Născut la data de 01.01.1966, în Bucureşti. Locuieşte în Iaşi din 1998. Inginer mecanic, a absolvit, în 1991,  Facultatea de Transporturi din cadrul Politehnicii Bucureşti. A trăit mult pe la ţară, printre flori, frunze si fluturi (viaţa la FFF), a copilărit din plin (şi încă mai copilăreşte). Ajuns pe la mijlocul vieţii, s-a hotărât să se odihnească puţin în cuibul cald al boemiei virtuale şi s-a apucat cu ambele mâini de tastatură, pentru a scrie pe site-ul www.poezie.ro (devenit, ulterior, oarecum previzibil, www.agonia.ro).

A publicat poezie în volumele Virtualia I (octombrie 2003), Virtualia II (mai 2004), Virtualia III (noiembrie 2004), Virtualia IV (mai 2005), revista Symposion (iunie 2004).

În aprilie 2005 site-ul www.liternet.ro a ales drept poezie a săptămânii “Drumurile scrisorilor”. Scrie şi proză, dar destul de încet, aşa că n-a publicat.
 

Raţia de libertate (I)  - Salvarea podului                                      (Conexiuni, nr. 34, ianuarie 2008)

Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau feţele noastre luminoase şi bârnele podului de lemn de peste Ialomiţa. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inşi, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă şi curajoasă a cetăţenilor (pe atunci, încă tovarăşilor) localităţii zdrobite de întinderea câmpiei şi ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu ştiam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluţie sau fusese, numai ea şi noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.

Din televizor curgeau scene sângeroase, orchestrate de împuşcături şi îndemnuri mobilizatoare. Trecuse o parte din euforia zilei de zvârcolire a destinului românesc, atunci când Ceauşescu fusese obligat să fugă din calea mulţimii, în urma lui şi a "sinistrei" (în acele vremuri n-aş fi pus ghilimele) rămânând duiosul, acum, "Victoraş, să ai grijă de copilaşi!".
Trebuiau apărate podul şi râul de teroriştii care împânziseră ţara, porniţi să pună bombe mici şi otrăvuri fine, de nedepistat nici în uşa bisericilor, cu tot controlul divin al preoţilor, deveniţi vedete TV, ei şi soborul lor.

Ne uitam unii la alţii şi nu ne venea să credem. Eram liberi, dar libertatea asta parcă ne stânjenea mişcările, indiferent de vârstă. Nu dăduse nimeni, de la Consiliul Popular (sau Primărie, astăzi), vreun ordin printre săteni, să ne adunăm noi acolo, să apărăm podul. Dar ne strânsesem, ca prinşi de fire nevăzute, îndemnaţi numai de strigătele figurilor revoluţionare de la televizor şi acum ne uitam unii la alţii, săream uşor în loc, nu atât de frig cât de dorinţa mişcării şi a încordării muşchilor dornici de folosinţă.

- Bă frate-miu, dacă vine teroristu’ cu elicopteru’, ce drac’ facem noi aci cu pălmile goale? ne-a luminat mintea cu o întrebare Mitică, un lungan deşirat şi bubos, mecanic pe la SMA.
- Lasă, bă, Gonzule, că se sperie ăla de tine şi pleacă în Arabia mamii lui! n-are ce face Pandele.
- Du-te tu în aia a mă-tii, băi ţigane! Bă, Dane, oare naşparliu’ ăsta colorat n-o fi chiar el terorist?
- Nu este, lasă-l în pace, Mitică! am intervenit, pentru a stopa din faşă orice bătălie,rezultat firesc al unui conflict de mult mocnit. Trebuie să fim uniţi, ce facem dacă ne certăm aiurea aşa? Liniştiţi-vă!

- Da’ ia zi tu, 'telectualule', n-are fraieru’ de Gonzo dreptate? Stăm ca proştii aşa, ca spicele la seceriş? Ne aruncă ăştia câte o bombă la fiecare de nici oscioarele n-o să se mai cunoască unele de altele.

Ăsta era Lilică. În ciuda numelui feminin, avea aşa o faimă de bătăuş şi beţivan, de i se dusese buhul peste vreo 4 sate din jur. Nu era bine să te iei cu el la harţă. Nici n-aveam interes. Trebuia să slujim, cu toţii, uniţi, Revoluţia.

- Da Lilă, aşa este, i-am răspuns privindu-l drept, limpede, ca dintr-un adânc de conştiinţă.Hai să mergem, câţiva dintre noi, la consiliu’ popular, poate au ăia ceva acolo, nişte arme, muniţie, vedem noi.

Grupul de revoluţionari tropăitori m-a aprobat tăcut, dând elocvent din capetele descoperite şi purtătoare de aceeaşi mare bucurie. La Miliţie n-avea rost să mergem, postul fusese devastat cu o zi înainte, iar miliţienii, prevăzători, fugiseră din timp la sediul judeţean, luând cu ei armele şi muniţia. Am plecat, eu, Mitică şi Vali, ca trei crai de la răsărit, cu o zi înaintea Ajunului, să batem întâi pe la uşile Primăriei. Primăria ne-a zâmbit larg, cu toate uşile deschise. Primarul nu, era puţin speriat şi uşor nervos, nu ştia încă dacă să se ascundă, chiar şi acum, după ce trecuse primul val, sau să preia, aşa cum făcuseră şi alţii, stindardul Revoluţiei.

- Da, măi băieţi, tovarăşi, oameni buni, cu ce vă pot ajuta?

- Dom’ primare, mata ştii că podul de peste Ialomiţa este ob’ectiv stratejic? a vorbit, gros şi fioros, ameninţător, Mitică, cu un glas în care se simţea ciuda pe omul autorităţii statului din faţa sa, dar şi faţă de orice altă autoritate. Noi apărăm podul de dimineaţă şi mata stai şi te învârţi, aicişalea, digeaba, prin consiliu’, ca-ntr-o căldare.
- Hai mă Mitică, doar şi Consiliul Popular trebuie apărat! a încercat o fandare isteaţă primarul, dar n-a reuşit decât să-l enerveze pe nemilosul Robespierre de Bărăgan.
- Ce dreac’ mai aperi tu acilea, băi? Iepoca de aur din dulap? Tablou’ lu’ tovarăşu’?
- Stai aşa, Mitică! mi-am luat eu, din nou, în serios rolul dresorului de Minotaur. Lasă cearta, am venit aici cu o treabă. Domnu’ primar, noi am vrea să apărăm comuna de posibilii terorişti, dar nu avem arme. În faţa unor adversari bine antrenaţi şi echipaţi suntem ca nişte pui taman buni de pus la frigare. Cu asta vrem să ne ajutaţi, cu arme şi muniţie.
- Da, cu arme şi muniţie Arme şi muniţie, au repetat, ca un cor de tragedie antică, cei doi tovarăşi de luptă revoluţionară, uitându-se admirativ la aburul vorbelor mele înţelepte.
- N-am! a răspuns speriat, aproape vineţiu, dar din cauza unei ascunse furii, nu a sperieturii, primarul. Puteţi să vă uitaţi peste tot, prin consiliu’. Uite, vă ajut şi eu să căutaţi. Ce ştiţi voi e doar un zvon, lansat de Mituş, care vrea să fie el primar.
De fapt, mare lucru nu aveam de căutat. „Centrul de comandă” al satului era o clădire mică, din 3 camere „şi-o privată”, cum spunea nea Nelu, vizitiul. În plină cotrobăială, am auzit un urlet de victorie:

- Uraaa, le-am găsit, ştiam eu că primarele-i `oţ! a răsărit, ca un mândru soare orbitor, de iulie,cu două puşcoace în mâini, Gonzo cel arţăgos.

- Aaaa, s-a dumirit, primarul, după o clipă în care am crezut ca avem printre noi, datorită infarctului, o viitoare victimă a revoluţiei, astea sunt puştile de lemn de la „premilitară”, de la gărzile lu’ Sile activistu’, n-aveţi ce face cu ele. Mai bine vă tăiaţi nişte nuiele din prun, că-s mai elastice, a riscat iar o glumă omul vechii stăpâniri (împins din spate, ca de o forţă ascunsă, de premoniţia că va reveni teribil, pentru a deveni şi omul noilor stăpâniri, aşa cum chiar s-a întâmplat, mai târziu), dar şi-a oprit surâsul când a văzut ochii bulbucaţi ai lui Mitică fixaţi spre el.

Acesta, însă, sub vraful de puşcoace de lemn pe care le suise în cârcă, a mai spus doar aşa, peste umăr, ca unei scame care avea să-i fie înlăturată oricum de pe rever, la prima suflare de vânt:

- Băăă, primare! şi a plecat cu tot cu armele găsite, silindu-ne, pe mine şi pe Vali, să fugim după el, cu multe rugăminţi, zadarnice, de a ne primi ajutorul.
L-am înţeles.


În înverşunarea lui, nu voia să împartă cu nimeni gloria salvării podului.

 

Raţia de libertate (II)  - Deşteaptă-te rumâne!                             (Conexiuni, nr. 35, februarie 2008)

Podul, cu bârnele şi stâlpii lui de susţinere pictaţi în cărămiziu de razele soarelui în devreme apus iernatic, apărat acum temeinic de vajnicul Mitică-Gonzo şi ai lui, îmi ieşea încet din memorie. Aveam, deja, gândul în altă parte. Trebuia să ajung în Bucureşti, acolo unde era, după cum se striga la televizor şi radio, mare nevoie de mine. Mi se părea că trebuie neapărat să mă prind de roata istoriei, care se învârtea demenţial în acele zile, fără teamă de forţa ei centrifugă, că nu mi-aş fi iertat în tot restul vieţii neimplicarea sau ascunderea dupa bârnele unui pod prea neimportant şi prea apropiat.
La televizor, ştirile despre războiul cu teroriştii şi chemările către românii din toate colţurile ţării curgeau într-un ritm ameţitor. Revoluţia şi proaspetele ei cuceriri erau în pericol. Dar cum să plec? Tatăl meu, din grijă pentru ce putea să mi se întâmple, şi-a pus mâinile în cap şi a făcut o criză de nervi, numai la auzul dorinţei pe care, timid, mi-am exprimat-o. Şi, apoi, cu ce? Soluţia mi-a fost oferită de o prietenă a familiei, o fostă elevă de-a mamei, fiică a satului devenită bucureşteancă („capitalistă” deja, aşadar), prinsă de evenimente în locurile natale. Venise în vizită la noi şi ne povestea că a aflat, telefonic, prin grija unei vecine, ca locuinţa ei din Bucureşti (stătea la casă) fusese lovită de o bombă, în noaptea trecută (un tir greşit al Armatei, care se dăduse cu poporul, dar şi la el) iar acum era disperată să ajungă la locul întâmplării şi să afle cu ce-a mai rămas. În dorinţa ei de a ajunge cât mai repede, a ieşit la marginea drumului european care străbătea falnic mica localitate de câmpie şi a început să facă semne de „ia-mă nene” către maşinile care treceau spre Bucureşti. Eu, fiind trimis de ai mei să o însoţesc până la poartă, am început să o ajut la semnale, eram ca un amplificator, ca o prelungire a braţelor ei întinse rugător spre nălucile celor (puţini) care mânau vijelioşi telegarii auto spre Capitală. După o jumătate de oră de aşteptare înfrigurată, o Ladă 1500 galbenă, aproape plină, a oprit în parcare. Şoferul, un om jovial, roşcovan şi plinuţ, care auzise de departe destinaţia dorită („Bucureşti! Bucureşti!”, strigăt care acum, după atâţia ani, îmi sună ca un fel de „La bulivar, birjar, la bulivar!”) ne-a făcut semn să urcăm. Ioana s-a băgat în maşină, iar eu am rămas o clipă în cumpănă, gândindu-mă că ai mei habar n-au de această plecare. Parcă aş fi fugit de acasă (şi chiar aşa era, până la urmă), iar taică-meu, de-abia ieşit din spital, după o grea operaţie, numai de asta nu avea nevoie. Am simţit mâna Ioanei pe mâneca hainei şi i-am auzit îndemnul : „Hai!”. În ochi îi luceau steluţe pline de rugăminţi, dar era evident că nu erau expresia unor dorinţe erotice (deşi în perioada aceea, ca în orice vremuri de mare agitaţie şi pericol, în gena umană se răscolea, prevenitor, fiecare celulă care avea legătură cu perpetuarea). Pe lângă spiritul de conservare şi nevoia de protecţie, specific feminine, am observat la ea un aer de Ana Ipătescu, gata să salveze poporul şi Revoluţia, eliberând de chingi văzute sau nevăzute pe adevăraţii bărbaţi ai patriei, bărbaţi în stare să ia stihiile istoriei în piept şi să îngenuncheze duşmanii.
- Hai tinere, urci sau nu? m-a luat la rost şoferul. Trebuie să ajung la Bucale până dă luminosul colţu’.
M-am hotărât şi m-am aruncat, vijelios, parcă pentru a recupera timpul pierdut, pe bancheta din spate. Lada, maşină solidă, ca orice lucru rusesc, a primit noua sarcină cu demnitate, a săltat din arcuri, s-a opintit puţin şi a demarat în trombă. Casa părinţilor rămânea în urmă, iar dinspre ai mei îmi imaginam crescând, deja, un pod de griji (sau de „grijanii”, parcă îl vedeam pe taică-meu cum ar fi strigat el, în urma mea : „Grijania mamii lui de derbedeu!”) .
Mergeam spre vest (conform îndemnului şlăgăros „Go West”), iar soarele, darnic în acele zile cu cei ieşiţi pe străzi, îmbrăcat în hlamida roşiatică a apusului, ne mângâia privirile şi lumina cabina maşinii „bolşevice” ciudat, în portocaliu, ca pe interiorul unui OZN. În spate, în afară de mine şi de Ioana, se mai afla o familie, un el şi o ea, rude cu şoferul, vârsta a doua spre a treia, speriaţi, strânşi unul în celălalt, ca pentru ultima dată împreună. În dreapta şoferului, o femeie tot cam la 45-50 de ani, soţia lui, creaţă şi dolofană, volubilă, ale cărei haine îmi trimiteau spre nări miros de mâncare, de afumătură, semn că femeia gătise până în ultima clipă de dinaintea plecării de la neamuri. Dar toată înghesuiala aia şi toate mirosurile domestice răspândite în interior nu făceau decât să îmi sporească şi mai mult bucuria şi dragul faţă de acei oameni. De fapt, faţă de toţi românii, fraţi de suferinţă şi revoluţie. Nu băusem nimic, dar mă cuprinsese o stare de exaltare pe-aproape de nebunie, cred. În acele vremuri era ceva firesc, stările de exaltare se suprapuneau pe sticla televizoarelor, înca de la amiaza zilei precedente, când strigătele de „Am învins! Dictatorul a fugit!” ale lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru dăduseră tonul dansurilor de bucurie în toată ţara. Am început să cânt „Deşteaptă-te române”, încă de la intrarea în Slobozia. Şoferul a fost primul care şi-a unit glasul cu al meu, ţinându-mi isonul, pe la sfârşitul versurilor, acolo unde se întrezărea cuvântul potrivit rimei. Apoi şi ceilalţi. Eram singurul care ştiam tot cântecul şi cântam din toţi rărunchii, mândru, simţindu-mă scăldat în privirile admirative ale celorlaţi pasageri. Euforia ne-a fost întreruptă de primul baraj, la Andrăşeşti. Erau cete de voinici de-ai satelor, mobilizaţi televizat pentru a depista teroriştii care se deplasau, motorizat sau nu, pe şoselele ţării. Ne-am legitimat unui tânăr de vreo 25 de ani (semăna tare de tot cu Gonzolea al meu de lângă pod), înconjurat de alţi 10 inşi plini de voie bună, care ne-au crezut bunele intenţii şi ne-au lăsat să trecem mai departe.
Până la Bucureşti am trecut prin alte 10-15 baraje, iar drumul se lungise şi se îngustase parcă, tinerii din gărzile astea ad-hoc deveniseră din ce în ce mai negricioşi, mai înarmaţi (bâte, lanţuri şi chiar pistoale automate) şi mai obraznici. Nu mai apucam să terminăm de cântat ce începusem. Se întunecase şi, sub camuflajul obligatoriu, umbrele filtrelor umane deveneau din ce în ce mai ameninţătoare. La intrarea în Capitală, un grup de 25 de ţigani şi ţigănci (deveniţi, mai târziu, cetăţeni de etnie romă sau romi, puri şi simpli), de diferite vârste, fuste colorate, pălării şi mustăţi pe oală, cu vârste de la 15 la 50, ne-au făcut semne hotărâte, agitând armamentul din dotare (ciomege, lanţuri, nunceacuri, bile etc.), să oprim. Nea Ilie Cojan, şoferul cel inimos, sătul de atâtea controale, aflat în mare întârziere şi oarecum temător de verificările acestei întunecate găşti, a încercat să ocolească „staborul”, trecând pe celălalt sens. Nu a apucat să ajungă prea departe, pentru că în aer au început să răsune focuri de armă automată, iar un glonţ 7,62 din serie a spart geamul din spate şi ne-a făcut puţin curent pe la urechi. A oprit Lada 1500, pentru că, altfel, se putea transforma în ladă de roşii zdrobite, acompaniat de ţipetele celor trei femei din interior.
- Staaaţi băăăi, teroriştilor, tu-vă muma mamilor voastre! urla ţiganul burduhănos care trăsese, oarecum la întâmplare, dar într-un stil norocos de ambele părţi, agitând AKM – ul ca pe o aripă a unui zbor dezordonat. Jos din maşină cu mânele sus, că vă-mpuşc, să moarâ mama, haoleu, vă fac bucăţi.
Am ieşit din maşină, cu mâinile sus, aşa cum ni se ceruse de oacheşul tribun, călcând încet, ca pe o bârnă îngustă, fiind conştienţi că s-ar putea să fie ultimii paşi.
- Suntem oameni buni, mergem acasă, ne grăbim, nu mai ştim nimic de copii de câteva zile! Daţi-ne drumul să plecăm, am mai fost verificaţi de 30 de ori până acum! s-a rugat, fără succes, nevasta şoferului.
- Deschideţi portbagajul! Aha, ia uite carne şi cârnaţi, ajunge pentru un pluton de terorişti, da’ mai bine pentru 10 căşi de rumâni de-ai noştri.
Ţiganii se repeziseră la portbagaj şi o pirandă chiar îşi pusese de gât, ca pe un colier, o frumoasă legătură de cârnaţi afumaţi. Am zvâcnit, aproape inconştient şi, cu o mişcare rapidă, i-am luat trufandalele de la gât şi le-am aruncat la loc, în portbagaj. Grupul de ţigani s-a întors spre mine, ca o hidră cu o mie de ochi bulbucaţi, gata de atac. N-am ştiu ce să fac altceva şi, aşa cum îl văzusem eu pe Florin Piersic odată, legat de o stâncă, la ocnă, strigând despre cuţitul ascuţit de trei ori, am început să cânt, cu cea mai puternică şi frumoasă voce a mea de vreodată, „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moooaarte…”. Efectul a fost fantastic, de neimaginat. Ţiganii s-au oprit din jaf şi, înmărmuriţi, au început să cânte şi ei, încercând să ghicească majoritatea cuvintelor. Melodia o ştiau, iar talentul artistic al naţiei lor se manifesta deplin în multele perioade de fortissimo ale cântecului. Glasurile dogite, lăutăreşti, ale bărbaţilor se împleteau, într-un uluitor farmec coral, cu cele subţiri, pline de vibraţii unduitoare, ca mii de şerpi urcători spre cerul întunecat de până atunci, ale purtătoarelor de fuste multiple. Ceva asemănător mai auzisem numai, ca suport sonor, la un frumos, de neuitat film, Şatra. Am cântat imnul Revoluţiei de două ori şi ţiganii, cu ochii strălucind de mândrie, nu-şi mai puteau opri vocile.
Am plecat nevătămaţi, lăsându-i să umple cartierul mărginaş cu armoniile refrenului, iar când am ajuns pe aleile facultăţii, sărind printre boscheţii de la intrarea în Politehnică, încă nu reuşisem să-mi scot din minte glasurile lor, "Deşteaptă-te ruumâââne...".

(va urma)

 

Raţia de libertate (II)  - Am să mă întorc bărbat                       (Conexiuni, nr. 36, martie 2008)

Institutul Politehnic era dominat de beznă, mult mai adâncă decât în nopţile epocii de aur. Nici măcar bătrâna alee dinspre Dâmboviţa nu era luminată, dar în cei aproape patru ani de studenţie îi învăţasem fiecare înclinare a dalelor care o alcătuiau, fiecare tufiş şi arbore erau în locurile pe care le ştiam foarte bine. Îmbrăcat în kaki, cu haine de prelată militară, încălţat cu bocanci de armată, cu muşchii încordaţi, eram gata de luptă şi am început furişarea până la Transporturi (de fapt, sediul Metalurgiei şi Transporturilor care, conform unor ironii şi chiar autoironii de campus, `erau pe stânga, iar Politehnica şi facultăţile ei pe dreapta`), în salturi mici, întrerupte de perioade de mers târâş. Până la clădirea facultăţii, prima din complexul politehnist, nu s-a întâmplat nimic. Nu se făcuse chiar târziu, era cam 7-8 seara. Nu se auzea nici o mişcare, însă. Am trecut printr-un moment de cumpănă, crezând că toate chemările televizate ale studenţilor nu erau decât o farsă, datorată bramburelii generale din acele zile sau, şi mai rău, că se întâmplase ceva grav, că facultatea, precum şi alte instituţii, fuseseră cucerite de forţele răului, teroriştii, iar eu ajunsesem prea târziu, nu răspunsesem îndeajuns de iute chemărilor disperate de la televizor. Când am ajuns la înalta uşă de acces în facultate, sătul de monumentele de tăcere, am început să bat, cu puterea disperării, în geam. De la a doua cutremurare a sticlei, prin care se producea un zgomot ca de clopote în izolate mănăstiri montane, întunericul din uriaşa sală de primire a viitorilor ingineri s-a luminat vag, ca un capăt de tunel feroviar mediu circulat, porţile de fier şi vitralii s-au întredeschis, iar o voce caldă, şoptită melodios, împinsă de un parfum fin, devastator, de fată frumoasă, m-a săgetat până în adâncul sufletului meu de revoluţionar optzecinou-ist şi mi-a mărit dorinţa de a pătrunde:
- Stai, că trag! Cine eşti? De la ce facultate ?
Cu o ţeavă de Kalaşnikov în piept, încă zăpăcit de penumbra din care izbucniseră şoaptele întrebătoare şi din care clipeau, des potopiţi de gene, doi frumoşi aştri de nuanţe cenuşii, ascunşi apoi de lumina sălbatecă, de reflector nemilos, a unei lanterne, care mi-a rănit pofticioasele globuri oculare, am scos, rapid, triumfător, greu încercatul meu carnet de student şi l-am aşezat drept pavăză crudei izbucniri fotonice.
- Om bun sunt! Am venit să apăr facultatea şi Revoluţia.
- Bine, mai vedem noi, deocamdată te las să intri, deşi nu prea mai semeni cu ăsta din poză, a mai cântat, cu un pronunţat simţ critic, urmaşa Ecaterinei Teodoroiu.
În holul facultăţii era o beznă cenuşie, prin care se simţea forfota curajoşilor paznici dăruiţi Revoluţiei. Cea care mă luase în primire îşi continua, conştiincioasă, treaba şi mă percheziţiona de zor, fapt care corespundea şi dorinţelor mele, de a elimina orice fel de suspiciuni legate de apartenenţa, trup şi suflet, la obiectivele revoluţionare. Diana, după cum am aflat, ulterior, că se numea frumoasa cerberă (chiar era frumoasă, intuiţia nu mă înşelase, mai târziu am citit şi nişte explicaţii ştiinţifice referitoare la parfumatul timbru vocal al femeilor frumoase) a lăsat să i se zărească, prin întunericul care îmi devenea din ce în ce mai prietenos, un sclipitor zâmbet de Albă ca Zăpada şi, cu toată inocenţa de care era capabilă o viitoare specialistă în `turnătorie` (era studentă în anul doi la Metalurgie), mi-a dat undă verde:
- E OK, nu-i periculos, n-are nici un fel de armă!
Am fost condus în amfiteatru, la etajul 1, unde se afla un fel de comandament zonal. Aici, un grup de 15 studenţi, cuprinşi de o stare revoluţionară vecină cu febra, clănţăneau din dinţi înjurându-i pe Odioşi. L-am recunoscut pe Radu Roşu, colegul meu de grupă, un oltean de treabă, care s-a speriat când m-a văzut:
- Băă Dane, cum de trecuşi de postul de pază de la tranşeu? Cum de nu te împuşcă ăla?
- De şmecher ce sunt, roşcovane! Ce tot bâigui acolo? Singurul control, ce-i drept, ca lumea tare, mi l-a făcut fata de la intrare, care vă păzeşte gingaşele făpturi.
- Cum aşa, doar nu păţi ceva mormolocu`!? Auzi, Cosmine, nu l-a întrebat nimeni de sănătate înainte de a intra în sediu, ce-o fi cu Marius, ăl` de l-am pus paznic la şanţ? Hai să mergem cu schimbul!
- Mergem, cred că are nevoie şi de schimburi, nu numai de schimb de gardă, nu-l ştii cât e de `spărios`? Şi-o fi pus căciula pe ochi să nu-i vadă pe `duşmănoşi` şi, dacă a auzit vreun zgomot, s-a scăpat pe `dumnealui` de i-a fost ruşine să mai dea vreun semn de viaţă, a început să râdă, cam strâmb, ce-i drept, numitul Cosmin, un vlăjgan de `doi metri şi-un pic`, student în anul trei pe la seral.
L-au găsit pe Marius, ăsta tremura tot, nu mă observase, fapt pentru care m-am simţit un pic mândru de talentele mele de `cercetaş` - nici nu-l mai interesam, singurul lucru pe care părea să-l dorească era o pătură groasă şi un ceai cald. Ceea ce i s-a şi oferit, erau acolo o mulţime de studente revoluţionare care ajutau la recuperarea morală şi trupească a `ostaşilor` de ocazie, făcând sandwich-uri, ceaiuri şi cafele.
Între timp, organizarea `minirezistenţei` trecuse în mâini mult mai pricepute, mai experimentate. Una dintre aceste mâini aparţinea unui profesor de la Transporturi, secretar de partid pe facultate `înainte`, Botoreanu, pe care mulţi colegi care aveau rude în străinătate îl acuzau, pe la colţuri, de îndoctrinare malefică. Roşcovan, plinuţ, dar cu tendinţă evidentă, în aceste zile, de micşorare a volumului, cu privirea albastră căutând în permanenţă un loc în care să se poată fixa, o încuviinţare, un semn de bunăvoinţă, gesticulând iute, nesigur pe fapte şi vorbe, pe viitor şi pe trecut, cu modul lui de a vorbi ciudat, peltic, sâsâit, fonfăit, care îl făcea greu de înţeles la catedră, reuşise să pună în aplicare un plan de pază, ne repartizase pe schimburi şi posturi de apărare a facultăţii, judicios, cu mult mai mult talent şi dăruire decât reuşea în plan didactic. Cel care coordona întreaga activitate de pază era fostul `şef` al Gărzilor Patriotice din Politehnică, cu un nume vrednic de ţinut minte, Mantaroşie, parcă predestinat vremurilor revoluţionare, protejate atât la vârf cât şi la poale de aceleaşi rezistente şi la fel colorate haine de vreme rea. Nu prea am văzut alţi profesori. Mai târziu, mi-am dat seama că dintre cei prezenţi pe noile baricade, de după 21-22 decembrie, cei mai mulţi făcuseră parte din nomenclaturi de diverse speţe, de la al II – lea rang, până la nomenclaturi de buzunar, dar cu atât mai uşor de condamnat şi că aceşti oameni, culpabili, dar şi valoroşi, mulţi dintre ei, se apărau, de fapt, pe sine, îşi construiau temelii noi din acest curaj revoluţionar, pentru un viitor ferit de acuzaţii, penale sau morale, ale colegilor de muncă sau chiar de viaţă.
Erau 6 posturi de pază, iar pentru două dintre ele, aflate într-un corp separat (corpul H), am fost şi eu repartizat. Am intrat în schimbul al II - lea, de la 22.00 (10 `piem`, după cum ne-a şoptit, occidental, fostul secretar de partid Botoreanu, bun vorbitor, însă, de limbă rusă, care cugeta shakespear-ian, încă, despre comunism: `Bâti ili ne bâti ?`) şi am început să ne învârtim prin cabinete şi săli de curs, eu şi `roşcovanul`, mimând diverse tehnici de atac şi apărare, la baionetă, cu AKM-urile pline de gloanţe, atârnate solid de cefele noastre de partizani. Era o noapte luminată intens, atât natural, de luna rotunjită cât tot cerul, cât şi dureros de artificial, de trasoarele tirurilor sol-sol, artificii zgomotoase, izbucnite periodic dinspre Ministerul Apărării Naţionale şi dinspre Gara de Nord, semne ale unor lupte crâncene. Pe la miezul nopţii, în timp ce făceam o scurtă escală pe hol, am auzit vocea lui Radu, din cabinetul `de frâne`, ca un şoptit de muribund sau de, cel puţin, speriat de moarte:
- Dane, vino repede, teroriştii, măi omule! Sunt aici, lângă noi!
Vocea lui şuierată, rezultat al unei conştiente camuflări dar şi al involuntarei lipse de aer produse de imaginea de coşmar, mi-a înmuiat genunchii şi mi-a făcut sângele să urce artezian. Am strâns cu putere mânerul pistolului automat şi am intrat în încăperea de unde venise strigătul, şoptit, de ajutor. Transpirasem, deşi nu era deloc cald şi încă mai transpiram, după furişarea tactică în laborator, chiar şi aşa, stând cu tâmpla lipită de metalul rece al standului DRV, lângă Radu, privind spre uriaşul geam, cât un perete, aşezat orbitor spre luna plină.
- Sunt mulţi, vreo 7-8, stau acum după colţ, se ascunseră, cred că mă zăriră, afurisiţii.
Am auzit clănţănitul încărcătorului şi am observat, printre razele lunii, mişcarea decisă a lui Radu, care îşi pregătise pistolul mitralieră pentru o intervenţie în forţă.
- Stai, i-am şoptit, nu te grăbi, aşteaptă să iasă la interval! Dacă tragi acum, în orb, n-o să faci decât să ne pui în bătaia puştii lor, să ne expui.
Chiar în momentele în care îi explicam lui Radu aceste subtile tactici militare, cei de dincolo de geam s-au mişcat, au sărit pe lângă zid, pe sub pervazul geamului cât un ecran de cinema şi au trecut mai departe, înconjurând clădirea. Am armat eu, a încărcat şi el, reflex inutil dar providenţial, încă o dată, apoi a tras, sau a vrut să tragă, oricum fără folos, pentru că arma se blocase. Eu ezitasem, nu reuşisem să prind nici o umbră mişcătoare de afară, în cătare, ca lumea, degeaba am alergat spre laboratorul celălalt, dinspre est, de motoare, nu i-am mai ajuns nici măcar cu privirea. Ca nişte iepuri bine antrenaţi de mulţimea sezoanelor de vânătoare, aceştia dispăruseră, săltând spre coclaurile dinspre sala de sport, fără urmă. L-am lăsat pe desumflatul `Împărat Roşu`, înlăcrimat de ciuda nereuşitei, de pază cât pentru doi şi am fugit prin curtea interioară (vreo 25 m, în diagonală), tremurând tot, către centrul de comandă al operaţiunilor, amfiteatrul din sediu. Am izbit uşa de perete, speriindu-i pe cei care ascultau, încă, la televizor, alarmantele ştiri din ţară despre morţii şi răniţii Revoluţiei.
- Teroriştii, fraţilor, au trecut pe lângă noi, i-am văzut dar ne-au scăpat, ne înconjură, au trecut pe
lângă haş spre sală, hai după ei! am strigat, gâfâind, cu un aer de erou grec în luptă cu perşii scăpaţi spre Atena.
- Fova….Cefăţene Bratu, nu pufem părăsi sediul, lăsăm faculfafea fără apărare! mi-a răspuns, în stilul specific, Botoreanu. Du-fe repede înapoi, de se ai fugif din posf, si-a fost frică si l-ai lăsaf pe Rosu singur?
Spumegam, nervii îmi încolăciseră creierul şi eram pe aproape de explozie, degetele îmi căpătaseră negativul gâtului său de greoi cuvântător, când, deodată, lângă uşă a început să sune, ireal, telefonul public.
- Da, alo, da aisi faculfafea de Fransforfuri, Boforeanu sânt, să frăisi si dumneavoasfră! Se? Asi
frimis o frupă de sapte sersetasi de la Recforat, să serseteze împrezurimile? De hând? De vreo zuma` de oră? Si nouă de se nu ne-asi spus, au frecuf pe aisi, da, s-au dus spre sala de sport, era să-i împushăm bine mersi. Da, am înseles, shuzasi, să frăisi, fără somenfarii!
Îmi devenise, brusc, simpatic Botoreanu, dacă ar fi semănat, puţin măcar, cu Diana, chiar l-aş fi
pupat. Dar nu era cazul. Deci, nu scăpasem teroriştii, nu ne înconjurau forţele întunericului, reuşisem să evităm o catastrofă, din întâmplare: eu din prea mare chibzuială, iar colegul meu oltean din prea mare grabă şi, printr-o minune, nu ne împuşcaserăm între noi, studenţii deveniţi câini de pază ai democraţiei. Nici noi doi şi nici trupa de şapte cercetaşi, trimişi fără preaviz de la Rectorat, bine dotaţi cu armament, AKM-uri pline ochi, cu 30 de bucăţi de 7,62, nu am avut soarta celor de la Otopeni. Cineva, acolo sus, încă ne mai iubea...
Mai târziu, pe când dormitam, aşteptând rândul la un nou rond de pază, lungiţi pe caloriferele masive, confortabile, de la parterul sediului, am auzit, ca prin vis, o salvă de armă automată:
- Taca, taca, taca, trrrrrm !
Ne-am aruncat, instinctiv, alunecând pe mozaicul pardoselii până la primul colţ de zid. Am simţit parfumul, acelaşi de la intrare. Nu era parfumul morţii ci altceva mult mai fin, delicat dar şi puternic, care trezea în mine o nemăsurată poftă de viaţă. Diana purta acum nişte superbi pantofi, cu toc imens, construit ca o legătură la pământ a coapsei sale zburătoare şi, împinsă de energie revoluţionară, străbătuse în viteză maximă holul scufundat în linişte, coşmaruri şi noapte. Inima-mi nu mai avea bătaia fragilă a spaimei, pricepusem rapid cauza mitralierii noastre nocturne şi chiar doream încă o rafală.
Fusesem un biet câine de pază, dar perioada trecuse şi, ars de botezul neaprinsului foc, puteam să cânt, ca mai târziu un faimos şi nonconformist menestrel, după a doua perioadă de stagiu militar, concentrat într-o singură noapte, «Am să mă întorc bărbat»...
 (va urma)

 

Rubrica    jurnal în jurnal

            "Tăierea de moţ(iune)"                                      (Conexiuni, nr. 25, martie 2007)

Nu începe bine gerarul că o suflare de gheaţă răsfiră ceafa prezidenţială, deşi iarna e mai mult vară. Foşti şi împăcaţi aliaţi, «pro-stănacii», motanul Felix şi Vadim cel Mai Mult Decât Atât pun mână de la mână şi zi de iarnă până-n seară meşteresc o ciubotă de moţiune pentru MS –dosul prezidenţial. Cu ceva învăţături antiviruşi de bine, căpătate la poarta palatului de la Maestrul Bill XP, Băselul pare a rezolva situaţiunea prin introducerea, ca un padi-şah, în Parlament, a unui cal traian....

*

Până la cal, o mutare de deschidere, cu pi(d)on încruntat. Gabriel Liiceanu lansează un «apel al intelectualilor» pentru susţinerea preşedintelui atacat de hoardele şi hoaştele comuniste şi ticăloase. Un fel de «Singur acasă Direcţia a V-a» sau «Apel către lichele se întoarce unu». Surprinzător, dintre semnatari nu face parte şi voievodul luminii de nocturnă stelistă, Becali. Pe documentul original zice-se că, după stil, măcar o amprentă de-a intelectualului stân(g)ist se distinge, totuşi...

*

Totuşi, la a doua mutare, Mona cea Mică şi AgerPresă de la Justiţie pică la moţiune precum Mona cea Mare în laptele CNSAS-ului, adunând şi niscaiva bile portocalii împotrivă-i.  Plus de două ori cel al peremistul jongleur Dan Claudiu ot Mogoşoaia, care are impresia că nu de voturi împotriva ministresei e vorba ci de numărarea unor ouă aduse pentru bufet, de la Cornu...

*

Cornu` este înmulţit cu doi şi pus a doua zi pe creştet parlamentarilor, care aşteptau o zamă de scuze. Pentru că muniţia de bileţele sub jupon e gata, Băselul aşează pe tabla de şah încinsă o prăjitură trecută pe la cofetăriile de cartier ale cercului politic, încă din mileniul fost. Din două-trei cuvinte, ca într-o aplecare de domino, piesa cu moţiunea «fă-i vânt marinarului» cade pe o undă verde a devizei «focu` la ei», soră şi frate cu zicala «un om, un pom, un vot». Deşi sala parlamentului e aproape goală, se aud aplauze frenetice, majoritatea de la difuzoarele mass-media, montate atent...

*

Montat foarte, după aşa o izbândă mai ceva decât la Podul Inundat, Cârmaciul cu Fes de Firmă intră în luptă dreaptă cu premierul Motocicleanu, prin firul telefonic al telespectatorului neafişat. În direct, pe sticla plină ochi a TVR şi sub ochiul atent al caţavencului academician Liviu Mihaiu, îl ia de papillonul cât cravata pe vrăjmaşul său, care povestea pocinogul cu intervenţia Băselului pro-Alro şi despre falanga dragă peste poate Cotroceniului, Bucşaru – Udrea.  Furios şi imprudent, dă din guşă nişte vorbe despre Energy Holding, precum şi de circulaţia cu sens unic a valizelor chinezeşti cu foşnitori prin palatul de salam stricat Victoria. Tăricel pe moment, premierul zice că Băse minte. Băse îl acuză în aceeaşi (lipsă de) manieră, arătându-l cu degetul, ţării, la telefon. Toată ţara se cruceşte şi se roagă să aibă fiecare dreptate, la final, adică să mintă...

*

După aşa adevărate minciuni, într-o conferinţă, calinul Călin îi cere scuze ţărişoarei pentru comportament şi în numele bădicăi Traian. Drept răspuns, preşedintele jucător, băutor şi dansator respinge propunerea primului manechin al ţării, pentru Externe, pe motiv că premierul umblă iar cu Cioroianu vopsit...

*

Tot la Externe, în tot acest timp zvârcolit politic, candidează şi primul premier (sic) de după Loviluţie, lupul Petrică. Cam fără ocupaţie, de când marinelul i-a cam pârlit părul, de cum începe «gerar» lasă Mioara bătrână cu brâul de lână şi pleacă, fredonând francofon «Silvica, mon amour!», în pasul ştrengarului de 60 de ani. Amintindu-mi vremurile de A(l)paca, nu-mi pot stăpâni o lacrimă comparativă: Doamne, ce tineri, frumoşi şi deştepţi eram, mai ales el...

*

Şi el, dar şi alţii, adică toţi aproape, după «târâişul şarpelui» şi «muşcătura câinelui» trecem în anul porcului. Sau porcilor, că n-ajunge unu` pentru toate chinezăriile. La ProTV, în loc de 18 februarie, acest an începe mai devreme, de Ziua Îndrăgostiţilor, pe 14, odată cu lansarea sloganului “PROpune-i-o... »

*

Apropos… Fază de mare spectacol la partida de tenis Franţa-România, în Cupa Davis. După primele 3 meciuri, cu tot eroismul mânjilor noştri de la dublu, Franţa conduce cu 2-1. Îi mai trebuie un singur punct şi se califică în optimi. Pavel pierde ghem după ghem în faţa lui Gasquet şi speranţele românilor se cam deşiră după primele două seturi. Enervat pe jocul parcă prea bun al lui Gasquet, Ilie Năstase coboară din tribună şi strigă „F...-i în gură să-i f.. de franţuji”. Parcă hrănit cu jar, căluţul bătrâior şi obosit Andrei duce setul de la 1-3 la 5-2. Ei, aici, cu Pavel la serviciu, se rupe filmul…Bate Gasquet cu 7-5,  după ce Pavel solicitase, în zadar, “new balls”…

*

Mingi noi şi telecomandate din tribuna oficială le-ar fi trebuit şi echipelor frăţeşti Dinamo şi Steaua pentru a trece de Benfica, respectiv FC Sevilla. Chinezii aştia habar n-au. După nivelul demonstrat, e clar că, pentru echipele româneşti, anul trecut a fost anu` cu norocu` porcului, nu ăsta…

*

Gigi ot Pipera e franş şi, având vina că n-a mai trecut pe la echipă de mult, recunoaşte dostoievskian: “Sunt un idiot”… Fapt de care nu prea pare a ţine seama fostul premier italian Berlusconi care, solicitat de Berbecali, îl invită la cină şi râde de el că a bătut Steaua, cu Milanul, în `89 cu 4-0. Voievodu` râde şi el bucuros, numai lapte şi miere, gândind (corect) că n-a luat şi el bătaie, pe vremea aia, decât de la taică-său, când laptele şi mierea (pardon, brânza) nu ajungeau la clienţi. După ce îl invită pe broscar să vină în vară la o atenţie şi o măslină de oaie, că poate apare cu golden şi blitz şi preşedintele României, Jiji e întrebat: “- Dar cine e preşedintele României?...” şi râde în hohote, măgulit…Din simpatie, râdem şi noi, precum Gică de la lăptărie…

*

Care lăptărie şi fagure se dovedeşte a fi şi Curtea de Apel, reducând pedeapsa lui Nuţu Cămătaru&clanul său cel neatârnat deşi ar fi meritat cu vârf şi îndesat. Păi să nu dai cu ea moţiune, cu tot cu Justiţia legată la ochi, de pământ?

*

Că sub pământ, la răcoare, ajunge tot cine nu trebuie, adică Anna Nicole Smith, la frumoasa vârstă de 39 de ani, în urma unei supradoze, după ce fiul ei vitreg, Pierce Marshal, a dat colţul subit, la borna 68. Dragul ei soţ, magnatul Marshall II trecuse în eternitate, de curând, tot la o frumoasă vârstă, de 98 de ani. Ce ţi-e şi cu americanii ăştia, nu rezistă unul fără altul, atunci când iubirea e mare…

*

Dacă nu mare, măcar multă să fie…Cam aşa rezultă din cea mai în vogă producţiune literară a plaiurilor dâmboviţene “Aventurile intime ale unei prostituate de lux dâmboviţene”. Prostit de cea mai frumoasă frază din carte (“Visez la ziua în care trupul meu va deveni o bibliotecă”), Dan C. Mihăilescu lasă omul şi mârţoaga sa, cartea şi conchide, după o amplă analiză, în stil de Sherlock Holmes pus pe făcut reclame la fetele de Cartier, că autorul poate fi Simona Tache sau altcineva. Simona Tache zice că nu, pardon, merci. Singurul care recunoaşte e un individ nu prea recunoscut, Dan Sociu, trecător ca lebădoiul prin lumea virtuală a poezie. ro şi club literar. Ei, uite că acum a dat lovitura. Stau şi mă minunez…Credeam că epoca teatrului shakespearian a apus, dar vremurile îşi întorc solzii de capăt, precum vestitul uroborus - prostituata cea mai vestită tot bărbat e…

*

Un bărbat între două vârste trece pe lângă mine fredonând o melodie rusească, în centrul Iaşului. Un soi de cazacioc, din care disting două cuvinte: “liubi şi love”. Cu aşa nuanţă de cosmopolit, nu e de mirare că femeile pe lângă care trece îi zâmbesc dulceag-amărui. Are părul grizonat, e subţirel, înalt şi unduios ca un ţipar. Când ajunge în pasajul Unirea, pe unde am şi eu drum, se opreşte brusc, scoate o vioară din cutia de la subsoară şi se aşează pe caldarâm, confortabil. Apoi cântă, instrumental, acea melodie, repetată vocal pe drum. În cutie, oamenii aruncă bănuţi argintii, precum fulgii care au început să învelească oraşul ca pe un pui de vultur, pleşuv toată iarna. Sunetele sunt vesele, îndeamnă la dans, iar contrastul cu bărbatul care şi-a strâns piciorul în crac, părând infirm, e  înduioşător. O doamnă cu haină de nurcă se opreşte, ascultă, priveşte şi începe să plângă, cu oftaturi de Eurovision, dar sincere. Mie îmi vine să râd. Dacă aş avea bani, chiar l-aş premia. Când se termină fragmentul muzical, doamna scoate 100 de euro, îi aruncă în cutie, mângâie obrazul neras şi mototolit al “infirmului” şi pleacă lăcrimând. Nu ştiu de ce dar, cu mâinile prin buzunarele mirosind a vânt, simt şi eu o lacrimă în colţul ochiului stâng…  

 

                "Traiane, când ai timp..."                                      (Conexiuni, nr. 24, februarie 2007)

 

De Noul An, Băselul prezident urează românilor să trăiască şi mai bine, dacă mai pot, apoi numără precum un grăbit comandant al plutonului de execuţie: 6, 5, 4, 1... Deh, ce să ne mai chinuim...

*

Fentaţi de codul aritmetic al preşedintelui, destui români, mai mult sau mai puţin rupţi în fund, ratează lansările tip Cape Canaveral ale dopurilor cu şampanie în trepte. Aflat ca întotdeauna, aproape, dar bazându-se pe numărătoarea marinelului şi neretrăgându-se la timp, Claudiu Săftoiu, proaspătul uns mai mare peste serviciile de tras cu urechea pe dinafară, are «băftoiul» de a fi atins in zona temporală de artificii. Câteva minute bune aude, dinspre sirena unei maşini în alb şi roşu, numai: «ueueue...»

*

«UE, bine am venit!», spune primul român care a trecut graniţa de vest, fără paşaport, Ciceak, primarul oraşului Nădlac...Vrând să rupă, în mod demonstrativ, filele din paşaport, în uralele mulţimii, s-a oprit brusc, observând  pe ele viza Statelor Unite, încă valabilă.

*

Aşa cum «valabile» sunt şi cadourile primite de CotroceNelu, cu ocazia zilei sale de sfânt liber cugetător: cărţile «Tragedia unui preşedinte» (de la un apropiat cu multe ouă, deocamdată, la Cornu), «Lungul drum spre libertate» (de la alt apropiat, cu privirea inteligentă, dar cam «prostănac»), o sticlă de şampanie cu vodcă (de la un cetăţean), o înregistrare pe bandă de magnetofon cu eticheta «calugărul Vasile - 1996, toamna», de pe care se auzea numai o întrebare, dar pusă de cateva sute de ori: «Domnule Iliescu, dumneata crezi în Dumnezeu ?», precum şi un nod marinăresc pe o funie. Când vede ultimul cadou, sărbătoritul se luminează, în sfârşit, la faţă şi râde cu poftă: «Hă, hă, hă... »

*

Tot de râs, ajuns la convergenţa vibraţiilor, e gata să moară şi noul pod de flori vechi şi lemn tănase de peste Tisa, pe care Băselul cel mult (a) iubit l-a inaugurat, la braţ cu Viktor Iuşcenko. Cu această ocazie,  cu un zâmbet feciorelnic, ministrul de exterior Ungureanu dezvăluie asistenţei de cutii ucrainene că propunerea adresată de împăratul Napoleon al IV-lea Traian basarabenilor, mai anţărţ, să intre o dată cu ţara mumă, Românica, în UE, a fost doar o metaforă. Adică un fel de «Paşol na turbinca» fără turbincă...

*

Şi care turbincă a apărut unde nu se aştepta nimeni mai acum vreo doi anişori, când România era mai aproape de cercul polar cu urşi decât zbughită iepureşte pe axă cu Bush, şi anume în faţa conturilor bancare ale lui «Adriane, nici nu ştii/ cât de mic începi să fii» (din metaforă în metaforă). Adică la jumătate. În mai puţin de jumătate de mandat băsescian, mai are doar vreo 400.000 de biştari euroi. Nu-mi pot reţine o lacrimă, în Iaşi a nins şi viscoleşte. După cum merg treburile, peste vreo doi ani, după ce îşi va fi vândut ferma de la Cornu, parcă îl văd pe Năstase stând la coadă la ouă...

*

Iar Tăricelul chiar arată că are, dom`le..., adică îi face sâc lui Băsel-Cotrocel şi spune franş, pe sticla TV-urilor, că va rămâne premier cât îi pofteşte lui muşchiul de tăricean, poate şi un pic peste, na!. Ei, dar nici nu termină el bine de cucurigat asta, că zâna tanti cea bună şi blondă Nuţi scoate dintre..., pardon, merele de aur ale memoriei un bileţel de papagal tomnatec mirosind a petrol şi a (îm)păturică Dinu pe la colţuri. În plină iarnă – primăvară, la Palatul Victoria, flori de mucigai şi răcoare parcă se aud şoptind: «Traiane, când ai timp...»

 

         D'ale Almanahelor                                        (Conexiuni, nr. 22-23, dec.2006-ian. 2007)

De pe platforma liberală trasă de fluturi şi boureni, liderul cu dungi marinăreşti pe spate, RoboStolocap, face câteva semne de bine cu pliciul şi îşi exprimă speranţa că viitoarea sirenă de platformă Dana Mona Muscă va primi verdict de la CNSAS că gura nu-i miroase. Chiar dacă a mâncat şi ea un usturoi-doi libanezi acolo, că doar nimeni nu a fost perfect, da` n-a…  

*

Pe scara democraţilor, micuţul preşedinte de buzunar cotrocean face “boc-boc”, meşterind o treaptă înaltă, pentru urcuşul Elenei Udrea. Primarul marmorean Videanu şi ministrul Blaga asistă emoţionaţi, aşteptând clipa în care pe deasupra lor va flutura ca un drapel fusta acesteia, venită, desigur, fără Cocoş. 

*

Cocoş pare şi România, urcată pe gardul UE. Făcând clasamente, Europa constată că România este pe un loc fruntaş, anul acesta, adică ce să mai vorbim, chiar pe primul loc la, da, aţi ghicit, corupţie. Pentru a nu rămâne repetent şi anul viitor, preşedintele Băselu scoate pieptul înainte şi o trimite la Bruxelles, zice-se pentru lobby, pe anterior pomenita Elena Udrea. Se aude că şi Vadim ar fi făcut un demers la reprezentarea europeană pentru proaspăta înregimentată Oana Zăvoranu, dar a fost refuzat, pe motiv de P.P.  

*

Pe…pe Bombo îl găsim din ce în ce mai trist şi însingurat. Aflat printre  reporteri ca un urs răpus care este, între vânători, are o tendinţă deviantă şi începe o declaraţie de genul: “o să introduc eu ceva în Vanghelie…”. Se opreşte la timp, înainte de precizări suplimentare, deloc necesare. Pe culoar, doctorul Oprescu aşteaptă… 

*

Dar, pe neaşteptate, din Guşă iese o căpuşă de genul că Stolo ar avea un stol de muşte pe căciula de platformă, nu pe motiv de Mona, ci pentru că a fost angajat al odioasei securităţi. Drept răspuns, primeşte un mandat de înscriere în pin-ul cu (a)mere de tacerea ca aurul a fabulatorilor Ciuvică şi Petre Roman Ispirescu. 

*

Aurul tăcerii nu-l impresionează nici pe primul timonier al ţării care, după ce l-a rebotezat creştineşte pe ziaristul O.Zara, declară, la Tripoli, cu verb pismaş copulativ, că şefii diplomaţiei de tranziţie româneşti de până a veni el la cârmă au fost “găunoşi”. De la “găozar” la “găunos” e cam ca de la Bârca la Tripoli, întradevăr, dar noaptea următoare, preşedelu` nu poate dormi din cauză unor vise cu urşi pictând flota.  Cum care flotă? Care este… 

*

Care este momentul de a fi alături de premierul de cocă armată Moliceanu, operat la ambele picioare, în Franţa, deşi se lovise numai la unul, în România. Umblă vorba că a fost o promoţie, la ofertă, la acelaşi preţ şi era păcat să se dea cu piciorul… 

*

Că mai bine şi-ar fi dat cu piciorul peste gură primarele no 5 al Capitalei, atunci când, prins într-o diatribă la microfon, inventează un alt plural substantivului mai mult decât simplu “almanah”. Spune de atâtea ori, convins şi răzbit, “almanahe”, încât îşi pierde, instantaneu şi nedrept, vechiul renume, de “care este”. Pesedeii cu ceva mai mult roz în obraz fac o manifestaţie de protest împotriva “agramaticalităţilor” dumisale, cerându-i demisia. Nişte moftangii… 

*

Aşa şi procurorii ăia care s-au apucat cu “mani pulite” de poalele marii privatizări. Că doar mare lucru n-au găsit. Câţiva şobolani înalţi de-o şchioapă şi un viezure tinerel cu ochişori nevinovaţi, strigat, de prieteni care ţin aproape, Mucea Sereş. 

*

Cam tot ca Mucea, vine şi Steaua de la Madrid. Văzând cât se chinuie alde Robinho sau Van Nistelrooy să marcheze, Bănel Sufletul de Aur Mi-nune, aclamat de 20.000 de căpşunari români, tri-mite mingea frumos, acasă, în colţul porţii steliste, de unde portarul Cernea plecase să-i ia ţigări …lui Raul, cred. Presa iberică îl ridică în slăvi pe marcator, supranumindu-l ba Sfântul Nicoliţă, ba Moş Crăciun Bănel. Toată lumea e fericită şi primeşte premii consistente de la Gigi Becali. Numai ma-nagerul general M.M., enervat că nu fost lăsat să intre pe Bernabeu, le strigă spaniolilor, de mai multe ori, detaliat, supranumele său. 

*

Bucuros că “războinicii”săi au reuşit, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi arbitrilor cehi, să treacă în primăvara europeană UEFA, voievodul Jiji împarte mii de euroi elevilor care ştiu Crezul, la un bal al bobocilor din Capitală. Printre premianţi se strecoară, micuţă de statură, ca o oiţă rătăcită şi flămândă, şi profesoara de religie a liceului… 

*

Fără să fie prea religioşi, mulţi români merg des la biserică. De exemplu, Silviu Prigoană şi ex(plici)soţia sa Adriana Bahmuţanu au mers de 4 ori, împreună. După cum a fugit ultima data de acasă Adriana, în furou alb şi cu maşină 4x4, vor merge în continuare… 

*

În continuare, cuplul Bodo-Ioana Băsescu îşi cântă ultima arie de lebădă, pe la tribunal, Irinel se ocupă din ce în ce mai puţin de Monica şi mai mult de lansarea cărţii sale biografice de mare succes, Romaniţa îşi ia şi ea zborul, des, de lângă Iovan. Multe divorţuri, plictis familial, dezinteres masculin. În paralel, o anchetă a oficiului consumatorilor depistează că românii au devenit mari băutori de bere, în detrimentul vinului roşu, de butuc.

 *

Butuc, adică înţepenit pe veci, este găsit Ioan Hâncu, directorul Fundaţiei pentru Asistenţa Socială şi Tineret (FAST) din Săcele. Lângă el, un bilet:  “M-am săturat de viaţă. Îmi voi găsi sfârşitul în curând”. După cum se vede treaba că s-a întâmplat, sinucigaşul, ca un român atipic, a fost ceva mai FAST…

 *

E seară, luminile oraşului meu saltă ca într-o discotecă imensă, cu sprijin pe coline, în ritmul gropilor de pe şosea. E drept că şi eu dau din cap, ca un rocker, lovind cu pletele, nescurtate de mult, parbrizul. La o intersecţie semaforizată cu minutul roşu, intru în vorbă cu şoferul unui taxi de pe banda paralelă, ne dăm bineţe şi stăm de vorbă, pe tema distanţei prea mici dintre maşinile noastre. Când apare verdele şi demarăm în trombă, ne despărţim amiabil, dar îl aud cum strigă, depărtându-se: «sărumânaa». «Hm!» îmi zic, «nu s-a lăsat până la urmă, nemernicul!» şi opresc la ghişeul Mc Donald`s, cerând calm o pizza. Vânzătoarea mă serveşte promt şi îmi urează când plec, eliberând locul următorei maşini: «sărumâna!». Mă înec cu o bucată de pizza, tuşesc, înjur groaznic şi-mi dau seama că nu m-am tuns din vară, şi atunci superficial. Ca un făcut, în faţa mea, luminată cald, frizeria Calypso, proaspăt deschisă. Parchez rapid «bătrânica» între un Opel şi o căruţă, şi intru vijelios. Singurul scaun neocupat e şters cu bidineaua de o tânără superbă, brunetă şi mignonă. Îi admir cuminte mişcările, până când mă observă şi îmi face semn să mă aşez. «Cum să vă tund ?», aud o voce cu o mie de tonuri de miere pe fiecare sunet. «Cum vă place...» răspund eu cult şi şmecher, într-un târziu, privind-o curajos, în ochii din oglindă. Deasupra oglinzii, un afiş anunţă premiera piesei de teatru «Hai să facem sex», a lui Valentin Krasnogorov. «Bine, aşa va fi, cum îmi place, deci...Observ că sunteţi mare amator de teatru, aţi văzut piesa?», o mai aud, ca prin ceaţa unor vrăji de neoprit. «Nnnu, dar sigur o să merg, dacă spuneţi că merită...». Zâmbeşte («Merită, merită...»), mă topesc încet, gata să cad sub scaun, dar îmi păstrez poziţia înţepenită, demn. Degetele ei sunt parfumate, fine şi moi, când mi le trece peste faţă parcă mă mângâie cu vată de zahăr. Închid ochii şi îi simt fiecare mişcare ca pe un miting al livezilor de piersici. Aud clănţănind foarfeca, mai melodios decât niciodată. Apoi bâzâitul aparatului de tuns, purtat de mâna ei, o simfonie.

La un moment dat, îmi scoate brusc «babeţica», întrerupându-mi visul. «Gata». Deschid ochii şi ... stupoare, din oglindă mă priveşte un individ cu freza strâmbă şi ciuntită, o ţeastă de puşcăriaş cu moţ.   Plătesc iute şi plec, fără să mai iau restul, înjurând în gând, dar parcă şi fericit, un pic. Când să ies, o aud şoptindu-mi zâmbitoare: «sărumâna!».

 «Poooftim ?!!» aproape că strig. «Seară bună!», repetă ea, mai clar. E rândul meu să zâmbesc...

 

                            Go, O.Zara, go...!                                              (CONEXIUNI nr. 21, noiembrie 2006) 

 

Pudrat cu mult roşu de octombrie, preşedintele Băselu` dă cu barda vorbei pes-te fesele democraţiei portocalii, după o scurtă conferinţă de presă. Stresat de un ziarist, după ce îşi înghite, printre dinţi, apelativele de «golane» şi «măi, animalule», pe motiv de respectul legii de autor, îi spune acestuia, delicat, «găozar». O zi mai târziu, pentru că presa îşi cam întorsese fundul sau/şi pusese tunurile pe el, Băsescu cel slobod la gură încearcă să explice că a fost înţeles greşit, el spunându-i respectivului şi respectabilului ziarist, numit Ovidiu Zara (pe scurt, O.Zara), doar să treacă înaintea sa, politicos, dar un pic încifrat, în engleză.

*

Enervaţi pe calambu(r)leala de maidan a primului român al ţării, câţiva veterani ai Pieţii Universităţii îşi prind de piept, în amintirea vechilor timpuri şi în semn de protest organizat, etichete mari cu «găozar». Renunţă, însă, rapid, speriaţi nu de privirile furioase ale celor din jur, cât de cele languroase ale mai multor susţinători dintre cetăţenii de bine.

*

După ultimele sondaje, această Marilyn Monroe a politicii româneşti, Elena Udrea, deşi debutantă în partid, se clasează pe locul al IV-lea între demo-craţi, după greii sau greuţii Boc,       Videanu şi Blaga. Printre mai mult sau mai puţin apropiaţi umblă vorbă că ar fi cam nesatisfăcută de poziţie şi că, de câte ori are prilejul, promite, un pic influenţată: «în două luni îi las eu în urmă pe ... găozarii aia!» 

*

Între timp, primul motociclist de Ford Mondeo al României îşi strică renumele de Moliceanu şi îl azvârle trufaş spre carosabilul cotrocean pe robul lui Dumnezeu-B.(ăsescu), Theodor. Se spune că, la aflarea veştii excluderii din PNL a fostului său coleg de «adio arme», după ce a (t)ras câteva duble, preşedintele jucător s-ar fi înregistrat plângând.

*

Gruparea dizidenţilor PNL se îngroaşă pe zi ce trece, astfel încât aceştia, prin purtătorul lor de cuvânt Boureanu, anunţă câtorva sute de muncitori agricoli strânşi cu arcanul de un patron partizan, la Piteşti, tragerea unei noi brazde în câmpul politic, prin înfiinţarea Uniunii Federative, cu program liberal. Ţăranii din sală tac meditativ, cu gândul prins între Boureanu, arat şi (Mona) Muscă.

*

Luat la bani mărunţi pe chatul realităţii (TV), primarele (E)Vanghelie care este peste (nu nota) 5 spune că l-ar vota pe Vlad Ţepeş printre cei mai mari români, pentru că «anumite hotărâri ale lui Vlad Ţepeş parcă le simt». Motivaţia sa îl face să zâmbească, aproape solidar, pe mai sus numitul şi persecutatul ziarist.

*

Tot atunci, din partea aceleiaşi pete de culoare a liderilor sectorişti, Jorj de rit nou Becali capătă o  nuanţă trandafirie de roză. «Gigi Becali este un om uman» spune edilul cel doct, crezând că în politică dublarea minciunilor poate fi vândută drept adevăr, similar cu înmulţirea numerelor negative, în matematică.

*

3-1 pentru România în meciul cu Belarus, după goluri date de Mutu, Marica şi Goian. La o ciocnire cu un fundaş advers, vedeta echipei noastre, Adrian Mutu, îşi sparge capul. Spectatorii de pe stadionul Ghencea, nişte stelişti, îl huiduie îndelung pe motiv că, deşi în valuri, lui Mutu numai sânge de câine, roşu,  îi curge continuu.

*

Înainte de meciul Stelei cu galaxia Real, magul miţos Gigi râde neîntrerupt, fără motiv, la o emisiune în direct, preţ de 10 minute, de se scutură platoul. Moderatorul, ceilalţi invitaţi, publicul, telespectatorii îşi fac griji  privind această criză, aproape ca un suicid, a unuia dintre puţinii mari români în viaţă.  Toată lumea se linişteşte, într-un târziu. Apoi, după meci, râd alţii.

*

Meciul dintre Steaua şi Real Madrid  (1 - 4) este rezumat perfect de un interviu luat la cald, imediat după meci, celui mai bun om al Stelei, marcatorul unicului gol roş-albastru,  Vali Badea.

- Te-am văzut discutând cu directorul tehnic al Realului, e vorba cumva de un transfer la «galactici»? ciripeşte reporteriţa de pe TVR 1, veselă de parcă s-ar fi plimbat gratis prin Disneyland.

- Nu, zice jucătorul cu ochii adânciţi de efort şi uşor jenat, l-am întrebat dacă nu e posibil să fac rost de un tricou de-al lui Ronaldo...

Restul e poveste de adormit ciobănaşii cu sos de vişine.

*

Pentru că tot veni vorba, cu ocazia Sfintei Parascheva, Voievodul Jiji B. îşi face intrarea în Catedrala Mitropolitană din Iaşi după 60 minute de la începerea slujbei, uşor confuzat, întrebând precipitat în jur:  «Bă, am întârziat mult? Cât e scorul? Unde sunt vitejii mei? Cât mai e până fluieră ăla cu barbă finalul?». Lămurit oarecum despre ce e vorba, ctitorul ot Pi(m)p Era  nu se lasă până când nu îl face pe mitropolit, IPS Daniel, (acesta fiind şi înduioşat de ultimele rezultate ale campionilor), să promită un transfer în Ghencea a făcătoarei de mi-nuni.  

*

Cam în aceeaşi perioadă, Papa Benedict al XVI-lea dă mâna cu credincioşii din Verona şi îşi pierde de câteva ori inelul, din aur masiv şi cam lărguţ. În România, nu ar fi păţit, mai mult ca sigur, aşa ceva. Dacă l-ar fi pierdut, l-ar fi pierdut cel mult o dată.

*

Mai ales că românii reprezintă un popor cult, ei citind cărţi cu ne-miluita, îndeosebi cele instructiv-utilitare. Astfel, în numai 4 luni, scris de Radu Paraschivescu şi editat la Humanitas, «Ghidul nesimţitului» s-a vândut în 15.000 de exemplare, devenind best-sellerul editurii.

*

O tânără reporteriţă, frumuşică şi sprinţară, cum e moda pe la televiziuni, începe strâmb interviul cu Andrei Pleşu : - Domnule Adrian Pleşu...

Maestrul o corectează, blând. Mă întreb cum ar fi reacţionat, păţind acelaşi lucru, prietenul său, filozoful mereu tânar, Gabriel Liceanu.

*

Ştefan cel Mare, pentru că i s-a spus aşa, el fiind «mic de stat», Ştefan cel Mare şi Sfânt, adică, deşi cam «omorâia fără giudeţ», este ales  «cel mai mare român», învingându-i la puncte pe Carol I şi pe Andrei Gheorghe. Pardon, pe Andrei Gheorghe l-a bătut de i-au mers fulgii Adrian Cioroianu. Nu l-a putut salva nici măcar apărătorul său, Mihai Eminescu.

*

În octombrie, copacii mai falnici ai Iaşului îşi încep bejenia, cu trunchiurile tăiate, ca nişte degete ciuntite, întinse a rugăciune spre cer. Primăria are deja alibi – furtunile, care ar fi dat cu bogatele coroane ale plopilor de ţestele cetăţenilor de rând. Pe deasupra copacilor retezaţi, fâlfâie aripi negre şi protest croncănitor intens. Paradoxal, rămase fără cuiburi, ciorile parcă s-au înmulţit, ocupând aerul. Întors cu fruntea spre casa pătrată, unde primarul ţine o conferinţă de presă, strig şi eu, în gând, agitând pumnul:

 Go, O.Zara, go ... !

 

              În vârf de... (con)Sommet!              (CONEXIUNI nr. 20, octombrie 2006)         

Cu mult înainte de Sommet, întâlnire politică de cârciumă a celor patru crai de la răsăritul PD, Berceanu, Videanu, Blaga şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, preşedintele jucăuş Băsescu. La “Potcoava”, lângă gară, printre cotlete şi busuioace, se fac unele propuneri de remanieri, modificări de Constituţie, se discută în gura mare despre anticipate şi alte mici aranjamente politice. Umblă vorba că la prânzul cel zgomotos a participat şi preşedintele Boc dar, masa fiind mai înaltă şi încărcată, nu a fost de văzut.

*

Un consumator de bine, pre numele său, parcă predestinat, Vulpe, înregistrează. Chiar dacă înregistrarea i se sinucide în aparat, fără bilet de adio, află tot românul, inclusiv că parfumat acceptabil la babord, în bună tradiţie, după ce a ieşit din cârciumă, Băse s-a aburcat vioi la prora cu volan din dotare. Intervenind în direct pe la diverse televiziuni şi butonând pe tot felul de forumuri mai ceva decât un hacker, preşedintele neagă indignat varianta prea tânărului (tinerei?) Vulpe. După o argumentaţie ezoterică, telespectatorii pleacă din faţa ecranelor liniştiţi. Se pare că marinelul a ras nu sticle de şpriţane bălaie ci, sfătuit de un anume guru, o oală de ceai cald, cu gheaţă. 

*

Apropo de “ceai (Băse cu mine”)… Cum Dana, trecând prin a doua tinereţe, studiază câte 7 ore pe zi la Biblioteca DNA, Adi “pă tuşă” Năstase n-are ce face şi soarbe cafeaua cu plescăituri franţuzeşti,  periculos de aproape şi de Tăriceanu. Stresat, Băsescu de-abia ce apucă să pună şi el, săracu`, vreo două ore Geoană pe Geoană la Cotroceni. Somnul său naşte unele idei, precum nominalizarea unui Maior pesedist la SRI. Ca să nu rămână mai prejos, ministrul Blaga îşi pune şi el, de sanchi, la blana vulpii din pădurea doi şi-un sfert cu uscături, ureche de Boer liberal. Liberalii nici nu vor să audă.

*

Tot liberalii şi-au mai găsit o grijă. Pe culoarele de partid, bântuie de ceva vreme o ceaţă miţoasă şi le vopseşte în roş-albastru ferestrele. După ultimele calificări ale Stelei, PNG-ul şi Gigi Becali le suflă vorbe de sfânt duh în ceafă şi le strică aranjamentele florale. Pe deasupra meselor cu alegeri anticipate în răvaşe, fluturele dansator Orban este surprins deseori mişcând înfiorat din antene: “Huston, hey Huston, if Ştoia go to spring, we have a pro-blem”.

*

Şi Steaua … tot Steaua. Uimeşte la Kiev, unde inspiratul Dickă penetrează falnic o cutie ucraineană redusă. Sau o redută ucraineană sedusă. 4-1, iar  Europa se întinde ca o cadână la picioarele Voievodului Luminii de 1400 lucşi. În scurtă vreme, cadâna se scoală şi pleacă, pentru că picioarele Voievodului, mai mereu în transhumanţă, cam put…

*

Ere după ere vor trece şi aşa tămbălău ca la sosirea lui Olympique Lyon, în ajunul Sommet-ului, nu vom mai apuca. Cu stadionul proaspăt vopsit, Jiji Leopardu` Luminii aduce în al său obor obişnuitul sobor de preoţi, în frunte cu suceveanul Pimen, să dea cu agheasmă de “bulan” (adică noroc, în traducerea lui Bănel).  Pimen se cam zgârceşte şi nu agită cum trebuie busuiocul în careul lui Carlos, portarul de hotel cu o Stea. Aşa că Oly(mpique) îl cam scarmănă pe Oli (Olăroiu), fără să transpire prea mult. 0-3, scurt, au revoire, merçi. Bănel e mai mult Miaunel, uriaşul Goian un pitic de grădină, Dickă o morsă lăsată într-o parte pe gheţar. Toţi aşteptăm, înfriguraţi, la tembelizoare, reacţia spăşită a lui Jiji, în faţa unei aşa demonstraţii de forţă a echipei franceze. Oarecum buimac, dezorientat, Voievodu` îşi înfoaie cu ultimele puteri francofonia arogantă din pipotă, stupefiant: “Îi snopim la Paris!!!”. Urmează Realul, la … Barcelona.

*

Până să ajungă Jiji cel Voinic la Paris, via Lyon, la tenis, în Cupa Davis, România reuşeşte miraculos menţinerea în grupa mondială şi va juca, pentru palmares, desigur, ghici unde, da, aţi ghicit, la Paris. Aflându-se aproape de înfrângere în faţa coreeanului Lee, tenismanul Andrei Pavel revine ca pasărea Phoenix din Germania, în uralele publicului şi lansează pe TVR 1, în direct, un adevărat manifest francufurist, cu uşor iz de metaforă: “Mulţumesc publicului, care m-a scos din … căcat”.

*

În timp ce Mona-Dana Muscă mai zboară un pic pe la CNSAS, deasupra borcanului cu …dosare şi ciripeli, aflăm că fetiţa Diana din Caracal a învăţat să recite, la vârsta de 3 ani, Luceafărul, de la cap la coadă. Precoce, copil minune. O aşteaptă un viitor mare. Peste încă trei ani, probabil va reuşi să-l recite şi de la coadă la cap, şi de la dreapta la stânga, va scrie pe site-urile literare, va scoate o carte, va lua bac-ul şi … se va căsători cu Irinel Columbeanu.

*

Hoţii îl lasă pe Rudel Obreja, preşedintele Fe-deraţiei Române de Box (FRB), fără maşină, un BMW X5, în valoare de 100.000 de euro. Pentru că maşina pornea, oricum, doar cu ajutorul unei cartele speciale, cu microcip, Rudel oftează uşurat şi zâmbeşte iertător, dintr-un Logan albastru, cu mănuşile de box cuprinzând expert volanul.

*

Romaniţa Iovan, însărcinată în 8 luni, este surprinsă de paparazzi pupându-se, de zor, în maşină. Problema e că nu se pupă singură, din pură admiraţie, şi nici cu bărbate-său. Şi mai surprinzător, însă, observând că nu mai are cătare, prezumtivul tată al posibilului viitor prunc, Adrian Iovan, soţul Romaniţei, dă cu puşca de pământ şi nu ia foc.

*

La un pahar virtual de vorbă, Sorin mă informează, cu năduf: Marea firmă ALLIANZ România a luat decizia să scumpească tarifele şi n-au găsit altă soluţie, decât un formular tip grilă. Conform acestui formular, subsemnatul (adica mandea!) a ieşit prea tânăr (am doar 45 de ani…) şi am o maşină prea puternică (sărmanul Gufi este doar o supernova Confort).”

Nu prea îl cred, Sorin e mai mereu pus pe glume, iar eu, cam de acelaşi leat cu el, ştiu de ele.

A doua zi, bat drum boltit spre agenţie, cu “bătrânica”, Dacia mea din `88.

“Tinerii cu maşinile puternice fac accidente mai multe”, aşa îmi zice agenta de asigurare, refuzându-mă, din spatele ghişeului transparent, cu un zâmbet încurcat şi cu gene lungi, periculoase la intersecţie.  “Danke” zic scurt. Mă uit mai atent spre ea, să văd dacă nu glumeşte, dar şi ceva mai mândru de mine decât intrasem, însă dispare din aria vizuală. Undeva sunase un telefon, iar eu devenisem doar un fost client potenţial. Din spatele biroului, dintr-o poză, Ţiriac mă priveşte zâmbitor, dând mâna cu Băsescu. Am impresia că figura lui Băsescu este lipită stângaci, pe calculator, cu ajutorul unui program neperformant. Sub poză, dintr-un difuzor lunguieţ, în formă de mustaţă pe oală, Bănică Junior cântă ceva despre o bubulină. Mai stau un pic şi plec, murmurând înciudat: “bubalina, gospodina…”. Intru în limuzina mea cea superputernică, dar cutia de viteze mă lasă în treapta a doua spre pas cu pas. De pe trotuar, vecinul Fane, pensionarul reclamagiu al blocului, ajuns prin cine ştie ce miracol în celălalt capăt al oraşului, strigă mieros:

- O, ho, ho, domnu` Dan, dar de dimineaţă ai pornit la promenadă! Ce-ţi pasă, ai timp, casa-casă, maşina-maşină, tinereţea-tinereţe!

- Aşa o fi nea Fane, că prea le zici cu foc. Aştept pe cineva, dar până vine merg aşa, la relanti. Mă mai uit şi eu pe stradă, cum cad frunzele peste codane şi peste oameni buni ca matale.

În timp ce vorbim, merge paralel cu mine (el ca pieton, pe trotuar, eu în maşină, pe şosea), privindu-mă de sus. Auzind ce spun, iuţeşte pasul.

- D-apoi dumneata te-oi plimba şi ai chef de glume, dar eu am treabă!

Când îl văd cu ce viteză se îndepărtează, opresc motorul, mă dau jos şi trântesc portiera. “Danke” zic scurt şi urc în primul autobuz. Aici aglomeraţie, zăpuşeală, din plin. Dar nu disper, mi-aduc aminte, sunt tânăr. Pe scaunul din faţa mea, o domnişoară zână, care seamănă cu Andreea Marin (n-o fi chiar ea?) îmi face semn, se ridică şi îmi spune ceva. Simt că ameţesc – chiar “sunt tânăr, Doamne, sunt tânăr” şi atrăgător! Zic ”Danke, Danke” (da` ce-am, băi nene?).

- Poftiţi, luaţi loc, mă scuzaţi că nu m-am ridicat mai devreme, am fost nepoliticoasă!”, mai aud, ca în reluare, potolit, şi cad pe scaun molatec, cu gândul la Asiban, taman în vârf de Sommet. Ai dracului nemţii ăştia…

 

             Muscă şi fugi!                                                              (CONEXIUNI nr. 19, septembrie 2006)

Gelos pe creşterea în sondaje a Marinelului, după aventura discopa(te)tică a acestuia, premierul intră într-o curbă mai tăriceanu decât fularul şi strigă, mândru nevoie mare: “Motor!”, dintr-un Ford Mondeo care circula regulamentar, dar împotriva sa, ca deobicei. De a doua zi, cu un picior în ghips şi cu sentimentul datoriei faţă de ţară deja împlinit, vine la şedinţele de guvern în şlapi şi, detaşat, apoi, în … Bermude.

*

Un pic mai departe, în vaporaşul său de la Cotroceni, preşedintele spală cu privirea punţile atinse de valurile “lustraţiei” şi nu-şi poate stăpâni un oftat. Oricât de mulţi roboţei se întrec în cioc-boc, meşterind pe lângă vele şi catarg, nu mai găseşte el mus ca Mona…

*

Într-un sondaj CURS de la începutul lunii, Mona Muscă ocupă, nonşalant, primele locuri în inimile candrii ale milioanelor de papugii români. Este prima între liberali şi pe podium la general, la secţiunea “politicieni simpatici, corecţi şi credibili”, după deja consacraţii  amici de Golden Blitz, Împăratul Traian şi vărul său de sânge roş-albastru, Voievodul Luminii. Citind clasamentul, întocmit cu două zile înainte de prinderea colaboraţionistei Mona – Dana în “ceaslovul” securistic, nu poţi să nu remarci că, spre deosebire de Brucan, devenit anacronic cu previziunile sale referitoare la cei numai 20 de ani de “stupid people”, Lăpuşneanu are un aer peren şi chiar postmodernist cu teorema sa celebră despre mulţimi.

*

Cam jenant, neaşteptat, pe listele celor care turnau în forme scrise sunt veniţi mulţi portocalii, cu tentă tristă de penaj verde. Liberali sau democraţi. Şi puţini aleşi pesedei. Ba chiar unii, stângişti marcanţi, precum Adrian Năstase, au dosar de victimă, de urmărit. Cu alura sa de pachiderm rozaliu, cel supranumit Bombo(lu`)Nelu, se pare că era, totuşi, destul de greu de “vânat”, întrucât la fiecare întoarcere prin sufrageria nevestelor sale spărgea ba o glastră, ba o scrumieră.

*

Dar, revenind, dacă tot e vorba despre “ciripitori”…Cosmina Păsărin, o midi-netă ProTV care a devenit celebră înşelându-şi logodnicul, “live”, la un reality-show primitiv (de acum câţiva ani), s-a făcut fată cuminte şi plănuieşte să ajungă, în curând, în faţa altarului, pe ritm de muzică divină, alături de alesul inimii, un anume DJ Pagal. Cum ea a devenit cam prea inge-nuu…ă, iar el, respectivul ales, iubăreţ foc, dă iama des prin alte “poiate”, cred că pe actele de stare civilă numele viitorilor soţi vor rămâne aproape la fel: DJ Păsărin şi Cosmina Pa.Pagal.

*

În cupele europene, Steaua trece de un anumit standard, Rapidul nu opreşte în Saraievo, ajutat de iuţeala acarului veteran Moldovan, iar Dinamo dă dovadă de maximă înţelepciune la Sofia, lăsându-i pe israelienii războinici de la Beitar să-şi dea gol singuri.

De/pe 23 August, prins între focuri de artificii, din înaltul tribunei, Jiji (George) Becali îşi priveşte mândru poporul, cu haina de pe umeri atârnându-i ca o mantie şi cu programul de meci făcut sul, ca un firman în formă de sceptru. După tragerea la sorţi a adversarelor din grupele Ligii Campionilor (Real, Lyon, Dinamo Kiev), ploaia începe şi cartonul sceptrului se cam fleoşcăie.

*

Deşi jucătorii adversarelor Stelei din campionat nu mai sunt sancţionaţi, de meciuri bune, nici măcar verbal, darămite cu vreun carton vopsit, nici un  “fluieraş de joc” nu are parte de obişnuitele izbucniri gen M.M. (Stoica). Acesta s-a ţinut de cuvânt şi a intrat, cu tot cu el, în “silenzio stampa”. Stampa, care îi lasă pe mulţi muţi de admiraţie, cu viitorul prezident Jiji stabilind clasamentele prin decret, şi-a schimbat recent denumirea din “Ci na cea cu MM” în “Cina cea cu blat”.

*

După ce patronul Universităţii Craiova, Adrian Mititelu Minune, i-a ameninţat pe dinamovişti cu bătaia ruptă din serai, câinele roşu “Gun-ea” a înfipt, enervat, patru legături de praz alb-roşu în căruţa cu pământ de flori a oltenilor. Umblă vorba că, la sfârşit de meci, lipsit de protecţia celebrilor ochelari cât faţa şi aşezat prea aproape de reflectoarele nocturnei, Mititelu arăta cam pârlit.

*

Înainte de miezul nopţii plec spre sud. La ieşirea din Iaşi, coşurile de fabrici părăsite se înalţă din ierburi precum corturile indienilor în preerie. Un cetăţean mic, chel şi vioi, cu tricou marinăresc fără mâneci, stă pe culoar, la geam, ţinând pe umărul drept, tandru, o căţeluşă de pekinez şi fumează. Seamănă cu cineva foarte cunoscut, dar încă nu îmi dau seama cu cine.

-          Să nu o scăpaţi sub tren, precum nenea Iancu, îi spun, zâmbind.

-          Hehehe, domnule, ţin la Ţuşca tot aşa ca la ochii din cap (privirea îi joacă veselă şi cam desperecheată). Nici nu ştii cât de devotată îmi este şi din câte m-a salvat până acum.

Dintr-o dată, tabla vagoanelor începe să pocnească, ca sub foc de mitraliere. Patru adolescenţi de culoare (politică ?) incertă aruncă, spre geamurile trenului nocturn de Mangalia, cu pietre din terasament. Mă intrigă furia lor, disperarea cadenţată a tirului. Apărat de pereţi, între rame, observ că, după melodiile şuieratului şi după nivelul fonic al pocniturilor, pietrele au mari variaţii dimensionale, nerespectând STAS-ul. Trenul scapă fără avarii majore, sunt doar câteva geamuri sparte (şi parcă e mai bine, noaptea de vară e caldă), nu există răniţi printre călători. Cu o singură excepţie. Parând cu scăfârlia ei cât bolovanul o lovitură năpraznică, Ţuşca atârnă în braţele stăpânului său, inertă, adevărată eroină. Cel salvat plânge în hohote cu un ochi şi râde cu un altul, mângâie animalul mort la datorie, e buimac, speriat şi bâiguie obsedant, aiurea:

- Numai cine n-a greşit să arunce cu piatra, numai cine n-a greşit să arunce, numai...   

*

Nu credeam că îmi voi aduce aminte...Prietenul meu cel mai bun din liceu, Nicu, era un adolescent blând, timid, modest, inteligent, oricând gata să-şi ofere ajutorul, fără pic de invidie, răutate, egoism.  Venise la mine acasă, stăteam sub umbrar, acum 22 de ani, dădusem Bacul, luasem la facultate, fiecare la o alta. Am băut o sticlă de vin roşu-vineţiu, de buturugă, privind înapoi cu bucurie şi povestind despre viitor. Spre seară,  l-am condus până la staţia de autobuz. Hipopotamul hodorogit cu motor se vedea pufăind dinspre răsărit, doar cât un  timbru. Nicu devenise palid, ca un porumb măcinat de valţuri groase:

-    Dane, trebuie să-ţi spun ceva!

-    Spune! Sper că nu-mi aduci aminte iar de Mona…E o poveste de acum 2 ani, aşa de veche…Ţi-am mai explicat, habar n-aveam că o iubeai! Trebuia să mă fi prevenit. Şi apoi, lasă, că şi tu ţi-ai scos pârleala cu Dana.

-    Nu, nu e vorba de Mona sau de Dana. E altceva. Ştiu că greşesc, dar nu pot altfel. Trebuie să-ţi spun! Am fost informator al securităţii, aproape tot liceul!

-    …

-    Nu te mai uita aşa! Nu am făcut rău nimănui, raportam săptămânal, în scris, unui ofiţer, tot felul de chiţibuşuri, treburi fără importanţă, din şcoală, din internat, de la discotecă, din sat. N-am putut să refuz, mi-a fost frică...

-    Bine, salut…Vezi că a sosit autobuzul.

-    Nimeni n-a păţit nimic din cauza mea!!!

-    Şi vreţi să păţesc eu acum, de la autobază?! ne-a luat la rost şoferul. Hai, măi băieţaş, urcă, e târziu!

    Ne-am strâns mâinile şi a plecat, cu ochii rugători, lipiţi de geam.

De atunci n-am mai vorbit cu el sau despre el. În mine se rupsese ceva, am devenit mult mai bănuitor, mai izolat. Timp s-a aşezat peste timp. Am făcut armata, am terminat facultatea, m-am căsătorit, am intrat în câmpul de tranziţie al muncii, am devenit tatăl unei minuni de copil. De Nicu n-am mai auzit şi nici n-am mai întrebat.

Ieri, la început de weekend, fiind la părinţi, în vizită, am luat Dacia lui taică-meu şi am trecut râul spre pădure. La capătul de pod, venind dinspre celălalt mal, m-a dublat, în mare viteză, o căruţă. Căruţaşul, în picioare, mâna perechea de roibi cu îndârjirea unuia plecat să cucerească vestul din ce în ce mai sălbatec. Da, era el, Nicu. M-am ghemuit în scaunul maşinii, ascunzându-mă pe după volan, laş, aşa cum nu m-am ştiut vreodată, în timp ce el, atent la galopul telegarilor, trecea.

 

                        O mar frumos              (CONEXIUNI nr. 18, august 2006)

Iulie începe furibund. Patronul Antenei 1 si al PC din România, Dan Voiculescu – Crescent, aflat în plin război mediatic cu CNSAS, renunţă la postul de vicepremier. Deşi este acuzat, cu dovezi clare, că a făcut poliţie politică, el neagă, îi spune  “hai, pa(x)” lui Dinescu şi rămâne tot…”felix”.

*

Pe la mijlocul lunii, se încinge tărâţa şi în liberali. Atac al tripletei Stolojan, Muscă, Stoica la premierul Tăriceanu, liberal şi el, dar nu ca ei. Stolojan, suspinând pe după termopanele electorale, doamna Mona, fără de prosopul de anţărţ din Plai cu Boi, v.V. Stoica adoptând … acelaşi zâmbet mieros, aruncă la unison săgeţi otrăvite, cu şuviţă, peste şi sub centura de “canistrate” a lui Călin.  Fostul şi actualul manechin, destul de “moliceanu”, dar “viclean copil de castă”, cu ură mai veche pe un anumit Gelu (Voican?),  dă replici de înalt nivel, elegante, la fix, dezvăluind, de exemplu, că tânărul Boureanu (liberal, desigur), pupil al grupării disidente, e … cam rău de muscă şi are …“muci în freză”.

*

Petre Roman face 60 de ani. Fiind el un tip cam secretos, nu-i prea arată, nici telespectatorilor, nici invitaţilor. Aceştia din urmă, vechi tovarăşi de luptă, apar să-l felicite, grupaţi pe culori şi pe culoare, care mai de care mai trandafirii. Deşi promisese, n-a venit şi Băse. Poate că e mai bine, “marinarul” nu ţine la … etichetă, iar după chefuri îşi cam strânge prietenii de gât. Pe faţa încă netedă a lui Petrică văd totuşi o undă lăcrimoasă de regret. Cred că ştiu motivul. De la Apaca n-a ajuns nici o delegaţie. Semn că, în urma liberalizării preţurilor şi a denominărilor de orice fel, inclusiv temporale, “kentul şi valuta” au început să valoreze mult mai mult decât…

*

La Rast, Gigi Becali face şi el o ... baie de mulţime, îşi umple burdihanul ca la nuntă, în cort, promite case şi pleacă. Din elicopter, aşezarea timişoreană pare un muşuroi călcat de tractor, oamenii locului devin din ce în ce mai mici, iar  motorul sfârâie calm, ca un grătar.  

 *

Dispariţia lui Hayssam, fugit cu un vas sirian, pe sub burta berbecuţilor, precum Ulysses din peşterea “Ciclopului”(hehe?!), îi oferă lui Băsescu “pohta ce-a pohtit” de un an jumătate, anume demisia şefilor serviciilor secrete (Fulga - SIE şi Timofte – SRI şi-au re-făcut mătăniile, figuri impuse, iar Ardeleanu – “vulpea” DGIPI –  a fost “de-cod-ificată”  de “iepuraş”). După o zi, şi procurorul general este aruncat ca un Botoş uzat. Problema e că, în continuare,  în ţară atmosfera e irespirabilă.

*

«Fuga spre Orient» este sărbătorită creştineşte, de către preşedinte, după cum se cuvine, la un restaurant libanez. Pretext, ziua ministrului pedist de interne, Blaga. Se spune că Băsescu,  inspirat de numele sărbătoritului, ar fi recitat celor prezenţi sau mai ales nu, printre «lancrămi», fragmente din «Papanaşii profetului», «În marea petrecere» şi «Laudă somonului ».   În final s-a cântat (cam pe-alăturea cu drumul, ce-i drept), “O mar frumos!”.

*

Se termină Weltmeistershaft. Finala, un meci anost, oarecare, supertacticizat, între Italia şi Franţa, rămâne în istorie prin “isteria” francezului Zinedine Zidane: teribilul cap proptit în pieptul lui “gură mare” Materazzi. Se pare că, având în vedere eficienţa frunţii de geniu asupra unui soldăţel de tinichea destul de impozant, maestrul francez îşi pregătise de ani buni această ieşire din scenă, chelind prematur, dar premeditat. Izbitura sa a  fost ca o lovitură de gong, în prelungiri. Fotbalul plecase, însă, dinainte, din sferturi, odată cu brazilienii.

*

După lovitura sa de berbec, Zidane primeşte titlul de cel mai bun fotbalist al Mondialului. Mare scofală! Dacă România s-ar fi calificat la turneul final, Cătălin Zmărăndescu, vestitul bodyguard al lui Gigi Becali, i-ar fi luat … faţa, fără discuţie…

*

Întors din campionatul italian în fotbalul nostru mititel, după o scurtă vizită, ca să nu rămână re…zervă şi anul acesta, pentru 400 de euro în plus pe zi, Zicu cel Fentos ia drumul Podului Grant spre Merele de Aur vopsit. Vicont(r)ele balonaşului rotund, Dinu Ham Corner, opinează că micul fost dinamovist, care câştiga până acum 1300 de euro zilnic, chiar şi fără să joace, va înnebuni de atâta huzur suplimentar. Cum, în aceeaşi perioadă, olimpicii români la matematică şi fizică revin în ţară medaliaţi cu aur şi argint, mă încearcă, involuntar, unele comparaţii. Nu ştiu de ce dar, în ciuda zicalelor populare referitoare la învăţătura prea multă, cred că pe ei nu îi paşte nicicum pericolul amintit de fil-os-of.

*

“Nunta secolului”, cea dintre Irinel Columbeanu şi Monica Gabor, e transmisă în direct, fără ascunzişuri, cum a fost aproape tot între cei doi până acum. Serios, preocupat de viitorul viitoarei sale soţii, Irinel Columbeanu o chestionează anterior tandru, părinteşte, mângâindu-i o carte de fizică, de la înălţimea jumătăţii sale de secol, pe liceeanca din dotare: - Tu, draga mea… ţi-ai făcut lecţiile?

*

În timpul transmisiei, Irinel ne dezvăluie, bucuros şi mândru nevoie mare, că proaspăt-potrivit-numita Monica Columbeanu este însărcinată. După atâta expunere, gen Big Brother, timp în care nu s-a întâmplat nimic în viaţa lor de cuplu, e cam ciudat. Dacă pruncul nu are vocaţii de Mântuitor, precis va fi un talentat cameraman…

*

La Eforie Nord, marea învolburată înghite, din când în când, digul de la Acapulco. Spre seară, turiştii îşi plimbă pe acolo, câinii. Un ins, cu bronzul pielii peren, aleargă în tandem cu cel mai bun prieten al său, se pare, patruped, izbind ceilalţi curajoşi “aspiranţi” de aerosoli. Are în dotare un boxer imens, cât un viţel. Asemănarea între cei doi este izbitoare, se verifică perfect ideea mimetismului biologic. Aceeaşi frunte îngustă, aceiaşi ochi mici şi vioi, ca două mărgele în ulei, aceeaşi mandibulă pronunţată, agresivă. Aceleaşi vocabule răstite, adresate ameninţător celor din jur. Singurul plus al bipedului, cumva paradoxal, e un lanţ de aur, prins de gât ca de ciutură...

*

Plouă peste Eforie. Când ploaia tace, vântul răscoleşte nisipul ca împins de copitele hoardelor. Plajele sunt părăsite, Poseidon pare în criză, cu tridentul în gât, părăsit de sirene. Razele sunt răzleţe şi toate miros a roşu de-amurg. Baraje de nori se adună dinspre nordul mării. Veniţi pe litoral de două zile, n-avem alte soluţii decât plimbările cu tematică de privit, printre terase. Cele mai multe poartă scaunele goale pe mese, precum regii pitici coroanele bejeniei. Peste tot, o lumină vineţie adoarme lumea. Dinspre un restaurant, însă, cu mese şi la stradă, veselia ţâşneşte, în valuri. Trotuarul e plin de privitori, clienţii sunt puhoi. Nu e vorba nici de preţuri, destul de mari, faţă de alte “locaţii”, nici de zonă. Atracţia e reprezentată de 2 travestiţi, care cântă “Oh, baby, baby, viaţa-i complicată…” şi dansează cu pasiune şi dezinvoltură, printre mese, mângâind şi pupând mesenii obişnuiţi, trimiţându-ne bezele, nouă, celor de pe trotuar. Atât la mese, cât şi “la varice”, în afară, se râde copios, în hohote, oamenii se închină şi aplaudă, apoi reiau. Cei doi, un fel de vedete, pe care îi mai zărisem şi la TV, cu ocazia paradei gay, au rochii mulate, de seară, sunt machiaţi strident, se unduiesc şi sar, înfierbântaţi de succes. La un moment dat, din pătura de nori, soarele aruncă un bici de raze, până în …fundul terasei. În lumină, scena se transformă, totul pare forţat. Rimelul li se scurge protagoniştilor pe obraji, unindu-se vertical, cu o parte din rujul abundent, în zăbrele. Fixaţia expresiilor aduce a menajerie, iar cântecul e doar mimat, pe CD. Urmând aripile aurii, calde, ale razelor, părăsim “spectacolul” în viteză. Deasupra falezei, pescăruşii ne cheamă, au sidef curat şi melodie în ţipăt…

 

 

Volens, nolens, B(erb)ecalia manent              (CONEXIUNI nr. 17, iulie 2006)

 Academia Caţavencu, vestita, incisiva şi incomoda revistă, dă unele semne de boală. Ultimul număr pare a cuprinde, parţial, simptome ale gripei. Nu, nu aviară. Am auzit că, de curând, i-a cam luat şi pe ei …Vântu. Nu ştiu de ce, dar parcă nici eu nu mă simt prea bine…

*
La televizor, ministrul sănătăţii, economistul Eugen Nicolaescu, cel care a făcut cunoscută medicina românească în lume trimiţându-l pe amiralul-şef Băsescu să se opereze la Viena, donează două litre de sânge, fără să clipească, spre stupoarea celor prezenţi. Apoi, în semn că şi-a revenit, întru relaxarea generală, conform obiceiului, nu clipeşte nici după aceea, mult timp...

*
Avocata Elena Udrea, fosta consilieră a preşedintelui, îi duce acestuia prăjituri la spital, mişcându-se apetisant, aşa cum are obiceiul, în ciuda … presei. După vizita ei, lăcrimând dintr-un ochi, pofticiosul Băsescu, cu gura încă plină de fursecuri, declară că s-ar retrage oricând, şi el, din spital în … “baroul oval”.

*
Scandalul HMS for Romania a ajuns într-un punct mort care, deşi face cu ochiul, şmechereşte, a cam început să pută, cât o fi el de punct. Milioane de lire drept comision, pentru 2 fregate, care şi-au luat zborul de pe malul britanic până la Constanţa, acum 2 ani, în timpul guvernării Năstase, prin intermediul companiei BAE Systems. Pentru 2 fregate, 6 milioane!?! Da` cât o fi, “băi nene”, comisionul pentru o flotă întreagă?

*
După meciul câştigat cu Sportul, toţi jucătorii stelişti şi-au strigat bucuria alături de galerie, fredonând cu talent inclusiv câteva refrene dragi, precum “Mori ţigane”sau “Liga campionilor – interzisă ciorilor”, cu dedicaţie.

A doua zi, titlu mare în ProSport, pe prima pagină, peste imaginea unui Bănel Nicoliţă, stelist de intensă “coloratură”, cu braţele întinse, în alergare, victorios: “Şi-au luat zborul!”…

*
A început, în Germania, Campionatul Mondial de Fotbal. Românii sunt şi ei acolo. La furat de portofele şi camere video, după cum anunţă presa germană. Sau la comentat pentru TVR1, precum vrea să ne dea impresia Vlăduţ Enăchescu, în timpul meciului Ghana - Cehia, influenţat, probabil, de unele parade exhibiţioniste: “mingea este deviată de Rosehnal, care ajunge în braţele portarului Petr Cech”.

*
E marţi, zi ca oricare alta. Opresc maşina (o “tărăboanţă”, vorba lui Sorin Teodoriu - Sache) în parcare, aşteptând un Godot ieşean. Cum acesta întârzie, încerc, în căzănelul meu portocaliu cu motor, să aştern pe carnetul de însemnări auto câteva idei poetice adânci. Tabla încinsă a maşinii îmi transmite jeratic spre scoarţa cerebrală, dar Pegasul inspiraţiei cade leşinat, şi el, de căldură. Scriu câteva rânduri, dar tai cu unul în plus. Nu merge. Transpiraţia îmi picură pe foaie, ca o picătură chinezească. Îmi aduc aminte de zicala, parcă argheziană, cum că arta înseamnă 1 % talent şi 99 % transpiraţie. De transpiraţie nu am cum să mă plâng…Apare, în sfârşit, cel aşteptat. Dau să plec, dar ieşirea îmi este oprită de un Wolkswagen Passat negru, ultimul răcnet, din care coboară grăbiţi, oxigenaţi de aerul condiţionat, doi preoţi îmbrăcaţi regulamentar, gata de slujbă. Neobservând agitaţia mea, părăsesc zona cu anteriele lor lungi, plutitoare, în pas vioi, mânaţi de voinţa Celui de Sus. Jos, în parcare, le rămâne maşina, cu tot cu numărul de înmatriculare: NT-99-HAR, blocându-mă. Nu înjur, doar şed şi cuget, împăcat. E marţi, 06.06.06, o zi ca oricare alta.

*
Pe uşile Catedralei Mitropolitane ieşene, înainte de intrare, este scris clar: “Intrare” (cu săgeată spre dreapta), normal, dar şi “Ieşire” (cu săgeată spre stânga), tot normal. Fiecare destinaţie cu uşa ei. La fel, pe interior, aceleaşi indicatoare, singura deosebire fiind la orientarea săgeţilor. Încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă atunci când aş da să intru n-aş şti pe unde se iese. Sau invers. Vrând să ies, nu aş găsi nici un indiciu asupra uşii de intrare. Nu ştiu ce m-aş face. Cu mare încredere în sine, cred că aş intra şi aş ieşi fără probleme, ghidat de singura indicaţie necesară. Dar, în fond, acela care a pus în aplicare îndemnurile scrise n-a greşit, la cât de “încurcate sunt căile Domnului”.

*
Stând la rândul pentru Sfânta Parascheva, mă uit pe unul din pereţi şi aflu câteva amănunte despre construcţia Mitropoliei. Mă frapează un amănunt. Construcţia a fost proiectată greşit, în secolul al XIX-lea, de doi arhitecţi vienezi, care au calculat eronat rezistenţa coloanelor de susţinere, pentru o singură şi imensă cupolă. A fost finalizată de-abia după 40 de ani, după un alt proiect, al unui arhitect român. Influenţat de ultimele evenimente, cu gândul la coloana prezidenţială tratată în Viena, mă întreb nostalgic dacă şi la medici stăteam, pe atunci, tot aşa de bine.

*
Cabinetul stomatologic, unde îl duc pe fiul meu, e vis-ŕ-vis de Mc Donald`s. Dinspre una din maşinile care stau la coadă pentru servit mc-chicken-u` sau mc-hamburgeru` (“la botu` calului”), un Mercedes de “super-classe”, decapotabil, răzbate un şuvoi decibelic teribil, care face să se zguduie geamurile Mc-ului, ale cabinetului, precum şi dinţii clienţilor. “Mor duşmanii, mor duşmanii, că am bani cât barosanii…” urlă, frenetic, odată cu manelistul din difuzoare, patru băieţi graşi, cu cefe rase şi priviri lucioase. Pleacă în trombă, serviţi peste rând, în huiduielile din gândul celor prezenţi. Prin liniştea aproape ireală, o voce anunţă limpede, la radio, că a murit Gică Petrescu, marele şi longevivul artist. Apoi e şi mai linişte şi parcă se face şi frig.

*
În drum spre Vatra Dornei, după Câmpulung, ies la o ţigară pe holul vagonului. Dintr-un compartiment vin, în valuri, strigătele unei discuţii principiale, cu “beep”-uri drept ornament:

- Băi, Gigi Becali e cel mai tare! A făcut case la săraci sinistraţi? A făcut. A dat bucurie la popor cu fotbalul şi bani pentru biserici? A dat. A băgat spaima în hoţi şi în securişti? A băgat, băga-mi-aş şi eu … în ….lor!

Ceilalţi, la fel de agitaţi şi de zgomotoşi, aprobă în cor compact vorbitorul. 

Privesc spre munţi. Atinşi de suflul cald al verii, de soare, parcă respiră. Sub una din culmi, pe verdele păşunii, se distinge o pată albă, având exact forma de pe hartă a României. Nu ştiu ce este, mă intrigă perfecţiunea şi dimensiunile “plantaţiei” cromatice. Cum trenul trece de curba înaltă a Mestecănişului, din apropiere, misterul se spulberă: “România” pictată în munţii Bucovinei e, de fapt, o turmă de oi, la final de transhumanţă. În frunte, în prim-plan, ca de obicei, ciobanii, măgarii…

 

Din Carpaţi la Pirinel                (CONEXIUNI nr. 16, iunie 2006)

 

La o zi după ce un pamflet de zile mari, dar şi de numai o pagină, a fost citit, spre satisfacţii liberale, la Timişoara, de către Mircea Dinescu, preşedintelui-cârmaci i s-a rupt un disc în bucăţi de supărare.

Nici măcar politicienii nu mai sunt ce au fost odată…Ceauşescu a rezistat luni în şir.

*
Venit în grabă, gata de intervenţie, premierul Tăriceanu a fost refuzat, constatând, cu stupoare, că fusese informat greşit de către serviciile secrete (secrete pentru el, servicii pentru altul). Era adevărat că o coloană oficială avea probleme. Era şi mai adevărat că în legătură cu un disc. Dar nu de ambreiaj…

 *
Medicii austrieci s-au cam codit şi ei să deschidă porţile spitalului vienez. Neştiind încă prea bine limba română, înţeleseseră de la unii "raportori", pe net, cum că pacientul ar fi "cam Troian".

*
La Bistriţa, Pădureanu (Copos) – Becali: 1 – 0. Ca o consecinţă a înfrângerii Stelei, totul e relativ. Întunericul din vestiare, arbitrajul, norocul, câştigătoarea campionatului de fotbal. Toată săptămâna aud apoi cum, războinici ai luminii, nişte stelişti au spart nişte geamuri fumurii şi  s-au tăiat. Sau nu. Întâi s-au tăiat şi apoi au spart geamurile. Sau nişte geamuri au sărit la nişte stelişti şi…Sau…

*
La TV, discuţie despre cărţi. În special despre o apariţie editorială, “Cassanova în Bohemia”, a lui Andrei Codrescu. Invitaţi sunt miliardarul Irinel Columbeanu şi Simona Sora, critic literar. Moderatorul, I.T. Morar, “se râde subţire”, aluziv, de Irinel, suprapus sibilinic eroului. Irinel e sincer. Nu îşi mai aduce aminte de nici o carte citită. Nici măcar de “Căpitan la 15 ani”. Normal, îmi spun. Monica, aleasa inimii sale, care îl alintă cu “boşorogule”, are, de-acum câteva luni, 18.

*
În aceeaşi emisiune, Simona Sora spune că nu-i este străină nici o "literă" peste care au trecut ochii ei. O cred. E în branşă, în plus îşi notează    pe mii de agende lecturile. Este şi drăguţă, inteligentă, cultă, după cum mi-o dezvăluise înainte şi scrisul său, printre care şi un articol despre “literatura feminină”. Are însă un fel ciudat de a vorbi, la fiecare cuvânt cu aglomeraţie de consoane pare că îşi muşcă buza de jos, pronunţându-le peltic, precum Ion Cristoiu, cu care încep să o identific, involuntar.
Mă încearcă o senzaţie ciudată, de sfârşeală, ca atunci când pierzi pe cineva drag. Îmi dau seama cât de greu îmi va fi să îi mai citesc textele.

*
Îi povestesc unui cunoscut cum, zilele trecute, Monica Gabor, tânăra şi viitoarea soţie a lui Irinel Columbeanu - TOP 300, a probat, cu seriozitate profesională sinceră, în faţa oglinzii unui anume magazin de lux vestic şi a telespectatorilor români, o poşetă, crezând că e căciuliţă cu diamante.

- La mintea ei, ar fi putut proba fără probleme şi un portofel! vine răspunsul.

Rea mai e lumea. Din câte am auzit, fata stă bine … la învăţătură şi e mare … premiantă!

*
Opresc, ieşind din piaţă, la “Strunga”. Soarele de amiază trece razant spre adâncul magazinaşului alimentar, dezvăluind, ca bonus regesc, din halatul alb, transparent, dungile de bikini şi coapsele unei zâne devenite, parcă  printr-o explozie a lumii poveştilor, vânzătoare aici. Stau cuminte la rând şi aştept, ba chiar fac loc, politicos, unor persoane mai în vârstă. Ajuns la tejghea, mă hotărăsc greu şi cer o cutie cu smântână, chiar daca acasă, în frigider, ştiu ca mai am una.

- Mai poftiţi ceva?

- Nnn..u! răspund, destul de nehotărât.

Plec apoi, uşor nostalgic, ca un colecţionar de artă părăsind Luvrul. La colţul magazinulului alimentar, două ţigănci îşi strigă marfa, înşirată generos pe braţele mai încăpătoare decât nişte rafturi:

- Poooftiiiţi laaa chiiilooooţi!