Certaţi cu Gaia                                (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006-ian. 2007)

Ghid practic de urmărire a Apocalipsei

     Cartea Revelaţiilor te îngrozeşte dacă o citeşti de pe poziţia unui ateu, te înfricoşează dacă eşti credincios. Apocalipsa ne ameninţă să se transforme în real, pândindu-ne atentă, hămesită. Iar noi ne-o apropiem, inconştienţi, nepăsători, siguri pe invincibilitatea noastră. Câtă aroganţă!! Am făcut cunoştinţă cu Gaia lui James Lovelock cu scepticismul omului de ştiinţă (entuziast, încrezător, la început de drum!) şi cu bucuria cititorului de S-F. Asta se întâmpla cu ceva ani în urmă. Antropomorfizarea, unanizarea a tot ceea ce ne înconjoară este o trăsătură care ne defineşte. Tindem să atribuim sentimente, gânduri, fiinţelor şi nefiinţelor care ne înconjoară. Dar Gaia… este metaforă convingătoare pentru viaţa înţeleasă la un alt nivel, cel planetar. Organizarea sistemică a vieţii pe Terra capătă valenţe şi o nouă identitate, o nouă unitate de măsură: un organism unic, de dimensiunile unei planete. “Coaja” de materie care înveleşte Pământul, care cuprinde viu şi neviu, care se întinde la cca 160 de km deasupra scoarţei terestre, cu care împreună formează acest supraorganism: Gaia.

Dacă Gaia înseamnă mai mult decât ceea ce înţelegem noi prin ecosferă, un tot armonios între animat şi neanimat, extinzând linitele vieţii dincolo de viaţă, atunci conform regulilor dominoului, prăbuşirea unei piese duce la prăbuşirea întregului angrenaj. Pentru colapsul produs noi suntem responsabili. Co-evoluţia geologică şi a formelor de viaţă de asemenea manieră şi într-o interdependenţă evidentă şi pronunţată are ca rezultat, printre altele, apariţia unui climat şi a unei atmosfere care să susţină viaţa. Asistăm la dezmembrarea sistemului care a menţinut Pământul şi l-a facut “locuibil” milioane de ani.

Dacă privim cu atenţie în jurul nostru putem vedea semnele. Planeta noastră de abia ne mai suportă, ne dă semnale din ce în ce mai dese şi mai violente: anarhia trebuie să înceteze, această permanentă siluire va lua sfârşit. Minunata simbioză de la începuturile omenirii s-a terminat de mult, specia noastră s-a transformat într-un parazit aberant care îşi ucide nemilos, incoştient, cu aroganţă, gazda. Prăvălim munţi, mutăm râuri, îndulcim lacuri, hăcuim păduri, sfredelim măruntaiele pământului, ca apoi să zvârlim în interior bombe nucleare. Secătuim de puteri această teribilă şi minunată făptură care este Pământul.

Încălzirea globală nu este o simplă sperietoare, o nouă legendă urbană, de care ne îngrozim în fiece vară toridă şi de care ne aducem aminte în iernile incredibil de scurte şi călduroase. Temperaturile globale sunt într-o creştere permanentă şi alarmantă, iar la orizont se insinuează, cumplite, dezastrele climatice. Se preconizează că în următorii 50 de ani tempreatura va creşte cu 3 grade. Deja permafrostul Siberian se topeşte, iar curentul Golfului devine din ce în ce mai slab, este destul de clar impactul nostru, suficient de important pentru a inversa tendinţa naturală de răcire a Pământului. Durata mare a “antropocenului” cu implicaţiile de rigoare datorate exploziei industriale a ultimului secol, a afectat în mod neaşteptat extinderea perioadei interglaciare. Se pare că zonele temperate vor mai exista, ca şi cele tropicale, doar că la alte latitudini. Climatul polar va dispare acolo şi aşa cum îl ştim noi astăzi. Gheţarii Groenlandei se vor topi, de asemenea, apa rezultată din topire cauzând creşterea nivelului oceanului planetar, astfel încât cele mai multe dintre zonele locuite ale lumii vor fi inundate.  Deşertul va cuprinde cea mai mare parte a uscatului, iar lupta pentru supravieţuire teribilă. Imaginile post-apocaliptice sunt terifiante şi seamănă teribil cu scenariile unor filme de genul Mad Max sau Waterworld. Prognozele sunt sumbre: înainte ca acest secol să ia sfârşit, miliarde de oameni vor muri, şi doar câţiva vor supravieţui în zona Arctică unde climatul va rămâne tolerabil.

Cum Gaia este privită ca o sumă a reţelelor interdependente ale vieţuitoarelor care împart acelaşi mediu, organismele care îşi reduc “habitabilitatea” propriului mediu îşi reduc, de fapt, propriile şanse de supravieţuire. Putem imagina şi alte scenarii, de la dispariţia totală a omenirii, până la apariţia unei noi specii, o nouă formă de umanitate, căci cel mai potrivit va supravieţui. Indiferent din ce perspectivă priveşti problema, cea darwinistă, sau cea creştină, cert este că, ambele variante stipulează aceeaşi soluţie: supravieţuirea celui mai bun.

Terra este o planetă vie, sper eu, încă perfect capabilă să ajusteze şi să restabilească echilibrul, că totuşi mai poate să re-echilibreze schimbările care ţin de chimie şi modificările de temperatură. Acum, când la nivel global temperaturile tind să crească într-un rtim îngrijorător, Lovelack consideră că modificările induse de “omul înţelept” au trecut deja de punctul de unde nu mai există întoarcere şi recuperarea a devenit imposibilă.

Teoria Gaia (apărută în 1979), este creaţia unui om de ştiinţă respectabil, James Lovelock, chimist, doctor în ştiinţe medicale, cu o activitate ştiinţifică prodigioasă desfăşurată în temple ale ştiinţei precum Universităţile Harvard şi Yale, inventator a numeroase aparate de cercetare, dintre care câteva sunt folosite de NASA în explorarea spaţiului cosmic.

Imagini de coşmar poţi vedea dacă citeşti cărţile lui James Lovelock, în special The revenge of Gaia. Încă o teorie cataclismică, o variantă ştiinţifică a Apocalipsei Sf. Ioan? Sincer, şi de acest răspuns mă tem.

                    Crângul liniştit                             (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

Aşteptarea este o virtute, un talent. Poate deveni o obişnuinţă sau o scuză. Pânda reprezintă cea mai rafinată formă de aşteptare, căci bănui finalul aproape şi prada în ghearele tale.

Celula era mică, cufundată total în beznă, umedă, rece şi duhnind a mucegai, moarte şi dezolare. Orice  se transforma în derizoriu sub apăsarea zidurilor grele. Tortura fizică deja nu mai însemna nimic pe lângă lipsa aerului şi a cerului. Pierduse şirul lunilor de când era întemniţată şi îşi dădea seama că moartea devenise o parte integrantă a planurilor sale de viitor. Nu îşi mai dorea nimic - decât eliberarea. Fuga era o opţiune pe care nu o mai lua în calcul. Nu înţelegea intrigile care o aduseseră în infernul acela. Nu înţelegea multe lucruri, dar ce importanţă avea ? Prinsă în vârtejul unor evenimente îşi făcuse datoria, aşa cum se aşteptase de la ea. Ştiuse de la bun început care va fi finalul, că cineva va trebui sacrificat pentru ca idealul să fie împlinit. Acceptase, pentru că provocarea destinului intra în calcul. Era vorba despre propriul destin, de ceea ce crezuse întotdeauna că trebuie să realizeze : atingerea ţelului înalt. Şi unica viaţă pe care era dispusă să o sacrifice, era a sa. Dar de la sacrificiu la trădare, distanţa era uriaşă. Aştepta zdrobită eliberarea, ruperea lanţurilor durerii. Nu crezuse nicicând în sinucidere, dar gândul nu mai părea deloc absurd, şi ar fi   făcut-o dacă ar fi avut cum. Pierdută în labirintul năucitor al gândurilor despre moarte şi datorie, despre trădare şi destin, auzi totuşi zgomotul unor paşi înfundaţi, grăbiţi, ce răzbătea miraculos  prin zidurile groa-se. Uşa grea a celulei se deschise trosnind. Nici o geană de lumină nu a intrat, dar oricum îşi strânsese pleoapele, gata să se apere de posibilele raze ce i-ar fi rănit ochii obişnuiţi de prea multe luni cu întunericul. O respiraţie sacadată se apropia de ea. O umbra fără contur şi identitate i-a aruncat un sac în cap, şuierându-i: “Taci”. Încercă să recu-noască vocea modificată, dar nu reuşi. Umbra îi desfăcu lanţurile de la mâini şi picioare, o înşfăcă cu furie parcă, şi luând-o în spate, începu să alerge sigur, ritmat, pe coridoarele temniţei. Probabil că îşi pierduse cunoştinţa, căci nu îşi mai aduse aminte de nimic din acea goană spre niciunde. Nimic nu mai putea să o înspăimânte, aşa că, nu avea de ce să îşi facă griji. La un moment dat, umbra o trânti pe pământ, îi scoase sacul şi îi spuse poruncitor : « Fugi. Şi nu te mai întoarce niciodată. Azi ai murit ! » Sub lumina stelelor şi a lunii, văzu un chip ascuns de cagula neagră, iar pe faţa aceea anonimă, ochii sclipiră tăios. Undeva, în memoria sa, forţa acelei priviri exista. Se ridică cu greu, şi urmărind direcţia arătată de necunoscut, începu să se târască înspre pădurea aflată la câţiva metri în faţa lor. Întoarse capul în momentul în care atinse primul copac, sprijinindu-se de el. I se părea că se târâse o veşnicie. Umbra stătea tot acolo, convingându-se că ea apuca drumul codrului şi că nimeni nu tulbura liniştea acelei dispariţii.

Moartea strigă în fiecare celulă, ţipătul ei disperat îl aude oricine este pregătit. Sunt unii care aud chiar murmurul, şoapta de taină a ultimei răsuflări, zbaterea finală. Sunt cei care simt prada de la mari depărtări. Printre vânători există aceia care ştiu pur şi simplu încotro trebuie să se îndrepte. Întotdeauna un lider trebuie să ştie. Să aştepte, să audă, să conducă. Adulmecă mirosul proaspăt al primăverii şi-şi privi cu dragoste şi mândrie nemărginită regatul : văzu iarba crudă ţâşnind de sub uitatele frunze ale toamnei trecute, copacii avântându-se spre cer, auzi în depărtare pârâul, şi viaţa palpitând neobosită în toate vietăţile codrului său. Îşi ciuli urechile, căci peste toate acestea, undeva, nu foarte departe, o inimă gemea plesnind de efort şi durere, cineva se prăbuşise epuizat, aşteptând, chemând, moartea. Îşi zbârli coama, crezuse că era un cerb, o ciută, un animal mare, după forţa şi frecvenţa bătăilor inimii, dar fiinţa aflată la marginea puterilor era altceva. Vibraţiile puternice şi amestecul ameţitor de gânduri îi erau aproape necunoscute. Om. Fiinţa aceea era un om. Nu întâlnise niciodată unul, dar ascunsă în memoria speciei sale, informaţia aştepta momentul să fie folosită. Mai mult curioasă decât flămândă, alergă spre locul unde slăbită, victima aştepta.

De câteva zile alerga, sau mai bine zis, se târa prin pădurea care îi devenise liman al speranţei. Tânjise după libertate, aer curat şi soare, dar libertatea durea aproape tot atât de rău ca şi temniţa. Trupul chinuit, torturat, avea nevoie de odihnă şi îngrijire, iar ea îi oferea goană şi nelinişte. La început tresărise la toate zgomotele pădurii, dar după câteva ore de fugă, şuierul respiraţiei sale şi bubuitul asurzitor al sângelui pompat cu prea mult chin îndepărtaseră lumea înconjurătoare, reducând-o la un pas. Încă un pas, şi apoi încă unul, punând un picior înaintea celuilalt. Nu-şi dorea neapărat să trăiască. Nu aşa. Nu putea fugi la nesfârşit şi nici din pădure nu putea ieşi, căci ar fi fost repede găsită, hăituită, vânată. Fusese eliberată pentru liniştea unei conştiinţe, de milă, din compasiune, de teamă ? Trupul zdrobit nu avea cum să reziste prea mult, iar spiritul său era mai gata ca oricând de plecare. De ce o salvase? Poate că acela care o scosese din celulă ştia că merita ceva mai mult decât tortura şi moartea în mizerie. Planul era să fie lăsată să putrezească, căci nu o puteau executa în public, sau asasina, căci aceea era calea cea mai bună de a face din ea un erou, un martir. Cine avea nevoie de aşa ceva? Poate el ştia că nu va supravieţui prea mult, dar era mai bine să o lase să moară respirând aerul curat, şi cu iluzia salvării. Sau el înţelesese ceea ce era destul de evident: fusese dintotdeauna liberă. Se prăbuşi la poalele unui copac impresionant; inima îi plesnea. Traumele repetate suferite de corpul său, apoi efortul făcut până la epuizare îi provocau crampe musculare teribile, agravându-se, căci nu mai putea respire. În timp ce lupta sa pentru supravieţuire a atins apogeul, muşchii s-au împietrit  într-un spasm permanent, iar inima a început să îi bată foarte rapid şi sângele i-a ţâşnit pe nas. Avea febră, aproape delira şi ştia că nebuneasca sa goană nu mai avea nici un rost. Respiraţia îi devenise un horcăit, îşi încleştase mâinile în iarba proaspătă, încercând să se menţină la suprafaţa lucrurilor, căci avea impresia că se afundă într-un hău de flăcări, al durerilor nesfârşite, ameţitor.

Nu ştia de cât timp zăcea aşa, dar simţi la un moment dat că cineva o priveşte cu insistenţă. Nu avu putere să deschidă ochii imediat, dar atunci când reuşi rămase înţepenită. Doi ochi imenşi, galbeni, ca de aur topit, o fixau cu intensitate. Cu ferocitate aproape. Icni de groază, apoi, imediat, spasmul râsului o scutură: ce i se putea întâmpla? Să moară? Dar era aproape moartă! Lupul o privea intens, ferocitatea devenise indiferenţă? Fusese privirea aceea feroce vreodată? Era uriaş, cenuşiu deschis, iar ochii, enormi, ochii erau fascinanţi. Se studiau reciproc. Înţelese că o găsise şi că o privea de cine ştie când. Dincolo de căutătura fioroasă, rece, se simţea curiozitatea. Profunzime, calm, neliniştire, încredere, uimire, toate erau acolo în adâncimile aurii ale ochilor lui. S-a apropiat şi mai mult de ea, adulmecând-o. Era hipnotizată, se scălda în lumina mierie a acelei priviri. Calm, sigur pe el, s-a aplecat şi i-a lins firul de sânge care i se scurgea din nas. S-a aşezat lângă ea, aşteptând, veghind. S-au privit îndelung, admirându-se, desluşindu-se. Era nedumerit: o simţea sfârşită, gata de moarte şi în acelaşi timp atât de dornică de viaţă. O simţea slabă, fără apărare şi în acelaşi timp puternică, emanând o forţă teribilă. Avea ceva care îl fascina, prada, omul, făptura aceea sfărâmată avea ceva, se regăsea cumva în ea. Stătu toată ziua lângă ea, păzind-o. Căci, iată, găsise ceea ce dintotdeauna, fără să ştie, căutase. Pe înserat, urletele haitei l-au chemat. Era vremea vânătorii. Se îndepărtă de ea, cu regret, cu durere. O va mai găsi mâine? O va mai găsi în viaţă?

Noaptea a sosit parfumată, catifelată, ca aripa unui înger. Printre frunzele abia izbucnite din muguri, stelele străluceau magnifice, având ceva din privirea lupului. Rămase nemişcată, alunecând într-un somn profund, plin de vise, tulburător. Dimineaţa, încercă să se târască, dar nu avea sens. O chinuia setea şi, parcă, în apropiere se auzea susurul unei ape. Plutind undeva între vis şi realitate, încerca să îndepărteze durerea, setea, totul, lăsându-se în voia zgomotelor pădurii, aşteptând. Nu ştia cât timp trecuse de la răsăritul soarelui când auzi un mârâit: lupul sosise. Avea ceva în gură; se apropie şi puse lângă ea o bucată din ficatul prăzii de peste noapte. O privi cu înţelegere, parcă ochii aveau o sclipire de milă, dincolo de lucirea inteligentă, rece, calculată, se simţea o uriaşă forţă, dar şi singurătate, nelinişte, şi nebănuită căldură. Avea gâtul ars de sete, şi nu putea să articuleze nimic, dar era sigură că nici nu era nevoie de cuvinte. O privea şi înţelegea imediat ce gândea. Se apropie de ea, aplecându-se, ajutând-o să se agaţe de blana lui. O târâ câţiva paşi dar nu au reuşit să înainteze. Apoi ea s-a ridicat în genunchi şi, susţinută de el, s-au îndreptat spre râu. Nu a ştiut cât a durat drumul, aparent o veşnicie, i s-a părut că atunci când au atins malul înierbat se apropia seara. S-a prăbuşit lângă apă, sprijinită în mâini a privit mai întâi unda fremătătoare, apoi şi-a scufundat faţa în apa rece şi cristalină. A băut încet, îndelung. Lupul păzea, o privea, iar ea se ştia mai în siguranţă ca oricând. Încet, în patru labe, aidoma noului său prieten, se îndreptă spre copacul aflat la câţiva paşi de râu.

Se rezemă de trunchiul acestuia, făcându-i lupului semn să se apropie. S-a aşezat lângă ea, şi-a pus botul pe labe, lăsând-o să-i treacă mâna prin blană, să-l mângâie pe cap, pe bot.

Era surprins de această apropiere, nimeni, în afară de mama lui, şi câteodată de proprii pui, nu-i atingea botul. Se simţea legat de această făptură fragilă, aflată în pragul morţii. Se simţea atât de legat, încât se îngrozi la gândul că ar putea să o găsească într-o zi, curând, moartă. Ridică privirea spre ea, încercând să-i insufle forţă, voinţa de a trăi. Ea îi zâmbi; cumva ştiu că acela era un zâmbet chiar dacă nu mai văzuse vreunul vreodată, nedumerirea a lăsat loc fascinaţiei, care s-a transformat repede într-o legătură fantastică. Nu se simţise nicicând atât de legat de cineva sau ceva, era o stare nouă, totul era nou, chiar şi modul de a gândi, de a simţi. Era complet, devenise întreg chiar din clipa în care, deschizându-şi ochii, ea s-a scufundat, s-a abandonat, înfrângându-şi frica, în privirea lui. Ceva s-a schimbat în el. Ştiu că nimic nu avea să mai fie la fel. O privea cum aluneca uşor în somn, eliberându-se de durere. Se întreba, dacă ar deveni asemenea lui, ce ar fi, liderul, sau forţa din spatele acestuia ? Îi ascultă bătăile slabe ale inimii obosite, se lăsă purtat în vârtejul ameţitor al gândurilor, viselor acelei făpturi. Pricepea prea puţin, vedea imagini, frânturi, dar înţelese imediat că ea acceptase sacrificiul de bună voie, dar că, trădarea era cea care o distrusese cu adevărat. Mârâi. Lumea de dincolo de codru nu îi plăcea. Visase deseori la ea, dar ceea ce vedea acum nu îi plăcea.

Venise zi de zi, timp de aproape o săptămână. Pierduse noţiunea timpului, iar eforturile lui de a o ţine în viaţă o impresionau mai mult decât orice. Se lăsa furată din ce în ce mai des de lumea viselor sale, acolo unde durerea era o amintire de mult uitată, unde nimic nu o putea răni. Deschise ochii şi îl văzu privind-o neliniştit. Nu avea nimic omenesc în acea privire, dar niciodată, nu văzuse ceva mai profund uman. Îi zâmbi, încercând să îl consoleze, căci dintre toţi cei pe care îi cunoscuse, el era singurul care o putea înţelege cu adevărat, acceptând-o: «Tot ce ai câştigat sfârşeşti prin a risipi, tot ce ai construit sfârşeşte în ruină, tot ce ai găsit vei pierde în final, căci tot ceea ce se naşte sfârşeşte în moarte. Între toate acestea, contează întâlnirile, iar noi doi am fost binecuvântaţi.». Lupul clipi, lăsă ochii în jos, căci nu o putea lăsa să-i citească disperarea care îl măcina. Nu îi putea răpi liniştea. Îşi puse capul pe genunchii ei ; nu îi mai auzea inima. A aşteptat câteva clipe, încordat, dar ţipătul morţii era limede, clar, aproape. Nu putea crede, îi vorbise cu câteva secunde în urmă, nu părea gata, nu, nicidecum, era ferm convins că ar mai fi putut rezista câteva zile. Scânci, neputincios. Zăcu nemişcat, apoi, într-un târziu, urlă disperat, furios, sfâşietor. Nu îi răspunse nimeni de această dată, şi nici nu a aşteptat vreun răspuns. Era singur, mai singur ca nicicând, şi înţelese că va trebui să trăiască mai departe cu durerea, cu acest gol imens în inimă. Nu crezuse că putea exista atâta suferinţă ; o privi din nou : îi zâmbea rece, îndepărtat, dintr-o lume a ei. Era liberă, departe, în propriul ei crâng liniştit.