Dumitru Radu Popa, este Decan Asistent şi Directorul Bibliotecii de Drept la New York University School of Law. S-a stabilit la New York în 1986. Prozator, critic literar şi traducător, autor a zece cărţi (critică si proză), laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru Panic Syndrome! (1997), traducător în engleză al lui Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, despre care a publicat şi studii critice. Autor al unor cărţi şi articole de cercetarea dreptului internaţional şi comparat în limba engleză. Volumul de proze în engleză Lady V. se află în pregătire la editura Spuyten Duyvil.

                CUVÎNTUL                             (Conexiuni, nr.15, 2006)

                A fost condamnat la moarte un cuvînt. Adică, să nu mai fie rostit niciodată. Nefiind animat, nu i se putea lua viaţa printr-o execuţie, în schimb cei ce aveau să-l mai rostească urmau să fie omorîţi imediat.

                “ Un cuvînt, Luminătate, o adunătură bezmetică de litere, ce mare lucru!” săriră cei doi şefi ai poliţiei de care Autocratul nu se despărţea niciodată. “Cui îi pasă, în fond, de ceea ce se spune şi, pe-aici pe la noi, vorba ceea, se spun atitea!...” şi rîseră gros, după cum le era şi felul.

                “Sînteţi nişte tembeli! tună Supremul. Nici nu-i de mirare că se-ntîmplă ce se întîmplă... Cuvîntul ăsta e foarte periculos şi poate aduce perturbări grave în bunul mers al Dezastrului. Aşa încît, să nu îl mai aud! La moarte! Aţi priceput?”

                Bătrînul era foarte mîndru de Dezastrul pe care, ca un grădinar din cale afară de grijuliu, îl ducea acum spre desăvîrşire.

                Cei doi şefi ai poliţiei plecară hotărîţi, dar şi teribil de nedumeriţi, căci trebuiau să ia nişte măsuri concrete. Dar împotriva cui, sau a ce? Nu aveau nici o idee! Alcătuiră la repezeală liste de suspecţi şi începură arestările, execuţiile, cu multă rîvnă dar, de fapt, cam pe dibuite...

                Cîteva zile mai tîrziu, Mîndria Speciei îşi convocă întregul Consiliu de Miniştri. Era negru la faţă.

                 “Sînt înconjurat de incompetenţi! tună el. Cuvîntul lucrează de o mie de ori mai bine decît voi care, pe lîngă ca nici măcar nu mă meritaţi, mai sînteţi şi o adunătură de leneşi!”

                Demnitarii lăsară cu destulă ruşine capetele în jos: în ţara lor latină, oamenii erau, într-adevăr, cam leneşi.

                “Cum se poate? îndrăzni totuşi unul dintre şefii poliţiei. Instrucţiunile au fost urmate cu cea mai mare stricteţe. Sîntem cu toţii alături în lupta cu sceleratul ăsta de cuvînt, pe care nu-l mai rosteşte nimeni... Execuţiile merg strună, iar rapoartele primite din toată ţara învederează că Dezastrul evoluează conform parametrilor indicaţi!”

                “Ce execuţii? pufni Eroul Suprem. Cuvîntul, cuvîntul ăsta îşi face de cap chiar sub ochii voştri nătîngi!”

                “Dacă e aşa, zise dus pe gînduri primul ministru, poate ar fi mai bine să ni-l spuneţi şi nouă... E greu să scormoneşti după un cuvînt care poate că n-a fost rostit niciodată, ba poate nici măcar gîndit... Execuţiile decurg, într-adevăr, minunat, dar, în general, trebuie să recunoaştem că lucrăm cam la întîmplare...”

                “Am spus eu că nu pricepeţi nimic! i-o tăie Fala Democraţiei. Trebuie să fiţi nebuni ca să vă gîndiţi că aş putea să vi-l spun. Puterea lui ne-ar face una cu pămîntul. Un cuvînt ca acesta, în Evul Mediu, scăpat de sub forţa coercitivă care, ce să mai vorbim, deşi nu se compară cu ceea ce am realizat noi aici, era totuşi absolut remarcabilă, a produs tot marasmul pe care istoricii, aceste hiene blestemate, îl numesc azi Renaştere! Acum aţi priceput? V-aţi pus, aşa, pe execuţii fără nici o noimă. Foarte bine! Dar cuvîntul, în tot timpul ăsta, îşi face loc pretutindeni, îl văd lăbărţîndu-se neruşinat în rapoartele pe care mi le aduceţi zilnic, pe toate peticele de hîrtie şi în toate cărţile tipărite, ba e a-na-gra-mat chiar şi pe lozincile afişate pretutindeni! Aşa nu se mai poate! S-a terminat: să nu-l mai văd, să nu-l mai aud niciodată! Cuvîntul şi toate anagramele lui posibile. La treabă, altfel vă schimb pe toţi!

                Execuţiile sporiră. Peste tot, prin sate şi oraşe, la drumul mare sau prin pieţe, criminalii stăteau expuşi zi şi noapte cu cîte-o tablă pe piept ori agăţată de gît: Condamnat pentru Cuvînt. Sefii poliţiei nu mai pridideau cu arestările, aşa încît oamenii stăteau acum zile în şir la coadă ca să fie întemniţaţi sau omorîţi.

                Cu toate acestea, Mîndria Speciei era tot mai mîhnit. Cearcăne vinete îi înconjurau ochii obosiţi cînd îşi convocă din nou miniştrii.

                “Nu se mai poate, le spuse gîtuit. Am rămas singur şi neînţeles. Presimt că n-am să mai pot termina Dezastrul... A! Dar mi-o veţi plăti, mi-o veţi plăti cu toţii! Mă declar, chiar din această clipă, Salvator Universal şi condamn la moarte scrisul... scrisul şi cititul! De azi înainte - nimic!”

                “Cum aşa, Competenţă Absolută şi Mereu Crescătoare? Nici raporturile prin care breslele îşi anunţă succesele în desăvîrşirea Dezastrului? Nici telegramele de felicitare? Nici mulţumirile fierbinţi ale condamnaţilor la moarte?” exclamă primul ministru care, în ultima vreme, se distigea tot mai greu de pereţii pe lîngă care trecea.

                “ Ba nici măcar discursurile mele, care ştiţi cu toţii cît de însemnate sînt!” îi răspunse Gîndirea Obiectivă şi Deplin Conştientă de Sine.

                “Sînt sigur, se bîlbîi primul ministru, adică cred că totul e numai o părere... Luminătatea ta e prea obosit, veghezi prea mult, cum e şi firesc, la răul mers al obştii, şi numai de aceea... Altfel... Noi... cuvîntul ăla blestemat nu îl mai rosteşte şi nu-l mai scrie nimeni...nimeni!

                Dar Supremul era intratabil. La scurtă vreme, el condamnă la moarte şi vorbirea. Execuţiile continuau în acelaşi ritm vioi, deşi nimeni nu mai spunea aproape nimic. Tara îşi urma Dezastrul mocnit, oamenii mai vorbeau uneori pe-acasă, între patru pereţi, dar curînd pierdură şi acest obicei. Iar şefii poliţiei - care nu credeau în Cuvînt aşa cum nu cred mohamedanii în Buda - erau acum la mare ananghie, caci nu prea mai aveau cum să aresteze pe nimeni, de vreme ce nu se mai scria şi nu se mai spunea nimic. Dar ieşiră repede din impas, scoţînd bani din visterie şi plătind oameni care să vorbească şi apoi să stea la coadă...

                Bătrînul slăbise rău, se gălbejise, abia se mai mişca, stătea toată ziua în pat şi, doar din cînd în cînd, ridicîndu-şi mîna grea, cu vine albastre şi lemnoase, închipuia, cu degetele prin aer, litera C a Cuvîntului. După care, mîna îi cădea neputincioasă pe plapumă. Si atunci chiar şi şefii poliţiei simţeau parcă un fior îngheţîndu-le partea aceea din trup unde trebuia să se afle o inimă. Dar spaima asta trecea repede. “S-a smintit de tot!”, şuşoteau ei, dar continuau totuşi arestările şi execuţiile, căci poporul nu trebuia lăsat în derută.

                In palat, peste tot, perdelele erau trase. Pe pereţii acoperiţi cu mari ecrane se proiectau fără încetare filme cu inundaţii, arderea cărţilor, înfometarea mulţimilor, cutremure, dărîmarea monumentelor, uitarea scrisului şi a vorbirii, pierderea bunului simţ. Dar nici măcar aceste proiecţii, care altădată îi umpleau inima de fericire, nu mai reuşeau să-l scoată acum pe Constructorul Universal din marasmul adînc în acre căzuse.

                Intr-o zi, capul lui deveni transparent, ca de sticlă şi, pentru o clipă lăsă să se vadă, prin marele os frontal, hăul imens care guvernase Mîndria Speciei. Trupul se umflă, dospit şi albicios, ca un mare vierme.

                Si abia atunci, în horcăitul lui oribil, după ce un rîu de venin verde se scurse pe pieptul Competenţei Absolute şi Mereu Crescătoare, putură înfioraţi să citească, necruţător, Cuvîntul.

                                                                                                             Bucuresti 1981(text  respins de cenzura comunistă)

Spiritul de fineţe, spiritul de geometrie...        (Conexiuni, nr.12, 2006)

             Nu e deloc întâmplător că, scriind despre Dinu Negoiţă, primul lucru care îmi vine în minte este un adagiu pascalian: spiritul de fineţe îngemănat cu spiritul geometriei! Aşa credea marele Blaise Pascal, cum că aceste două spirite împreună – chiar dacă, îndeobşte, total distincte –  ar reprezenta maximul concentrării şi expresiei spiritual-intelectuale.

            Ce vreţi mai mult decât un ideal clasic, al celui ce, contrar risipirii sau ultraspecializării înguste, contemporane – atât de lucrative, pe de o parte, şi atât de pauperizante spiritual, pe de altă parte! – nu e de găsit integral nici în logica aristotelică, binară şi exactă, nici în scenariile fuzzy cărora le-a dedicat o viaţă întreagă de savant, împărţită generos între dezbaterea de idei şi catedră, nici în creaţia literară originală, sau în  înalta misiune de semănător al tuturor acestora, de dascăl, pedagog, profesor universitar, cum vreţi să-l numiţi – ci doar în suma alchimică a acestor toate!

            Modele sunt trecătoare, clasicismul e universal!

            S-ar putea ca profesorul Negoiţă să fie surprins, oarecum, că îl gratulez, la această importantă aniversară drept „clasic”. 

            Să ne lămurim: a fi uman şi a-ţi asuma tot ceea ce este omenesc drept al tău e un precept prin excelenţă clasic, căruia Dinu i se supune întru totul, prin ceea ce a scris şi a înfăptuit. Iar modestia lui extraordinară nu e  nici ea de ignorat!

            Partea de geometrie, exactitatea şi mantia severă a logicianului şi ciberneticianului din el, s-a învederat încă din tinereţe şi nu l-a părăsit niciodată, în ciuda vicisitudinilor unei vieţi supuse lagărului comunist, exact în perioada când ar fi trebuit să fie mai liber. Dar această libertate el a păstrat-o mereu, căci e vorba de libertatea interioară, aceea spiritual-intelectuală la care n-au avut acces nici cele mai redutabile scenarii orwelliene.

            Faţă de universul concentraţionar în care trăia, Dinu Negoiţă a manifestat un calm glacial, imperturbabil, fără putinţă de înclinare.

            Cunoscut şi recunoscut peste hotarele ţării sale, unde domnea Belzebut, Dinu afişa o suferinţă conţinută, clasică, fără nici un fel de poză. Astfel s-a strămutat, nu fără durere, în lumea liberă, astfel şi-a urmat parcursul stelar care l-a propulsat pe cele mai înalte vârfuri ale disciplinei sale, în cele mai selecte companii academice şi de specialitate cu putinţă!

            Bene merendi!

            Ceea ce spiritul de geometrie nu a putut împlini, probabil mai ales în planul interiorităţii sensibile, a început însă să se exprime prin spiritul de fineţe al lui Dinu Negoiţă. Este vorba despre opera lui literară, sau literar-eseistică,  ce l-a proiectat, pe bună dreptate, drept unul dintre cei mai avizaţi şi interesanţi autori ai literaturii post-moderne.

            Postmodernismul e o categorie taxinomică, nu un premiu de valoare, în principiu. În cazul lui Dinu vorbim însă despre o originalitate ieşită din comun, aceea a unui intrus select în cadrele literaturii,  care încearcă să dinamiteze fruntariile domeniului folosind chiar uneltele genuine, de bază, ale prozei în marginile căreia se manifestă.

            În spiritul de fineţe al lui Dinu Negoiţă e, în primul rând, o geometrie exactă a mitului reîntoarcerii care ne frapează. Dar să-l ascultăm pe autor exprimându-se el însuşi despre această temă. "Primul meu roman, Produs fibrat, a vrut să fie o construcţie structurată perfect pe dorinţa universală de întoarcere. Este ştiut, însă, că ideea de paradis pierdut se schimbă, şi ea, cu timpul. Ne naştem, să spunem aşa, provizoriu. Numai treptat compunem adevăratul nostru loc de origine, astfel încât să ne putem naşte acolo în fiecare zi, din nou. Distanţa oferă perspectivă. Pierdem detaliile parţilor, dar percepem intregul. Pullback este o construcţie algebrică...

            Extrem de succint şi analitic, în acelaşi timp, cu implicaţii ce ne împing în aluzii culturale de o amplă deschidere, de la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte până la fundamentalele Le mythe de l’éternel retour sau La nostalgie des origines ale lui Mircea Eliade.

            O altă constantă a scrisului şi gândirii teoretice la Dinu Negoiţă este obsesia conspiraţiilor, a ligilor esoterice pe care discursul lui literar, zgârcit în calofilie, dar atât de generos în conexiuni şi sugestii, le transformă într-un text exoteric, deschis către cititor până a-l face părtaş al scrierii însăşi. Important, cu precădere aici, este demersul metatextual: povestea are ca obiect în permanenţă propria-i desfăşurare, ca şi propria-i relaţie cu lumea, cum observa pe bună dreptate Mircea A. Diaconu. E o altă perspectivă a totului,  adaugă el, „o secţiune pe orizontală a fiinţei: poveşti biblice şi adevăruri istorice se întreţes, la vedere, cu interviuri luate omului de ştiinţă ori scriitorului, dar şi cu povestea scrierii acestei cărţi ori cu povestea convertirii lumii spre adevărurile esenţiale”. Căutarea identităţii, a adevărului (ontologic ori istoric) despre fiinţă, sunt, în acelaşi timp, o altă expresie a nostalgiei originilor, o temă atât de dificilă pe care Dinu Negoiţă o arpegiază în diverse registre, într-o literatură pe cât de experimentală, pe atât de captivantă!

            Personal, mă consider îmbogăţit cu fiecare conversaţie pe care o am cu el asupra catharilor occitani, a cavalerilor templieri, a bogomililor sau a scenariilor gnostice, pe care le proiectează. Mitul reîntoarcerii e marea constantă la el, un fel de recuperare a dimensiunilor profunde pe care nu le-a pierdut niciodată. Tot aşa, dorinţa vie în scris de a crea personaje care, de cele mai multe ori, nu sunt decât exponenţialele unor valori umane greu de cuantificat, fuzzy prin excelenţă, dar atât de palpabile literar!  Dinu Negoiţă ni se descoperă, astfel, drept un auctor născut şi nefăcut, un exemplar uman complex şi infinit în devenirile sale.

            Il n'est pas certain que tout soit certain, spune Blaise Pascal.

            Cu Dinu Negoiţă această apoftegmă îşi află o, pe cât de geometrică, pe atât de fină ilustrare în contemporaneitate.