Născut la data de 01.01.1966, în Bucureşti. Locuieşte în Iaşi din 1998. Inginer mecanic, a absolvit, în 1991,  Facultatea de Transporturi din cadrul Politehnicii Bucureşti. A trăit mult pe la ţară, printre flori, frunze si fluturi (viaţa la FFF), a copilărit din plin (şi încă mai copilăreşte). Ajuns pe la mijlocul vieţii, s-a hotărât să se odihnească puţin în cuibul cald al boemiei virtuale şi s-a apucat cu ambele mâini de tastatură, pentru a scrie pe site-ul www.poezie.ro (devenit, ulterior, oarecum previzibil, www.agonia.ro).

A publicat poezie în volumele Virtualia I (octombrie 2003), Virtualia II (mai 2004), Virtualia III (noiembrie 2004), Virtualia IV (mai 2005), revista Symposion (iunie 2004).

În aprilie 2005 site-ul www.liternet.ro a ales drept poezie a săptămânii “Drumurile scrisorilor”. Scrie şi proză, dar destul de încet, aşa că n-a publicat.

Podul, cu bârnele şi stâlpii lui de susţinere pictaţi în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo şi ai lui, îmi ieşea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în Bucureşti, acolo unde era, după cum se striga la televizor şi radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demenţial în acele zile, fără teamă de forţa ei centrifugă, că nu mi-aş fi iertat în tot restul vieţii neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant şi prea apropiat.
La televizor, ştirile despre războiul cu teroriştii şi chemările către românii din toate colţurile ţării curgeau într-un ritm ameţitor. Revoluţia şi proaspetele ei cuceriri erau în pericol. Dar cum să plec? Tatăl meu, din grijă pentru ce putea să mi se întâmple, şi-a pus mâinile în cap şi a făcut o criză de nervi, numai la auzul dorinţei pe care, timid, mi-am exprimat-o. Şi, apoi, cu ce? Soluţia mi-a fost oferită de o prietenă a familiei, o fostă elevă de-a mamei, fiică a satului devenită bucureşteancă („capitalistă” deja, aşadar), prinsă de evenimente în locurile natale. Venise în vizită la noi şi ne povestea că a aflat, telefonic, prin grija unei vecine, ca locuinţa ei din Bucureşti (stătea la casă) fusese lovită de o bombă, în noaptea trecută (un tir greşit al Armatei, care se dăduse cu poporul, dar şi la el) iar acum era disperată să ajungă la locul întâmplării şi să afle cu ce-a mai rămas. În dorinţa ei de a ajunge cât mai repede, a ieşit la marginea drumului european care străbătea falnic mica localitate de câmpie şi a început să facă semne de „ia-mă nene” către maşinile care treceau spre Bucureşti. Eu, fiind trimis de ai mei să o însoţesc până la poartă, am început să o ajut la semnale, eram ca un amplificator, ca o prelungire a braţelor ei întinse rugător spre nălucile celor (puţini) care mânau vijelioşi telegarii auto spre Capitală. După o jumătate de oră de aşteptare înfrigurată, o Ladă 1500 galbenă, aproape plină, a oprit în parcare. Şoferul, un om jovial, roşcovan şi plinuţ, care auzise de departe destinaţia dorită („Bucureşti! Bucureşti!”, strigăt care acum, după atâţia ani, îmi sună ca un fel de „La bulivar, birjar, la bulivar!”) ne-a făcut semn să urcăm. Ioana s-a băgat în maşină, iar eu am rămas o clipă în cumpănă, gândindu-mă că ai mei habar n-au de această plecare. Parcă aş fi fugit de acasă (şi chiar aşa era, până la urmă), iar taică-meu, de-abia ieşit din spital, după o grea operaţie, numai de asta nu avea nevoie. Am simţit mâna Ioanei pe mâneca hainei şi i-am auzit îndemnul : „Hai!”. În ochi îi luceau steluţe pline de rugăminţi, dar era evident că nu erau expresia unor dorinţe erotice (deşi în perioada aceea, ca în orice vremuri de mare agitaţie şi pericol, în gena umană se răscolea, prevenitor, fiecare celulă care avea legătură cu perpetuarea). Pe lângă spiritul de conservare şi nevoia de protecţie, specific feminine, am observat la ea un aer de Ana Ipătescu, gata să salveze poporul şi Revoluţia, eliberând de chingi văzute sau nevăzute pe adevăraţii bărbaţi ai patriei, bărbaţi în stare să ia stihiile istoriei în piept şi să îngenuncheze duşmanii.
- Hai tinere, urci sau nu? m-a luat la rost şoferul. Trebuie să ajung la Bucale până dă luminosul colţu’.
M-am hotărât şi m-am aruncat, vijelios, parcă pentru a recupera timpul pierdut, pe bancheta din spate. Lada, maşină solidă, ca orice lucru rusesc, a primit noua sarcină cu demnitate, a săltat din arcuri, s-a opintit puţin şi a demarat în trombă. Casa părinţilor rămânea în urmă, iar dinspre ai mei îmi imaginam crescând, deja, un pod de griji (sau de „grijanii”, parcă îl vedeam pe taică-meu cum ar fi strigat el, în urma mea : „Grijania mamii lui de derbedeu!”) .
Mergeam spre vest (conform îndemnului şlăgăros „Go West”), iar soarele, darnic în acele zile cu cei ieşiţi pe străzi, îmbrăcat în hlamida roşiatică a apusului, ne mângâia privirile şi lumina cabina maşinii „bolşevice” ciudat, în portocaliu, ca pe interiorul unui OZN. În spate, în afară de mine şi de Ioana, se mai afla o familie, un el şi o ea, rude cu şoferul, vârsta a doua spre a treia, speriaţi, strânşi unul în celălalt, ca pentru ultima dată împreună. În dreapta şoferului, o femeie tot cam la 45-50 de ani, soţia lui, creaţă şi dolofană, volubilă, ale cărei haine îmi trimiteau spre nări miros de mâncare, de afumătură, semn că femeia gătise până în ultima clipă de dinaintea plecării de la neamuri. Dar toată înghesuiala aia şi toate mirosurile domestice răspândite în interior nu făceau decât să îmi sporească şi mai mult bucuria şi dragul faţă de acei oameni. De fapt, faţă de toţi românii, fraţi de suferinţă şi revoluţie. Nu băusem nimic, dar mă cuprinsese o stare de exaltare pe-aproape de nebunie, cred. În acele vremuri era ceva firesc, stările de exaltare se suprapuneau pe sticla televizoarelor, înca de la amiaza zilei precedente, când strigătele de „Am învins! Dictatorul a fugit!” ale lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru dăduseră tonul dansurilor de bucurie în toată ţara. Am început să cânt „Deşteaptă-te române”, încă de la intrarea în Slobozia. Şoferul a fost primul care şi-a unit glasul cu al meu, ţinându-mi isonul, pe la sfârşitul versurilor, acolo unde se întrezărea cuvântul potrivit rimei. Apoi şi ceilalţi. Eram singurul care ştiam tot cântecul şi cântam din toţi rărunchii, mândru, simţindu-mă scăldat în privirile admirative ale celorlaţi pasageri. Euforia ne-a fost întreruptă de primul baraj, la Andrăşeşti. Erau cete de voinici de-ai satelor, mobilizaţi televizat pentru a depista teroriştii care se deplasau, motorizat sau nu, pe şoselele ţării. Ne-am legitimat unui tânăr de vreo 25 de ani (semăna tare de tot cu Gonzolea al meu de lângă pod), înconjurat de alţi 10 inşi plini de voie bună, care ne-au crezut bunele intenţii şi ne-au lăsat să trecem mai departe.
Până la Bucureşti am trecut prin alte 10-15 baraje, iar drumul se lungise şi se îngustase parcă, tinerii din gărzile astea ad-hoc deveniseră din ce în ce mai negricioşi, mai înarmaţi (bâte, lanţuri şi chiar pistoale automate) şi mai obraznici. Nu mai apucam să terminăm de cântat ce începusem. Se întunecase şi, sub camuflajul obligatoriu, umbrele filtrelor umane deveneau din ce în ce mai ameninţătoare. La intrarea în Capitală, un grup de 25 de ţigani şi ţigănci (deveniţi, mai târziu, cetăţeni de etnie romă sau romi, puri şi simpli), de diferite vârste, fuste colorate, pălării şi mustăţi pe oală, cu vârste de la 15 la 50, ne-au făcut semne hotărâte, agitând armamentul din dotare (ciomege, lanţuri, nunceacuri, bile etc.), să oprim. Nea Ilie Cojan, şoferul cel inimos, sătul de atâtea controale, aflat în mare întârziere şi oarecum temător de verificările acestei întunecate găşti, a încercat să ocolească „staborul”, trecând pe celălalt sens. Nu a apucat să ajungă prea departe, pentru că în aer au început să răsune focuri de armă automată, iar un glonţ 7,62 din serie a spart geamul din spate şi ne-a făcut puţin curent pe la urechi. A oprit Lada 1500, pentru că, altfel, se putea transforma în ladă de roşii zdrobite, acompaniat de ţipetele celor trei femei din interior.
- Staaaţi băăăi, teroriştilor, tu-vă muma mamilor voastre! urla ţiganul burduhănos care trăsese, oarecum la întâmplare, dar într-un stil norocos de ambele părţi, agitând AKM – ul ca pe o aripă a unui zbor dezordonat. Jos din maşină cu mânele sus, că vă-mpuşc, să moarâ mama, haoleu, vă fac bucăţi.
Am ieşit din maşină, cu mâinile sus, aşa cum ni se ceruse de oacheşul tribun, călcând încet, ca pe o bârnă îngustă, fiind conştienţi că s-ar putea să fie ultimii paşi.
- Suntem oameni buni, mergem acasă, ne grăbim, nu mai ştim nimic de copii de câteva zile! Daţi-ne drumul să plecăm, am mai fost verificaţi de 30 de ori până acum! s-a rugat, fără succes, nevasta şoferului.
- Deschideţi portbagajul! Aha, ia uite carne şi cârnaţi, ajunge pentru un pluton de terorişti, da’ mai bine pentru 10 căşi de rumâni de-ai noştri.
Ţiganii se repeziseră la portbagaj şi o pirandă chiar îşi pusese de gât, ca pe un colier, o frumoasă legătură de cârnaţi afumaţi. Am zvâcnit, aproape inconştient şi, cu o mişcare rapidă, i-am luat trufandalele de la gât şi le-am aruncat la loc, în portbagaj. Grupul de ţigani s-a întors spre mine, ca o hidră cu o mie de ochi bulbucaţi, gata de atac. N-am ştiu ce să fac altceva şi, aşa cum îl văzusem eu pe Florin Piersic odată, legat de o stâncă, la ocnă, strigând despre cuţitul ascuţit de trei ori, am început să cânt, cu cea mai puternică şi frumoasă voce a mea de vreodată, „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moooaarte…”. Efectul a fost fantastic, de neimaginat. Ţiganii s-au oprit din jaf şi, înmărmuriţi, au început să cânte şi ei, încercând să ghicească majoritatea cuvintelor. Melodia o ştiau, iar talentul artistic al naţiei lor se manifesta deplin în multele perioade de fortissimo ale cântecului. Glasurile dogite, lăutăreşti, ale bărbaţilor se împleteau, într-un uluitor farmec coral, cu cele subţiri, pline de vibraţii unduitoare, ca mii de şerpi urcători spre cerul întunecat de până atunci, ale purtătoarelor de fuste multiple. Ceva asemănător mai auzisem numai, ca suport sonor, la un frumos, de neuitat film, Şatra. Am cântat imnul Revoluţiei de două ori şi ţiganii, cu ochii strălucind de mândrie, nu-şi mai puteau opri vocile.
Am plecat nevătămaţi, lăsându-i să umple cartierul mărginaş cu armoniile refrenului, iar când am ajuns pe aleile facultăţii, sărind printre boscheţii de la intrarea în Politehnică, încă nu reuşisem să-mi scot din minte glasurile lor, "Deşteaptă-te ruumâââne...".

(va urma)

Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopţile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmboviţa nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenţie îi învăţasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiş şi arbore erau în locurile pe care le ştiam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălţat cu bocanci de armată, cu muşchii încordaţi, eram gata de luptă şi am început furişarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei şi Transporturilor care, conform unor ironii şi chiar autoironii de campus, `erau pe stânga, iar Politehnica şi facultăţile ei pe dreapta`), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâş. Până la clădirea facultăţii, prima din complexul politehnist, nu s-a întâmplat nimic. Nu se făcuse chiar târziu, era cam 7-8 seara. Nu se auzea nici o mişcare, însă. Am trecut printr-un moment de cumpănă, crezând că toate chemările televizate ale studenţilor nu erau decât o farsă, datorată bramburelii generale din acele zile sau, şi mai rău, că se întâmplase ceva grav, că facultatea, precum şi alte instituţii, fuseseră cucerite de forţele răului, teroriştii, iar eu ajunsesem prea târziu, nu răspunsesem îndeajuns de iute chemărilor disperate de la televizor. Când am ajuns la înalta uşă de acces în facultate, sătul de monumentele de tăcere, am început să bat, cu puterea disperării, în geam. De la a doua cutremurare a sticlei, prin care se producea un zgomot ca de clopote în izolate mănăstiri montane, întunericul din uriaşa sală de primire a viitorilor ingineri s-a luminat vag, ca un capăt de tunel feroviar mediu circulat, porţile de fier şi vitralii s-au întredeschis, iar o voce caldă, şoptită melodios, împinsă de un parfum fin, devastator, de fată frumoasă, m-a săgetat până în adâncul sufletului meu de revoluţionar optzecinou-ist şi mi-a mărit dorinţa de a pătrunde:
- Stai, că trag! Cine eşti? De la ce facultate ?
Cu o ţeavă de Kalaşnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care izbucniseră şoaptele întrebătoare şi din care clipeau, des potopiţi de gene, doi frumoşi aştri de nuanţe cenuşii, ascunşi apoi de lumina sălbatecă, de reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student şi l-am aşezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice.
- Om bun sunt! Am venit să apăr facultatea şi Revoluţia.
- Bine, mai vedem noi, deocamdată te las să intri, deşi nu prea mai semeni cu ăsta din poză, a mai cântat, cu un pronunţat simţ critic, urmaşa Ecaterinei Teodoroiu.
În holul facultăţii era o beznă cenuşie, prin care se simţea forfota curajoşilor paznici dăruiţi Revoluţiei. Cea care mă luase în primire îşi continua, conştiincioasă, treaba şi mă percheziţiona de zor, fapt care corespundea şi dorinţelor mele, de a elimina orice fel de suspiciuni legate de apartenenţa, trup şi suflet, la obiectivele revoluţionare. Diana, după cum am aflat, ulterior, că se numea frumoasa cerberă (chiar era frumoasă, intuiţia nu mă înşelase, mai târziu am citit şi nişte explicaţii ştiinţifice referitoare la parfumatul timbru vocal al femeilor frumoase) a lăsat să i se zărească, prin întunericul care îmi devenea din ce în ce mai prietenos, un sclipitor zâmbet de Albă ca Zăpada şi, cu toată inocenţa de care era capabilă o viitoare specialistă în `turnătorie` (era studentă în anul doi la Metalurgie), mi-a dat undă verde:
- E OK, nu-i periculos, n-are nici un fel de armă!
Am fost condus în amfiteatru, la etajul 1, unde se afla un fel de comandament zonal. Aici, un grup de 15 studenţi, cuprinşi de o stare revoluţionară vecină cu febra, clănţăneau din dinţi înjurându-i pe Odioşi. L-am recunoscut pe Radu Roşu, colegul meu de grupă, un oltean de treabă, care s-a speriat când m-a văzut:
- Băă Dane, cum de trecuşi de postul de pază de la tranşeu? Cum de nu te împuşcă ăla?
- De şmecher ce sunt, roşcovane! Ce tot bâigui acolo? Singurul control, ce-i drept, ca lumea tare, mi l-a făcut fata de la intrare, care vă păzeşte gingaşele făpturi.
- Cum aşa, doar nu păţi ceva mormolocu`!? Auzi, Cosmine, nu l-a întrebat nimeni de sănătate înainte de a intra în sediu, ce-o fi cu Marius, ăl` de l-am pus paznic la şanţ? Hai să mergem cu schimbul!
- Mergem, cred că are nevoie şi de schimburi, nu numai de schimb de gardă, nu-l ştii cât e de `spărios`? Şi-o fi pus căciula pe ochi să nu-i vadă pe `duşmănoşi` şi, dacă a auzit vreun zgomot, s-a scăpat pe `dumnealui` de i-a fost ruşine să mai dea vreun semn de viaţă, a început să râdă, cam strâmb, ce-i drept, numitul Cosmin, un vlăjgan de `doi metri şi-un pic`, student în anul trei pe la seral.
L-au găsit pe Marius, ăsta tremura tot, nu mă observase, fapt pentru care m-am simţit un pic mândru de talentele mele de `cercetaş` - nici nu-l mai interesam, singurul lucru pe care părea să-l dorească era o pătură groasă şi un ceai cald. Ceea ce i s-a şi oferit, erau acolo o mulţime de studente revoluţionare care ajutau la recuperarea morală şi trupească a `ostaşilor` de ocazie, făcând sandwich-uri, ceaiuri şi cafele.
Între timp, organizarea `minirezistenţei` trecuse în mâini mult mai pricepute, mai experimentate. Una dintre aceste mâini aparţinea unui profesor de la Transporturi, secretar de partid pe facultate `înainte`, Botoreanu, pe care mulţi colegi care aveau rude în străinătate îl acuzau, pe la colţuri, de îndoctrinare malefică. Roşcovan, plinuţ, dar cu tendinţă evidentă, în aceste zile, de micşorare a volumului, cu privirea albastră căutând în permanenţă un loc în care să se poată fixa, o încuviinţare, un semn de bunăvoinţă, gesticulând iute, nesigur pe fapte şi vorbe, pe viitor şi pe trecut, cu modul lui de a vorbi ciudat, peltic, sâsâit, fonfăit, care îl făcea greu de înţeles la catedră, reuşise să pună în aplicare un plan de pază, ne repartizase pe schimburi şi posturi de apărare a facultăţii, judicios, cu mult mai mult talent şi dăruire decât reuşea în plan didactic. Cel care coordona întreaga activitate de pază era fostul `şef` al Gărzilor Patriotice din Politehnică, cu un nume vrednic de ţinut minte, Mantaroşie, parcă predestinat vremurilor revoluţionare, protejate atât la vârf cât şi la poale de aceleaşi rezistente şi la fel colorate haine de vreme rea. Nu prea am văzut alţi profesori. Mai târziu, mi-am dat seama că dintre cei prezenţi pe noile baricade, de după 21-22 decembrie, cei mai mulţi făcuseră parte din nomenclaturi de diverse speţe, de la al II – lea rang, până la nomenclaturi de buzunar, dar cu atât mai uşor de condamnat şi că aceşti oameni, culpabili, dar şi valoroşi, mulţi dintre ei, se apărau, de fapt, pe sine, îşi construiau temelii noi din acest curaj revoluţionar, pentru un viitor ferit de acuzaţii, penale sau morale, ale colegilor de muncă sau chiar de viaţă.
Erau 6 posturi de pază, iar pentru două dintre ele, aflate într-un corp separat (corpul H), am fost şi eu repartizat. Am intrat în schimbul al II - lea, de la 22.00 (10 `piem`, după cum ne-a şoptit, occidental, fostul secretar de partid Botoreanu, bun vorbitor, însă, de limbă rusă, care cugeta shakespear-ian, încă, despre comunism: `Bâti ili ne bâti ?`) şi am început să ne învârtim prin cabinete şi săli de curs, eu şi `roşcovanul`, mimând diverse tehnici de atac şi apărare, la baionetă, cu AKM-urile pline de gloanţe, atârnate solid de cefele noastre de partizani. Era o noapte luminată intens, atât natural, de luna rotunjită cât tot cerul, cât şi dureros de artificial, de trasoarele tirurilor sol-sol, artificii zgomotoase, izbucnite periodic dinspre Ministerul Apărării Naţionale şi dinspre Gara de Nord, semne ale unor lupte crâncene. Pe la miezul nopţii, în timp ce făceam o scurtă escală pe hol, am auzit vocea lui Radu, din cabinetul `de frâne`, ca un şoptit de muribund sau de, cel puţin, speriat de moarte:
- Dane, vino repede, teroriştii, măi omule! Sunt aici, lângă noi!
Vocea lui şuierată, rezultat al unei conştiente camuflări dar şi al involuntarei lipse de aer produse de imaginea de coşmar, mi-a înmuiat genunchii şi mi-a făcut sângele să urce artezian. Am strâns cu putere mânerul pistolului automat şi am intrat în încăperea de unde venise strigătul, şoptit, de ajutor. Transpirasem, deşi nu era deloc cald şi încă mai transpiram, după furişarea tactică în laborator, chiar şi aşa, stând cu tâmpla lipită de metalul rece al standului DRV, lângă Radu, privind spre uriaşul geam, cât un perete, aşezat orbitor spre luna plină.
- Sunt mulţi, vreo 7-8, stau acum după colţ, se ascunseră, cred că mă zăriră, afurisiţii.
Am auzit clănţănitul încărcătorului şi am observat, printre razele lunii, mişcarea decisă a lui Radu, care îşi pregătise pistolul mitralieră pentru o intervenţie în forţă.
- Stai, i-am şoptit, nu te grăbi, aşteaptă să iasă la interval! Dacă tragi acum, în orb, n-o să faci decât să ne pui în bătaia puştii lor, să ne expui.
Chiar în momentele în care îi explicam lui Radu aceste subtile tactici militare, cei de dincolo de geam s-au mişcat, au sărit pe lângă zid, pe sub pervazul geamului cât un ecran de cinema şi au trecut mai departe, înconjurând clădirea. Am armat eu, a încărcat şi el, reflex inutil dar providenţial, încă o dată, apoi a tras, sau a vrut să tragă, oricum fără folos, pentru că arma se blocase. Eu ezitasem, nu reuşisem să prind nici o umbră mişcătoare de afară, în cătare, ca lumea, degeaba am alergat spre laboratorul celălalt, dinspre est, de motoare, nu i-am mai ajuns nici măcar cu privirea. Ca nişte iepuri bine antrenaţi de mulţimea sezoanelor de vânătoare, aceştia dispăruseră, săltând spre coclaurile dinspre sala de sport, fără urmă. L-am lăsat pe desumflatul `Împărat Roşu`, înlăcrimat de ciuda nereuşitei, de pază cât pentru doi şi am fugit prin curtea interioară (vreo 25 m, în diagonală), tremurând tot, către centrul de comandă al operaţiunilor, amfiteatrul din sediu. Am izbit uşa de perete, speriindu-i pe cei care ascultau, încă, la televizor, alarmantele ştiri din ţară despre morţii şi răniţii Revoluţiei.
- Teroriştii, fraţilor, au trecut pe lângă noi, i-am văzut dar ne-au scăpat, ne înconjură, au trecut pe
lângă haş spre sală, hai după ei! am strigat, gâfâind, cu un aer de erou grec în luptă cu perşii scăpaţi spre Atena.
- Fova….Cefăţene Bratu, nu pufem părăsi sediul, lăsăm faculfafea fără apărare! mi-a răspuns, în stilul specific, Botoreanu. Du-fe repede înapoi, de se ai fugif din posf, si-a fost frică si l-ai lăsaf pe Rosu singur?
Spumegam, nervii îmi încolăciseră creierul şi eram pe aproape de explozie, degetele îmi căpătaseră negativul gâtului său de greoi cuvântător, când, deodată, lângă uşă a început să sune, ireal, telefonul public.
- Da, alo, da aisi faculfafea de Fransforfuri, Boforeanu sânt, să frăisi si dumneavoasfră! Se? Asi
frimis o frupă de sapte sersetasi de la Recforat, să serseteze împrezurimile? De hând? De vreo zuma` de oră? Si nouă de se nu ne-asi spus, au frecuf pe aisi, da, s-au dus spre sala de sport, era să-i împushăm bine mersi. Da, am înseles, shuzasi, să frăisi, fără somenfarii!
Îmi devenise, brusc, simpatic Botoreanu, dacă ar fi semănat, puţin măcar, cu Diana, chiar l-aş fi
pupat. Dar nu era cazul. Deci, nu scăpasem teroriştii, nu ne înconjurau forţele întunericului, reuşisem să evităm o catastrofă, din întâmplare: eu din prea mare chibzuială, iar colegul meu oltean din prea mare grabă şi, printr-o minune, nu ne împuşcaserăm între noi, studenţii deveniţi câini de pază ai democraţiei. Nici noi doi şi nici trupa de şapte cercetaşi, trimişi fără preaviz de la Rectorat, bine dotaţi cu armament, AKM-uri pline ochi, cu 30 de bucăţi de 7,62, nu am avut soarta celor de la Otopeni. Cineva, acolo sus, încă ne mai iubea...
Mai târziu, pe când dormitam, aşteptând rândul la un nou rond de pază, lungiţi pe caloriferele masive, confortabile, de la parterul sediului, am auzit, ca prin vis, o salvă de armă automată:
- Taca, taca, taca, trrrrrm !
Ne-am aruncat, instinctiv, alunecând pe mozaicul pardoselii până la primul colţ de zid. Am simţit parfumul, acelaşi de la intrare. Nu era parfumul morţii ci altceva mult mai fin, delicat dar şi puternic, care trezea în mine o nemăsurată poftă de viaţă. Diana purta acum nişte superbi pantofi, cu toc imens, construit ca o legătură la pământ a coapsei sale zburătoare şi, împinsă de energie revoluţionară, străbătuse în viteză maximă holul scufundat în linişte, coşmaruri şi noapte. Inima-mi nu mai avea bătaia fragilă a spaimei, pricepusem rapid cauza mitralierii noastre nocturne şi chiar doream încă o rafală.
Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse şi, ars de botezul neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos şi nonconformist menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură noapte, «Am să mă întorc bărbat»...
(va urma)