? Întreb... Răspuns atârnat de un zmeu lasă urme pe cărarea înecată în glod. Am ghetele murdare şi picioarele ude. E ger şi din pământ se înalţă cuprinzându-mă. Simţeam cândva miros de zambile. Ieri... Ce este azi? Este un azi? De ce eu te cred mereu? Naivă sau dăruire, totuşi sacrificiu.  M-ai făcut să cred că trăieşti, dar nu a fost decât o milă din privire. Mă priveşti? Ce ţi se înfăţişează, care din feţe? Eu încă zbor departe de lume, în nervurile frunzelor aciculare, de brad sau în vârfurile izbirii. Mă cutremur? Nu, te minţi! Am îndrăznit să-ţi vorbesc pe ton aspru?! Nu-mi cere iertare, nu mint, nu cred, nu gândesc, doar vorbesc...aiurea. Sunt om! Am uitat (iar!) să te întreb: ce eşti? Iar îţi afişezi râsul demonic. Păcat că acum nu mai mă doare. Nici nu te văd. Acum tu mi-ai dăruit cataractă pentru că peste trei zile orbesc. E a doua zi de când stăm în această peşteră cu cruci desenate cu negru şi miros putred de tămâie? Cad cioburi din adâncul norilor, din străfunduri, din neguri. E ceaţă afară, dar aici pătrunde doar fumul rânced. Te întreb din întrebările tale? Fur? Nu, hoaţă nu am fost niciodată. Ştii (nu, nu ai cum să ştii) era un vers care m-a impresionat. Impresionat? Da, nu sunt de piatră. Tinereţea poate călca bătrâneţea? Dar ce legătură are cu torentul de afară în care amintirile cad secerate de timpuri tăiate de viziuni macabre? Bătrâneţea triumfă asupra tinereţii? Nu se poate. Sunt două timpuri prea îndepărtate, unul magnetizat de zbor, celălalt de întronare într-un jilţ încins al dematerializării. Te-ai înecat? De la ploaie? Dar curg petale albe de bujori şi înfloresc în aer chemările mugurilor, ale vieţilor îmbobocind, plesnind de frumuseţe. Sunt veştejite? Priveam îngândurată cum în bezna acestui loc pătrundeau în răstimpuri flori ca licuricii ce luminau strigătul adormirii tenebrelor, dar braţele tale ca nişte crengi uscate ardeau albul lăsând doar tija fumegândă să se răstoarne peste movilele aripilor de fluturi. Pamblici de frunze, lovite de galbenul apusului cu trena sângerând, conduceau spre o capelă. O uşă grea de metal, ruginită. Clanţa ruptă pândea paşii străinilor să nu o îngroape de vie pe când ochiurile geamurilor alunecau în ochii mei scânteind. O mână m-a trezit din spaimă. Să intru? Vrei să     mă-nchizi aici, să urlu după mâncare şi apă şi tu să baţi în marmură să-mi acoperi disperarea, să te implor? Nu se întâmplă, pentru că, din nefericire pentru tine, gândesc, şi te descopăr. Îţi dezvelesc fiecare zâmbet şi îţi descos orice vorbă descântată. Dincolo de plastic este o mare prăpastie, un hău din care se aud câteodată orgile plângând şi atunci recunoşti că păstrezi relicve. Mă mint? Iar zâmbeşti pierdut printre colţuri... Se aud aplauze... Departe e circul şi e primul spectacol... Acolo... Aici e beznă.... E încă noapte în noi... Nu există „noi”? Sunt doar „eu”? Voiam să te întreb, demult, dar de fiecare dată m-ai oprit. Acum nu mai poţi... M-ai uitat? Nici nu ştiai că sunt lângă tine, că te strâng de mâini? A, pentru tine sunt imperceptibilă? Nici măcar o granulă de nisip? Oricum, m-ar fi scufundat marea tulbure cândva şi m-ar fi acoperit cu alge albastre, apoi negre? Eu aş fi adus mânia mării, că am pătat-o? Sunt de fapt incoloră? Tu crezi ce-mi spui acum?

* Nu-mi spui nimic? Am o imaginaţie nebună? Iar tu te ascunzi în spatele meu şi-mi porunceşti să te caut în timp ce tu te ţii strâns de umbrele mele. Nu sunt supusul tău ca să-mi ordoni! Suntem egali... Întotdeauna eu am fost mai slabă? De-aia nu va exista niciodată „noi”, pentru că suntem pe trepte diferite? Am fost mai slabă pentru că ţi-am lăsat impresia că m-ai învins, că n-am să mă mai întorc, că depind de un „cineva” mereu, dar am găsit aura zborului în mâinile mele. Strigi să amuţesc. Nu se poate. Ai fi vrut să-mi întorci spatele şi să pleci, dar cine te primeşte? Eu am o altă lume în care revin – cea a oamenilor, a materialului, de unde vin. Nu are descriere, condiţii. Visul se poate moşteni sau îl poţi împrumuta sau răscumpăra? Era un alt ghem ce-mi înnoda demolarea: de ce începutul nu poate fi reluat ca început? Nu poţi pleca, nu trebuie, nu poţi să asculţi, nu e necesar. Încremeneşti cu ochii înveliţi în bruma neputinţei iar clocotul răzbunării îşi găseşte o portiţă de manifestare. Mă provoci să mă cobor iar în pământ. Pentru ce? Egoistă? Te pripeşti. Sunt doar prevăzătoare. Cu tine, mâine e necunoscut mistuitor, pustiu, apoi iar letal. Otravă? Da, îmi amintesc când mi-ai dat o picătură de otravă pe o scrisoare de compătimire. Erau condoleanţe? E, oricum, numitor comun: mila. Am primit alaltăieri floarea veninului. Dacă am sădit-o? Da, în sufletul altcuiva, de fapt e tradiţie din generaţii, de la eu şi tu purtată. Cine sunt „eu” şi „tu”? Probabil că sunt „unii”, „toţi” sau „oricine”. Poţi să pizmuieşti Existenţa, Fiinţa? Zâmbeşti palid, petrecut de un fior al neputinţei. Înfierat în propriile gânduri. Sunt singură... Mă crezi? Deci mint... Mi-ai întors spatele şi din masca neagră, hibridă, a acelei linii nevinovate, sacrificate la intersectare, ies ulii ce-şi strigă abisul din ghearele umbrei. Iar îţi vorbesc... De ce? Singurătatea în fapt e cel mai bun leac împotriva urii privitorilor. Mă izolez? Nu, nu încă, sper că florile umanului şubred se vor colora... Spectrul Lunii... Nu e iar lumină, e chiar zi... Te frămânţi? Cum văd? Prin ochii atingerilor minţii pe braţele tale zvâcnind talazurile neliniştii. Când pleci? Cum întreb? Când tu dormeai, un cerşetor mi-a întins a lui pomană, a nimănui, aşadar libertatea cuvântului! Dacă nu exist pot vorbi de pretutindeni. Acum sunt în pumnul tău strâns ce încă-şi păstreză spinii trecutului, ai păcatului. Vrei să mă sufoc sau să mă pătrundă urmele ieri-ului, ascuţite precum acele anilor? Ce vrei? Cum poţi voi când tu eşti anulat de proprii paşi călcaţi de vânzători? Am omis, am ezitat cândva să mă interesez: cum mai e în iarmaroc? Au crescut preţurile sufletelor sub greutatea cântarului sau cuvintele tale vândute în coşuri de paie au fost prăduite? Mai sunt făţarnici sau mişei? A, încă se plimbă printre preţuri suflând Vânzarea, răzvrătind din nou la revolte barbare? Te plictisesc? Cum soarele apune iar eu întreb amurgul? Paloarea ochilor se scurge departe în cetăţile întunericului. Pe târâmul funebru se lasă unghiile umbrei, iar pământul zgâriat, geme. Crucile se deschid şi prin numele încrustate ies spirite(le). E frig. Ţi-e frig? Simţi? Clipesc şi tu surâzi la moartea soarelui şi la căderea umanului în excepţionalul neantului. Când mint? A, când nu mint? Atunci când te pătrund în ochi să-ţi văd repulsia, refuzul vieţii, omiterea prezentului. Mâinile pentru ultima rugăciune... Mai crezi? Credinţa e vitală pentru muritori? Mereu omit ideea superiorităţii tale. Eşti intangibil? Mă balansa din linişte o altă întrebare: Chiar eşti puternic? Răspunsul îl găseam tot la încrengătura minţii mele: puternic înseamnă să poţi, iar puterea ţi-o orientezi prin a vrea. Putere şi Voinţă ce reglează, oferă scop prin descoperirea însăşi a Forţei. Şi totuşi, departe de orizont, Soarele - eroul romantic diseacă apusul, prezentul, trecutul şi norii... Lasă norii strecuraţi să treacă cerul pentru a ne desena noi pe idei şi acea privire ţintuită, iluzii. De ce visează ochii? Ai tăi sunt nemişcaţi, scufundaţi în orbite, cu lacrimi uscate care au aspectul unei poleale şifonate. M-ai respins? Din nou? La tine gesturile îşi pierd semnificaţia în manifestarea aceluiaşi verb: ”a refuza”. M-ai dat afară şi ai închis uşa râzând sardonic? Dacă m-a durut?... Da, probabil... Ce joc uşor de gânduri şi trădări de trăiri... Joc de cuvinte... Banal, monoton... Se aude un plâns cenuşiu, susurat, înăbuşit... E luna încolţită de pânzele doliului. Regulile jocului? Erau pe o foaie de indigo, dar a suflat-o vântul. Prin ce mijloace absorb minciuni? Aha, iar mint... O respir, mă hrănesc cu ea, mi-e dimineaţa servită şi se pierifică în mine fărâmiturile Răului... Le port în mine... Poate că organismul e dependent de mimarea maleficului, de însămânţarea în palmele albe ale porumbeilor. Am văzut oameni care au cicatricile demonului: închisoarea, arsuri. Închisoarea sufletului... Însă cei care mint nu sunt închişi. Sunt liberi şi veşnic tineri, fără resentimente. Resentimentele îmbătrânesc, obosesc, te devastează. Scăparea e doar indiferenţa, exaltată în visare sau în nebunie. Gândurile vinovăţiei au fost refulate în formol... De unde vine atâta crimă? De ce pot întreba? Dar de fapt ce nu poate să facă omul? Poate supune pământul, poate reduce existenţa la un grăunte. Îl poate nega chiar pe Dumnezeu, se poate crede El, are puterea de a decide cine trăieşte şi cine este strivit, se poate încălca pe sine, se vinde... Temător e când îi vinde pe cei din jur, din cauza vorbei din bătrâni că spiritul bântuie, iar ectoplasmele nu pot fi oprite, subordonate, gonite. Ţi-e frică? Ectoplasmele apar doar în minţile tulburate şi îşi întind aţele albe   într-o dezordine înafară. De ce amăgeşte ziua că spală coşmarurile nopţii, că salvează pe cei înfieraţi de obsesia răzbunării, moneda revanşei? E de fapt banul milei ce-şi caută valoarea. Ţi-am povestit că mai demult am fost vândută urmelor şi eu m-am plecat orbită lor, că eu, atunci, credeam? Dar a fost o zi când unda neliniştii se şerpuia în mine, se zbătea, sângera şi-am extirpat-o. Era un el, un şarpe cu nişte clopoţei de cristal înveninaţi. M-ai vândut, nu tu, ci acel Cineva care m-a desconsiderat, prima persoană care m-a urât atât încât a călcat şi mi-a ars credinţele în mormanul de frunze veştejite, nefolositoare. Păcat că eu nu am scos fum pentru că eram o coajă a unui ieri, şi l-am învins.