Constantin Virgil Negoiţă, profesor la City University of New York, Hunter College, este autorul volumelor: Vag, Împotriva lui Mango, Logica Postmodernului, Irozii, Concert la Carnegie Hall, publicate de Editura Paralela 45, Pitesti.

Concert la Carnegie Hall  (CONEXIUNI nr. 15, mai 2006)

Rebeliunile violente izbucnesc iarna. Vara au loc protestele mai mult sau mai puţin paşnice, visate când nopţile se lungesc, şi zilele se scurtează, şi victimele au timp să-şi organizeze mişcarea, să se gândească pe îndelete, să-şi pună pe hârtie povestea, să fie gata, să scoată capul, când apare prilejul, să ţipe, suntem aici, peste drum.

- Şi ce vreţi?

- Să ne spunem povestea.

- E lungă?

- Putem s-o scurtăm.

- Fără să se scurteze şi adevărul?

- Fără.

- Cum faceţi?

- O spargem în mai multe bucăţi.

- Şi cum rămâne cu adevărul?

- Şi el va fi spart.

Ei vorbesc cu vocea ta, America, şi în ochiii lor există sclipirea unei jumătăţi de speranţă. Este o zi de duminică, şi ei pot să fie aici, în umbra acestei ruginituri, acest monument de cultură, oţel şi beton şi vopsea şi reclame, şi este greu să-i condamni.

Istoria este făcută din râvna celor care tânjesc, numai o parte a unei mulţimi care creşte, se umflă, anonimi care se dau jos din maşini, autobuze şi trenuri, coloane înguste tropăind peste caldarâmul străzii 57, spre Carnegie Hall, şi chiar dacă nu sunt o migraţie sau o revoluţie închegată, acest vast cutremur al sufletelor aduce cu el căldura mesajului nobil al luptei pentru dreptate, şi propria lui disperare, acel ceva nevăzut care bântuie secolul, o rostogolire de gânduri, în confruntare politică.

Cerul e sus şi albastru, ca sufletul celor ce aşteaptă de multă vreme ceva ce nu vine.

Ei nu aşteaptă în coada de aşteptare, cu ceilalţi, aliniaţii de la intrare, gata să intre în sala încăpătoare, unde trei mii de participanţi îl vor saluta pe cel ce a fost în stare să doboare o fiară, să iasă învingător în alegeri de necrezut, să readucă speranţa, să ne facă să credem că trecutul ne poate ajunge din urmă.

Cei îndârjiţi îl aşteaptă afară, vor să le dea socoteală, te-am votat, acum ce faci cu casele noastre, când ni le dai înapoi, ei ştiu ce se va întampla înăuntru, unde va fi prezentat de o doamnă distinsă, care pierduse şi ea casele moştenite, şi i-a condus campania în alegeri, peste ocean.

Aşa îl va prezenta pe învingător, şi lumea înnebunită de speranţele unei schimbări iminente, va bate din palme, în timp ce, pe cealaltă parte a străzii, cei care au început să-şi piardă speranţele, îl blestemă, asta e, spun ei indignaţi, e şi el la fel ca cel dinainte, înconjurat de incompetenţi şi de hoţi.

Grupul mic şi gălăgios ridică pancardele. Stau la bordura străzii şi privesc fără să pară că văd, având aerul oamenilor care au întâlnire. Stau cu ochi îndârjiţi, trimiţând prea puţină lumină, cu mâinile vârâte în buzunare, aşteaptă, şi apoi ridică pancardele, unul dă semnalul de ridicare, un ardelean mai înalt, care strigă, uite-l că vine.

Ei sunt cei jefuiţi în timpul războiului rece, cei cărora li s-au confiscat casele în numele luptei de clasă, o scârboşenie pentru care nimeni nu dă socoteală, încă la modă, mai ales la Paris, unde unii încă aşteaptă izbânda revoluţiei comuniste, din răzbunare, în ciuda criminalului Stalin, sau pentru alte motive, ca şi când mai contează motivul, pentru cei care aşteaptă de cinzeci de ani şi aproape că şi-au pierdut amintirile, până când, acum vreo opt ani, de când s-a zvonit ca ar fi căzut comunismul, au început să-şi reamintească.

- Anul 1949.

- Anul cotiturii serioase.

- Senatorul McCarthy, începe audierile.

- Aduce borfaşii în faţa comisiei pentru investigarea activităţilor comuniste,

- Antiamericane.

- La 25 Mai, se deschid lucrările canalului Dunăre-Marea Neagră.

- Aproape de gurile Dunarii.

- Unde vor fi trimişi la reeducare necomuniştii.

- Prin muncă forţată.

- Ucigătoare.

- Arbeit macht frei.

- La fel ca la Auschwitz.

- Asa cum a hotărât Pantiuşa, şi doamna lui.

- Călăii.

- Veniţi de la Moscova.

E începutul lui iunie, şi victimele bârfesc, la fel ca pe stadion, înainte de începerea jocului, când se aşteaptă aruncarea balonului, înainte de încordarea echipelor, după care voioşi vor rămâne numai cei ce au susţinut echipa învingătare, cei care au ştiut cu cine să parieze.

- Dacă conducerea este aprobată de cer, atunci cei scoşi din casele lor îşi meritaseră soarta, cine n-o merită, sau fuseseră sacrificaţi pentru un scop anume, pe care prostănacii nu-l puteau înţelege.

Nu ştiau mare lucru nici despre refugiatul scos din aşternuturi în plină puterea nopţii, speriat de ameninţarea Bolşeviei, speriat de coşmarul luptei de clasa, fugit din Basarabia peste apele Prutului, râul care varsă tot timpul lacrimi amare, prohodite si blestemate, ajuns pe celălalt mal, gâfâind, prins, arestat şi internat patru luni într-un centru de repatriere, unde nimeni nu-l va reclama ca folositor, nefiind inclus pe listele uniunii tineretului comunist, nici pe listele victimelor mareşalului Antonescu, un criminal, conducatorul unui stat criminal, locuit de un popor criminal, care nu merita să existe.

    Prea mic ca să poată fi acuzat de fascism, destul de mare ca să dispară şi să se strecoare într-un liceu, unde va avea activitate ostilă, arestat, eliminat, va intra în derivă, va pierde, mereu şi  tot timpul, cine nu auzise de el, până şi Llosa, scriitorul din Peru, auzise de păţania lui, de lupta cu generalii lui Dej, de lupta cu generalii lui Nick, de strigătul  lui din Paris, fără să cruţe pe nimeni, n-a fost nici un fel de  rezistentă prin nici un fel de cultură, toţi au fost trădători, va ţipa el, ca să fie auzit de Dan Riz, din familia sănătoasa a Rizeştilor, cel care se ridicase singur, făcuse avere, şi se pregatea să le-o lase moştenitorilor, care nu bănuiau că o să vină Pantiuşa, să-i dea afară din casă, fără ca cineva să zică ceva, uite că da, nimeni nu zice nimic, chiar se bucură, bine le face, aşa le trebuie, să moară capra vecinului, noi de ce n-avem capră.

-Asta e. Ne-au luat piuitul.

*

Celălalt merge pe lângă celălalt colţ, pe lânga cealaltă intrare, închisă, pe sub schela pusă când a început renovarea faţadei, şi se îndreaptă spre coada care se întinde pe stradă, groasă, lungă, pestriţă, aşteptând deschiderea uşilor, când toată lumea o să intre în sala cu  aer condiţionat, unde se va putea discuta comfortabil, stând jos.

Mulţimea, un şuvoi gros, mişcător, coate si umeri, feţe proeminente, ochi lângă ochi,  venind de la staţia de metrou, bărbaţi şi femei, vorbind şi strigând, gata să ocupe locuri în faţă, când uşile se vor deschide, la şase, peste o oră şi jumătate, se adună de prin străzile dimprejur, şi el se învârte în jurul ei, lângă afişele anunţând importanţa concertului, cine o să fie pe scenă, şi cu ce instrumente, privind cu uimire la protestanţi, bărbaţi şi femei cu pancarde, câţiva rezemaţi de gardul  clădirii de vizavi, în fumul ţigărilor fumătorilor viciaţi, cu sticle cu apă, ici şi colo, în buzunare, sau pur şi simplu în mână, e cald, e devreme, e soare, e nevoie de şapcă, şi ce face el, caută un prieten din Ridgewood, un vechi admirator al preşedintelui nou, îmbătat de victorie, gata să-l aplaude la suirea pe scenă, am iubit aceeaşi femeie, anunţă el în secret, cum să nu-l sprijin, sunt una cu el.

- Nimeni n-o să creadă nimic, nu sunt proşti să-i duci de nas, toţi o să-l privească cu milă, cu privirea aceea de sus, sceptică, lasă că ştim noi mai bine, avem telefon, ne-au spus rudele noastre de-acasă, sărăcite, incapabile să reziste epidemiei de şmecherie, care i-a terminat, i-a făcut să nu mai spere nimic, de-abia îşi duc zilele, după dezastrul abătut asupra celor mai vulnerabili, bătrânii, copiii si pensionarii, nu există secrete, să vedem ce-o să spună de ei.

Nu. Trebuie să fie determinat. Singurul lui mod de a exista.

Un zumzet plăcut. Strada este zumzet şi huruit, şi muget constant, şi conversaţie ritmică,  oameni care se cheamă unul pe altul, inventând o senzaţie bună.

Se îndreaptă spre cei doi bărbaţi. O face din impuls, din instinct, gândindu-se, de ce nu, şi pentru că nu vrea să stea o oră întreagă studiindu-le feţele, necunoscute, calculând şansele, imposibil de calculat, nu începe cu cei mai apropiaţi, cu toate că aşa ar fi trebuit să înceapă, şi ştie asta, plănuise să facă aşa, numai că cele mai bune planuri, cum bine se ştie, au obiceiul să eşueze.

Are în mână revista, o ţine aşa ca să poată fi percepută, în prezenţa celor două grupări, admiratorii şi protestanţii, fiecare pe altă parte a străzii, învinşii şi descurcăreţii, de anul acesta, de anul trecut, dintotdeauna, mugetul lor încălzit şi constant îl ridică şi îl îmbărbătează, e gata să păşească spre cei doi bărbaţi care stau lângă domnişoară.

- Mă iertaţi, am ceva care ar putea să vă intereseze.

Le vorbeşte despre noua revistă, scoasă de noua dreaptă, aşa se şi cheamă, pe copertă se vede sfântul martir Constantin Brâncoveanu, şi lânga copiii lui, în două limbi, un text  scurt - Cei ce-au căzut ucişi de gloanţe duşmane, păşesc în rând cu cei ce rămân - şi apoi un text şi mai scurt - Români nu vă vindeţi. E publicaţia oficială a ligii pentru apărarea naţiunii, însoţită de un certificat eliberat în '91 , semnat de preşedintele Statelor Unite ale Americii, pentru loialitate neprecupeţită faţa de partidul republican, şi ajutorarea Americii, ca să rămână ce trebuie să rămână, the land of the free and the home of the brave.

Cu cât vorbeşte mai mult, pare mai puţin auzit. Nu poate să creadă că el e cel ce vorbeşte, şi vocea lui sună ca ieşită dintr-o saltea umplută cu aer, când i-ai scos dopul.

Cei doi bărbaţi par să se dea înapoi cu toate că nu e o mişcare firească, fizică, ci numai o manevră dorită, trădată de ochi. Primul spune, nu mă intereseaza. Şi al doilea spune, nu mă interesează.

Întinde revista. Nu e sigur de ce face aşa pentru că nu dovedeşte decât că o are în mână, şi o ţine în felul în care i-a dat-o prietenul lui, mai devreme, de dimineaţă, ţinând-o cu una din mâini, şi învârtind-o cu cealaltă, înverşunat şi provocator.

      Apoi se întoarce şi se îndepărtează, simţind privirile lor, cu zâmbete afectate, făcându-se mic, zbârlindu-şi părul pe ceafă, facându-se şi mai mic, pas cu pas.

*

O domnişoară zâmbeşte. Domnişoara e ghemuită lângă perete, vizibil interesată. El îi intinde revista, vizibilă, şi ea o desface, o răsfoieşte, şi se opreşte la mjloc, unde se află scrisoarea, şi domnişoara întinde degetul spre scrisoare, nu o mai interesează revista, amuzată dar sceptică, cu înţelesul că,  acum se descurcă şi singură.

Scrisoarea e lungă şi nu e lungă. O ia şi vede că e semnata de preşedintele ligii pentru apărarea naţiunii. Are un titlu fantastic: Cornel Dumitrescu dezinformator al comunismului la New York. Amuzată, citeşte cu voce tare.

- Am citit articolul dumitale intitulat "O provocare nouă a serviciilor de securitate" din Lumea Liberă "româneasca", din iunie '92, care a fost inspirat din articolele "Dreapta veche. Dreapta nouă", "Apropo de cârtiţe" si "Horia Sima în Israel", apărute în publicaţia sionistă Revista mea, contra mea şi a altor naţionalişti. După câte sunt informat, nu este prima oară când unelteşti, jigneşti, insulţi, calomniezi, defăimezi, ponegreşti. Şi în trecut ai mai făcut afirmaţii, dar, ştiind că toată lumea te cunoştea ca un denigrator înrăit, infectat de idei comuniste, şi gelos pe cei ce spun adevărul despre lupta cu bandiţii din judeţul Braşov, cu care  te-ai înhăitat ca să ajungi la putere, nu te-am luat în serios. Acum, că ai sărit peste cal, te rog să dovedeşti că eu am falsificat articolul "Criza regală" din România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a-l compromite pe Petre Mihai Băcanu şi România lui Liberă. Vino cu fapte concrete, şi nu compara caracterele maşinii de scris. În numele meu au circulat anonime, cu caracterele maşinii de scris folosită de dumneata, sau de ambasada română, sau de unele organizaţii masonice, sau de unii "legionari" racolaţi de agenturile sioniste. Sunt informat că împreună cu Dan Costescu, v-aţi prezentat la chioşcurile din New York, unde am pus în vânzare ziarele "România Mare" şi "Europa", atât de căutate de cititori, şi aţi cerut vânzătorilor să nu le mai vândă. Îti cer să dovedeşti că am fost şi sunt agentul unor servicii secrete. Îţi cer să explici de ce ar trebui să fi securist ca să te împotriveşti fostului rege Mihai, trădătorul din '44, care l-a declarat pe Stalin cetăţean de onoare al României, şi apoi, împreună cu Ana Pauker şi alţi bolşevici, a instalat comunismul în România, transformând-o într-o colonie anticreştină? Eu am fost victima. Într-un articol pe care l-ai publicat în Lumea Liberă, ai spus ca ambasadele au fost înţesate de oamenii KGB-ului. Foarte adevărat.  Ai uitat însă că ai fost fotografiat într-o noapte ieşind de la misiunea română de pe Lexington Avenue. De ce n-ai scris nimic contra fostului şef al securităţii din România, despre care generalul Eugen Luchian  şi alţii, colegii lui, au mărturisit că a comis crime împortiva umanităţii.  De ce n-ai publicat nimic despre plimbarea regelui într-o maşina condusă de fiul lui Chivu Stoica, când a vizitat România? Te-am văzut în fotografii numai cu comunişti ordinari. Faptul că te-ai pozat alături de Zahu Pană, nu impresionează pe nimeni. Dacă domnul Pană ar fi un adevarat legionar, nu s-ar fi lăsat fotografiat cu o jigodie comunistă.

 *

Găseşte un loc, dintre cele pe care scria rezervat, se aşează, şi cercetează atent feţele celor din jur, nu se grăbeşte, şi vede ceea ce caută, în fine, copilul are probabil douăzeci şi unu de ani, tatăl are şi el un ziar în unul din buzunare, probabil Lumea Liberă Românească, şi amândoi îl aşteaptă.

Se prezintă, ceea ce el crede că a fost partea mai grea, face clare intenţiile, chiar micile amănunte, priveşte de la tată la fiu şi invers, cautând să-i implice pe amândoi, şi se pare că merge bine, ei se întorc cu zâmbet pe feţe, în semn de încurajare, sigur că da, sunt singuri, nu ştiu pe nimeni, nu fac parte din nici un ciorchine, de ce să n-asculte, ascultă, mestecă gumă, şi el încearcă să le citească privirile, nu le cunoaşte istoria, şcolile precedente, toate detaliile pe care profesorii ar trebui să le ştie despre elevi, şi asta slăbeşte expunerea, şi o face destul de neclară, până ce scoate la vedere revista.

-  Uite ce scrie. Negru pe alb. Un nou drum pentru Dacia. Un drum al renaşterii. Romanii ne-au distrus tradiţia şi cultura. Dacii aveau zeul lor, foarte bun. Îi spuneau Moş. Grecii i-au stâlcit numele, în Zamolxe. Simbolul credinţei lor era soarele. Religia lor punea acentul pe libertate şi nu pe robie. Creştinismul comunistului Pavel, a fost o manevră cu care a fost distrus imperiul roman.  Dacă el, dupa două mii de ani de plimbare prin lume, poate să  se-ntoarcă acasă, de ce noi n-avem dreptul să facem la fel?

*

Lângă poeta batrână, un tânăr cunoscător, entuziast cercetător al arhivelor, scoate din buzunar copia unui text care marchează apogeul modernităţii, transmis ţărilor înapoiate ale vremii, pentru iluminare. Este catalogul de preţuri al domnişoarei  Marcelle Lapompe, din rue Chat Noir, 69,  Paris, pe o hârtie îngălbenită, boţită, fără câteva colţuri, greu de citit.

- Sunt tarifele anului 1915

- În franci.

- Branlette ordinaire, une seule main...

- 0,33

- Avec chatouille des coulissese...

- 1,75

- Balsage en levrette, avec liquette…

- 5,85

- Gougloutage de poreau avec pression de la main…

- 3,50

- ….

Amuzate, poetele se apleacă asupra textului, cu uimire.

- Ce preţuri! De necrezut. 

- Încă nu veniseră soldaţii americani.

- Care vor intra mai târziu în război.

- Când soldaţii francezi vor fugi înapoi la domnişoara Lapompe.

- În masă. Câteva sute de mii.

- Ca Franţa să fie salvată de americani.

- Pe care azi îi declară cretini.

*

Nu s-a făcut linişte decât când a venit preşedintele, în ropote de aplauze, şi s-a aşezat între cei ce organizaseră întâlnirea, strânşi lânga el, gata să-l apere, şi concertul a început în liniştea de după aplauze, neverosimilă, când nimeni nu părea să aibă urechi pentru muzica concertanţilor, şi ei încordaţi, cu ochi pentru preşedenţie, cu gând la părinţii cărora li se confiscaseră casele, şi aveau plângeri, şi vroiau să-l asculte, cu speranţa ca le vor da şi alte speranţe, că va face promisiuni, orice promisiune e bună, îţi dă vigoare, ăsta era scopul acestei întâlniri formidabile, după pauza în care a discutat cu artiştii, când scena a fost toată a lui, puternic iluminată, ca să nu se poată ascunde, ca să dea socoteală, la microfon, în picioare, improvizând răspunsuri la întrebările de pe cartonaşele colectate în pauză, din sala plină de semne de întrebare, grupate atent pe subiecte - proprietate, dosare de securitate, monarhie, subiecte mai puţin importante, plus greutăţile întâmpinate de  când a venit la putere, ca să constate, stupefiat, că rămăsese în mâna celor de meserie, care îl ţineau prizonier, pentru că ei îl aduseseră.

*

Zahu Pană, a intrat în Cranegie Hall pentru că n-avea ce face, şi după câteva ore, a ieşit din acelaşi motiv. Nu s-a mai dus să dea mâna, să schimbe o vorbă, să se aşeze în fotografie, să asculte mulţumiri personale, pentru votul dat mai de mult, minunat prilej de îmbărbătare, nu, preşedintele care îl bombardase cu cuvinte frumose de pe scena bombardată cu flori, se dovedise un captiv chinuit, şi el se simţea vinovat, iar odată cu vinovăţia venea şi teama.

- S-ar părea ca nu se va schimba mare lucru. Tot ei au rămas la putere.

Din fire nu era  pesimist, în timpul războiului ajunsese pe front cu regimentul de gardă  Mihai Viteazul, şi, după încetarea ostilităţilor, luat prizonier, evadase din lagăr ca să scape de deportare.

-  Regele ar fi trebuit să dea socoteală pentru soarta celor o sută cincizeci de mii de ostaşi părăsiţi. El şi sfătuitorii lui. Abandonarea oştirii este un act de trădare.

În '48  fusese arestat fără motiv declarat, fără să fie învinuit, şi după ce stătuse trei ani la Jilava, fără proces, fusese trimis la Canal, în lagăr, la  Poarta Albă şi Valea Neagră, şi apoi mutat la Aiud, ca să fie eliberat peste numai un an, şi rearestat dupa alţi cinci, cu o condamnare de zece ani pentru difuzarea poeziilor scrise de Nichifor Crainic si Radu Gyr.

-  Pentru recitare s-au dat condamnări de până la două decenii. Pentru difuzare s-a dat munca silnică toată viaţa. Pentru trecerea lor peste graniţă s-au inventat comploturi şi s-au dat sentinţe de condamnare la moarte.

- L-ai cunoscut pe Şundi Pandele?

- Venise din Macedonia.

- De ce?

  Nu se ştie nici azi ce silogisme l-au făcut să repete, a câta oara, cea mai cutremurătoare poezie din închisori, scrisă de Gyr, pentru toate şi pentru toţi.

- Luna venea după El, în celulă

   şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

   s-a aşezat lânga mine pe rogojină:

   Pune-mi pe răni mâna Ta!

   Pe glezne-avea urme de cuie şi de rugină

   parcă purtase lanţuri cândva...

   Părea celula munte, părea căpăţână

   şi mişunau păduchi şi guzgani

   Am simţit cum îmi cade capul pe mână

   şi-am adormit o mie de ani...

   Când m-am deşteptat din afunda genună

    Paiele erau trandafiri.

    Eram în celulă şi era lună,

    numai Isus nu era nicăieri...

    Unde eşti Doamne? Am urlat la zăbrele.

    Din lună venea fum de căţui...

    M-am pipăit... şi pe mâinile mele

    am găsit urmele cuielor Lui.

(Fragment din romanul cu acelaşi nume apărut recent la editura Paralela 45)

PREMODERN, MODERN, POSTMODERN     (CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

Premodernii credeau în văzute şi nevăzute. Şi modernii au ajuns la concluzia că există mai multe niveluri de realitate. Postmodernii au descoperit că fiecare nivel are logica lui.

Între fizica cuantică şi informatica avansată, bazată de ştiinţele cognitive, există o asemănare puţin cunoscută. Amândouă sunt guvernate de o logică care nu seamănă cu cea folosită zilnic, pe stradă, căreia filozoful Aristotel i-a enumerat cu grijă, şi cu pricepere, principiile fundamentale. Unul dintre acestea spune că nu se poate să fi şi cal şi măgar. Toata matematica şi toată fizica clasică îl respectă. Într-un limbaj mai pretenţios, spunem că logica clasică "exclude terţul", care ar putea să se aşeze la mijloc, între extreme, singurele considerate reale.

Numai că un măr pe jumătate mâncat rămâne tot măr, şi nimeni nu poate să spună câte fire de păr ar trebui să lipsească pentru a declara o chelie.

M-am ocupat de aceste probleme şi am ajuns la concluzia că cea mai importantă calitate a limbajului natural – vagul – dă omului posibilitatea uluitoare de a descrie universuri complexe cu numai câteva zeci de mii de cuvinte. Mă refer mai ales la poeţi, pentru că oamenii de pe stradă folosesc mai puţine.

În anii interesanţi '70, când introducerea informaticii în economie părea ultima salvare a comunismului muribund, s-au cheltuit mulţi bani – echivalentul multor şiruri de vaci desfăşurate între Braşov şi Oradea – şi s-au făcut încercări disperate de descriere matematică a proceselor sociale si economice. O treabă grea.

Atunci ne-am gândit că ar fi mai uşor să încercăm modelarea proceselor de gândire ale conducătorilor eficienţi, care se descurcă şi fără reprezentări matematice sofisticate. Aşa s-a născut domeniul ştiintelor cognitive, iar inteligenţa nenaturală a încercat să o copieze pe cea naturală, cam la fel cum  s-a încercat fabricarea zăpezii atunci când nu ninge. 

Aşa am încercat să studiez manipularea limbajului natural. Aşa m-am ocupat de literatură, cea mai interesantă manipulare.

Oamenii se folosesc de cuvinte manipulându-le înţelesul, vag, în timp ce calculatoarele actuale manipulează numere, obiecte foarte precise, şi trecerea de la cuvinte la numere nu e evidentă, pentru că spaţiul conceptelor se supune logicii vagului, "fuzzy", care nu invocă terţul exclus, aşa încât, între negru şi alb pot apărea nuanţe de gri.

Aşa am ajuns la New York, acum mai bine de două decenii. Cărţile mele, traduse în câteva limbi, m-au adus după ele, şi când am văzut că nu toţi cei ce urlă că sunt postmoderni au dreptate, am definit postmodernismul drept altceva decât derapajul celor care şi-au pierdut echilibrul, am spus că postmodern este cel ce se întoarce la premodern, care, la timpul său, nici el n-a ţinut seama de terţul exclus, atunci când a spus că Dumnezeu este în toate camerele, nu ca noi, care suntem numai într-o singură cameră.

Infinitul nu acceptă o logică bazată numai pe da şi nu. Fizica cuantică, cu infinitul ei mic, la fel ca ştiinţele cognitive, cu infinitul lor mare, au nevoie de altceva.                                       

Lucian Blaga, în Eonul Dogmatic, se ocupă de dogmele creştinismului, pe care le consideră formulele logice ale infinitului, şi vorbeşte pe larg de succesele fizicii cuantice, observând că lumina are dublă natură, corpusculară şi ondulatorie, la fel cum Christ este şi Dumnezeu şi om, fără putinţă de despărţire.

Similitudini spectaculoase.

Cronica bibliotecii revistelor  (CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

Cursul de sisteme inteligente.

Se discuta retelele neurale.

Creierul omului contine o suta de miliarde de neuroni legati intre ei. Prin sinapse. Un neuron este o celula. Excitabila. Poate fi stimulata. Cunoasterea rezulta din conexiunea dintre aceste celule. Impusurile trimise de un neoron ating alti neuroni si ii activeaza. Si asa mai departe. Studentii afla despre intensitatea sinapselor, care sunt grade de conexiune. Profesorul afirma ca invatarea este ajustare acestor grade.

Studentii stiu ca, deobicei, urmeaza si altceva. Un comentariu. Profesorul le spune ca si iubirea uneste. La fel cum comunicarea pretinde doi neuroni, si iubirea presupune doua persoane, una care iubeste si alta care primeste iubirea. Cel care primeste iubirea e constient de cel ce iubeste. Niciodata iubirea nu confunda persoanele, caci confundarea ar pune capat iubirii. Plenitudinea existentei, de care depinde fericirea deplina, nu poate fi traita de unul singur. Bucuria de unul singur nu e deplina. Bucuria deplina este o cuprindere reciproca.

Studentii sunt sfatuiti sa cerceteze scrierile savantilor premoderni. Li se recomanda Maxim, care scrie ca noi am fost crescuti la inceput intr-o unitate a firii, dar diavolul ne-a despartit intre noi si de Dumnezeu si a impartit firea in multe inchipuiri, folosindu-se de alegerea vointei noastre.

Ce este o societate, intreaba brusc profesorul.

O retea neurala, raspunde corul studentiilor.

Profesorul mai recomanda un savant premodern, de la Nyssa, pe numele sau Grigore, care in cartea sa Impotriva lui Eunomium, scrie ca Tatal a nascut un alt Sine, neiesit din Sine, dar aratandu-se in Acela intreg.

Deci, cine sa fie Fiul, intreaba profesorul, si studentii raspund, tot in cor. Infinitul.

Dumnezeu este unul. Atunci, de unde cele trei persoane ale Treimei? Profesorul invoca alt savant premodern. Dionisie defineste esenta fiintei divine spunand ca bunatatea, ca si iubirea, inseamna o raportare. Nici unitatea nu poate fi faramata in favoarea relatiei, nici relatia anulata ca sa salvam unitatea. Printr-un Fiu intrupat se intra in comuniune filiala cu Tatal.

Numai premodernii au crezut in Dumnezeul Treime, afirma bibliotecara, cu oarecare distanta. Modernii au crezut ca sunt Dumnezeu, raspunde profesorul, care stie ca bibliotecara nu-i vede bine pe premoderni. De aici toate nenorocirile cunoscute, psalmodiaza studentii, in semn ca au inteles despre ce este vorba.

Profesorul este intrebat daca sunt si alte teorii despe Fiul si raspunde ca da, cea moderna, elaborata de diavola progresista, o razvratita, si promite, ca, in viitoarele lui prelegeri, sa se ocupe de razvratirea ei, asa cum apare in biblioteca revistelor.

*

Profesorul este de parere ca cititul este absolut necesar. Aproape in fiecare zi, se duce sa citeasca revistele, abandonandu-se amestecului pestrit de pareri, atitudini, si luari de pozitie, vehiculate cu violenta, stangaci, sau subtil, satisfacandu-si curiozitatea aproape bolnava.

Se opreste sa vada ce mai spune Partizan Review, sa se uite la Harper's, sa rasfoiasca Atlantic Monthly. Se minuneaza de limba perfecta a celor de la The New Republic, si este uluit de National Review, singura revista conservatoare de pe rafturile bibliotecii revistelor, ingandurata, produsul catolicului William Buckley, propietar de yacht, autor de carti groase, conservatoare.

Priveste un articol lung despre postmodernism, invelit intr-un titlu bombastic.

In aceasta vecinatate pot fi gasite opiniile interesante ale unor scriitori talentati, exercitiile lor de luciditate, care reflecta credintele parintilor lor, sceptici, greu de convins. Cu cat te misti mai spre est, se gandeste profesorul, cu atat vezi mai clar spectacolul impresionant al judecatilor nemiloase, care nu tin seama de nimeni si de nimic.

Se uita dupa un loc unde sa poata sa puna cojile, pentru ca a mancat o banana, cu toate ca in biblioteca mancatul este strict interzis. Patrunde in sectia periodicelor, cu coaja in mana, incet, privindu-se in geamurile unei expozitii de carte. Sunt multi peri de argint in fosta lui coama, atat de multi incat nu mai pot fi numarati, si nu are nevoie de ochelari, deoarece la saizeci de ani este tanar, cu pareri in formare, neangajat, numai boul are convingeri, repeta el tuturor si mereu, asteptand fapte noi, argumente in plus, acea jumatate de gram dintr-o noutate spectaculoasa, care da peste cap, deobicei, orice teorie cat de cat inchegata.

Aude voci si priveste la mesele laterale unde studentii au voie sa studieze, in zona de liniste, unde este interzisa palavrageala. N-o sa mai fie loc pentru rafturile viitoare, se gandeste el, contempland numarul impresionant al revistelor de hartie. Cu aparitia calculatoarelor, mici, care pot sa adune informatie multa, profesorul vede chiar disparitia rafturilor. Isi imagineaza o etajera de biblioteca, taiata si impachetata cu grije, transportata intr-un muzeu din Paris, unde sa imparta lumina, filtrata prin tavane tratate impotriva razelor ultraviolete, cu rezultatele sapaturilor facute de arheologi.

Se opreste sa se uite la fetele cu pantalonii lungi scurti, aratand un deget de piele, venite din toate partile lumii, de peste tot, sa soarba invatatura depozitata in revistele de pe rafturi.

Profesorul nu are telefon celular, nu vorbeste cu placere la telefon, nu are nevoie de telefon, nu l-ar lua nici daca i l-ar fi dat cineva. El prefera contactul direct sau lectura. Nu mai privi si nu mai citi, gandi el, si esti mort. Nu este singurul care spune asa.

Bibliotecara sta aproape de calculatoarele care contin catalogul. Are o fata de om linistit. Poarta o haina fara culoare, si peste ea, uniforma banala a trasaturilor sobre.

Profesorul ia pozitie langa ea, fara sa spuna nimic, cu solidaritatea de ocazie a necunoscutilor, care privesc impreuna un joc. Doi studenti discuta la o masa mai departata. Unul din ei arunca o privire diagonala fetelor aplecate spre ecranul calculatorului catalog, desvelind, prin intindere, mai multa piele..

Biblioteca revistelor pare suspendata in asteptare. Al doilea student trimite o alta privire spre fete. E o chestie cu privirile astea, spune profesorul. Trebue sa sti sa privesti. O biblioteca e altceva decat un televizor mincinos, de unde afli cu greu adevarul. Si biblioteca stie sa minta, raspunde bibliotecara. Azi, revistele sunt conduse de oameni foarte inteligenti si foarte determinati. Profesorul isi priveste calm ceasul si intreaba daca e vorba despre revistele de la stanga. Nu numai, vine raspunsul. Cele pentru studentii naivi? Cei veniti din tarile premoderne? Bibliotecara revistelor are parerile ei.

Profesorul foloseste ocazia si incepe o poveste cu o directoare distinsa a unei reviste distinse, care spunea, cu destula amaraciune, ca un popor nascut premodern, ar fi incapabil sa-i inteleaga pe inteleptii moderni, care vor sa-l ajute, repetandu-i cum trebue sa se poarte. Una din fete, cea de la dreapta, protesteaza energic, chiar violent, aratand ca revistele nu au incercat niciodata sa desluseasca legaturile misterioase, si adesea aiuritoare, dintre modernii de azi si de ieri. La inceput, profesorul nu spune nimic. Talentul e talent, spune el mai tarziu, asa cum auzise si el de la altii.

Povestea se vrea comentata. Si studentei i se paruse ca ceva nu este in regula, talentul este talent, n-ai ce-i face, sigur ca da, dar daca unor diavole progresiste li se putuse ierta pasiunea pentru Bolsevia, pentru ca ar fi fost talentate, dece sa nu fie iertata si pasiunile templierilor. Ce daca obiectul iubirii fusese altul. De ce ei erau tratati cu asprime? Nu castigasera templierii razboiul rece? Daca a scrie la porunca vremii, in revistele partizane, in anii 1930, era o crima, atunci sa consideram toate revistele, si pe cele trotskyste, a caror longevitate este fenomenala, uite, apar si azi, vajnici observatori culturali, pusi pe reprosuri, in stanga si-n dreapta.

Profesorul cunoaste detaliile. Este la curent cu tot ce apare. Isi pierde o parte din viata cu revistele importante. Ai dreptate, marturiseste el. Fericita ca i se acorda atentie, ca, in fine, avea cu cine sa stea de vorba, bibliotecara aprofundeaza subiectul. Studentii se straduiesc sa priceapa. Sterse, vocile de la mesele lor plutesc fragmentat.

Simplu. Daca esti anti-modern, s-ar putea sa fi putin templier. Nu toti anti-modernii sunt templieri, dar toti templierii sunt anti-moderni. Nu mai conteaza care a fost intelesul cuvantului atunci cand a fost inventat. Acum toata lumea il foloseste asa cum vrea. Acum pateaza, si, odata patat, chiar daca pata este data la curatat, tot mai ramane ceva, o urma care nu mai dispare.

Templierii sunt semidocti, nu simt progresul, nu citesc revistele progresiste, nu stiu nimic, intervine o alta studenta, din stanga.

Profesorul reincepe povestea. O revista de curand injghebata, este banuita, la dorinta modernilor de extrema stanga, ca ar fi templiera, pentruca publica articole despre Fiul Tatalui.

Vad, spune ea. Uite, Mel Gibson a anuntat ca va face un film despre crucificarea Fiului, si imediat a fost declarat templier. Mai toate revistele bibliotecii, l-au declarat vinovat, comentandu-l cu ironie si scarba. Acum toata lumea stie ca Mel e nebun. Un nebun de care ar trebui sa fugim, ca nu cumva sa ne molipseasca, se aude o alta voce din corul care cante balada lui Elia Kazan, alt regizor important, denuntatorul activitatile criminale ale partidului bolsevic. Imediat fetele de la stanga il declara si pe el cavaler templier. Despre el se vorbeste mai mult. Asa cum se vorbeste si despre revista Partizan Review, cea mai veche si cea mai distinsa revista trotskysta.

Uite. Mel Gibson a fost sfatuit sa-i fie rusine de tatal sau, premodern, sa se lepede de crestinismul lui, primitiv, si sa se modernizeze. A refuzat, si atunci a fost declarat inconstient si tembel. Elia Kazan a crezut ca pericolul e real, demascand bolsevicii ascunsi in bastioanele pacii, inventate pe vremea lagarului socialismului biruitor. Si el a fost declarat tradator. Nici o diavola nu va mai vrea sa auda de el, nici macar atunci cand va lua premiul mare, si nici cand va muri, in curand, si va fi inmormantat, in tacere

Tacerea indica vinovatie. Cand vinovatul este mai cunoscut, si inca in viata, si nu poate fi tavalit in noroi, se aseaza peste el un strat gros de tacere, care sa-l ingroape de viu.

Ca sa stabilesti cine e vinovat, uita-te la pozitia capului. Cand cineva se uita la dreapta, e vinovat. Cartile si revistele de extrema stanga, finantate ca sa stabileasca vinovatia, dau sentintele, foarte usor si fara drept de apel, uitandu-se direct la privire, urmarind directia ochilor.

La Paris, trei templieri au fost surprinsi de un fotograf, discutand intr-o piata. Ce discutau? Nu are importanta, priveau la dreapta, si asta ajunge, spusese o diavola progresista, de stanga, din Franco-Germania, unde intoarcerea capului spre dreapta este interzisa prin lege. Intr-o carte in care ii judeca cu asprime, ea sustine ca toti templierii sunt criminali, si demascarea lor ar fi absolut necesara, ca lumea sa poata sa-i scuipe. Sariti pe ei, indeamna ea la exterminare, cine sa-i apere, si chiar daca isi vor gasi avocati, cine-i va crede, si chiar daca se va dovedi ca s-a facut o greseala, nu e nimic, tot mai ramane urma petelor facute de noroiul aruncat cu dexteritate. Totul este sa-i insemnam, sa sugeram vinovatia vinovatilor a caror singura vina e ca nu pot protesta cand sunt declarati vinovati.

Ce inseamna acest discurs plin de venin al profesorului? Ce altceva decat o privire din dreapta spre diavolele progresului?

Dupa ce fetele pleaca, bibliotecara ajunge brusc la concluzia ca totul este legat, conectat, adunat, locul asta conducand la alt loc, faptul acesta indicandu-l pe celalalt.

Studentii profesorului vorbesc despre implicatie, conspiratie, si retragere. Duceti-va cat mai departe, de la distanta se vede ma bine, se adreseaza el corului care pleaca. Prea stati aproape.

Comentand reactiile bibliotecarei, ei cred ca toate parerile, desvaluirile faptelor, insinuarile, totul duce la declararea vinovatiei catorva noduri perfect conectate, nu pentru ca ar fi existat un sistem de operare ingenios, proiectat ca sa le faca sa gandeasca sincron, ci pentru ca au fost nascute sa fie asa, nascute si nu facute. In concordanta cu codul genetic. Traim sub dictatura genomului. Asta e!.

Bibliotecara asculta ce spun studentii, auzise si ea ce rezulta din conectare, ii simte suflarea puternica, ii vede penele lungi, intinse, colorate, stralucitoare, cu putere de vraje, vede vinovatia urcand, o sfera supraincalzita, un gaz care arde si poate orbi pe oricine cu frumusetea lui rece. Vede unda de soc si ii aude si vantul. Vede cum norul ciuperca se raspandeste, in orasele mari, in tarile mari, pe continentele gigantice, peste ape, peste toata planeta, in toate locurile de pe pamant, si daca se poate si-n cer, oriunde se gasesc vinovati.

Vede si tace. E vinovata. Trebue sa scape de povara vinovatiei. Se hotaraste sa se mai gandeasca. La vinovatie. La ideile strecurate cu perfidie, in articole despre orice, venind dinspre acel condei periculos, al unui profesor perseverent si insinuant, care nu imbatraneste usor, care este neobosit, care scrie impotriva diavolei progresiste si al partidului sau.

*

Aproape toate prietenele bibliotecarei sunt diavole, neobisnuite sa fie recunoscute decat in anumite imprejurari, numai rar, atunci cand cineva le aduce intr-o camera cu oglinzi. Sunt invizibile pentru lumea din piata din capatul strazii. Le vad numai redactorii de pe culoarele revistelor literare, si ei niste forme nedeslusite, la varsta de mijloc. Le mai vezi daca se intampla sa mergi, ca si ele, la teatru.

Dar nu asta este problema. Nu sunt nici singure si nici neiubite. Sau, mai de graba, nu sunt iubite in sensul cel mai adanc al cuvantului, dar asta nu mai conteaza, au avut parte de dragoste de un tip mai adanc, cu ecou dureros in casatorii ranchiunoase cu revolutia permanenta, care le-au impiedicat sa castige o solitudine vrednica de crezare.

O astfel de diavola s-a agitat mult in vara aceea. Era ceva cu ea care te facea sa crezi ca se hranea cu iluzii - in miscare, fara simtul humorului - ca in schemele de ingamfare care ruineaza mugurii dragostei.

Statea pe acoperisul unei terase de la etajul sapte, un spatiu disponibil mai ales seara, asa incat un grup mic sa poata colecta fonduri, si treizeci de alte diavole sa bea vin caldut din pahare de plastic, si sa vorbeasca despre progres. Era aproape de balustrada, vorbind cu bibliotecara, si, la un anumit punct, a pomenit de un turn cu varf colorat, numita Partisan Review. Bibliotecara a incercat s-o asculte, dar nu s-a putut concentra.

Partizan Review. O revista care cuprinde aproape toate povestile diavolelor in razvratire, si cele nostime si cele absurde, nebune dupa baieti, si mai ales dupa baiatul trotskyst pe locul din spate, si, normal, Susan Son fara tag, care spune ca toate nenorocirile lumii se trag de la rasa alba, si ca ii este rusine ca America a devenit un imperiu, ca lucrurile au fost reale si ea a fost reala, in feluri in care uitase sa fie, cand a luat un premiu la Frankfurt.

S-au revazut intr-o seara in fata teatrului.

Specatorii, toti anonimi, se scurgeu prin usi larg deschise, aducand cu ei caldura orasului, mare, si micile lui reverii, acel ceva nevazut care ii bantue pe marinarii in permisie pe uscat, si ii infasoara in ganduri pe oamenii care merg la spectacolul scrisorilor lui Sebastian.

Bibliotecara sta la marginea trotuarului si vorbeste cu o vampirdiavola tanara. Stie ca este falita, dupa privirea inclinata pe care si-o atarna pe fata, cand vorbeste despre pseudocultura afisata la Paltinis de grupul unuia Noica, caruia ii stabileste vinovatia. Nu a facut niciodata asa ceva inainte, si este prea tanara ca sa stie ce-a fost. Se face ca stie ca sa intre in vorba cu celelalte. Numai doua sau trei par sa o bage in seama. Nu pot injura singure si atunci se cauta, sa fie macar in perechi. Ciorchinele ideal se compune din cel putin patru. Se gasesc dupa privirile furisate care detecteaza nesabuitul apropiat, si, iata-le, scriitoare asociate, directoare de muzeu important, bibliotecare de prin apropiere, umbre subtiri, cu destula vechime, revolutionare profesioniste, acum in retragere.

Asteapta nervoasa ca cei cu bilete sa treca de controlul de la intrare. Razletele, intarziatele, privesce taxiurile care ajung mai tarziu, din centru, si neoconservatoarele parfumate, pasind tantos pe langa masini, si bancherii politelelor de asigurare, si granguriii supercluburilor, si smecherii de pe Broadway, cu aura aceea inalta, scuturandu-si scamele de pe maneca, exact cum spune DeLillo.

Sta la marginea trotuarului si priveste fara sa para, afisand un aer absent, ca cel al fetelor obosite. Cand toata zarva s-a potolit, si nu se mai aude ganguritul si vanzoleala dinaintea spectacolului, de pe trotuarele care nu mai zumzaie, diavolele mai imbracate, cele cu bilete, insigne si sepci, se disperseaza, intrand in sala.

Cea mai batrana, o sfrijita, incercand sa nu fie lovita de destinul inghesuielii, tipand ca Elia Kazan a fost un templier criminal care a denuntat progresisti, ramane afara, la marginea trotuarului, asteptand. E clar ca nu are nici un fel de bilet. Ochii ei, indarjiti, trimit mai putina lumina catre o alta care se plictiseste si pleaca. Una din ele pleaca, o bucovineanca care striga, jos Eliade. Tipi pentru ca asta te face viteaz sau pentru ca vrei sa-ti anunti indrazneala, sau, mai trist, atunci cand ti s-a comandat si comanda nu poate fi refuzata.

Alte cateva diavole din fata teatrului isi transforma fetele in masti de tipat, cu ochi incordati, cu guri care se pot intinde oricat, si maine vor tipa tot asa, incercand sa se strecoare pe coridoarele revistelor importante, izbind coapse si coate si continuand, si acolo, sa tipe ca, sigur ca da, diavola progresista merita premiul mare.

Bibliotecara le vede cum sar peste cal. Un critic le pune piedica si palariile lor se desprind si le zboara pe spate, si ele le apuca cu miscari instinctive, si in acelasi timp - totul este in acelasi timp - se uita la celelalte diavole care vin inspre ele, zboara si sar. Este o forma de saritura fara efort, cu corpurile grupate strans. Cand sar prea de vreme sau prea tarziu, se blocheaza. Cand fac tumbe, ca in desenele animate, una pe spatele celeilalte, cititorilor li se pare ca sunt talentate, si incep sa le placa textele dureroase si cerculetele de grasime agitandu-se in titlurile scrise cu litera groasa, peste care gorobetele observator cultural, linistit, cu o mana miscata automat spre bacsis, a pus mustar, cu o lingurita din strainatate.

Bibliotecara crede ca vede pendulul istoriei cum a luat-o spre dreapta. Vrea sa faca un salt. Colegii ei au sarit, altii se gandesc cum sa sara, unii mai au nevoie de timp, si se jeneaza, pentru ca au prieteni de stanga. Cateva studente vorbesc despre ultimele evenimente. Bibliotecara le evita privirea. Este atenta numai la zgomotul invizibil care vine dinspre reviste. Ia viteza si pare ca-si pierde spaima pleostita pe ochi de hormonii, si sentimentul de alienare si de neapartenenta, si toate lucrurile balbaite gangavitor, care i-au sigilat tineretea. Ea a devenit invizibila, intr-o universitate foarte vizibila, cu un teatru superb, un amfiteatru reparat cu banii doamnelor neoconservatoare, care-i sipatizeaza pe profesorii ticniti, ce descopera secretul erei moderne, felul ingenios in care modernul a terorizat omenirea, cu povesti despre iluminismul francez.

Unul din profesori si-a facut vant si iese si el pe culoarele revistelor importante. Poarta, tot timpul, o servieta de concepte conservatoare, cele mai multe imprumutate. Aici povestea se mai incurca, pentru ca revistele nu il prea primesc, zapacite de tonul sec si retras, si de scriitura lui in afara normelor in vigoare. El vine din alta lume, unde literatorii nu prea au acces. Este deci un necunoscut. Vorbeste de logici, ca si cand acestea ar fi mai multe. Sustine o redefinire a postmodernului, ca si cand nu ar sti ca nu e nevoie. Nu-i ajunge gloria castigata in lumea revistelor lui, si ele in biblioteca, la alt etaj, si ele pe internet, la alta adresa? Ce mai vrea?

In momentele prelungite, si indepartate, si discontinui, el vede cu precizie locul aterizarii, si nu-i mai e frica, chiar daca stie ca diavolele nu-l vor ierta, si ca, in secunda cand va atinge pamantul literaturii, cu populatie mult mai densa, va fi in pericol. Nu vorbeste despre literatura. Tine prelegeri despre vagul limbajului natural. Ideia de vag nu spune mai nimic celor neavizati, o majoritate care nu are de ce sa se sperie. Este o idee nevinovata. Tot ce este nevinovat trebue acceptat. Vagul este nevinovat. Daca si-a gasit aplicare in stiinte exacte, cum poate sa fie altfel?

*

Un film simplu, documentar. Vezi un barbat avand in planul din spate cateva rafturi cu reviste de aceiasi culoare, colectii intregi. Reporterul si operatorul cu aparatul lui de filmat nu se vad. Raman banuiti. Numai reporterul se aude. Stim cum sunt reporterii si aparatele lor. Stim cum se ambaleaza atunci cand cred ca subiectul este potential incarcat. Cand investigheaza intelesul cuvintelor, vad lucruri pe care cei cu ochiul neajutat nu le vad. Chiar nodurile cravatelor.

Identitatea reporterului va fi protejata. Este o doamna si numele ei nu va fi mentionat, pentru ca nu este nici victima si nici autorul crimei ci numai mijlocitorul inregistrarii ei.

In film se vede un barbat cu cravata stand la un birou incarcat. Nu este nimic altceva de vazut. Cartile lui stau pe birou si operatorul le va filma separat, de aproape, ca sa arate titlurile.

Reporterul incearca sa defineasca persoana din fata camerei de luat vederi. Nu tine seama de nici o conventie, spioneaza un spatiu neaparat, prinzand pe film un profesor iesind din biblioteca revistelor, surazand si nejumulit, nu cu praf de creta pe pantaloni, vlaguit, ca atunci cand iese din clasa, ci purtand o cravata, cum nu i se intampla des. Nu e o gluma. Filmul are aerul unui eveniment important.

Barbatul arata cel mult de cincizeci de ani, cu toate ca are mai mult. Vorbeste rar, cu pauze lungi. Poarta o haina de culoare inchisa, cravata e cumparata la Oxford, in urma cu doua decenii, cu un pret cu care acum nu mai poti cumpara nici macar un bilet de autobuz, si imaginea este scaldata in lumina fluorescenta, prezenta tot timpul acolo, ziua si noaptea

Nu este un documentar despre un subiect orecare. Este prezentata o crima si reporterul rascoleste istoria ei. Filmul capata o anumita determinare, cu o persistenta care aproape ca eclipseaza persoana. Reporterul priveste in mintea profesorului, a carei intreaga viata pare deschisa aparatului de filmat.

Te uiti la film pentru ca sti ca se va intampla ceva - sigur ca sti ca ceva se va intampla - si d-aia te uiti. Oricine se uita daca vede un film pentru prima data. Te uiti pentru ca ideile prezentate se leaga, desvelind un sens de descoperit. Nu te gandesti ca filmul este plictisitor sau interesant. Ideile prezentate ruleaza in creierul privitorului cu gandurile pe care le gandeste. Reporterul va folosi aparatul filmand profesorul, biblioteca, studentele care se intampla sa fie atunci acolo, rafturile din biblioteca unde stau revistele, care, sub becul operatorului devin mai reale, si filmul devine si el mai real, poate suprareal, depinde cum vrei sa te uiti. Si asta e un motiv pentru care te uiti. Filmul are un realism care place. In el profesorul este prescurtat, devine steag de semnalizare. Trebue sa te uiti. Te uiti pentru ca asta e natura documentarului, sa faca o carare prin timp, sa marturiseasca despre destin, sa explice ce crede profesorul despre diavola alba.

Chiar credeti in postmodernism?

*

Se observă o anumita complicitate in felul lor de a fi, al studentilor, o grijă mai masurată ca a bibliotecarei, cred, de care profesorul a vrut cateodată să scape, sau aşa a crezut, cand a zis, s-o ia dracu.

Ii place sa le vorbeasca studentilor. Le vorbeste pe larg. Le spune ca pentru toate exista o cauza. Le spune ca exista un cuvant care da explicatii. Apoi le spune cuvantul. Vinovatia. este responsabilitatea cand faci ceva rau. Atunci cand foloseste cuvantul, asa cum il intelege el, colturos, seamana cu profetul lui Dumnezeu, imun la influentele diavolesti, care te pot sufoca, pentru ca profetul e uns. Este unsul lui Dumnezeu.

Studentii afla ca ultima revista intrata in biblioteca anunta o carte.mai mult decat importanta. Cartea se cheama Imperfect Justice. Autorul, Stuart E. Eizenstat, fusese in cariera lui diplomat, ambasador pe langa Uniunea Europeana si ministru adjunct al Afacerilor Externe in timpul Aministratiei Clinton. Acum lucra pentru o firma de avocati.

Profetul vorbeste si despre carte si despre autor, care spune foarte articulat o poveste despre cum s-a facut dreptate victimelor celui de al doilea razboi mondial. Nimic despre victimile primului razboi mondial. Povestea nu este una despre un succes usor sau o viziune idilica a justitiei. Este, mai de graba, o cronica a negocierilor care au implicat sefi ai guvernelor Europei, intr-o atmosefera incarcata emotional, cu subtextul crimelor impotriva umanitatii si a catorva miliarde de dolari in despagubiri, observand paradoxul trecutului, care devine tot mai mare pe masura ce se indeparteaza.

Stuart s-a apucat de aceasta treaba atunci cand Dick Holbrooke l-a rugat sa fie trimis special pentru incurajarea restituirii propietatilor confiscate in Europa de Est, surprinsa de dificultatea iesirii din comunism, fara bani. Cand Gerhard Schroeder a devenit cancelar, si guvernul german a incetat sa mai sprijine revendicarile Germanilor din Sudeti, deportati in fuga dupa razboi, carora si lor li se confiscasera tot ce adunasera in viata, proprietati, drepturi, amintirile din fotografii, lucrurile au inceput sa se limpezeasca. Atunci a aparut Greta Beer, care fusese nascuta la Cernauti.

Tatal ei, Siegfried Deligdish, un bogat fabricant de textile, cu un cont la o banca elvetiana, nu putuse fi prins de Hitler, in Romania, care, desi aliat al Germaniei, il proteja. Dupa ce s-a imbolnavit si a murit in spital, familia s-a refugiat la Brasov, locuind in apartamentul unui ofiter, bun prieten. Dupa razboi, cand granitele s-au inchis, Greta, ajunsa in Bucuresti, s-a intalnit cu Simon Beer, ce avea sa-i devina sot. Pe cai separate cei doi au ajuns la Viena. Greta s-ar fi strecurat in Ungaria intr-un camion incarcat cu tigari. Dupa ce s-au casatorit si au stat trei ani in Italia, au emigrat in America, ca refugiati apatrizi. Mai tarziu, mult mai tarziu, cand s-au dezmeticit, au incercat sa cerceteze bancile din Elvetia, care au refuza sa plateasca, sub pretextul secretului, asteptand probabil ca taxele mari de administrare a conturilor sa le epuizeze.

Cu ocazia aniversarii a cincizeci de ani de la terminarea razboiului, Peter Gumbel, a publicat cazul Gretei in Wall Street Journal . Eisenstat a citit articolul in Belgia si imediat a vazut conexiunea cu problema restitutiei propietatilor din Europa de Est. Deci, daca averile nu ramasesera in Est, si Estul era sarac, si avea nevoie de timp sa faca rost de bani, atunci, pana una alta, sa plateasca Elvetienii. Asa se face ca treburile s-au complicat. Ceea ce incepuse ca o simpla investigatie a unor conturi abandonate s-a transformat intr-o confruntare, care a fortat Elvetia sa-si reexamineze rolul de tara neutra.

In New York, mentinand presiunea, judecatorul Korman a cerut avocatilor acuzarii sa justifice sumele reclamate, opt miliarde, banuite a fi in bancile elvetiene. Dupa trei ani, si peste doua sute de milione de dolari platite unor firme de avocati, investigatorii Comitetului Volcker a publicat un raport in care erau mentionate peste cincizexi de mii de conturi abandonate.

Profetul isi aminteste ca vazuse si el o lista cu conturi, intr-un articol din New York Times. Se vorbea acolo de un negustor, Zuckerman, din Arad, al carui fiu se ducea in fiecare luna sa depuna bani in Elvetia, fara sa se specifice daca transferul se facea conform legilor in vigoare.

Nu era clar daca judecatorul Korman si avocatii il aveau si pe el in vedere, pentru ca nu era clar daca Zuckerman contribuise sau nu la instalarea teroarei in Romania. Greta nu-l considera nici victima nici calau, si nu-l aminteste in declaratiile ei, asa incat este greu de stiut de ce fugise din Romania, dupa ce se terminase razboiul. Mai mult, marea majoritate a depunatorilor de pe lista din New York Times, erau familii cu nume mai vechi, Zamfirescu, Constantinescu, Pop, care disparusera in inchisorile comuniste din Romania, si urmasii lor, morti de frica, si ei, nu aflasera de intreprinderea plina de curaj a grupului Stuart, a carui principala arma era presedintele Americii, Clinton, si din carte nu rezulta ca Stu ar fi fost interesat in despagubirea tuturor victimelor comunismului, mai ales dupa ce un laureat al premiului mare refuzase sa viziteze muzeul crimelor comunismului pentru motivul ca multe din victime ar fi fost dubioase..

Profetul pierduse si el o propietate in Romania. Incercase si el sa gaseasca protectie

Crezuse ca Stu il va putea ajuta. Avusese naivitatea sa creada ca toate victimele ar trebui sa fie la fel. Toti s-au cutremurat. Si bibliotecare si studentii, si toti cei ce s-au intamplat sa fie de fata.

Stu spune ca intelegerea a avut loc la ora sapte seara in restaurantul istoric Gage & Tollner, din Brooklyn, la zece minute de tribunal. Restaurantul ocupa o casa din 1890, cu felinare cu gaz. La etaj era o camera izolata potrivita pentru intalnirea intima. Judecatorul a cerut o masa in forma de U. Deoparte erau avocatii si de cealalta Elvetienii. Toti au fost punctuali cu exceptia lui Burt Neuborne, care a venit dupa zece minute. Stu spune ca suind scarile inguste si prost luminate, a putut vedea prin arcada numai capatul mesei, bratele fiind blocate de coridorul ingust, si ca, instantaneu, s-a gandit la tablouri reprezentant Cina de Taina.

*

La locul lor, cu ghiozdanele aruncate pe masa, indiferenti la situatia revistelor de pe rafturi, in ciuda interdictiei cunoscute, studentii continua sa vorbeasca, cu voce joasa. Baietii poarta de grija porumbeilor de pe stresini, ca si cand nu ar fi observat ca fetele au bluzele si mai scurte.

Acum toti vorbesc, fara sa le vina sa creada, despre coada lunga, in jurul blocului de pe strada 64, unde se afla cinematograful unde ruleaza The Passion, filmul lui Mel.

De dimineata incepusera sa curga scolile particulare si profesorii lor, si oameni de toata mana, simpli sau mai evoluati, descendentii cavalerilor templieri care infiintasera Anglo-America. Perindarea tuturor in fata afisului, un cap cu o coroana de spini, capatase un sens adanc si tragic.

Si biblioteca avea pereti decorati cu afise celebre, facute de artisti portoricani liberali, progresisti. Numai ca acum nimeni nu se mai uita la ele. In sala revistelor, in aceasta dimineata, tarziu, nu se mai aud, ca de obicei, fasaitul paginilor intoarse, soaptele, umbrele pasilor si tacanitul sec al capacelor de la rafturi.

Nu mai sunt sigura, dupa atat timp, cine a inceput discutia, studentiiii, profesorul, sau bibliotecara. Foarte neobisnuit pentru cineva care isi uimeste prietenele cu relatarile detailate ale intamplarilor dintr-o tinerete ale carei culori nu vor sa se stearga.

Totusi, din cand in cand, memoria mi se incarca din nou.

Profesorul intra in biblioteca. Trece pe langa rafturile revistelor importante. Sunt mai putine si mai subtiri. Gata cu entuziasmul de altadata. Se observa schimbari. Si istoria s-a schimbat. Face o observatie importanta despre invariantii istoriei. Revolutia, spune el, este un invariant al istoriei. O consecinta a miscarii pendulului. Pentru ca pendulul istoriei nu se poate opri. Ridica o mana, in care tine pendulul imaginar, si toata lumea, inclusiv porumbeii de pe fereastra, il vede cum ii schimba miscarea, si cum firul lung, argintiu, care pana atunci se miscase numai spre stanga, doadata, fara nici un fel de avertisment, o porneste la dreapta. ca intr-o nemaipomenita scamatorie.

Este clar ca neoconservatorii lansasera o revolutie permanenta. Vorbeau despre libertate, in lume, cu tot dinadinsul, chiar daca este nevoie de violenta. Alt suflu, nou, cum este cel dat de Weekly Standard, un saptamanal ce apare la Washington, unde David Brooks, un talent natural, vorbeste despre necesitatea democratiei pe scara larga, pericolul tiranilor inarmati cu arme sofisticate, si eroarea miscarilor de la stanga, antisemite.

Sunt foarte atenta.

Bibliotecara se indreapta si ea catre rafturi. Impinge un carucior. Bine dispusa, se intoarce cu fata, saluta scurt si zambeste. Sub sprancenele lungi, se ghicesc pumnii stransi. Profesorul, gata sa sustina o intalnire, nemiscat, poate sa vada insigna atarnata pe guler, pe care scrie cu litere mari: Periodice. Periodice este aplecata pe jumatate, in semn de efort. Corpul sau suplu pare pictat. Halatul, deschis, larg, acopere parti ale ghidonului caruciorului. Bibliotecara revistelor este o femeie frumoasa.

Ce prieten bun. Ce fortareata e biblioteca. Ce buna ascunzatoare. Cu delicatete, profesorul incearca sa zica ceva. Caruciorul, metal si hartie, plin, pare dric. Bibliotecara zambeste. Zambestec si eu. Nu pot recapitula subtilitatea si intonatia acestor zambete ale noastre. Caruciorul, oprit, in ciuda revoltei revistelor, pare ca motaie. E motaiala de luni dimineata, cand bibliotecara schimba revistele vechi, asa cum o mama schimba scutecele unui copil.

Suntem invitati sa stam jos. Miscarea este temperata si decorativa, ca a chelnerilor stilati cand invita doamnele sa se seze la masa. Cu toate acestea, profesorul va continua sa stea in picioare, rezemat de raftul unde ar fi trebuit sa se afle revistele pe care numai el le citise.

Studentii observa tactul nou orchestral al mainii si capului, gesturi largi, nu in intregime precise, insa plenare. Un om cu vederi inguste, mi-am zis eu, pentru ca nu ma putusem abtine sa nu ma gandesc la discutiile interminabile, vineri, tarziu dupa pranz, si la felul stangaci cu care imi oferise bomboane de ciocolata Ferrero Rocher.

Profesorului ii plac complimentele, mai ales cand au fermitatea albusurilor de ou, atunci cand sunt batute, cu delicatete, ca sa devina pline de aer. In felul acesta, buzele ii devin mai subtiri, gata pentru o pronuntare mai fina. Inca ceva. Profesorul este bronzat, ceeace il face sa para un extraterestru, venit dintr-un spatiu indepartat.

Am vazut filmul. Am vazut durerea covarsitoare, crucea cu trupul pe cerul de cositor, nici simbol, nici adancire transcendentala, nici resemnare. Pe cruce spanzura un biet trup de om. Frant de durere.

Nu ma nelinistesc. Am o vaga impresie ca scrisorile lui - treizeci si trei de scrisorii argintii, strecurate in revistele din celelalte parti ale lumii, pe care voi nu le stiti - au fost scrise mai ales pentru mine, ca sa aflu drama din sufletul lui, o reactie aproape involuntara la presiunea imensa a revistelor de pe rafturile unei biblioteci arhipline, doldora de idei galgaite strident, fara mila, cu intentia precisa de a convinge.

La dreapta, bibliotecara are o personalitate distincta, facuta pentru comunicarea orala. Nu cred ca s-a gandit sa scrie vreodata ceva, cu toate ca are foarte multe de spus. I-a fost deajuns sa semnaleze articole importante, cele care ar trebui citite cu tot diandinsul, pentru a nu scapa amanuntele cheie, determinante pentru intelegerea timpului in care traim. O munca laborioasa, care cere rabdare, atentie si talent, rasplatita tot cu bomboane de ciocolata Ferrero Rocher.

In New York, aproape toate bibliotecarele din toate universitatile importante au protestat impotriva asaltului neoconservator, impotriva filmelor violente, impotriva celor ce se duc sa le vada, toti vinovati.

Bibliotecara citeaza din articole nici lungi, nici subtiri, infasurata intr-un fel de drapel mai mult international decat national, si eu ma uit la profesor, sa vad cum se impaca timpul cu viata, atat de usor, incat aproape nu-ti vina sa crezi ca se poate.

Profesorul intreaba. Bibliotecara raspunde, si eu aud, unde sta scris, cine semneaza si cum se poate interpreta. Amandoi se uita lung peste rafturi, unde revistele noi, inca nerasfoite, asteapta cu nepasare. Stiu ca se vor uita atent la cuprins sa vada cine a plans, cine semneaza regretele, cine a simtit cel mai tare durerea.

Brusc, profesorul ridica o mana. Un gest cu doua sau trei intelesuri. El vrea sa spuna ca mai intai, e nevoie de liniste, sa gandeasca. Gandul creste prin obscuritatea memoriei, printre fluctualtiile sinapselor unui creier activ, si va apare, cateva secunde dupa ce va lasa mana in jos, asa cum am invatat la cursul de sisteme inteligente.

Sunt sigura ca am vazut pata gandului, cand a luat-o pe cracul din dreapta, in jos pe picior. Materialul din care este facut pantalonul este de un albastru inchis. O culoare plina de tact. Aleasa cu astfel de posibile intamplari in minte. Cojile galbene de banana atarna si ele in jos. Profesorul nu se simte jenat. Nu-i vad decat elocventa cu care ma calca pe nervi. Atent, el arunca cojile de banana intr-un cos de gunoi si incearca sa-si curete pantalonul. Asta il face sa se gandeasca din nou cum, vineri, aproape ca se lasase convins de argumentele oferite de studentele liberale. Diavola progresista, spuneau ele, in cor, aproape convingator, are imunitate. E talentata. Nu poate fi judecata. Poate sa scrie ce vrea.

Cu voce scazuta, dupa ce profesorul dispare spre use, avertizez ca, pornit impotriva mea, bate campii. Nu stiu ce are cu mine. Multimi vagi, spune el. Postmodern premodern. Prostii. Cine il baga in seama? Nimeni nu il ia in serios. Intrebati Universitatea Duke, pe cei de la Universitatea din Chicago, pe cei din Paris. Vor rade. Va sfatuesc sa nu va pierdeti timpul cu el. Textele lui au fost publicate in tot felul de reviste de mana a doua, de care nimeni nu stie, pentru ca nu vor ajunge niciodata sa stea pe rafturile bibliotecilor de prestigiu, nici aici si nici in cealalta parte a lumii, totdeauna speriata de verdictele mele.

Tot ce spune e impotriva bunului simt. Ca sa iei premiul mare, trebue sa fi de stanga. Ca Hemingway. Ca Marquez. Ca Dario Fo. Ca mine. Nici Borges nu l-a luat. Nu s-a ridicat, cu curaj, impotriva lui Franco. S-a eschivat. A scris trei versiuni despre Iuda. A crezut ca Fiul are doua naturi. A fost orb.

Bibliotecara, ca si cand nu aude, nu raspunde, nu da din cap, nu se pronunta, cum facea altadata, atunci cand eram de acord. Ceva s-a schimbat. Pare sedusa, convinsa de teoriile unui profesor dement.

Daca totusi o sa-i cititi textele, tip eu ca sa fiu sigura ca voi fi ascultata, o sa vedeti ca vrea inapoi apartamentul confiscat la plecarea grabita din lumea pe care o crede leagan al templierilor. Zice ca un membru al partidului comunist i-a furat locuinta, dupa ce s-a stabilit la New York. Crede ca o va lua inapoi. E naiv. Asa ceva nu se poate. Cavalerii templului solomonic nu mai pot face nimic pentru el. Nu mai au putere, cum au avut, cand numai ei aveau bani. Uitati-va bine la ei. Toata Europa i-a condamnat, acum, cand s-au dus inapoi, in Irac, cu forta, cu tot felul de pretexte, ca si cand lumea nu stie ca umbla dupa comorile celor zece triburi pierdute, din care cred ca se trag. Ingrozit, Regele Jacques al Frantei i-a declarat iar dusmani, ca acum sapte sute de ani. Numai premodernii din jurul Carpatilor ii iubesc. Paseistii care practica antiliberalismul. De saizeci de ani ii asteapta. Vin Americanii, spun ei, si se uita spre cer. Niste prosti. Eu reprezint lumea moderna. Eu si partidul meu. Progresist.

INTERVIU - Răspunsuri la întrebările puse de revista "Familia"     (CONEXIUNI nr. 5, iulie 2005)

Care (mai) sunt puntile Dv. de legatura cu literatura si cu viata culturala din tara? 

Atat timp cat am scris numai in limba engleza, vizitele au fost cam scurte. Cand am inceput sa scriu in limba romana, adica in ultimii cativa ani, vizitele s-au prelungit. Am fost chiar la doua intalniri la Neptun. Mi-am petrecut apoi jumatate din ultimul an sabatic in Romania. Ca sa-mi promovez cartile. S-a intamplat sa fie o experienta placuta. Am vizitat aproape toate  redactiile revistelor literare, unde am fost primit bine si foarte bine. Este drept ca am intrat cu respect. 

Cum apreciati receptarea operei Dv. in tara?

Mai bine decat fusesem avertizat. Mi se spusese, de catre oameni care aveau motivele lor, ca nimeni nu se prea uita la scriitorii de dincolo de ocean, considerati de cele mai multe ori grafomani.  In aprilie, mi-a aparut ultima carte, Irozii, si revista Convorbiri Literare mi-a dat un premiu. Asa am ajuns si la Iasi, unde nu mai fusesem de mai mult de treizeci de ani. A fost o surpriza care m-a onorat. Am acum o impresie si mai cuprinzatoare despre viata culturala  si intelectualii romanilor. Cred ca sunt perfect comparabili cu celebritatile tarilor cu cea mi veche traditie culturala. La intoarcerea de la Iasi, imediat, au aparut cronici in toate revistele importante, mai vechi sau mai noi, astfel incat la lansarea cartii, la Targul de Vara din cladirea Teatrului National, a fost cautata. Apoi am fost invitat la cenaclurile literare din Bucuresti, unde am avut experiente interesante.  

Ce credeti ca a adus libertatea de dupa 1990 pentru literatura romana?

O schimbare de cenzor. Ce se publica, nu mai depinde de un singur centru de influenta. Statul nu mai este singurul dictator. Mai sunt si altii. Daca n-ai bani, te duci cu mana intinsa la cei ce au, si te plac, si te vor. Au disparut dificultatile publicarii, si au aparut dificultatile distribuirii. Formidabile. Sigur ca e mult prea de vreme pentru evaluari absolute. Cu un cuvant, n-am vazut schimbari structurale.  

Cum poate scriitorul din diaspora atrage atentia asupra culturii romane? 

Prezentand-o cum trebue. In limbajul celor carora li se atrage atentia.

Am sa dau un exemplu. La cursurile mele de logica si arhitectura calculatoarelor, atunci cand vorbesc despre logica postmodernului, definita ca fiind o reintoarcere la logica premodernului, atrag atentia ca infinitul nu accepta o logica bazata pe doua valori: da si nu. Cand arat ca fizica cuantica, cu infinitul ei mic, la fel ca stintele cognitive, cu infiniul lor mare, cer alta logica, vin cu exemplul lui Lucian Blaga,  un apostol al epocii postmoderne.

In Eonul Dogmatic el se ocupa de dogmele crestinismului, pe care le considera formulele logice ale infinitului, si vorbeste pe larg despre succesele fiziicii cuantice, observand ca lumina are o dubla natura, corpusculara si ondulatorie, foarte aproape de invatatura din Calcedon, care spune ca Hrist este si Dumnezeu, si om, fara putinta de despartire.

Spunand asa, incearc o cantarire noua a culturii romanilor, bazata pe o marturisire facuta (in Theology and Culture, 1959)  de Paul Tillich, un profesor german celebru, mutat in  America cand Hitler a venit la putere, in 1933, ajuns si el la Universitatea din Chicago, convins ca "numai in Germania putea fi discutata serios unirea Crestinismului cu mintea moderna. Amestec de limitare, aroganta si adevar."

Si eu cred ca revolutia americana nu a fost consecinta proiectului francez de ilminism. Francezii au avut un drum diferit. Au incercat sa inlocuiasca religia cu cultul ratiunii, si, pana la urma, a invins cultul. Facand religie din politica, cu statul in centru, francezii nu au accentuat libertatea, asa cum au facut-o americanii. Aceasta traditie a dat apa la moara tuturor dictatorilor mari - Napoleon, Mussolini, Hitler si Stalin.  

Universitatile americane, din instinct, s-au uitat dupa altceva. Nu stiau insa de Eonul Dogmatic, cu toate ca fusese publicat in 1931. Toata lumea citise insa scrierile unui celebru teolog protestant, Rudolf  Karl Bultman, profesor la universitatea din Magburg intre anii 1921 si 1951, cel mai nefericit exemplu de protestantism, argumentand, in carti ce s-au dovedit influente, ca mesajul Noului Testament ar trebui despuiat de conceptele sale mitice, irelevante pentru omul modern.  

Blaga, primul filozof al Europei care a observat greseala scolii protestante germane, convinsa ca infinitul poate fi manipulat cu logica bivalenta, se uita in jur si observa "deformarile pe care relatiile matematice (egalul, mai-multul, mai-putinul) le indura  in cadrul infinitului." Blaga stia ca "deformarile acestea revin aproape intotdeauna la paradoxia fundamentala: o marime transfinita poate sa fie echivalenta cu o marime partiala a ei."

Analiza lui Blaga devine si mai interesanta acum, cand informatica a devenit mai mult decat importanta, si studiile de inteligenta artificiala fac apel la logici care au renuntat la excluderea tertului, principiul fundamental al logicii bivalente, care accepta numai adevaratul si falsul. 

Detalii pot fi gasite in cateva din cartile mele: Cybernetic Conspiracy, (1988), Fuzzy Sets,  (2000), si Post Modern Logic (2002).

Modernul este de stanga, si postmodernul, de dreapta, este o restaurare a premodernului. Atunci cand pretinde ca e altceva, minte, nu mai e postmodern, este o smecherie moderna, care vrea sa ne pacaleasca. Si nu e bine. Acum, cand pendulul istoriei se intoarce spre dreapta, si cenzura impusa de liberalismul laic nu mai are vigoare, conceptele seculare, europene, apar in alta lumina, ruginite si perimate. Revizitandu-le nu inseamna ca dam apa la moara relativismului. Le revizitam pentru ca vrem sa scapam de erori. Toti credulii trebue sa-si reviziteze conceptele asimilate necritic.  

Mircea Eliade a fost chemat in America atunci cand scolile teologice americane, intoxicate de protestantismul german, cautau, din instinct, o iesire. El a oferit o metoda atat de eficienta, incat, abea dupa moartea lui, trotkistii, modernii cei mai moderni, au indraznit sa reactioneze.  

In prelegerile lui din Sorbona, din anii de dupa razboi, el predicase intoarcerea la ortodoxie, spunand ca, departe de a considera caile religiilor pagane (fetisuri, idoli, etc) ca etape false si degenerate  in sentimentul religios al umanitatii ce zacea in pacat, pot fi vazute ca incercari disperate de a prefigura Intruparea. Intreaga viata religioasa a omenirii - exprimata in dialectica ierofaniilor - ar fi, din acest punct de vedere, simplu, o asteptare a lui Christos. 

In felul acesta, studentii mei afla ca operele romanilor importanti, departe de a fi accidente aleatorii,  reprezinta un concert delicat, concentrat pe o tema majora, care, cu siguranta, va domina acest secol proaspat si dornic de adevar. 

Pana acum nu de mult, majoritatea profesorilor din academia americana erau marxisti. Azi, copii lor nu mai se multumesc cu salarii mici de profesor, si in locul lor, in universitatile de prestigiu au aparut refugiati noi, tot din Europa de Est, care fug si ei de ratare. Studentii lor, interesati de definitia riguroasa a postmodernismului, afla astfel cateodata si  de cultura romanilor.

Cum ar fi posibila institutionalizarea scriitorului din diaspora pentru a promova literatura romana? 

Bagandu-l in seama. Acceptandu-i parerile. Cercetand si credintele lui.

Imi aduc aminte de o intalnire cu Ulici, atunci cand a facut o vizita la New York. Vroia sa traduca literatura romana in limba engleza. Traducerea este foarte greu, daca nu imposibila, i-am spus eu. Si pe urma, de ce sa credem ca toata lumea ar fi interesesata si dornica sa o stie? Nimeni nu citeste tot ce se scrie pe lume. Cred ca exista o alta cale, mai simpla, am continuat eu. Lucrurile se vor intampla de la sine, odata cu atingerea unei mase critice de romani stabiliti in zone de limba engleza. Din copiii celor doua miloane de azi, se vor alege cativa, care, cu dragoste, pentru ca altfel nu se poate, vor scrie in limba lor noua, topind in opera lor tot ce s-a dovedit important in operele stramosilor lor.  Pentru ca literatura romana se poate scrie si in limba engleza. Aici, intr-o tara fara prea multa istorie, unde fiecare vine de altundeva, cautarea identitatii se practica cu fervoare. Asa cred ca se va face promovarea literaturii romane. Simplu si de la sine.

Acum o intrebare care priveste contextul ultimelor dezvaluiri. Cum mai poate fi inteleasa astazi ideea de "rezistenta prin cultura", cand se dovedeste ca multi scriitori, nu dintre cei fara insemnatate, au pactizat cu Securitatea? 

Nu ma grabesc sa intind degetul.

Nu cred ca e posibila judecata morala a comportamentului oamenilor aflati sub teroare.

Eram in Bucuresti in timpul dezvaluirilor mentionate. Marturisesc ca nici acum nu am inteles raporturile intre dezvaluitori si dezvaluiti. Politia secreta dintai si cea de pe urma sunt doua animale total diferite. Securitatea dintai a avut ca sarcina sa decapiteze un popor considerat imbecil, criminal, inutil. Securitatea din urma a incercat sa scape de prima, ce-i drept cu multa prudenta. Multi au pactizat cu a doua securitate ca un fel de rezistenta la  prima. Rezistenta poate capata forme uluitoare. Nu e de joaca cu rezistenta.

Diavola Albă    (CONEXIUNI nr. 1, martie 2005)

(fragment din romanul "Irozii", Editura Paralela 45, 2005)

Următoarea ocazie a venit repede. În faţă stătea un batrân, care îşi conducea acasă nepotul. Când au trebuit să se dea jos, s-a întors în spre ei întrebând dacă sunt speriaţi.

    -  Săptămîna trecută, un irodian din părţile Jerihonului, coborând din Ierusalim, a căzut în mîna tîlharilor. Zeloţii l-au desbrăcat de haina lui albă, l-au bătut şi s-au dus, lasîndu-l aproape mort.  Numai unui samaritean i s-a făcut milă, şi i-a bandajat rănile

Grija lui i-a neliniştit. Părea, au spus ei, o prevestire neaşteptată. I-a lăsat la o bifurcaţie, la începutul autostrăzii, la vârful drumului care merge direct spre oraş, lângă pod, unde se spune că ar apare, din când în când, diavola albă. Si asta a părut a fi prevestire.  Apoi a făcut semn unei camionete. Un gest amabil pe care ei n-au ştiut cum să-l ia. Deacum era frig si se făcuse mai întuneric.

Şi-au aruncat lucrurile în spate si s-au suit. Melhior primul. Ceilalţi doi, Gaspar si Baltazar, comunicau impresii - camionetă albă, imaculată, o ladă de bere pe jos, neatinsă. Nici un semn de pericol.  Numai că impresia lor despre salopeta albă de la volan era pătată de avertismentul dat înainte. Îi speriase. La el se gândeau când s-au hotărât să se urce.

Baltazar se uită pe fereastra, prin intuneric, la luminile stelei. Crede că o poate atinge. S-ar fi părut că depinde de el. Ar fi vrut să plutească in spaţiu si să pună mâna pe ea. Dar Melhior a ţipat.

Ia mâna !

Ea şi-a intors capul încet, ca o reptilă ce simte căldura si vrea să se asigure înainte de săritură.

Opreşte si lasă-ne să ieşim!

Ea opreşte şi îi lasă pe să iasă.  Sunt siguri că şi Melhior va ieşi după ei.

Camioneta pleacă. Cei doi fug, apucându-se de uşa din spate, şi Melhior sare si el. Apoi se face un fel de  linişte. Concediaţi, adunându-se, au timp să-şi dea seama că aventura nu era terminată.

Salopeta albă opreşte si se dă jos. Ştim cum este acolo. Nimic pe distanţe de kilometri, şi ei erau simpli vizitatori  - nu ştiau de unde ar putea primi ajutor, cum să stoarcă umbra din piatră, încotro să apuce. Steaua părea că e gata să dea ajutor. Părea destul de aproape ca să fie atinsă.

Salopeta se aşează între ei si camionetă. Aşteaptă. Când încearcă să ghicească ce va urma, ea întreabă dacă şi-au luat lucrurile. Chiar aşa.

    -  V-aţi luat boarfele?

    -  Nu, N-am avut timp.

    -  Luaţi-le!

Aşa e, s-au gandit ei.

Melhior atinge braţul lui Melhior, care spune că totul va fi OK. Ei se întreabă de unde ştie.  Au întrebat de ce, cu gândul că vorbele îi vor ajuta să priceapă, dar n-a venit un răspuns.

Într-o oră au avut o alta ocazie. O altă camionetă, care le-a spus că erau norocoşi.

    -  Aici niciodată nu sunt găsite corpuri, numai oasele şi resturi de haine, imposibil de recunoscut.

Toţi trei s-au uitat pe fereastră, căutând, pe marginea drumului, semnele altor treceri .

Numele meu este Simon, le spuse şoferul.

După o relatare detailată a unui pelerinaj la Qumran, o comunitate ascetică la Marea Moartă, el îşi scoase cămaşa ca să le arate cicatricea de pe umărul drept. Evidenţa unui atac al zeloţilor.