Prof. Univ. Doru Tsaganea are un doctorat în Cibernetică Economică de la Academia de Studii Economice a Universităţii Bucureşti şi un doctorat în Relaţii Internaţionale de la Graduate Center, City University of New York.
     Este membru al Asociaţiei de Studii Internaţionale şi se ocupă de cercetarea ştiinţifică în domeniul modelării matematice în politica internaţională. Înainte de a emigra în Statele Unite, Prof. Tsaganea a predat Cibernetica Economică la ASE Bucureşti. Între anii 1993-1995 si 1996-1997 a predat Relaţii Internaţionale, ca Profesor Fulbright la Unversitatea din Bucureşti, la Universitatea din Cluj şi la ASE Bucureşti.
     În Statele Unite, Prof. Tsaganea a predat la Graduate Center of the City University of New York, Baruch College, City College and Metropolitan College.
 

LOGICĂ  ŞI  RELIGIE

ÎN  GÂNDIREA  PROFESORULUI  NEGOIŢĂ

(CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

 

 Pe profesorul Negoiţă l-am întâlnit pentru prima dată în 1972, când amândoi participam la şedintele Catedrei de Cibernetică Economică a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. În acel timp domnia-sa era cercetător ştiinţific principal la Institutul Central de Informatică, unde conducea Laboratorul de Modele Matematice Pentru Sisteme de Conducere. La ASE, la Facultatea de Cibernetică Economică, preda cursul de Teoria Reglării Automate. Eu eram asistent universitar în aceeaşi facultate şi ţineam seminariile de Cibernetică Economică aferente cursului predat de profesorul Edmond Nicolau.

Cursul de Teoria Reglării Automate se preda în anul III, iar cel de Cibernetică în anii IV şi V. Prin urmare, studenţii profesorului Negoiţă deveneau studenţii mei, şi îmi spuneau întotdeauna că fostul lor profesor de Teoria Reglării Automate era o persoană cu o viziune largă şi minte deschisă. Care era inginer automatist de profesie, şi care se ocupa de ultimele tehnici de modelare matematică descoperite în America, oprita ţară de vis.  Era echivalentul oral al unei scrisori de recomandare care – venind de la studenţi – era în mod firesc completă, corectă şi nuanţată.

În paralel cu predarea cursului, profesorul Negoiţă conducea la ASE un seminar ştiinţific dedicat Mulţimilor Vagi (Fuzzy Sets), la care m-a invitat să particip. Cunoscând excelentele impresii ale foştilor săi studenţi, şi fiind foarte plăcut impresionat de atitudinea sa din şedinţele de catedră – atitudine luminoasă, deschisă şi optimistă –  am decis să particip la acel seminar.

Treizeci de ani mai târziu,  şi având experienţa a zeci de seminarii ştiinţifice la care am participat în cursul ultimilor douăzeci de ani în Statele Unite, sunt nu numai încântat, dar şi moral obligat să remarc deosebita valoare ştiinţifică a seminarului profesorului Negoiţă. Nu doar la începutul anilor ’70, când seminarul şi-a început lucrările, dar şi în 1984, când am sosit în Statele Unite, doar câteva dintre cele mai selecte universităţi americane aveau seminarii comparabile. Acestea erau University of Michigan la Ann Arbor, Harvard, University of Illinois, UCLA şi MIT. Greu de crezut, dar adevărat, Columbia University nu avea un seminar comparabil, iar despre City University of New York (CUNY) nici măcar nu putea fi vorba; colegiile sale erau considerabil în urma facultăţilor de trei ani din oraşele de provincie din România în ceea ce priveşte aplicarea modelării matematice în ştiinţele sociale.

Seminarul profesorului Negoiţă era important din trei puncte de vedere – al informării teoretice, al modelării practice şi al logicii modelării. Ca participanţi la seminar, primeam  informaţii substanţiale cu privire la cele mai noi tehnici matematice de modelare, la numai două sau trei luni după ce ele fuseseră prezentate în publicaţii de specialitate celebre sau la congrese ştiinţifice prestigioase în jurul globului. În paralel, aveam posibilitatea să discutam într-un mod cât se poate de deschis rezultatele pozitive, dar şi dificultăţile colegilor lucrând la crearea şi dezvoltarea de noi modele. Şi, ceea ce era la fel de important, exploram posibilitatea introducerii unor metode şi logici diferite pentru a defini şi opera cu conceptele social economice.

Modelarea matematică clasică în domeniul ştiinţelor sociale în general, şi al economiei în particular, fusese sugerată şi îşi avea rădăcinile în utilizarea matematicii în ştiinţele pozitive – fizică, chimie, astronomie, etc. Din această cauză se considera că, în modelul ideal, termenii, noţiunile, conceptele precum şi relaţiile dintre acestea ar  fi trebuit să fie  definite cu o rigurozitate absolută. Pentru că, în mod normal, orice imprecizie în definiţii ar fi afectat în mod considerabil validitatea rezultatelor.

Dar diferenţele dintre ştiinţele sociale şi cele pozitive sunt considerabile. Ele sunt cu mult mai semnificative decât cele dintre mecanica clasică şi cea cuantică, sau cele dintre fizica relativistă şi cea non-relativistă. Unele diferenţe sunt ireconciliabile, şi prin urmare trebuie explorată posibilitatea utilizării unei logici diferite de cea aplicată de Newton în descrierea lumii fizice. Acesta este un deziderat care a fost corect înţeles de profesorul Negoiţă şi de membrii Seminarului de Mulţimi Vagi, şi a devenit, în consecinţă, unul dintre obiectivele lor de cercetare.  

În limbajul economico-social real, în procesele de luare de decizii concrete, sau în comentariile de radio şi televiziune care influenţează sute de milioane de oameni, se utilizează în mod curent noţiuni şi concepte care sunt doar parţial, şi nu absolut determinate. Noţiunea de bogat nu se referă doar la Bill Gates, oligarhii Rusiei sau regele Arabiei Saudite. Ea se referă şi la prietenii noştri din America având venituri de o sută cincizeci – doua sute de mii de dolari, sau la rudele din România care au venituri de şapte – opt ori mai mici. Prin urmare, ideea de bogat, care la prima vedere pare absolută, este de fapt relativă. Ea este “vagă”, sau “fuzzy”, la fel ca şi alte noţiuni şi concepte larg utilizate în domeniul ştiinţelor sociale sau în limbajul curent (progres, dezvoltare, şomaj, eficienţă, productivitate, etc.)

Numărul acestor concepte social-economice care sunt doar parţial determinate şi definite este foarte seminificativ şi, prin urmare, ar trebui luate în considerare în procesul de modelare matematică aşa cum sunt: fără a le se impune limite arbitrare. Iar unul din modurile prin care această cerinţă ar putea fi îndeplinită este prin utilizarea logicii “fuzzy” bazată pe teoria mulţimilor vagi. Această posibilitate apărea ca fascinantă la începutul anilor 70, şi a rămas la fel până astazi. Ea l-a captivat pe profesorul Negoiţă într-atât, încât nu numai că şi-a dedicat activitatea strict profesională acestui domeniu de studiu, dar şi-a îndreptat gândurile spre alte două domenii cu care logica matematică şi modelarea social-economică nu aveau aparent nici o conexiune – teologia şi arta. Iar contribuţia sa a devenit majoră după ce a venit în America.

Profesorul Negoiţă a sosit la New York în 1982 şi a început să predea  cursuri la Departamentul de Informatică (Computer Science) de la Hunter College. Aceasta a fost o onoare făcută colegiului new-york-ez – şi nu invers – dupa cum mulţi dintre noi, în ţară şi aici, aveam tendinţa să credem. Pentru că – după cum aveam să observ personal – la începutul anilor ‘80 nici unul din colegiile Universităţii Oraşului New York (CUNY) nu era la nivelul Facultăţii de Cibernetică a Academiei de Studii Economice, sau al Institutului Central de Informatică din Bucureşti, în privinţa modelării matematice în domeniul ştiinţelor sociale.

Începând să predea la Hunter College, Profesorul Negoiţă a scris o carte în care şi-a sintetizat cercetările ştiinţifice făcute în Romania şi şi-a exprimat punctele de vedere cu privire la stadiul curent de dezvoltare a teoriei sistemelor. Cartea a fost elogios primită nu doar în America, ci şi în întreaga lume. În acelaşi timp a cunoscut-o pe domnişoara Seta Shishmanian, cu care s-a căsătorit în 1986, şi cu care are – ca în vechile basme româneşti – o frumoasă viaţă de atunci încoace. 

Trăind în centrul mondial al puterii financiare, dar şi al contradicţiilor şi corupţiei, profesorul Negoiţă a fost progresiv atras de studierea unor probleme fundamentale de natura religioasă, politică şi estetică. Având timpul necesar pentru a studia ceea ce îl interesa cu adevărat, şi suficientă libertate de expresie pentru a-şi exprima în scris concluziile, domnia sa a început să se dedice din ce în ce mai mult literaturii. Dar nu unei literaturi tradiţionale care poate fi catalogată ca “fiction” sau “non-fiction”. Ci uneia care este în acelaşi timp amândouă. O formă de literatură care corespunde perfect conţinutului ei. Pentru că subiectul fundamental al meditaţiei şi cărţilor scrise de Profesorul Negoiţă în ultimele două decenii îl constituie relaţia dintre logica polivalentă şi religia iudeo-creştină.

În logica clasică – aşa cum a fost sugerată de Crissipos şi creată de Aristotel – ceva este, sau nu este. Dar acel ceva nu poate fi două lucruri în acelaşi timp. Tertium not datur – terţul este exclus. Dar în logica polivalentă modernă  în general, şi în logica “fuzzy” în particular, a fi şi a nu fi în mod simultan nu este contradictoriu.

Un exemplu simplu ilustrează perfect această diferenţă. După cum fiecare dintre noi a învăţat în România în clasa a cincea, şi învaţă în New York la … universitate, când numărul laturilor unui poligon tinde spre infinit, poligonul tinde să devină cerc. Din punctul de vedere al logicii bivalente, poligonul rămâne poligon, oricât de multe laturi ar avea, şi a afirma că un poligon cu un număr foarte mare de laturi este cerc este absurd. Dar, din perspectiva logicii polivalente în general, şi a celei “fuzzy” în particular, poligonul cu un număr infinit de laturi este – în mod normal şi non-contradictoriu – cerc.

Cu alte cuvinte, după cum uneori se spune, logica clasică este o logica “SAU-SAU”, SAU A, SAU non-A. Fie afirmaţia A este adevarată, fie contradicţia sa este adevărată, dar nu pot fi amândouă adevărate în acelaşi timp. Pe de altă parte, logica polivalentă, ca şi cea “fuzzy”, este o logica “ŞI-ŞI”, ŞI A, ŞI non-A. Atât afirmaţia A, cât şi contradicţia sa pot fi simultan adevărate.

Ideea validităţii simultane a unei afirmaţii şi a negaţiei ei, precum şi intuiţia acestei idei, conţin în ele însele o extremă tensiune. Tensiune care a stimulat mintea omenească de peste două mii de ani, şi care i-a făcut pe unii gânditori să o respingă. Pe alţii – să declare imposibilitatea de a decide. Şi pe un  al treilea grup – să o accepte ca absolut normală şi coerentă logic.

În paralel şi în mod firesc unii au căutat un răspuns – parţial sau total – în religie. Poate ceea ce nu poate fi înţeles, în logică sau matematică, ar putea fi înţeles prin cunoaşterea lui Dumnezeu ?! Sau prin studierea a ceea ce Aristotel a numit metafizică – domeniul de dincolo de fizică, în care ştiinţa şi religia se unesc pentru a explica existenţa.

Exprimarea unor concluzii de natură religioasă sau metafizică nu poate fi însă făcută în mod absolut riguros utilizând logica – chiar cea polivalentă – sau limbajul ştiinţific. Prin urmare trebuiesc utilizate mijloace de expresie artistică complementare; şi aceasta este ceea ce face profesorul Negoiţă prin scrierile sale. Scrieri pe care el le-a definit uneori ca romane algebrice. Iar eu am tendinţa să le numesc eseuri logico-religioase cu cheie. Pentru că exprimarea sa este frecvent voit încifrată pe linia venerabilei tradiţii a celor care au unit numerele cu religia, arta cu ştiinţa.

Format sub influenţa erudiţiei ebraice şi teologiei ortodox creştine, profesorul Negoiţă a aflat desigur încă din adolescenţă că, potrivit religiei creştine, Iisus Hristos era om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Supus credincios şi stapân atotputernic. El a aflat totodată că în conformitate cu legea ebraică, Joshua, fiul femeii Miriam, era evreu pentru că mama sa era evreică pură. Dar el a fost osândit şi omorât de evrei cu mâna romanilor, în opoziţie cu ne-evreii care aveau  să-l accepte ca Fiu a lui Dumnezeu.

Profesorul Negoiţă a citit desigur în nenumăratele cărţi ale tatalui său despre modul în care statul evreu a pierit distrus de romani, şi despre modul în care evreii s-au răspândit în lume. Şi s-a gândit probabil, de multe ori, la faptul că creştinismul – religia anti-evreiască creată de evrei – a distrus în final pe distrugător. Roma antică, statul care a creat însăşi conceptul şi cuvântul de imperiu, s-a dezintegrat ca urmare a acţiunii fermentului spiritual evreiesc.

Contrariat de toate acestea, el a încercat fără îndoială, de-a lungul multor ani, să şi le explice pe baza logicii clasice. Dar a observat că este fie imposibil, fie că explicaţiile sunt trunchiate şi doar parţial satisfăcătoare. Prin urmare a trecut la logica polivalenta “fuzzy” şi a renunţat la limbajul ştiinţific în favoarea celui artistic. Iar rezultatele au fost extrem de interesante gnoseologic, şi briliante estetic.

Dar dacă relaţia dintre trinitatea divină şi logica polivalentă l-a fascinat pe profesorul Negoiţă de decenii, cea dintre postmodernism şi logica “fuzzy” a început să-l intereseze la mijlocul anilor ‘90. (Îmi amintesc şi astăzi, cu perfectă claritate, întrebarea sa la telefon “Domnu’ Doctor, esti ‘political scientist’, spune-mi ce ştii despre postmodern ?”). Trăind în New York City şi observând dezintegrarea neaşteptat de paşnică a sistemului comunist, el a încercat, ca întot-deauna, să exploreze conexiunile logice ascunse în spatele aparenţelor sensibile. Şi astfel a ajuns la o interpretare complet inedită, de o  remarcabilă originalitate.

Conform punctului său de vedere, era modernă a fost cea a logicii Aristolice, bivalente. Epoca logicii “SAU-SAU” or “ORI-ORI”. A fost era fizicii Newtoniene, a iluminismului European, a Revoluţiei Franceze, a statului naţional, a dărâmării bisericilor şi înălţării ghilotinei. A fost perioada celui mai rapid şi extraordinar progres ştiinţifico-economic şi a celor mai distrugătoare razboaie.

În opoziţie cu aceasta, pre-modernitatea a fost caracterizată printr-o logică “fuzzy”. O logica “ŞI-ŞI”. Pre-modernitatea s-a bazat pe credinţă şi universalitate. Pe acceptarea simultană a realului şi fantasticului. Dacă pentru moderni “căutarea Graalului” era o metaforă, pentru pre-moderni era o acţiune perfect raţională. Pre-modernitatea a fost era statului universal – a imperiului lui Carol Quintul, în care soarele nu apunea niciodată. Şi, într-o considerabilă măsură, a religiei universale – catolic însemnând, în fapt, universal. A fost epoca unei limbi universale a savanţilor – latina, şi a unei filozofii universale – scolastica. Acea uluitoare unificare a lucrurilor de neunit: logica Aristotelică şi mistica creştină.

Pre-modernitatea a fost perioada costruirii Bazilicii Sfântul Petru şi a catedralelor gotice. A fost desigur perioada Inchiziţiei şi a tragerii în ţeapă. Dar şi a Divinei Comedii, şi a opusului ei – Decameronul.

            În stil hegellian, dialectic şi “fuzzy”, Profesorul Negoiţă vede în post-modern negarea modernităţii şi o parţială replică a pre-modernităţii. Punctul său de vedere este coerent cu cel a lui Malraux, pentru care secolul XXI “va fi religios, sau … nu va fi”. Dr. Negoiţă  este unul dintre puţinii intelectuali de clasă formaţi în Europa, care – la fel ca şi colegii săi educaţi în America – nu este sceptic cu privire la prezentul şi viitorul religiei. Şi care, în consecinţă, o ia în considerare în mod serios în meditaţiile şi scrierile sale.

În concepţia sa, perioada actuală – adică aceea începută după dezintegrarea sistemului mondial comunist – este caracterizată prin logică polivalentă. Ea este o perioadă “ŞI-ŞI”.

Prin urmare, este absolut normal să avem simultan dezvoltare naţională şi globalizare. Imigraţie ilegală şi “outsourcing” legal! Ori, să vedem pe fostul agent KGB, ales în mod democratic preşedinte al Rusiei, îmbrăţişându-se cu fiul fostului director al CIA, devenit preşedinte al Statelor Unite ca urmare a deciziei Curtii Supreme de Justiţie…

Postmodernismul e  logică “fuzzy” pură când observăm proaspete democraţii oferindu-se cu îmbietoare graţie să fie noi locuri de tortură. Şi bărbaţi având mentalitatea secolului opt devenind lideri ai unor mişcări revoluţionare ale secolului XXI. Când terorismul unora este revoluţia altora. Şi când ceea ce unii numesc ocupare, alţii numesc eliberare.

Din punct de vedere negativ, post-modernul înseamnă amestecul valorilor cu non şi anti-valorile: a democraţiei, cu dictatura, a luptătorilor pentru libertate, cu tiranii, a adevărului cu minciuna, a artei cu impostura, etc, etc.

Dar din punct de vedere pozitiv, postmodernul înseamnă mixajul marilor valori având origini diferite sau adverse. Este înţelegere şi toleranţă. Este disponibilitatea de a privi nu doar din propria ta perspectivă, ci şi din cea a adversarului. Postmodernism înseamnă acceptarea simultană a lui Hokusai şi Remington, a lui Karl Orff şi Prokofiev, a lui Alvin Alley şi Balanchine. Postmodernismul nu este “Bach sau Xenakis”.  Ci “Bach şi Xenakis”. Nu este “Shakespeare sau Ionesco”. Ci “Shakespeare şi Ionesco”. Şi nu este iudaism, creştinism, anti-iudeo creştinism, or iudaism anti-creştin. Ci este pur şi simplu iudeo-creştinism.  

Şi pe această notă doresc să trec la partea finală, utilizând … ambele logici.

Pe baza logicii Aristotelice fără dubii – a celor două valori de adevăr şi a terţului exclus – îi urez Domnului Negoiţă (asa cum i-am spus dintotdeauna) numai bine, fericire, viaţă lungă şi bucurie. Îi doresc minunate ore alături de Seta şi să continue să vadă lumea. Îi urez să-şi păstreze şi dezvolte extraordinara acuitate intelectuală pentru a continua să mediteze şi să scrie. Pentru satisfacţia sa personala, pentru posteritate şi pentru încântarea prietenilor.

Trecând la logica “fuzzy” trebuie să remarc că toate aceste urări trebuiesc considerate ca fiind şi mai intense şi semnificative pentru că ele vin din partea unui modern care gândeşte şi acţionează conform logicii Aristotelice – aşa după cum Domnul Negoiţă a remarcat de mai multe ori, şi cum eu am acceptat cu deosebită plăcere.

Şi în încheiere, revenind la logica bivalentă cea fără de dubii, îi spun:

 La Mulţi Ani!