Cezar PRICOP - scriitor, născut la Huşi în 1964, a debutat cu poezie, pe care a abandonat-o însă odată cu sfârşitul adolescenţei, după cum afirmă el.

Specializat în opera lui Eliade, dar şi un bun comparatist în literatura interbelică, colaborează la reviste culturale importante.

Cea mai recentă carte a sa, "Patria de carton", Ed. Paralela 45, 2005, a suscitat un interes spectacular, nu atât pentru demistificarea sentimentului patriotic românesc, dar şi din cauză că se ocupă de savantul ieşean I.P. Culianu, succesorul lui Eliade la catedra de religie a Divinity School, Universitatea din Chicago, ucis la 21 mai 1991.
 

                  Ordonat, prea ordonat                                  (Conexiuni, nr. 41, august 2008)

Pe drum, Toma Albini, conducând propria maşină, printr-un exerciţiu mental, tot încercă să-şi imagineze habitatul lui Laszlo şi a bogatei sale soţii, Laslie. A aflat că averea ei sare de o sută de milioane de dolari. Mai înainte a insistat ca prietenul lui, Cleopa Tudor, să se urce în maşina lui Laszlo, să meargă împreună, contrar insistenţei ungurului care vedea în asta o lipsă de politeţe inadmisibilă. Cunoscându-se mai de mult, cu siguranţă că aveau ce să-şi povestească. La urmă, pe jumătate convins, a întrebat de mai multe ori, specific americăneşte : eşti sigur, eşti sigur?! Chestie care-l enervează pe Toma Albini la culme. Domnule, dacă spun o dată ce vreau, apoi încă o dată, de trei ori, de ce mă mai întrebi încă de patru ori dacă-s sigur?! Da, era sigur că vrea să conducă el şi să fie singur, chiar avea nevoie de un moment ca acesta, sătul de vânzoleala dinăuntru; adunările îi fac rău, îl face să ameţească, să se simtă ca unul rătăcit. O să se ţină după ei, să fie liniştiţi, oricum Laszlo conduce cu mare atenţie, din fire, îl asigură Toma Albini. Laszlo, cum era şi firesc, avea o maşină Chrysler, limuzină, modelul 3000C, dar nu chiar una din cele mai scumpe. Din moment ce soţia lui, probabil că avea acţiuni la Chrysler, se aştepta ca să aibe vreuna din aia mare, de teren, cu motor de cinci mii, capacitatea, dar nu, el avea o limuzina chiar modestă. E ceva obişnuit însă ca oamenii cu bani să umble cu maşini care nu atrag atenţia, aşa că, Toma Albini, şi-a pus întrebarea, nicidecum cu surprindere.

I-a rămas în minte povestea cu unguroaica, femeia pe care Laszlo a întâlnit-o în Bucureşti, din întâmplare. Şi din cauză că i-a adus aminte de oraş, de ţară, de România. Pentru că în ultimul timp îi era din ce în ce mai dor. Dar era ceva neobişnuit s-o întâlnească aşa, în Bucureşti, iar Cleopa Tudorel s-o mai şi cunoască. Sigur că nu crede în predestinări, în predestinaţii şi altele din acest gen, dar unele întâmplări îl pun pe gânduri, făcându-l să se frământe până găseşte o coerenţă rezonabilă. Mintea lui rămâne fixată pe acel ceva până îl explică, integrându-l, aşa, într-un sistem de gândire mai raţional. I se întâmpla şi în copilărie ceva asemănător. Atunci când auzea un cuvânt nou pe care nu-l înţelegea, îl repeta în gând sau în şoaptă, iar câteodată şi cu voce tare, până-i prindea sensul, deci fără ca să i-l explice cineva. De multe ori rezultatul la care ajungea era puţin sau mai mult greşit, pentru că se asemăna cu alte cuvinte şi, neexistând cu ce altceva să-l compare o făcea doar prin consonanţă. De exemplu, cuvântul „soartă”, îşi aminteşte şi acum, atunci când l-a auzit prima dată, pe la patru, cinci ani, l-a silabisit în gând până ce i-a găsit un sens, dar era unul doar pe aproape de cel adevărat, anume un fel de reprezentare mentală care punea alăturea cuvintele „soare” şi „toartă”, câte ceva din amândouă. Şi acum făcea cam la fel, dar la un alt nivel şi cu alte reprezentări, unele mult mai elaborate. Cert este că întâmplarea pe care tocmai o auzise, coincidenţa ca Laszlo să întâlnească la Bucureşti o persoană pe care Cleopa Tudorel o cunoştea şi el foarte bine, i-a adus aminte de România. Avea să constate, conducând relaxat maşina, ţinându-se după a lui Laszlo, că i se făcuse din nou dor de ţară, în special de Duda, cu deosebire de oamenii de acolo; dor de bătrâni, de chipurile lor brăzdate de vânt şi uscate de soare, de simplitatea lor debordantă ce-i apărea acum ca o virtute; lipsurile şi sărăcia pe care le suportau cu stoicism, ca pe un dat natural. I se părea aiurea să vadă aici o faţă ca pe cea a lui Laszlo, una cu prea puţine riduri sau chiar deloc, una rozalie, cu pielea întinsă; pentru el, un om în vârstă era unul în primul rând cu pielea feţii zbârcită, aşa îl recunoştea că e bătrân, după cutele, încreţiturile şi creţurile pielii. Şi după dinţi : dantura lor neîngrijită, cu lipsuri, invariabil! Odată, la un mort, la înmormântarea unei rude, prin adolescenţă, o femeie atrage atenţia că cel care tocmai se dusese într-o lume mai bună are gura strâmbă şi sperie copiii cu ea. Atunci, un bărbat solid între două vârste se apropie cu naturaleţe, încearcă să-i alinieze mortului buzele înţepenite, apoi zice, cu o voce blândă pe care şi-o aminteşte şi acum : „Ei, iaca şi tu cu alta! Tu nu vezi cî n-are dinţî, cu ci sî spărie copchiii!? D-asta stă gura aşa, cî n-ari dinţî! Da tu ci vrai, măi fimeie, sî aighi dinţî!? Unde s-o mai pominit una ca iasta : om bătrân, şi cu dinţi! Iaca na, copchil cuminte şi mort frumos!” Când o să mă duc la Duda o să fotografiez toate feţele bătrânilor de-acolo, indiferent, moşi, babe şi o să fac un album, se gândea Toma Albini cu melancolie, o să le fac la toţi poze şi când o să-mi fie dor de ţară o să mă uit la ei. Ce-ar fi să fac şi nişte poster, după aceea, cred că le-aş putea chiar vinde, aş putea să le pun pe pereţii de la Microsoft, dar, bineînţeles că românilor de acolo nu le este aşa de dor cum mie îmi este, ei nu sunt aşa de sensibili, poate că o să şi râdă de mine, sigur că să râdă. Pentru că ei fac eforturi ca să uite de ţară! România le atârnă ca o tinichea, de aceea o tot alungă din minte; România îi bântuie ca imaginea unei femei frumoase, dar bolnave. A văzut el o femeie aşa, într-un spital, victima unui accident. Mult timp după aceea îi tot revenea imaginea şi greu a putut scăpa de ea. Mai era un pic şi ajungea la psiholog. Aşa şi cu cei de aici, mulţi români încearcă să uite ca şi când ai vrea să uiţi pe cineva de care ai fost ataşat şi care s-a îmbolnăvit şi-a murit apoi, ori a ajuns într-o degradare fizică dureroasă, demoralizatoare.

Tot gândindu-se aşa, constată, nu fără oarece uimire că interesul pentru viitorul acţiunile pe care tocmai le pusese Cleopa Tudorel în vânzare era marginal, cu toate că ar trebui să-l preocupe. Şi-i trecu prin minte că nu era ceva normal cu el, era totuşi vorba de o afacere în care şi el era involvat, chiar dacă indirect, prin soţia lui. Pentru că erau banii lor, bugetul lor, împreună, că doar nu erau ca alţii. Auzise că sunt mulţi soţi, multe familii în America care-şi ţin banii separat, fiecare cu puşculiţa lui. Când cumpără câte ceva stabilesc prin acte sumele cu care participă fiecare, conform cu un contract prenupţial. Nu era cazul lor şi nici nu-şi dorea să se ajungă la asta. De ce nu este atunci preocupat de afacerea ei cu horoscopul cu care soţia lui face bani frumoşi? Nu e ceva normal la el! Cine ştie în ce zonă şi în ce casă frumoasă stă Laszlo. De-ar face eforturi şi s-ar implica, în câţiva ani s-ar putea ca şi ei să cumpere una la fel, dacă ar fi şi el mai preocupat ca să facă bani, numai că el e tot cu gândul în ţară. Oare o să-i treacă vreodată, o să poată să se rupă, să fie pe de-a-ntregul aici? Ce-ar fi dacă ar face o vizită în România singur, aşa cum îi tot zice Sofica, poate că i-ar mai trece, s-ar întoarce cu alte idei, schimbat şi s-ar pune pe treabă.

Fără ca să realizeze, luându-se cu gândurile, după vreo oră de mers, Toma Albini vede cum maşina lui Laszlo semnalizează şi se încadrează pentru exit. Şi aşa îşi revine din melancolii. I se întâmplă ca atunci când conduce să intre într-un soi de reverie, chiar îi place să creadă că aşa se pune în ordine şi se lasă cu plăcere pradă acestei stări, chiar o provoacă. Deseori spune că atunci gândeşte cel mai mult, în maşină îşi pune ordine în gânduri.

După câteva minute de la ieşirea din highway părăsesc şi autostrada statală şi intră pe un drum cu doar două benzi şi acestea mai înguste decât normalele. În stânga şi dreapta, copaci. Dar nu ca o pădure. Copaci de aproximativ aceeaşi dimensiune, plantaţi la distanţe egale dar nu aliniaţi, nu în rând, nu înşiruiţi; şi drepţi, nici unul mai într-o parte, mai înclinat decât celălalt. Printre ei, gazonul. Iarbă şi nimic altceva, iarbă din acelaşi soi, aceeaşi nuanţă de verde; fără nici o buruiană; tunsă de curând, îngrijită la maxim; de aceeaşi înălţime; şi de colo-colo urmele maşinii de tuns ce apar ca geometria pânzei de păianjen. Nici o uscătură, nici un boschet, nici un dâmb, nici o ridicătură nu strâmbă linia orizontală razantă. Doar, din loc în loc, câte un bloc de marmură pus cu mâinile. Aici unul roşietic, colo alb, dincolo mai vânăt. Şi totul pe o suprafaţă mare, de aceea, de la un timp, peisajul devine ireal ca o carte poştală. Într-o pădure normală ar fi fost nişte frunze pe jos, aici nu sunt. Au fost, nu adunate, ci culese! A văzut Toma Albini o maşinărie din asta, cum o face : le culege şi le toacă mărunt apoi le împrăştie invizibil. Pe o lungă porţiune de drum nu întâlnesc nici o altă maşină, sunt decât ei. Doar la o curbă uşoară, cu una de epocă, decapotabilă. În ea, un bătrân cu mustaţă şi pipă. Se salută dând din capete şi zâmbind. Curând, după aceea, vede prima casă. Printre copaci, la câteva sute de metri în adâncime, mai departe. Iar o alee mai îngustă, pentru o singură maşină, cu asfaltul vopsit verzui pleacă într-acolo ca o venă. La o distanţă apreciabilă, o altă casă; distanţele dintre ele sunt semnificative. Aleea nu e de aceeaşi culoare cu cealaltă. De departe pare mai degrabă modestă, la fel ca prima. Apoi, o alta şi, tot aşa, dar departe, ca distanţă, una de cealaltă. Toma Albini mai văzuse aşa ceva, nu era primul loc, dar aici, poate că din cauza stării sufleteşti în care se află, îl cuprinde un sentiment straniu pe care nu-l poate defini, nu de înstrăinare, nu de admiraţie; ceva ambiguu. I se pare că se află în interiorul unui corp, drumul fiind arterele, iar el o celulă care trebuie să se ducă nu ştiu unde ca să facă nu ştiu ce. I se pare că se află acolo cu o treabă, dar nu ca o misiune, adică nu trimis de cineva.

Aleea care duce la casa lui Laszlo e cărămizie, exact cum sunt, de regulă, terenurile de tenis. Probabil că are plasme pe toţi pereţii, câte două, poate chiar trei televizoare cu plasmă prin fiecare cameră şi din alea mari de un metru jumate, se gândea Toma Albini încercând să zărească printre copaci, aleea făcând o buclă, iar intrarea fiind pe partea opusă drumului principal. Pe lângă tehnica de ultimă generaţie în mod sigur casa este plină de argintărie, de tablouri scumpe pe pereţi, mobilă veche din lemn de trandafir, exact ca aceea pe care o văzuse la un magazin în Seattle, unde o simplă masă de scris costa peste cincisprezece mii; era curios să vadă şi bucătăria, sau bucătăriile, la plural; o fi având mai multe; femeile cu atâţia bani le aranjează fabulos, doar de fantezie, pentru că după aceea sună la restaurant ca să rezerve o masă. Dar calculatorul, o fi având calculator?! Oare de care?! Abia aşteaptă Toma Albini să vadă ce calculator are.

Parchează în faţa casei, pe platou, dar Laszlo îl roagă ca s-o bage în garaj cum a făcut el, lângă a lui. Este loc, este loc de cinci maşini. Te pomeneşti, îşi zice el repornind motorul, te pomeneşti că una dintre regulile de pe aici este să nu laşi maşina parcată afară, decât în garaj, poate că din cauză că se strică peisajul, să nu uite să-l întrebe asta pe Laszlo.

Primul lucru care-l şochează, de cum pune piciorul jos : casa este făcută dintr-o piatră; zidurile, cel puţin pe afară sunt dintr-o piatră ordinară, neşlefuită. Bucăţi mai mici sau mai mari puse unele peste altele într-o dezordine evidentă. Nici măcar nu la linie : una scoasă mai în afară, alta parcă-i lipsă. Doar colţurile casei şi o porţiune de la sol este finisată frumos, restul, dezordine ca-n natură! Apoi, uşa de la intrare : uşa de la intrare este exact cum era uşa cramei căsuţei de la Duda unde a copilărit Toma Albini, adică nişte scânduri grosolane, cu noduri mari, cioplite ca din topor; cu toporul, prinse între ele cu nişte scoabe metalice, plus câteva bare, pe lungime, din fier forjat, modelate cu ciocanul, nituite inegal, cu balamalele din fier bătut în capete. Diferenţa este că acesta este finisată modern, lemnul e tratat şi lăcuit, fierul mătuit, iar îmbinările sunt totuşi făcute bine; spre deosebire de cea de la Duda, nici o fantă de lumină, nici o crăpătură neprogramată. Casa, pe dinafară, seamănă cu un han nemţesc de secol XVIII. Perfect corespunzător pentru pretenţiile unui multimilionar, îşi zice Toma Albini, pregătindu-se să vadă şi interiorul. Înainte de asta:

Nu, nu era interzis ca să parchezi maşina pe spaţiul de pe lângă locuinţă, nu obligatoriu în garaj. Doar că în aceste locuri rezidenţiale de lux sunt nişte legi nescrise : absolut nimic la vedere! Nici măcar maşina de tăiat iarbă, nimic altceva pe lângă casă, nimic rezemat de zid! – ţine să specifice Laszlo asta, apăsând pe ultima frază; nu se scot canapele ca să stai la soare altundeva decât în piscina cu acoperiş rabatabil, cine are; mulţi nu au piscină, pe aici. Din cauza asta casele par pustii. Nu ştii niciodată când e cineva înăuntru, nu vezi oameni trebăluind pe lângă casă, alţii decât cei plătiţi ca s-o facă. Laszlo are răbdare să-i explice toate astea lui Toma Albini, pentru că a trecut şi el prin aşa ceva. Ca un Est-european ce este, cunoştea curiozitatea lui.

În interior : nimic din toate pe care le-a gândit mai devreme, dimpotrivă! Cum se poate aşa ceva : nu are nici un fel de televizor în casă? Nici un echipament hi-fi, nici măcar un aparat de radio?! Dar calculator, desigur că are un calculator media super performant printr-o cameră, pe undeva. Nu, nu are computer! Toma Albini rămâne cu gura căscată. Îl întreabă pe Cleopa Tudorel de mai multe ori. Nu are calculator?! Nu are! Dar el ştia asta? Ştia şi i se pare normal să nu aibe calculator. Am impresia că nici tu nu prea eşti normal, se revoltă Toma Albini. De ce să ţi se pare normal!? E foarte simplu de ce : când ai bani foarte mulţi îţi doreşti să trăieşti ca unul care nu are. Şi această dorinţă este aşa de puternică încât începi prin aţi refuza anumite lucruri foarte moderne; respingi modernismul.

Casa nu este veche, e doar făcută să apară aşa; e construită de câţiva ani, dar e aranjată să pară antică. Uşa de la intrare, cea pe care o văzuse Toma Albini, mirându-se; stilul ei se repeta şi la uşile din interior : făcute din bucăţi de lemn lăsate cât mai natural, cioplite anapoda, iar clanţele, turnate rudimentar, din bronz. Pe jos, pardosită cu lespezi de piatră, bucăţi inegale, amplasate asimetric şi ne-uniform; nici măcar de aceeaşi nuanţă şi consistenţă. O încăpere imensă placată cu bucăţi din stâncă de munte. Se deschide pe toată lungimea ei, faţă de peretele opus intrării, unui peisaj luxuriant. Vegetaţie deasă-deasă prin care nici nu se poate vedea, despărţită doar de un perete din sticlă foarte elaborat care se deschide culisând spre dreapta şi stânga, în lături. Te-ai fi aşteptat ca acesta să se deschidă dintr-un buton, ori chiar la o bătaie din palme, cum vezi în filme, însă el este tras că mâinile de către Laszlo; şi-un miros de verde inundă încăperea – de clorofilă. Toma Albini, întreabă dacă nu intră gângănii sau broaşte. Intră, face Laszlo, de mai multe ori, dând din palmă ca şi când de fapt le-ar chema. Câteva scaune din bambus, o masă mare de tot dintr-un lemn scump. Îi invită să ia loc. Dar, Cleopa Tudorel se îndreaptă către bucătărie, întrebând din mers dacă are voie. O formalitate, pentru că în America frigiderul este pus la dispoziţia musafirului; dacă abia l-ai cunoscut şi vizitat de două ori, a treia oară te îndrepţi direct către el, servindu-te cu ce găseşti. Îl cheamă şi pe Toma Albini, să vină şi el să-şi ia ce vrea. O bucătărie mare cât un apartament de bloc. Dulapuri şi dulăpioare din acelaşi lemn din care e făcută şi masa, iar blatul, tot aşa ca pe jos, dintr-o foaie de piatră, tăiată drept şi finisată. Ia uită-te aici, îl îndeamnă Cleopa Tudorel. Tacâmuri, numai şi numai din lemn. Linguri şi linguriţe din lemn, furculiţe din lemn, cuţite şi cuţitaşe – toate făcute dintr-un lemn tare! Fără să vrea, îşi aminteşte de bunica lui. Cum s-a dus o dată la ea în vizită şi i-a aruncat toate lingurile din lemn, certând-o că îi face de ruşine în sat : cine mai mănâncă cu din astea în vremurile noastre!? Uite că bogaţii din America, da! Frigiderul – un frigider de-ncape vaca în el, ticsit numai cu vegetabile, nimic altceva. Fel şi fel de legume şi fructe care cresc pe toată faţa pământului, dar nici o bucăţică de, sau din, carne. Vegetarieni, vegetarieni!, exclamă Toma Albini. Şi nu e sănătos!? îi răspunde Cleopa Tudorel, ca în glumă.

Îşi face apariţia şi Laslie, coborând de la etaj. O femeie foarte, dar foarte îngrijită. Toată un zâmbet, plină de amabilitate, îi pupă şi-i îmbrăţişează, inclusiv pe Toma Albini, ca pe cineva drag pe care nu l-a văzut de mult. Ia uite, credeam că numai la noi, la balcanici se pupă lumea, se miră, obligat şi el să zâmbească cu gura până la urechi. Doamna se precipită : cu ce să vă servesc, cu ce, cu ce!? Ne-am servit deja, zice Cleopa Tudorel arătând berea la cutie, bineînţeles fără alcool. Femeia se gudură ca un căţel, atât de bucuroasă este, de parcă n-ar mai fi văzut oameni de mult, ca şi cum s-ar fi întors acum de pe lună. Ştii cu ce se ocupă doamna, zice Cleopa Tudorel si tot el îi spune, e psiholog la un spital-penitenciar de nebuni periculoşi. Şi aşa află că doamna lucrează, la banii ei se duce la servici în fiecare dimineaţă. Şi unde : la spitalul de nebuni! De aceea o fi aşa : se bucură să vadă şi să stea de vorbă cu nişte oameni sănătoşi la cap.

După o vreme, coboară pe scări un bărbat palid şi afabil. E fiul ei, are peste 40 de ani, niciodată însurat, e cam ciudat; muzician, compune un fel de muzică spaţială, terapeutică, ca pentru duşi cu capul, mai exact. Cleopa Tudorel face prezentările, având şi timpul să-l pună în temă despre el, înainte de asta. Zâmbeşte larg, dar nu e aici cu totul, e aiurit şi absent. Orice s-ar zice, el se tot miră, repetă obsesiv : Oh, e!? Oh, e!? Arată exagerat de slab, are nişte mâini nefiresc de lungi, până aproape de genunchi, pe care nu ştie unde şi cum să le ţină. Îi anunţă că trebuie să plece undeva şi, bineînţeles că-i pare tare rău, dar se vede de la o poştă că nu-i pare deloc. Şi pleacă, adăugând că trebuie ca Toma Albini să-i asculte muzica, neapărat, şi indică subsolul.

Nişte scări din beton largi, ca de cinematograf, le coboară cu toţii, şi cu cât coboară cu atât mizeria se adânceşte. Mizerie, impropriu zis, mizeria oamenilor bogaţi e altfel; mai degrabă o mare dezordine. Mii şi mii de lucruri scumpe azvârlite alandala, puse unele peste altele, clădite de-a stânga şi de-a dreapta. Un inventar ar fi imposibil, nu se poate decât observa abundenţa lor. Mobilier adunat de prin toată lumea, piese întregi sau disparate, fel şi fel de vaze de toate felurile, de statuete; tablouri de toate dimensiunile rezemate de pereţi ori agăţate strâmb pe te miri unde; argintărie pe-o masă grea; sfeşnice, ceainice şi tăvi vechi; mai încolo, aruncate, multe diplome şi poze oficiale ale fostului soţ de la Chrysler, se vede sigla. Machete de maşini, postere şi fotografii. Zeci şi zeci de cutii de cadouri, de toate mărimile şi culorile, unele chiar nedesfăcute, altele doar rupte un pic ca să vadă ce e înăuntru. Toma Albini rămâne interzis, un sentiment straniu îl cuprinde. Pur şi simplu i se face frică, o teamă organică. De ce nu fac curăţenie, de ce nu le pun într-o ordine, să nu mai apară aşa, dezolant!? Spaţiul e imens şi totul umplut cu lucruri, cu de toate. Nişte biciclete stau aruncate într-un colţ. Canapele stil cum vezi prin muzee. O vitrină uriaşă plină cu cristaluri aşezate aiurea; un geam este spart. O masă scumpă de biliard prevăzută cu tot ce trebuie, iar lângă ea, scaune frumoase din lemn, plus trei mese felurite. Una din ea este transformată în scrumieră. O masă întreagă plină de chiştoace; mii şi mii de mucuri de ţigări stinse direct pe masă! De ani întregi nimeni n-a făcut curăţenie aici. Cutii de bere aruncate peste tot; alte sticle de băutură, unele golite doar pe jumătate. Apoi o scenă; podiumul plin cu fel şi fel de instrumente muzicale; câteva tobe africane, o baterie, chitări, toate de calitate, foarte scumpe. Aparatură pentru înregistrare; un mixer cu mii de butoane şi, în sfârşit, un calculator; un computer dedicat muzicii, mai mult ca sigur.

Cineva o porneşte, muzica asta. Nişte acorduri de pe altă lume învăluie totul; de relaxare. Toma Albini se simte de parcă ar fi uitat drumul spre casă. A mai avut un asemenea sentiment în copilărie. E teribil! Să uiţi drumul spre casă e cel mai cumplit lucru ce i se poate întâmpla unui om! Se cască un hău în jurul tău; simţi cu toate lucrurile se îndepărtează de tine şi de la tine, iar tu să nu ai nimic de care să te ţii. E un sentiment care-l destramă pe dinăuntru, exact cum faci cu un pulovăr croşetat, de lână, de care-l prinzi de un fir şi-l deşiri. Oare aşa o să ajung şi eu? Aşa o să se întâmple cu mine, la bătrâneţe? Să ajungi să cerşeşti normalitatea ca pe nimic altceva? Să te simţi pierdut într-o lume a bunurilor, în mijlocul lor; să le arunci cât colo încercând cu disperare să te debarasezi de ele, iar acestea să se întoarcă către tine ca un bumerang, şi înmulţite, înmiite; multe, multe lucruri casnice atât de utile, devenite tot pe atât de inutile; dar nici să le poţi arunca de tot! Adică, să nu mai poţi trăi fără ele, exact cum nu poţi trăi fără apă – apă sărată pe care nu o poţi bea şi apoi în ea să te-neci! Să stai într-o casă ca asta, de zece milioane de dolari şi să ajungi să vrei să-ţi dai zile din viaţă pentru a o transforma în acasă. Să mănânci cu lingura din lemn doar pentru a te transforma, doar un pic, într-un om adevărat; şi numai atât să-ţi fie permis! Să te hrăneşti numai cu vegetale, doar-doar vei uita cine eşti : om! Dar nici să vrei ca să uiţi de tot, nici să-ţi doreşti să mergi până la capăt. Să ai aşa de mulţi bani, încât să nu mai poţi trăi decât prin ei. Pentru lumea asta ne zbatem?! Aşa ne dorim ca să ajungem?! 

 

          

                  Dispariţia                                  (Conexiuni, nr. 40, iulie 2008)

„Dar tu îţi dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluţie?! Stă pe lista aia cu dispăruţi, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut şi el, tot aşa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era miliţianul satului! Când a început să se tragă la Bucureşti, s-a îmbrăcat omul în civil, şi-a luat la revedere de la nevastă şi de la copii, că are doi, şi-a plecat. Şi plecat e şi-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin ţară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el şi pace. Acum, tot satul ştie că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăla; unii zic că a plecat înapoi la ruşi, după ce şi-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să laşi doi copii mici şi să pleci?! Terorist să fii şi tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până şi televizorul şi l-a vândut; şi-i îi trebuia un tată la copii, şi s-a măritat tot cu un miliţian, mă rog, cu un poliţist, că acum aşa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, şi-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruţii de la revoluţie. Îţi dai seama c-am citit-o cu mare atenţie, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelaţie, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluţie, când îmi atrage atenţia un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Ştii cum e : ţi se pune un fix care te tot frământă, şi te frământă; nu mai poţi scăpa de el, aşa şi cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudăţenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aş fi ştiut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aş fi vrut să ştiu. Ei bine, aţine-te : Andrieş e dat dispărut la revoluţie, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timişoara, incinerat la Bucureşti, adică ars, ca să se şteargă toate urmele. Până la urmă aşa s-a presupus, că a fost ars la Bucureşti. Declarat apoi erou al revoluţiei, nevasta şi copiii lui au primit toate onorurile şi beneficiile; şi ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăieşte aici, la Duda, la Brânzoaia, şi e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluţia, are căruţă şi cal, munceşte cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, şi cibernetician, de-o inteligenţă pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu ştiu ce manuale de pe care elevii învaţă şi-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândeşti!?”

Toma Albini şi Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparenţelor, nu pune prea mare preţ pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieşire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o uşoară alienare, cu timpul. Are şi o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la ţară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluţiei un om al satului dispare, miliţianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabileşte acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-şi ascunde chipul ori de câte ori se întâlneşte cu cineva pe drum şi care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

„Ştii cum sunt eu, politicos şi discret, nu puteam să anunţ autorităţile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc şi acum că e o coincidenţă de nume şi nimic altceva, până şi acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-şi piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu şi-a schimbat pur şi simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el şi să-i zic, omule, bănuiesc cam cine eşti tu, ei bine : eşti un dispărut de la revoluţie, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se ştie printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta ştiu toţi. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câţiva ani, preşedintele comisiei de control în învăţământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat şi m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există şi persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne şi oase! Născut în aceeaşi zi, acelaşi an, cu acelaşi nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidenţă, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur şi simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înţeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeaşi identitate.”

Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluţie, din dorinţa de a se ascunde, îşi schimbă identitatea, poate că îşi face şi buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai uşor, pe lângă care se poate pierde şi de negăsit, de aceea. Cum poţi face asta cel mai uşor dacă nu lângă o femeie!? Şi unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit şi mai cu uşurinţă, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povesteşte. Mintea lui Albini traduce simultan fabulaţia profesorului, interpretează cum făcea cu miturile greceşti, la şcoală, ca să poată înţelege.

„Da! Exact cum ţi-am zis : acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere şi, ceea ce ştie lumea de prin Duda despre el se adevereşte în amănunt, exact aşa : O familie mare, doisprezece copii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceauşescu, iar tat-său, văcarul satului, nu ştia să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după şase, şi tot aşa - să ştii că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruţi ai revoluţiei?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îţi spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În acelaşi timp – că există o altă persoană, cu exact aceleaşi date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu eşti cu Occidentul. Şi uite aşa am ajuns şi eu detectiv, exact ca în cărţile alea poliţiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, şi-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Ştii când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios şi nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietăţile, loturile de pământ luate de către comunişti. Cu toate că ştiam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu ştiam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Şi mă duc la ei acasă. Ştii că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în aşa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de aşteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăştia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-şi permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârşit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toţii pe prispă, aşteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanţă mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a şi pierdut cu firea. Ştii că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătraţi, cam aşa, la intrare, unde şi-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviţă pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu ştiu cum pupăza or dormi! Poftiţi, poftiţi, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Ştii că Mitra vorbeşte numai în dodii, sau, la mişto, cum zic unii. Dar şi tu vorbeşti cu vorbe din astea, nu-i aşa? Că doar poţi zice că eşti bucureştean de-acum; nu se vorbeşte aşa pe la Bucureşti? Ştiu şi eu că nu se potriveşte, ştiu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mişto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă ştia de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar ştia – deci ştia!”

Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme şi interpretări, după cum este ştiut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt şi la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruţii revoluţiei, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Aşadar, chiar de cumva este pur şi simplu o coincidenţă de nume, tot mai rămâne o ciudăţenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

„Pe bărbat, aşa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaş! – nu-i aşa că la el te-ai gândit? Recunoaşte! Calistrat Ion, uite aşa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformaţie profesională, de asta. Şi-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă şi ea repede : Ioaneee! Şi Calistrat, uite aşa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Şi Camelia a ţinut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ţinut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Şi Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Şi până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveţi? Adică, aţi avut pământ confiscat de comunişti? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, dom´ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băţ de chibrit aprins ar fi ţinut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebaţi-o, dom´ profesor. Nici n-am apucat, şi Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiţi de serviţi o plăcintă!”

Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunţă, cu siguranţă că a fiecărei propoziţii, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât şi de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulţi o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de faţă. De fapt, nimeni nu mai ştie cum o cheamă, pentru că şi Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-şi mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoşată şi faţa ei e aşa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, aşa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar şi atunci când se duce la apă, cu o mână ţine căldarea, iar pe cealaltă o ţine băgată, tot aşa, „în sân”. Iar în repaos, le ţine una într-alta, dar nu ca la morţi, Doamne fereşte!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Şi e mereu veselă, râde şi când e singură, mă rog, zâmbeşte necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă şi supărată.

„Ehei! Ce s-o mai întrebi aşa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil aşa ceva! Ştii cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e şi-i îmbogăţită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămăşag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Şi-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, ştii că scaune nu sunt.”

Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Şi nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de faţă, musafirul, o să stea şi cloştele pe ouă? De ce?

„Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până şi numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu şi cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu ştiu ce căuta pe acolo, şi m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schiţat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l ştie, aşa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Aşa mi-am revenit! Aşa! Doar ştii că, şi zâmbetul, şi rânjetul, deci şi ameninţarea se folosesc toate de aceeaşi estetică, respectiv dezvelirea dinţilor! Uite aşa mi-am dat seama că, dacă i-aş fi ştiut acestui aşa zis Calistrat numele de botez aş fi reuşit ca să-l trezesc şi pe el din adormire. Dar cine să i-l ştie!? Eu nu!”

Nică e numele profesorului de alint, pe care soţia şi doar prietenii foarte apropiaţi îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puţin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-şi permite ca să-l folosească, nici măcar în absenţa lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi ştie numele de botez şi să-l mai şi folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicaţia ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam beţiv, aşadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuş, numele lui şi, din păcate nu are copii.

„Am procedat şi altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum şi el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenţi, copilul lui – mai erau şi alţii pe-acolo. Şi atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aş fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ştefan, dar nu mergea aşa, asta pentru că el răspundea la orişice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ţinea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, îşi făceau semne şi se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuş, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă şi n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Ştii ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunţ organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturiseşte povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Ştii cum e : ţi se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îţi este destinat doar ţie şi numai ţie şi tot aştepţi cu oarece răbdare ca acesta să ţi se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui şi altora, înainte de vreme, vraja se împrăştie, nu mai înţelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost minţit, atunci sau acum.”

Mitra seamănă la perfecţie cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeaşi înălţime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că faţa ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Aşa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare şi ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute aşa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reuşit. Asta pentru că Mitra nu reuşea ca să ţină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ţinea minte şi pace. Unde să mai pui că trebuia să fie şi un pic hoaţă. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Şi cum să fii hoţ dacă nu ţii minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la şcoală mai mult sau mai puţin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea şi-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învăţase „Căţeluş cu părul creţ!”. În secret spera că o să înveţe ca să ţină minte, Camelia. Ea nu ştie, despre şcoală, decât că acolo se învaţă unele lucruri pe de rost. Toţi copiii care se duceau la şcoală ştiau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi şi pune ca să recite ceva : Ia zi-i, ştii vreo poezie – o poezie ştii? Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu ştia bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăieşte în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi ştiut câţi ani are, de fapt şi la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparaţie pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Şi cei mai în vârstă oameni din sat şi-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, nişte copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea nişte rufe pe sârmă, afară : era desculţă în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le îngheţaseră picioarele de tot, încălţaţi fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau aşa şi se uitau, tăcuţi. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obişnuită ca ei, copiii, să râdă de ea şi-a ieşit cu nişte cenuşă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdeluşul, tot desculţă. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea şi ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi şi mai mari dintre copilaşi au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari şi mai tari, de gheaţă. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când eşti bătut cu pietre. Şi s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Ştia că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum ştia că dacă eşti bătut cu pietre de către ei, sfârşitul e-aproape. A început a plânge şi când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieşit prin fundul curţii, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniţă şi s-a lungit pe năsălie aşteptând aşa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu conteneşte, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Şi s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi paşi şi-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în braţe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o ştia : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Şi ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, aşa, ştia că, deocamdată, cel puţin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbeşti în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Şi-a dus-o în drum şi-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toţi copiii, uimiţi. Dar cum aşa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e acelaşi lucru, de-acolo ştia că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecţionat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Şi când a început să se înroşească picioarele şi să dea sânge a dus-o acasă în braţe. Copiii, trăgând săniile, mulţi, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie şi Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, aşa vă învaţă la şcoală?! Desigur că nu învăţau despre aşa ceva la şcoală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâţia copii cuminţi în urma unui bărbat care duce o babă în braţe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă şi nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu eşti normală!?” Ştia că nu are muşeţel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede şi caută nişte muşăţăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Şi s-a dus şi-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca şi când s-ar da de pomană, adică cu drag şi pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca nişte bucăţi de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalţă niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel şi fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – poveşti numai de ea înţelese şi ştiute. Şi femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputinţe şi oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbaţii nici în femei nu mai aveau, de aceea mulţi o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea şi dimineaţa pe stomacul gol şi nu mai ascultau deloc de neveste. Aşa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei beţivanilor – un leac absolut revoluţionar.

„Şi la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă şi să ştii că şi amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia şi-a pierdut omul memoria, de nu mai ştie cum îl chemă şi cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoinţă şi înţelegere. Târziu mi-am dat seama că numai aşa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înţelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, aşa aş fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ţii tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu ştia cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, aşa că am dat să tranşez situaţia şi să plec. Tu îţi dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate aşa ceva! Am refuzat cu politeţe, ca să nu-şi dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde îşi usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o şfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete şi de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înşiruit nişte castane uscate. Şi astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca şi castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neiniţiat le aude le interpretează ca şi când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii şi-ar putea intra acolo.

„Şi când dau eu să plec, nu ştiu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta şi mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câţiva paşi a ajuns la şopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Şi m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte şi nu ştiu cu cine vorbea neînţelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare şi să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd şi să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua şi-am ieşit. Nu ştiu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s uşor ca un fulg. Aveam senzaţia că dacă fac un mic efort mă-nalţ în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simţeam nimic sub tălpi şi ştii că numai pietroaie sunt. Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânţă de mac în plăcintă, asta a făcut.”

 

          Eroare fatală - Fatal error!                                  (Conexiuni, nr. 36, martie 2008)

…când Gabriel Liiceanu, după părerea lui, zice că iadul sau raiul nu este altceva decât ultima clipă din viaţa fiecăruia. Filozoful care ia Prozac (atunci lua!) spunea că el nu crede că unii, mă rog, sufletele lor, se duc undeva unde-i arde non-stop, iar alţii, pentru o veşnicie, pe o pajişte verde lângă un izvor care susură sau şipoteşte – acolo unde nu există suspin, nici întristare – cum se zice, dar invers. Argumenta că fiece om este pe pământ pentru o treabă anume – să şi-o facă! Iar dacă nu şi-a îndeplinit destinarea, atunci, în ultima secundă de viaţă realizează, ori i se spune care a fost misiunea lui şi, dacă şi-a dus-o la bun sfârşit se simte ca în rai, şi exact aşa va fi în veci, cu senzaţia asta va muri, iar dacă nu, va arde în foc – exact ca într-un foc – şi aşa va rămânea amprenta lui existenţială forevăr! Acum, din cauză că domnul Liiceanu este filozof, şi filozofii vorbesc foarte puţin despre Dumnezeu, altfel n-ar mai fi, nu ne spune cine face ca lucrurile să se întâmple uite aşa. 

…pe toată viaţa amprenta primei dăţi când te-ai îndrăgostit. De exemplu, pentru unul de gen masculin : dacă ţi s-a întâmplat şi colega de şcoală ai cărei ochi ţi-au trezit primii fiori a fost blondă, o să-ţi placă sigur blondele. Dar nu-i chiar aşa de simplu. Un exemplu : tot de o fată blondă e vorba, dar el se mulţumea doar s-o privească, s-o idolizeze, s-o salveze în vis luând-o cu el pe un cal, invariabil de cela alb, ea ţinându-l pe el foarte strâns de mijloc, ca să nu cadă; şi să-i scrie poveşti din alea cu nişte cai albi care salvează fetele din gura balaurului, el neştiind de fapt ce vrea balaurul să le facă, crezând eronat că vrea să le mănânce. La momentul potrivit ea îi zice : îmi place de tine, dar eu vreau la discotecă, şi s-a dus. La câteva zile i-a spus cineva că a văzut-o cum un tip a înghesuit-o într-un colţ mai întunecat şi a făcut ceea ce se face cu fetele, dar în picioare, exact ca caii! Că băieţii aşa vorbesc, în cacofonii, adică porcos. Şi de atunci, s-a sucit şi i-au plăcut toată viaţa numai brunetele. Începând cu profesoara de franceză care, ca orice profesoară de franceză, era brunetă şi-i plăceau mult de tot puştanii, cum le plac lor, nu se ştie de ce, încă se mai fac cercetări. 

…o dată, de două ori, cu una, cu mai multe femei, până ajungi să nu mai crezi şi să-ţi închipui şi să fii convins cum că dragostea se măsoară în durată, erecţie şi parfumuri. Pentru că, încet, încet, trebuie să judeci şi să accepţi că lumea e normală iar tu eşti cela anormal, şi nu mai vezi nimic altceva, devenind cum e lumea în care aiurea ai nimerit, la fel ca ea. Şi fără să vrei într-o femeie nu mai vezi decât cosmetica, moda, trendul, rafinamentul, nuanţa şi şpilul hair-stilistului etcaetera, plus, peste toate acestea, nu se poate altfel : parfumul. Nu mai cred în dragoste, nu există aşa ceva! Uite aşa, aproape uiţi că femeia e şi ea om! Iar anii trec şi tu ai parte de cele mai senzoriale minuturi, din ce în ce, pasat de colo colo – nici măcar o fereastră pe unde să ieşi nu-i. Însă, cum există renovarea, se nimereşte şi eroul nostru pică într-o sală cu geamuri, unul spărgându-se, afară ieşind; tot jucat de colo-colo, nimereşte pe-afară. 

…primul lucru pe care-l remarcă, de-l face să exclame cu un strigăt : doamne, miroase exact ca un om! Iar părul nu e dat cu nimic, iar hainele nu au impactul potrivit. Şi când vorbeşte nu vorbeşte că vrea ceva, ci să dea ceva. Ce să dea, nu se vede că n-are?! şi uite aşa devii curios : ce-o avea, domnule, de dat? Şi începi s-o ispiteşti într-o joacă. Dacă n-ar fi din joacă n-ai putea s-o observi cum trece pe stradă pentru că ea nu are stil şi nu miroase a nimic, cum să-i iei urma? Şi când o întrebi, ea chiar îţi răspunde, nu întoarce capul ca s-o mai întrebi o dată. E femeie în toată firea, dar el o descoase, că ştie că de aici se nasc multe : eşti domnişoară? Iar ea zice că nu vrea să vorbească despre asta, iar răspunsul ăsta te pune pe gânduri. A doua oară îţi spune că, da! Şi nu se ştie ce forţă te face s-o crezi fără nici o tăgadă. În continuare, conform unui plan, o întrebi cu o şustă : Atunci, să înţeleg că n-ai avut niciodată orgasm? Iar ea, dintre cele două răspunsuri corecte, îl dă pe al treilea : o să vorbim o dată despre asta – pe cel mai corect! La naiba cu filozofia, cu dialectica şi semantica, în faţa unui aşa răspuns, îţi scoţi pălăria - cine o are! Şi uite aşa trece la cele lumeşti, o întrebi : tu cu ce trăieşti, de unde ai bani, aflând că ei nu-i trebuie mulţi ca să se simtă fericită şi că frumuseţea o vede la celelalte femei de pe stradă, dar ea nu vrea să fie frumoasă ca ele, însă le admiră. Eu aş vrea familie, copii, cu obsesia cu care Coşbuc scria, Noi vrem pământ! Dacă vrei să te sărut, te sărut, dar te atenţionez că e prima dată, şi ţi se face un pic frică : nu cumva o avea puteri? 

…şi atunci a realizat că a pierdut posibilitatea să aibe o asemenea femeie, dar nici conjunctura ca pe viitor să poată trăi lângă una ca ea. Nu pentru că s-ar simţi în orice clipă inferior, ci pentru că ţi-e imposibil să-i jigneşti părinţii care au crescut-o aşa. Nici măcar ca o (cuvântul ăla care începe cu am şi se termină cu tă), nu poate să şi-o facă, pentru că n-ar avea nici o durată şi s-ar dezintegra după ea ca parfumul. Exact cum zicea Gabriel Liiceanu, o fi avut şansa la momentul potrivit să cunoască una ca ea, dar prea mirosea a om, şi a nici un parfum, ce rost avea s-o cunoască? Şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut, vorba cântecului. Ce altceva decât să plângă şi să creadă că în ultima clipă a vieţii, atunci când va afla unde îşi va petrece veşnicia, la umba unui copac sau într-un lac de pucioasă, să afle, că, de atunci de când a întâlnit-o a început să creadă corect într-un Dumnezeu, iar locul lui de aceea e în ceruri lângă ea.

 

      În România - De la ţară                                  (Conexiuni, nr. 27, iunie 2007)

Câtă linişte! Ce pace! Aici timpul nu parcă – ci stă în loc. Dacă faci un efort de imaginaţie poţi simţi sau vedea aievea cum trăiau oamenii acum o mie de ani, poţi auzi voci, poţi avea vedenii. Aici poţi da ceasul timpurilor înapoi, în fapt, la concret. – Ia să mă duc eu cu o sută de ani mai încolo, sau mai încoace, aşa poţi zice, şi să întorci capul în aşa fel, pentru ca să existe stâlpii de telegraf din lemn; concentrându-te apoi un pic te poţi transfera cu 50 de ani mai devreme doar ascultând imperceptibilul bâzâit din firele neizolate de telefon suspendate pe marginea drumului. O atâta linişte încât poţi percepe acustic cum se scurge curentul electric prin fire şi cum îţi clipoceşte sângele prin vene. Iar foamea nu se simte, fiziologic, ci se vede ca şi cu ochii. Nu-i o metaforă, nu e o figură de stil, e adevărul. Acum câteva sute de ani toţi auzeau toţi oamenii cum creştea iarba, aici încă se mai poate aşa ceva, în zilele noastre. Vezi stâlpul acela îmbibat? Dacă nu-l vezi îşi zic eu : e la două sute de metri distanţă. De la depărtarea asta îl poţi mirosi – ia miroase-l! Vezi jocul ăla de lumină de zici că-i o apă de la linia orizontului? Uite acolo la nadir! Parcă fierbe aerul – imagineaza-ţi ce e asta, că nu e greu.

Când trece pe drum câte o maşină, rar aşa ceva, e ca şi când aceasta ar intra într-un tunel al timpului – s-or întreba oare cei de dincolo unde o fi dispărut? Exact ca în nuvele aia de Mircea Eliade, când dispăreau camioanele – pe un aşa drum dispăreau! Poate chiar în locul ăsta! În această zonă până şi păsările cântă altfel; plantele cresc după alte principii : trei, patru luni abia de se zăresc din pământ, apoi, dintr-o dată se înalţă cu disperare prea în sus, de tot. Nimeni nu poate prevedea când anume are loc metamorfoza asta, în ce moment. Poate fi în mai, dar tot aşa de bine în iulie. Dacă se întâmplă şi eşti plecat exact atunci, la întoarcere te sperii, nu mai recunoşti cărările şi rişti ca să te rătăceşti. Peste încă o vreme (să nu vorbim de timp aici) totul se ofileşte şi se pârjoleşte încât nici vitele nu mai au ce paşte. Numai că pe aici nu se cresc vite din astea, obişnuite, ci vaci adaptate : în zilele alea de abundenţă asimilează angro, suficinet ca să nu moară în perioada uscată. Sunt nişte cămile de vaci; un fel de vite-dromadere – au cocoaşa pe dinăuntru, că nu se vede. Iar laptele lor e bun de leac – din atâta caznă făcut încât e încărcat cu forţe magice. Cele mai multe femei nu-l folosesc decât la creşterea copiilor; numai cu acest lapte îi cresc, eventual adăugând şi puţină mămăligă.

Că ziceam de păsări, de exemplu, guguştiucii nu cântă şi ei ca toată lumea, gugu-ştiuc, aici zic : guştiu-guc – altfel! Ce să mai zic de cocoşi, vă-nchipuiţi cam cum cântă un cocoş aici? Pisicile. Pisicile sunt aşa de mici că par a fi mâţe-bonsai, pot fi uşor confundate cu – nici nu ştii cu ce!, iar la câini s-a produs o mutaţie genetică : sunt printre ei mulţi vegetarieni. Mai mult, unii chiar consumă lemne cu succes. Stomacul lor digeră celuloză. Nu li se fac rău decât dacă mănâncă ciolofan, încă nu s-au adaptat într-atât, ca să mănânce şi plastic, dar vreumurile sunt aproape. Păsările de curte nu se îmbolnăvesc niciodată, au dezvoltat un sistem imunitar imposibil de penetrat. Prezintă totuşi câteva ciudăţenii, dar nu fizic, ci de ordin metafizic. Iată numai două. Unu, când se întâmplă şi din diferite motive moare câte una, mor în scurt timp mai multe, însă întotdeauna perechi, adică două, patru, şase ş.a.m.d. Şi doi : Ştiţi că există sintagma aceea cu, te-ai culcat o dată cu găinile, adică prea devreme, o dată cu ultimile raze ale soarelui, ei bine, aici nu e aşa : cele mai multe se culcă pe la doişpe noaptea şi se trezesc când e soarele sus de tot. Stau şi cârâie de parcă bocesc pe cineva… Iar a doua zi, obosite, sunt ca bete – de aici sintagma aceea cu găina beată, din zona asta este.

Toate sunt statice – de-aici decurge toată pacea şi toată liniştea. Se simte încremenirea în aer, în eter. Nu poţi decât să te miri de faptul că totuşi bate vântul – de unde, domnule, în aceste locuri, vânt!? Aici nu ai cum să te mişti aşa, ţac-pac, ci aşa : ţaca-paca, pentru că, dacă o faci totuşi, intri imediat în contratimp, în contradicţie cu vremurile şi nu-ţi rezistă celula, celulele, de-aceea, zice profesorul, aici nu se moare de cancer, adică de boli grave, ci din te miri ce şi din bătrâneţe. Moş Sava a murit că i-a intrat o aşchie de mătură sub o unghie, iar baba Constanţa a înghiţit un fir de păr de pisică care i s-a pus pe mai (pe ficat). Darămite că unii zac fară ca să fie bolnavi, iar alţii sunt bolnavi toată viaţa fără ca să ştie, că nu-i dor mai nimic. Numai în ultimele clipe îşi dau seama : Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, că eu am fost toată viaţa bolnav şi Tu nu m-ai lăsat ca să sufăr! Pe când ceilalţi, se comportă ca şi când ar fi bolnavi, ne-fiind. Doctorul, aici e de complezenţă, în contrast, că nici medicamentele nu lucrează cum trebuie, cum ştiu specialiştii. Pastilele contra durerilor de cap au efect în suferinţele de picioare, iar unguentele pentru dureri reumatice dau rezultate în migrene. Dar nu la toată lumea se întâmplă aşa : sunt minuni, şi minuni! Un tânăr s-a făcut bine de ulcer la stomac cu un medicament pentru hipertensiune arterială – se afla prin casă, prescris pentru mamă-sa, bătrână –; iar o femeie, bolnavă de o gravă boală de piele, s-a uns cu margarină şi i-a trecut. Ce să mai vorbim de plantele medicinale, e un capitol aparte. Muşeţelul cules pe aici duminica la ora 9, când e popa în biserică, e bun de dat la cei cu vederea slabă, care au probleme din cauza bârnei, de aceea n-o să vedeţi oameni cu ochelari, poate doar la copii, că ei acum nu mai cred. Pe când acelaşi muşeţel, dar recoltat de o fată mare, pe înserat, ceaiul preparat din el, oblojeşte cu succes lingoarea, cum zic ei, melancolia, apatia, cum spun cei cu carte.

 

      Iubirea, un "natural"?      Cum ne putem salva Lumea, fiecare (fie ea care!)

                                    (Conexiuni, nr. 26, aprilie/mai 2007)

În anturajul lui Mircea Eliade se aflau adesea, atraşi de tehnicile de salvare pe care maestrul le deţinea, fel şi fel de “îngrijoraţi” de soarta Lumii. Şi povesteste I.P.Culianu undeva (nu stau acum să caut pe unde), cum Marghescu îi expunea savantului o idee de-a lui prin care putea fi evitat/amânat “Sfârşitul Lumii”. Sigur că Eliade a fost foarte subtil, dar eu, aici, nu : i-ar fi răspuns că dacă te îngrijorează soartea universului, pentru a-l salva, începe prin a iubi o femeie. Şi dacă se poate, una singură! Astfel şi după aceea Universul (chiar şi cel personal) îşi va purta singur de grijă. Don't worry! În paranteză fie spus, detractorii au văzut în asta încă o confirmare a filonazismului lui Eliade, precum că ar fi aderat la ideea pe care o avea Nietzsche despre homosexuali. Anume că natura, astfel, se apară de nu ştiu ce anomalii viitoare. Căsătoria de ultim moment a lui Hitler spune multe.   

Ia să vedem o teorie (că la teorii, toţi, ne pricepem): Fiziognomonia*, denumită prin alăturarea cuvintelor “Physis” şi “Gnomon”, este cea dintâi erezie franceză din care s-a hrănit Comuna din Paris, Revoluţia Franceză de la 1789.  

a) Gnomonul, la origine un cuvânt grecesc care denumeşte un instrument marinăresc prin care se determina direcţia nord-sud, naturală aşadar, ajunge adoptat de limba franceză pentru a desemna calea naturală a cunoaşterii, de fapt, un concept mai vechi neoplatonician (tot grecesc), în care prefixul “physis” este alăturat tuturor elementelor fireşti care s-are înscrie într-o expresie a ordinii prestabilite, deci naturale. De unde s-a plecat? 

b) Physis, entitate sau concept de origine divină, de factură mitologică grecească, mai precis elenistică; o evidenţiere iniţiată de hermetismul (h/ermetic) popular dintr-o percepere pesimistă a lumii, corespunde lucrurilor care pot fi cunoscute prin contact direct, bazat pe cele cinci simţuri.

Un exemplu : Anthropos, omul cerurilor creat de Demiurg, este ademenit prin dragoste şi se împreunează cu Physis (Pământul, natura), care naşte omul muritor. De acum, Anthropos-ul divin se resoarbe în oameni, iar prin cunoaştere acesta poate fi descoperit (cognoscibil). Cu ajutorul cunoaşterii omul poate deveni nemuritor, asemeni Anthropos-lui originar. Dacă facerea omului s-a săvârşit printr-o înşelătorie, prin ademenire aşadar, lumea este la rândul ei înşelătoare, dar mai ales o înşelătorie (Maya), iar înstrăinarea de ea, prin cunoaştere, este singura modalitate de regenerare a omului. Cunoaştere şi nu retragere, atenţie! Aici myst-ul (misticul; iniţiatul într-o religie a Misterelor) este acela care stăpâneşte sensul ascuns în natural – acestea sunt lucrurile uitate din/în natură. El vede mereu altceva, şi nu doar pe baza celor cinci simţuri; la el realitatea poate fi modelată sensibil; prima condiţie: asumarea prin subtilă asimilare şi nu prin respingere – mai degrabă o izolare ascetică (Tapas – în sanscrită, a se încălzi, a fierbe, “ardenţă” obţinută prin asceză, cf. Mircea Eliade, cel care a pus semnul egalităţii între ascetism-renunţare şi asumarea cu a mare; sub acest aspect, primul care şi-a asumat toate tarele poporului român – descoperire prin dragoste, prin Asumare). 

Efectul primar al unei asemenea valorizări a lumii este punerea în discuţie a dragostei, fundament creştin care apare astfel apt de a fi rediscutat (vezi conceptul iubirii la Mişcarea Legionară), Pentru că până la mesajul lui Cristos dragostea apărea ca o ademenire, o iluzie (fr. illusion, lat. illusio, din latină, via franceză – fenomen săvârşit la începutul timpurilor, irepetabil; illo Deus – timpul zeilor – acel timp! Vezi Amurgul zeilor, Nietzsche). 

Oamenilor recenţi le vine din ce în ce mai greu să iubească femei, respectiv bărbaţi, mai precis să locuiască împreună formând un cămin. Mai e un pic până cănd căsătoriile între persoane de acelaţi sex vor fi un lucru acceptat, obişnuit. Vedem astăzi cum oamenilor le este din ce în ce mai greu să suporte tapajul unei relaţii bazate pe… acea dragoste! Oare asta pentru că, la bază, dragostea este o asceză? – adică neajunsul de a iubi un/o singur/a barbat/femeie când ei/ele sunt mai mulţi/multe! Ori poate că ăsta este următorul pas, etapă, în drumul nostru către o autodistrugere binevenită. Cine ştie! 

Să nu uit : Physis nu are o legătură directă cu Isis, zeiţa egipteană, protectoarea dragostei conjugale, reprezentată cu o pereche de coarne (de ce oare infidelitatea în căsnicie se traduce prin “încornorare”?); dar şi o zeiţă a naturii fecunde, procreative. Coarnele atunci, ar însemna o ieşire în natură, o revenire la o condiţie natural-animală depăşită prin cunoaştere?! Mitul eternei reîntoarceri, Mircea Eliade – pare-se că în lucrarea asta, aici, ne dă nouă, tuturor, răspunsul.

* Fiziognomonia - concept atestat de fiziologul elveţian Lavater (1741-1801); a încercat să interpreteze caracterul individului după expresia facială. La noi, conceptul a fost preluat de către Haşdeu şi aplicat în concept naturist-istoric domnitorului Vlad Ţepeş (“Portretul lui Vlad-vodă Dracu”, în Din Moldova, Nr. 17-19).

 

No rock! – noroace şi ne-norociri la români.

Variaţiuni libere, sau pe degeaba                                    (Conexiuni, nr. 25, martie 2007)                

O parte dintre soldaţii Imperiului Roman ce-ar fi făcut parte dintr-o legiune ce-a slujit în Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei – trimişi cu misiune de pace (post conflict, cum se zice acum – nimic nou aici!). În genialitatea lor de cuceritori recunoscută, romanii ăia făceau o distincţie clară între armata de asediu şi trupele civilizatoare de după război, detaşamente care făceau castre şi drumuri şi instruiau trupele locale etc, astfel schimbau, încet, dar sigur, mentalităţile (Strategie uitată astăzi – dacă nu cumva nu bat eu până în Irak). Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special şi cu inimă, aşadar mai atenţi şi mai simpatici, sunt “dizlocaţi” şi în ţarna noastră. Printre altele, şi altceva, ei aduc cuvântul, expresia întâlnită şi ca adjectiv în limba română/ească (vie), anume noroc/norocos[1]. Vreau să reparcurgem naşterea acestui cuvânt, un pic anecdotic – se poate?  

Care-i povestea : De pe ţărm, nevestele pescarilor irlandezi care se întorceau din larg cu barca plină de peşti (peşte) îşi îndrumau soţii strigându-le : “No rock! No rock!”, avertizându-i, sau, mă rog, în viziunea noastră de-acum, urându-le ca să nu se lovească de stâncile atât de numeroase de pe plajele lor. Pentru că, în lb. Engleză – ştiu că ştiţi! –, rock se traduce prin rocă, dar mai înseamnă şi a se legăna, a se balansa (exact ca barca, nu-i aşa?!), sau a se bălăngăni. Probabil că legionarii romani (– cât de uşor se poate confunda romani cu români într-un (con)text; aş putea spune că nuanţa stă în diacritice, şi mai puţin în vin) erau pe lângă nevestele pescarilor irlandezi, supraveghindu-le îndeaproape. Şi au băgat la cap expresia, că, deh!, pe inamic trebuie să-l cunoşti, să-i ştii toate “mişculaţiile” (sau maşinaţiuni). După aceea, soldaţii ăştia au fost trimişi tocmai în Dacia (băi, ce mişto! – zic unii). Cum dacii noştri păreau la fel de sălbatici ca şi irlandezii lor (să fi fost de la barbă – de la bărbi?; de altfel, pentru ei, toţi eram/erau nişte barbari) s-au gândit că limbile pe care le vorbeau, şi unii, şi ceilalţi, n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, dacii erau nişte irlandezi beţi (care se rugau la Bachus, adică mai optimişti – să am pardon!). 

Strămoşii noştri daci (fugi, băi, d-aci!) au prins repede şpilul[2], dar, cum exerciţiul bahic[3] era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, în lipsa rocilor, a stâncilor, ei s-au gândit la gropi. Aşadar : “Fără gropi!, fără gropi!”. De aici şi variaţiunea stilizată de “a da în gropi”; gropile se aflau, invariabil, alăturea sau înaintea “căii de urmat”; cei mai mulţi dintre acei care dădeau în gropi “mergeau pe şapte cărări”. Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reuşea băştinaşul nostru ca să ocolească gropile, aceasta însemna : cu siguranţă că a avut şi a fost încununat de noroc; se numea un om no-rockos. Apoi, dacă mai ajungea şi la o vârstă respectabilă, de nu murea pe la 40 de ani se chema că norocul a fost de partea lui. Confuzie dar : soldaţii romani îi îndemnau cu “no rock” (băi, nu la mişto!), pentru că îi vedeau cum mergeau, că se legănau (balansau) exact ca bărcile irlandezilor. “Nu te mai legăna, nu te mai bălăngăni! Mergi drept! – No rock!” De fapt, nu e nici o baznă aici : era vorba de recruţi autohtoni, de încercarea de a-i instrui şi de a-i face soldaţi adevăraţi. Aşadar, îndemnul care se face când se ciocnesc paharele este cât se poate de logic: “Băi, să bem, dar să nu ne legănăm după aceea – Hai no rock! Să nu se vadă că am băut! Să mergem drept – drept să mergem!” Dar salutul ăsa s-a multi-lateralizat de tot, că barbaţii se salută acum cu “hai noroc!” fără a mai avea ceva de băut înaintea lor.

 La început fiece expresie ce se naşte, pare – şi este, vulgară (de aia-l tot scriu pe mişto! – la mişto! Unii au făcut carieră cu asta!). Vulgul, vulgarul şi vulgata, au fost atât de dispreţuite de romanii din casta conducătoare, încât, în consecinţă până şi limba latină a dispărut. (Vulgata = versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent, 1546) Dar când imagistica a pătruns în carne, adică atunci când s-a specializat, urarea nu mai are nici o legătura cu ce-a fost cândva. Singura soluţie: i) asumarea; ii) asimilarea (creştinismul cosmic). Altfel sfârşeşti prin a fi eliminat. Sub acest aspect vulgarul “no rock” a fost reîntrebuinţat cum se cuvine la români. Pentru că, ce înseamnă de fapt acum ca să ciocneşti paharul de vin şi să urezi, noroc!? Mergi drept în viaţă, nu da pe-alături, urmează-ţi destinul; nu da în gropi; fii drept; capul sus; să nu fii ameţit, ca beat; fii clar la minte, judecă, nu umbla după cai verzi pe pereţi; fii lucid…    

Popoarele britanicie au adoptat şi dezvoltat un alt cuvânt pentru expresia şi înţelesul de care ne ocupăm. Nu pe noroc, ci pe “luck”. Dar ca şi adjectiv l-au adoptat pe “fortunate”. În panteonul roman zeiţa Fortuna era una a sorţii. Reprezentată cu ochii legaţi, într-o mână cu cornul abundenţei, iar în cealaltă avea o cârmă de corabie. Îmi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soţiile irlandezilor (Adevărul este că aveau şi mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soţii lor plecau foarte des ca să pescuiască. Doar  din asta trăiau, nu?). Aşa au ajuns să le explice cam cum arată zeiţa asta, să o descrie, să le-o arate. Şi cum femeile lor, încă de pe atunci, se bazau pe un enorm pragmatism (erau bazate), ca să le uşureze soţilor lor deplasarea printre stâncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirijându-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dotându-le cu o cârmă, aşa cum îndemna zeiţa Fortuna. Ori poate că au recunoscut cârma, pe care ei o descoperiseră mai de mult, în mâna zeiţei şi aşa au similarizat, nu se ştie, sunt doar simple supoziţii pe degeaba. Cert este că în limba română “furtuna” este un eveniment meteorologic tragic şi nu are nici o legătură cu zeiţa, pentru că a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuvântul are corespondenţă în mitologie.


Ce concluzie (una imaginală) s-ar putea extrage de aici? Din moment ce în vocabularul nostru substantivul “soartă” îşi are rădăcina într-un alt cuvânt, respectiv în latinescul “sors”, cuvânt care exprimă mai degrabă fatalitatea vieţii, tragismul şi implacabilul ei, nu pot să nu fac o socoteală şi să enunţ că femeile strămoşilor noştri daci au fost convinse asupra inevitabilul vieţii pe care o duceau şi, ca şi astăzi la româncele noastre cele de toate zilele, „asumarea”[4] a fost şi este arma lor redutabilă cu ajutorul căreia trec şi suportă mai uşor o viaţă despre care nu vorbesc prea mult. Se cunoaşte că lor le-au fost interzise conferiile de tip bahic. În timp ce femeile au devenit tot mai placide, bărbaţii tot mai vârtos în vin şi-au ascuns adevărurile! Ştiu ce să răspund unora : una este să bei de plăcere şi alta este să bei ca să uiţi.

[1] Sanda Stolojan, Ceruri nomade – Jurnal din exilul parizian 1990-1996, Ed. Humanitas, 1999, pg. 79

[2] Spill/spillen = joc/joacă, lb. germană.

[3] Arderea viţei de vie în Dacia lui Burebista e un fapt religios. Preotul Deceneu, care era un zalmoxian - o religie ascetică - a condamnat latura ritualică a cultului dionisiac, orgiile bahice. Femeile nu aveau voie sa participe la aceste ritualuri. Vezi, Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos, Ed. Polirom, 2004, pag. 383.

[4] Desigur că Mircea Eliade a semnalat analogia. In rest, textul rămîne o variaţiune liberă.

 

 

                     Securistul                                    (Conexiuni, nr. 24, februarie 2007)

Mai era o săptămână pănă la Crăciunul anului 1999, nu mai mult de atât, când soţia îl anunţă, fără drept de apel, că urmează ca să petreacă prima zi de Crăciun la Catedrala Ortodoxă Rusă, “Sfântul Spiridon”, din Seattle, pentru că nu există undeva mai aproape o biserică românească, iar comunitatea a primit acceptul de a face slujbe acolo. “Nu, nu se poate, iarăşi la ruşi!? Nu merg!” – a răbufnit Toma Albini – adică Ti-ai. Dar, după un timp de gândire, zise : “Ba, se poate! Ia haide să mergem noi la ruşi acum, de data asta, nu să tot vină ei la noi…”. S-a înmuiat pentru că şi-a amintit cât de anost a fost primul lor Crăciun din America, petrecut în casă, cât de trişti au devenit amintindu-şi, povestind fiecare despre cum petreceau ei odată şi cum sărbătoresc românii, în general, în acele ore, acasă, în ţară, Naşterea Domnului. De data asta urma ca sărbătoarea s-o petreacă la biserică.

S-a pregătit Rodica exact ca în revistele de modă, acelea pe care le tot studia, adică în cele mai frumoase haine; şi l-a îmbrăcat şi pe el cum se pricepea ea cel mai bine : impecabil asortat, într-un costum bleumarin tineresc de bună calitate, cu cămaşă de culoarea ochilor lui, adică albastră, cu pantofi noi, scumpi şi neîncălţaţi până atunci. “Un bărbat de la pantofi se cunoaşte ce-i poate pielea, îi tot repeta ea. Eu, când vreau să văd ce-i poate capul unuia, la pantofi mă uit prima dată.” Nici nu i-a spus cât au costat, cât dăduse pe ei, a făcut în aşa fel încât să nu afle, altfel, cu siguranţă că nu i-ar fi luat în piciore, aşa de preţioşi erau. Costaseră cu puţin peste şapte sute de dolari – o avere! Dacă ar fi ştiut asta, i-ar fi zis că nici el nu valorează atât.

Îl aşteptau şi pe Bucureştean, ca să plece împreună, aşa cum se vorbiseră.

Pe numele lui, Cleopa Tudor – dar nimeni nu-i zice aşa; abia de ştiu câteva persoane cum îl cheamă. Colegii, românii, bărbaţii, îi zic Buci, dar cu accentul pus pe i – de la prescurtarea scrisă a oraşului de unde se trage, dar şi din băşcălie, din cauza fizicului său : lung cât o prăjină şi slab-aşchimodie, dar cu dosul proeminent, ca de femeie de culoare. Nu mai ştie cine i-a zis aşa prima dată, s-a întâmplat de mult, a şi uitat, că l-a întrebat Rodica despre treaba asta. El, nici nu se supără, nu se deranjează, aşa că se mai fac mai multe alte bancuri pe seama lui şi nu numai pe chestia asta, pentru că ţine.

Se împrieteniseră. Mai ales el cu nevastă-sa, deveniseră amici, preocupaţi fiind amândoi cu întocmirea horoscoapelor, cu ghicirea viitorului – chestii din astea. Despre ce e vorba : Făcuseră o pagină Web pe Internet cu care începuseră a avea mare succes. Câştigau cu treaba asta cam cât lua Toma, singur, de la slujbă. Aveau, acum, vreo trei sute de clienţi stabili, cu abonament, cărora, contra unei sume modice, lunare, li se trimitea horoscopul pe e-mail. Modic pentru beneficiari, dar, când se aduna suma asta minusculă de la atâţia oameni, chiar că se cunoştea. Se gândeau de acum ca să dezvolte afacerea, să mărească traficul şi spaţiul pe disc, să investească în reclamă, să facă schimb de link-uri, apoi să cumpere noi domenii, să programeze noi pagini. Dar nu, nu doar atât. În plus, Bucureşteanu ştia foarte bine ca să dea în cărţi, aşa îi zice Rodica lui T. Albini, soţului ei, şi dă cu cărţi ungureşti, cu cele mai bune, nu cu orice. “Asta, cu cărţile ungureşti e cea mai bună metodă”, încercă ea ca să-l convingă pe afon, dar degeaba, că el rămâne tot reticent. Îi convine să o lase să îşi facă de lucru pentru că aşa poate şi el ca să-şi vadă de-ale lui, cu calculatoarele. Începuseră chiar să facă şi experienţe, fotografiind aşezarea cărţilor, aşa cum cădeau ele în momentul “întinderii”, urmând a le consulta apoi, după derularea faptelor, cu trecerea timpului, ca să verifice dacă s-a îndeplinit “dezvăluirea”, şi dacă nu, să facă eventuale corecţii în viitor, ca să se perfecţioneze. Se cam dusese vestea şi începuseră să vină unii, dar mai ales unele, adică doamne, ca să-şi ghicească în cărţi acasă la Albini, dar o făceau numai la cine vroiau ei, selectiv, şi mai ales cui vroia Rodica, că ea organiza totul. În afară de americo-latine multe femei din cercul ei de prietene veneai la ghicit, aşa-zisele “Văduve” de la Microsoft. La fel ca şi în cazul poreclei bucureşteanului, nu se mai ştie cine le-a zis aşa, poate că exact vreuna din ele însele, sătulă să îşi tot aştepte soţul ca să-şi îndeplinească obligaţiile maritale.

Hai să nu-i zicem noi, aici, Buci, nepractic şi ineficient, să-i spunem CT, cu iniţialele… Acesta se cam lasă aşteptat. Trece timpul; timpul trece.

- Dar nu mai vine, dom’le, omul ăsta o dată? Nu-i dăm un telefon să vedem pe unde este, că se termină slujba exact când ajungem noi acolo, zice Toma către nevastă. Aceasta se tot aranjează în oglindă, în timp ce copilul, Călin, aşteptă, îmbrăcat gata, în faţa televizorului pe ecranul căruia rulează desene animate din acelea caraghioase, unde chipurile personajelor sunt pocite rău de tot, iar culorile sunt tare violente. Numai la din astea se uită.

- Dar nu e târziu, honey, ajungem just in time.

- Dar nu mai folosi, dragă, cuvinte englezeşti, ţi-am zis asta de o mie de ori – ori una, ori alta. Sună ca dracu! Şi ce învaţă copilul ăsta de la noi? O să se ducă la şcoală şi o să zică exact ca tine…

- Ei şi tu acum! Dar aici toate româncele vorbesc aşa. Îţi vine pe limbă, nu poţi să mai faci diferenţa… Şi n-am auzit să aibe cineva probleme cu copiii la şcoală din cauza asta, dimpotrivă, că învaţă două limbi deodată şi le deschide orizontul cunoaşterii. Cine mai învaţă o a doua limbă străină în America astăzi în afara celor care au posibilitatea ca s-o facă în familie, ca limbă nativă?! Nu crezi că e un avantaj treaba asta pentru el? Lasă, când mai creşte o să îşi dea seama care-i engleza şi care-i româna, n-avea tu grijă, şi nu o să mai folosească aşa, adică n-o să le mai amestece…

- Dragă, dar mult mai vorbeşti. Dacă te porneşte cineva nu te mai opreşti. Gata, apasă pe buton. Am înţeles. Dar sună-l pe Buci, să vedem doar pe unde este…

- Dar nu-i mai zice domnule aşa, te rog frumos! Uite că te rog şi eu ceva aşa cum şi tu m-ai rugat pe mine, se poate!?

- Dar cum vrei, dragă, să-i zic, fese, sau nates? Ştii doar că el nu se supără. La office toată lumea îi spune aşa…

- Te-am prins! Uite că şi tu foloseşti cuvinte englezeşti, auzi aici, cică nates!; dar office! –  ăsta ce e, nu e cuvânt englezesc?

- Păi office e deja şi cuvânt românesc, dragă, este asimilat

- S-o crezi tu pe asta! Ia intră pe Internet ca să cauţi în DEX. O să vezi că nu e acolo, că eu am dreptate şi nu tu. Aşa că e o lecţie pentru tine, niciodată să nu te repezi să afirmi ceva, categoric.

Se tot aranjează în oglindă, se priveşte în timp ce discută cu Toma Albini, studiindu-şi gesturile dacă dau bine în hainele astea. Îşi dă părul, când într-o parte, când în alta. Îl leagă la spate, îl dezleagă apoi şi-l scutură lasciv. Şi-l trage pe frunte ca să vadă dacă i-ar stă bine cu breton. Se studiază din faţă şi din profil. Îl leagă din nou, de data asta în coadă de cal.

- Nu e mai bine aşa? Că doar mergem la biserică, nu? Trebuie să fie decent.

- Dai telefon? O întreabă din nou, în voce cu o uşoară nervozitate. Are dreptate, cuvântul nu există în dicţionarul explicativ românesc şi asta îl incită. S-a săturat ca ea să aibe mereu dreptate.

- Nu am de ce să dau telefon fiidcă în cinci minute ajunge el aici.

- Dar nu ştiam că sunteţi şi telepaţi! Băi, frate, dar voi aveţi prea multe afinităţi, nu crezi?

- Ştii doar că vorbeşti aiurea, insinuarea ta e de prost gust. Ce, nu-i aşa că nu există office în dicţionar, de asta te-ai deranjat, nu?

Ca un făcut, nici nu trecuseră cele cinci minute din profeţia Rodicăi, că şi sună interfonul. Bineînţeles că era CT. “Eu sunt”, se anunţă el cu o veselie nedisimulată. “Nu ţi-am spus, dragă, că în cinci minute e aici?” Inutil s-o mai contrazică, cu ce argumente? Spiritul vesel şi un piculeţ infantil al lui CT contaminează pe toată lumea. Râde mereu, povesteşte, inventează, i se pare, dezvoltă; totdeauna are câte ceva de comunicat, ceva urgent, nemaipomenit; o bârfă, o întâmplare : a auzit el că; i-a zic cineva precum că; ştie întotdeauna care cu cine mai trăieşte, cine de cine s-a despărţit; adultere, flirturi şi compatibilităţi. El nu e însurat. A fost, dar s-au despărţit amiabil. Aici toată lumea divorţează aşa, rămânând după aceea oarecum prieteni, cel puţin amici, mai mult sau mai puţin. Şi de atunci stă singur, mereu disponibil pentru noii veniţi, gata să le ofere serviciile, gratis, ceea ce, în America, unde totul costă, reprezintă ceva.

- Unde mergi aşa, îmbrăcat în zarzavatul ăsta?

E într-o cămaşă colorată, de aceea din clasa “ecuator”, are un sacou verde şi nişte pantaloni de tip jeans de culoarea deşertului. Fără cravată, descheiat la doi nasturi. Nu e chiar aşa de neobişnuit pentru america şi americani, unde amănuntele astea nu impresionează pe nimeni. Dar luând în consideraţie că vor merge la Prohodul Domnului, într-o biserică ortodoxă, între români, ţinuta lui sare-n ochi de la o poştă. Toma, care se simte caraghios, aşa îmbrăcat impecabil cum este, să arată mărinimos.

- Dă-i dragă o cămaşă de la mine, una aşa, albastră, ca a mea, că doar mergem la biserică, nu la bairam.

- Păi, nu mergem şi pe-acolo? Că doar nu o să stăm toată ziua în biserică. Şi vă spun eu că ştiu, spre deosebire de voi, la mine nu e prima oară când merg, e şi petrecere, se dansează, se cântă, sunt cântăreţi invitaţi din ţară, o să fie frumos. Nu vă e dor de o petrecere românească? O să ne întâlnim acolo cu toţi românii. Ştiţi că vine şi Gavrilescu, nu? O, da, vine şi el. Dar să-ţi spun ultima bombă. Ştii cu cine e Cernat acum, combinat? O să moară lumea de ciudă. Cu o fată de la formaţia aia, nu ştiu cum îi zice, parcă Aria, dar nu-s sigur, o să aflăm noi. Ştiţi cum e fata asta? Mor-ta-lă! O să facă implozie Dorina de ciudă când o să-l vadă cu bunăciunea asta. Ce? Eu? Eu am una acum, o vecină, o mexicancă. Eu sunt tare practic, îmi aleg ofertele de-aproape. Că doar n-o să merg cu ea la biserică, că mai e şi catolică. Dar dacă îmi pică ceva cu tronc acolo, vreo româncă vânoasă, cum mă descurc cu amândouă? Oricum, nu e ceva serios, să trecă timpul, şi mie, şi ei.

În zona statului Washington, unde se află oraşul Seattle, vremea este aşa cam cum începe să devină acum în partea de Sud a României, datorită schimbărilor climatice care au loc. Iarna, dacă ninge o dată sau de două ori şi zăpada se topeşte în câteva ore, iar temperatura coboară rar sub zero grade. Dar plouă mult primăvara, însă nu torenţial, ci mocăneşte, încet, abia dacă te udă dacă mergi câţiva sute de metri prin ploaie. Aşa se întâmplă şi toamna : un fel de moină pluteşte în aer şi norii acoperă cerul mai tot timpul. Soarele se arată arareori şi atunci când se face şi mai apare este anemic şi parţial, din cauza asta majoritatea oamenilor sunt predispuşi depresiei. Dar e cam mult spus, depresie, mai degrabă e vorba de o dispoziţie sufletească deschisă melancoliei. Toma Albini, care e un raţionalist, spune că exact acestui lucru se datorează succesul pe care-l are soţia lui, ajutată de Cleopa Tudor, sau invers, cu divinaţiile, cu horoscopul şi cartomanţia. Asta, spre spre deosebire de ea, care vedeau în izbânda lor descoperirea unor puteri latente, a unor abilităţi de natură personală, a unei deschideri de sorginte religioasă. Iată şi motivul pentru care Rodica s-a hotărât ca să meargă la biserică. Sigur că Albini se întreabă că ce-o avea în comun “vrăjitoriile” astea ale lor cu Biserica Ortodoxă şi se gândeşte dacă nu cumva soţia lui suferă de mustrări de conştiinţă pentru că s-a cam umplut de păcate şi vrea să se mai uşureze. Asta meditează el în timp ce conduce maşina relaxat şi tăcut.

- La  ce te gândeşti, dragă, e vorba de mine, nu?

Şi nu se poate ca să ajungă până acolo încât să-i ghicească până şi gândurile, sigur că e vorba de intuiţia aia tipic feminină, nimic mistic, nimic ezoteric – îi plece cuvântul ăsta. Se întoarce către ea. Viteza scăzută îi permite ca s-o privească îndelung.

- Bineînţeles că da, draga mea, numai la tine mă gândesc, la ce şi la cine altcineva? Păi se poate!

- Fii atent la trafic, te rog! Uită-te înainte, nu la mine.

Locurile de parcare de pe străzile din jurul bisericii sunt deja pline, semn că românii s-au adunat devreme, pentru că de români e vorba, având în vedere că sunt singurii care sărbătoresc ceva în acest loc şi la acest moment. CT ajunsese cu câteva minute mai înainte şi îi aştepta, rezemat de portiera deschisă. Le face semn de departe indicându-le un loc liber. Parchează lângă un Hummer, poate că la asta îi atrăsese CT atenţia. Nu se poate abţine ca să nu admire măreţia de maşină, dându-i roată. Cauciucurile, mari ca de camion.

- Ce zice de aşa ceva?

- Ce ai de zis în faţa unui tanc ca ăsta, consumă cât un autobuz, sunt sigură. Ce român şi-o fi cumpărat aşa ceva?

- Nu dragă, nu ai pus întrebarea corectă. Normal este să zici, ce român are o aşa maşină şi vine la biserică. Că de avut poate să aibe, dar ce caută la biserică!? Asta dacă e cumva român şi e aici, înăuntru. Uită-te la celelalte, numai maşini ieftine, comune. Ia uită-te, japoneze, motoare mici, consum puţin. Oameni care-şi numără mărunţişul din buzunare.

- Nu ieftine, ci decente! Dragă, vorbeşte politically correct!

- Pentru că trebuie să fie un tip strong, nu de ăştia de-alde noi, mereu nostalgici, complexaţi, americani recenţi. Dar poate că ne înşelăm, poate nu-i un român cel care are maşina asta…

- Ori poate că nu mai e român!

Călin, nu mai înalt decât roata, tot întinde mâinile ca să-l ia în braţe, ca să vadă şi el. În cele din urmă o face; îl ţine în dreptul gemului lateral ca să vadă şi el înăuntru.

- Wow! Dady… This is what I need…

-Ei, ştiu eu : nici tu nu mai vrei să fii român, nu-i aşa, tati!?

Dar biserica are darul de a-i atrage atenţia. Ceva nefiresc la ea. Placată cu cărămidă aparentă, zidăria seamănă mai mult cu o construcţie britanică, nicidecum cu una de tip oriental, rusească, în timp ce de deasupra, de pe acoperiş, se ridică către cer o grămadă de turnuleţe colorate într-un albastru viu pe care tronează cruci mari din bronz. Însă asta nu-i totul. Turnurile au o forma ciudată, nu sunt aşa cum apar ele în România. Sinan Paşa, din filmul ăla al lui Sergiu Nicolaescu, avea pe cap un turban exact de forma asta. Dar în loc de cruce, la el era un fel de ţepuşă. Un astfel de turban avea şi caraghiosul acela de Pizza Boy – şi-a amintit Toma Albini venindu-i ca să zâmbească.

Majoritatea românilor sunt adunaţi în sala de festivităţi, într-o încăpere cam mică pentru atâta lume, unde e amenajat exact ca la cantină. În locul unde se află altarul, unde practic la acest moment este, formal, biserica românească, nu cea rusească – acum se cântă. Se aude prelunga voce a preotului care sună cam nefiresc. Doar cei mai în vârstă şi cei cu copii mici asistă la acest eveniment religios încărcat de semnificaţii şi seriozitate şi, bineînţeles cam trist. CT îşi cere scuze, menţionând că o să intre şi el în biserică, dar mai târziu, şi se îndreaptă către locul cu oameni mai veseli. Ti-Ai continuă să meargă înainte. Nu se cade să-şi lase soţia acolo, neînsoţită, dar speră că după câtva timp să vină şi el.

Nu e un om bisericos, n-a fost niciodată un creştin practicant, de altfel, ca majoritatea tineretului ortodox. În ţară, tot aşa, a intrat în lăcaşul sfânt doar la sărbători mari, la evenimente speciale, la nunţi sau botezuri. Nu s-a spovedit şi împărtăşit decât de vreo trei sau patru ori, şi asta s-a întâmplat în copilărie şi adolescenţă, cu familia, la îndemnul mult prea categoric al mamei, ea moştenind de la bunici un spirit credincios, uneori cu exagerări şi manifestări de om habotnic. Posturi întregi în care respecta cu mare stricteţe toate canoanele, participa la toate slujbele; viaţa ei desfăşurându-se între Postul Crăciunului şi cel al Paştelui, cu pomene şi pomeniri nesfârşite; zile de vineri şi de miercuri în care nu mânca deloc de dulce, când se ruga de copii ca să n-o spurce, numindu-i împeliţaţi, obligându-l pe Toma Albini ca să silabisească cuvântul acesta în gând, obsesiv, încercând să-i perceapă sensul. La fel cum i s-a mai întâmplat, copil fiind şi nepricepând multe, când auzea pe popă pomenind de nunta din Cana Galileii. Pentru că învăţase la şcoală de Galileo Galilei. Şi credea că e vorba de cana acestuia.

Pentru că şi de aceea i s-a întipărit în carne un oarece simţ ortodox, dacă o fi existând aşa ceva, dar şi o oarecare sensibilitate în perceperea spaţiului sacru, în speţă cel din Biserica Ortodoxă : unghere întunecate, pereţi afumaţi, cădelniţe şi sfeşnice patinate şi tocite, pânzeturi şi urzeli făcute prin case şi cusute de mână, vechi şi uzate; covoarele acelea din iută, roase de vreme, în culori stridente, înflorate; lemnăria cioplită găurită de carii ce se întâlneşte prin mai toate lăcaşurile; misterul dătător de teamă şi liniştea împietrită; aerul îmbibat cu iz de parafină, mireasma abia sesizabilă a tămâiei şi parfumul dătător de fericire al mirului.

Aşa că, aici, de cum intră, primul cuvânt care-i vine în minte este : tentativă! Influenţat deja de turbanele pe care le văzuse afară, atmosfera şi modernismul pe care-l descoperă dinăuntru îl deconcertează. Mirosuri de parfumuri fine, de detergent dezinfectat în loc de miros de lumânări şi răşină; sfeşnicele din bronz strălucitoare, curăţate, bine întreţinute, în care ard câteva lumânări de calitate. Pereţii nu sunt pictaţi, sunt de un alb imaculat, dar pe ei sunt puse asimetric zeci de icoane de diferite mărimi. Multe! Pe catapeteasmă, peretele care delimitează altarul, icoana Mântuitorului şi a Fecioarei parcă sunt niste postere, ca de altfel şi celelalte chipuri de sfinţi. Şi vocea preotului, intonaţia lui, cu accent englezesc aproape imperceptibil, parcă nu-i ceea ce ştia el că se aude în biserică.

O femeie anunţă pe cine intră că dacă vor ca să se spovedescă o pot face imediat, că un alt preot săvârşeşte acest ritual în partea stângă, mai retras. Albini dă din cap că nu, dar soţia lui spune, da. Rămâne cu Călin. O vede pe Rodica intrând sub patrafir, iar preotul, bătrân, cu barbă albă, aşezat pe un scaun, îi pune mâna pe cap şi rosteşte ceva. Se roagă. După aceea se apleacă, astfel ca s-o poată auzi. Dă din cap, ca şi când ar zice da, de sus în jos, apoi îl clatină a îngrjorare, se trage mai aproape de ea, o ascultă, şi din nou se îngrijorează, de data asta aruncă ochii spre cer, a implorare. Ce-o spune? nu poate Albini să se abţină să nu se întrebe, roşind un pic de indiscreţia lui telepatică. Bineînţeles că-i zice de chestia cu ghicitul, că păcăleşte lumea. Ori poate că are ceva pe suflet ce el nu ştie, din astea, secrete femeieşti, pentru că se ştie, nu prea ai cum să-i ţii palma unei femei. Sau te pomeneşti că s-o spovedi şi în legatură cu ce fac ei în dormitor, şi o zice şi de filmele alea pe care le vizionează împreună, doar n-o fi nebună! Zicea ea atunci că păcătuiesc şi că o să tragă pentru asta, în timp ce el tot încerca ca s-o convingă că aici, în America, lucrurile stau altfel. Doar au discutat despre aşa ceva, că nu trebuie să aibă mustrări de conştiinţă. Popa face trei cruci largi, se roagă, se uită iar în sus, şi iar mai ascultă, aplecându-se şi mai aproape de ea ca să audă, pentru că exact atunci corul, două femei şi un tânăr, cântă cu putere, Doamne milueşte! Şi din nou dă din cap. Dar gata, în sfârşit vede cum că rosteşte rugăciunea aceea de final, pentru dezlegare, înţelege aşa pentru că ceea ce spune acum e mult mai elaborat, mai solemn. Întradevăr, după ce face semnul crucii peste capul ei de trei ori, o descoperă de patrafir. Mai schimbă câteva cuvinte, se zâmbeşte americăneşte de ambele părţi. Probabil că o întreabă de când e aici şi-i doreşte sănătate şi succes, e plin de condescendenţă, nu se grăbeşte deloc.

- Dragă, dar l-ai speriat pe bietul popă, am văzut cum dădea ochii peste cap, săracu, dar ce i-ai zis? o întreabă el fără ca să-i lase timp să se liniştească. E toată îmbujorată, şi tremură vizibil, afectată. Îi aruncă o privire plină de reproşuri şi nu îi răspunde. Îl ia pe Călin de mână şi face un pas lateral, îndepărtându-se un pic de el.

Deodată, un zumzet se împrăştie printre oameni venind de la cei rămaşi în sala de festivităţi – o foială, şoapte şi vociferări. Grupuri de câte două, trei persoane comentază ceva. Unii ies pe uşă. Se apropie de nişte doamne şi ascultă. Una dintre ele e consternată.

- Nu se poate aşa ceva, cum să facă una ca asta!?

- Dar ce s-a întâmplat? Nu vă suparaţi că întreb – îndrăzni Albini timid.

- Uite domnule nişte nemernici, afară, unii cu un Hummer, au zgâriat toate maşinile parcate. Eu eram sigură că o să se întâmple ceva…

- Cu adică, pe toate!? Dar cum, cu ce? Că doar n-a tamponat propria lor maşină, aia…

- Nu ştiu exact, că n-am ieşit ca să văd, că eu nu am venit cu maşina, dar aşa vorbeau nişte domni la uşă. Acolo!

A zbughit imediat afară. Ultimile cuvinte ale femeii s-au pierdut, estompate din cauza distanţei. Inima îi bate cu putere. Îi este ruşine ca să alerge, dar tare ar fi făcut-o. Toţi românii erau pe lângă maşini, bărbaţi, femei, în grupuleţe. Unii, aplecaţi de mijloc, cercetau caroseria maşinilor. Se observă, mai în depărtare, luminile unui girofar de poliţie. Roşu! – albastru! Când roşu, când albastru… “Deci, i-adevărat! O fi zgâriat-o şi pe-a mea? Doamne! Poate că nu, poate că eu am scăpat. Dă Doamne ca eu să fi scăpat!”

Hummerul avusese ceva prins de axa roţii, o chestie făcută dint-o bucată de sârmă din oţel, dar cu mai multe capete, şi ascuţite. Cu această “armă” a rulat uşor pe lângă toate autovehicolele parcate pe lângă biserică zgârâindu-le straşnic. Vergeaua aceea, la unele maşini cu tabla mai moale, aproape că le-a străpuns-o, într-atât de dură a fost. Văzuseră asta nişte copii care, plictisiţi să mai stea înăuntru, aşteptau în maşină, afară, când Hummerul s-a pornit la treabă. Le-a fost frică ca să coboare. La volanul “tancului” se aflau doi bărbaţi dubioşi, înspăimântători, spun ei, care râdeau ca apucaţii, erau halucinanţi.

Să fie vorba de noroc, să aibe vreo legatură cu ceea ce s-a întâmplat în biserică, dar maşina lui Ti-Ai este neatinsă. Unde mai pui că o parcase exact în faţa “atacatorului”, aşadar ar fi trebuit ca pe a lui să o fi făcut praf, prima. Albini se lasă în genunchi, tot cercetând-o. Dar nimic, tabla ei este intactă, impecabilă. Nu-i vine să creadă. E imposibil! O atinge cu buricele degetelor, o cercetează în fanta de lumină. Zâmbeşte.

- Dar a lui domnu nici nu a atins-o, uitaţi, pe-a domnului n-a zgâriat-o!

Este cuplul din faţa lui, pentru că doamna, care-l văzuse atât de fericit, se apropiase ca să vadă motivul. Văzând că n-avea nici o urmă, acum îşi mai cheamă şi soţul ca să se minuneze împreună, cum de a lui e intactă, dar strigă aşa de tare, ca să audă toată lumea.

- Da, chiar aşa, pe-a ta nici n-a atins-o. De ce!?

Albini se răceşte dintr-o dată, realizând că e suspect, pentru că lumea o să interpreteze că e complice cu răufăcătorii. Se uită speriat în toate părţile în căutarea unui aliat. Poate că nu e vorba doar de maşina lui, n-o fi chiar singura neafectată. Bărbatul devine insistent, tot repetând întrebarea. Mai vin câţiva, iar unii, de mai de departe, o să ajungă şi ei în câteva clipe. O să fie înconjurat şi lumea o să se înfurie pentru că el desigur că nu are un răspuns. Dintre toate, a lui n-a fost agresată… Cum să le explice asta!?

Intră în panică. Se urcă la volan, porneşte motorul şi demarează. Pleacă.

- Băiii, unde pleci băi securistule, aşa ai făcut şi la revoluţie, băi!? Ce, băi, tu ai rămas ca să vezi reacţiile noastre, de aia n-ai plecat? Ţi-am luat numărul, te dăm pe mâna poliţiei. Băi, aici nu mai scapi… Huooo! Securistule! Prindeţi securistu!

Parchează trei străzi mai departe. Stinge luminile şi se lasă să alunece jos în scaun. Tremură tot. I se năzăreşte flaşuri de roşu-albastru. Îi sună în cap strigătele tipului, mai ales ţipătul lui, “securistule!” şi parcă retrăieşte o scenă unde personajele sunt inversate, de data asta fiind el cel fugărit pe străzile Iaşului de-o mulţime isterizată, vânători de ofiţeri de Securitate.     

   

                    Diplomatul                                        (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006-ian. 2007)

 

Semionescu Sofocle a avut o copilărie fericită. Asta, până pe la 15 ani. După această vârstă, viaţa i-a fost adumbrită de divorţul părinţilor. A fugit mamă-sa cu un stagiar. Lasă, a trăit el în opulenţă şi răsfăţ, dar separarea de mamă l-a făcut hipersensibil şi introvertit. Prenumele, prilej de băşcălie pentru colegi, i-a produs însă şi momente euforice şi i-a modelat inconştientul. 

Născut pe 25 iunie, dimineaţa. Tatal lui, un celebru avocat, era plecat într-un orăşel de provincie, involvat într-un proces de mare răsunet. L-a recunoscut ca fiind al lui trimiţând o declaraţie notarială, contrasemnată, prin curier. Dar a omis sa-i dea şi un nume. Cum, în familie el lua toate deciziile importante, a fost nevoit să-i dicteze doamnei, prin telefonul amplasat în holul tribunalului, numele odorului: „Băiatul meu, nume, Sofocle. Da, So-fo-cle! Aşa să-i fie!”

Bunicul lui Sofocle, grec din Fanar, a venit cu pânzeturi la Târgul de floci de la Galaţi şi n-a mai plecat. Îl chema Semeon, dar şi-a romanizat numele adăugând sufixul profesional -escu, iar al doilea e devenind i. A făcut avere cu un atelier unde făcea ciucurei de mătase, din aceea care se atârnau la grumazul cailor, contra deochiului. Până şi muscalii din raiaua Basarabiei băteau drumul ca să cumpere de la el. După o noapte întreagă de chef se puteau ţine în şa fără probleme.

Dar îi mai plăcuse şi remarca unui coleg de barou, de aceea se gândise să-i spună aşa. Acesta, uimit de pledoaria lui, apărând interesele unui fa-bricant de săpun care vroia ca produsul lui să nu fie folosit numai de către cucoane, a spus în prezenţa mai multor avocaţi: „Domnul Semionescu este un Sofocle al tagmei noastre avocăţeşti, ar trebui ca pledoariile sale să fie dezbătute de către toţi aspiranţii…” După numai trei zile i se naşte baiatul, iar Dl. Semionescu câştigă şi procesul, bineînţeles. De-atunci şi bărbaţii au acces la săpun. Dar cine să mai ştie asta!

La şcoală a fost întotdeauna printre primii. Înscris la Sf. Sava din Bucureşti a avut polemici serioase cu prof. de stiinţe naturale, Anghelescu Vasile, poreclit  Zarzavat, fiind nevoit a se transfera la Spiru Haret unde a absolvit cu Magna Cum Laudae. De sunteţi curioşi să vedeţi cum arăta pe-atunci, vizitaţi liceul, portretul lui se află la loc de cinste. Uscat, faţa suptă, buze subţiri, părul lins dat pe spate, o frunte  înaltă, prefigurând o calviţie precoce, ochii mici, apropiaţi, care nu privesc, ci scrutează.

A rezistat sub toate regimurile: Copist la Externe sub regele Mihai, a trecut neobservat prin frământările legionare, s-a strecurat lângă Petru Groza, a scăpat ca prin urechile acului când cu Pătrăşcanu, indispensabil sub Dej, util cu Ceauşescu. A ieşit la pensie prin ’92, dar a mai rămas consilier onorific încă vreo 5 ani. Şi-acuma o bântui...

Pe timpul Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), în delegaţia condusă de către Ana Pauker, a fost secretarul lui Anton Golopenţia, care făcea parte din staful tehnic al delegaţiei române. El a produs toată documentaţia care demonstra că România deja plătise despăgubirile de război ruşilor. Dar, cum marile puteri făcuseră deja aranjamentele, a luat totul pe cârca lui, recunoscând că greşise în calcule, salvând delegaţia în întregimea ei, vieţile unora chiar. (Totuşi, Golopenţia a murit în mod suspect câţiva ani mai târziu).

Paradoxal, a salvat şi s-a salvat pentru că nimic la el nu a fost extra-ordinar. Şi ca o demonstraţie, povestesc în continuare.

Semionescu Sofocle se privea în oglindă cu regularitate. Citise într-o revistă feministă că ar fi cel mai  bun remediu împotriva angoasei bătrâneţii. Într-o zi, primeşte un email (se descurcă binişor cu calculatorul, în pofida vârstei înaintate). Un fost coleg de-al lui, ajuns mare secretar de stat în Ministerul Justiţiei, îi face o plăcută surpriză. Îl invită într-o deplasare, cu o comisie de lucru tocmai în Rusia. Pleacă, dar uită oglinda acasă. La Moscova, la hotel, oglinda rusească e mare, cum sunt toate ale lor, dar de o mai slabă calitate: îi estompează trăsăturile. El nu realizează diferenţele calitative – un defect profesional, o tehnică de salvare. Se vede întinerit în imperfecţiunea oglinzii. Reîncărcat, urcă acum câte două, trei trepte deodată. Remarcabil! Şi gineşte chiar şi o cameristă cu coapse mătăhăloase care se tot apleca provocator de câte ori trecea el. Şi-a amintit de un cântec din studenţie care suna cam aşa: „Mie-mi place calu‘ sur şi femeia lată-n c…”. Dar şi acum, ca în toate dăţile, a rămas prevăzător. Auzise el nişte poveşti legate de cameristele rusoaice, precum că toate sunt agenţi cu jumătate de normă ale serviciilor secrete. Cu atât mai mult i se părea mai apetisantă rusoaica pe care pusese ochii. Dacă a avut sau n-a avut o aventură cu respectiva femeie, nu se ştie cu exactitate.

După 21 de zile de absenţă (un sejur complet), întorcându-se, găseşte vechea şi fidela lui oglindă de acasă. Privindu-se în ea, se prăbuşeşte de-a dreptul distrus în fotoliul lui preferat. Îi apăruseră o mulţime de riduri pe faţă, iar pungile de sub ochi i se lăţiseră nepermis. Semionescu Sofocle îmbătrânise rapid în această excursie.

Stând aşa, după câteva minute, dintr-odată chipul i se lumină într-o revelaţie.

Din ce parte răsare soarele? Din Est, nu-i aşa? Cine este soarele? Este întreţinătorul vieţii pe pământ, nu-i aşa? Lumina universului. Ei bine, nu e clar?! Această deplasare către Est îl întinerise cu siguranţă cu câţiva ani, dar revenirea spre Apus îi mai adăugase încă pe atâţia.

Nu va face nici o comunicare ştiinţifică până nu va avea dovezi complete, clare, se gândi el. N-o să se facă de râs în faţa colegilor ca fiind un obsedat de bătrâneţe.

Se ştie că marile descoperiri s-au făcut revelate în cele mai banale feluri: electricitatea, de exemplu, într-un mantou de blană.

Dar cum să poată el ca să publice o formulă de genul: Ca să rămâneţi tineri deplasaţi-vă doar către Răsărit, spre Est! Asta exact acum, când Nato-ul se apropie din ce în ce mai mult de fruntariile Rusiei?! Ar fi o prea mare nesăbuinţă!

Oh, ce mare pierdere, atât pentru ţărişoara noastră, dar şi pentru întreaga umanitate!

 

                Coincidenţa contrariilor                     (Conexiuni, nr. 21, noiembrie  2006)

Experienţa este temeiul cunoaşterii, iar cunoaşterea stabileşte ierarhia experienţei, dar cunoaşterea mai este şi modul de a desprinde subiectul de obiect, respectiv de a asigura fiinţa împotriva supremului sacrificiu de sine – „Este şi straniul pact faustic ce se regăseşte în opera lui Eliade: să nu fi niciodată îmbarcat complet în ceva” – O spune I.P. Culianu (1). Are perfectă dreptate. Eliade nu s-a îmbarcat niciodată în totalitate, în ceva, nici măcar personajele din cărţile sale. Dar de ce oare ar însemna asta un „pact faustic”, pentru că pactul cu Faust îţi deschide orizonturi nelimitate de cunoaştere, şi asta în schimbul sufletului, dar în acest caz ar cam lipsi ezitarea – dimpotrivă! Eliade a ezitat însă în cunoaştere, exact ca şi în viaţă, le fel ca multe din personajele sale, prinse între două lumi.

Conform aceleiaşi judecăţi, Satana nu stă confortabil în lucrurile exprimate clar, subliniez: nu stă! Acest lucru se află reprezentat foarte bine în teologia răsăriteană, unde toţi teologii şi duhovnicii vorbesc satanizându-i pe „căldicei”, pe cei care sunt: „nici aşa, nici aşa”; aceştia sunt duplicitarii şi sunt chiar mai demni de dispreţ decât ateii; în ortodoxia românească diavolul e contabil (2), iar conform unei judecăţi mult mai adânci, ţărăneşti, cel care nu îşi câştigă pâinea prin sudoarea frunţii „îl are pe dracul în el”. Pe când, în cultura apuseană, care nu este atât de ruptă de spiritul religios catolic, dedublarea e semnul sub care intră în istorie omul modern, sfâşierea interioară e acceptată ca un proces de iniţiere, intelectualii, cărora lumea le este deschisă prin minte şi nu prin burţi, au o mai mare trecere. În concluzie Dumnezeu stă foarte confor-tabil în diferenţe şi concidenţe, nu în similarităţile şi ambiguităţile dintre oameni.

E ceea ce Mircea Eliade vede în celebrul concept, coincidentia oppositorum – coincidenţa contrariilor –, al lui Nicolaus Cusanus (născut în Cusa, germană: Kues, 1401-1464, preot al Romei, prieten al Papei Pius al II-lea, filosof şi teolog al Bisericii Apusene, precursorul lui Copernicus şi Einstein); e ceea ce se află înscris ermetic în conceptul americănesc al corectitudinei politice pe care Patapievici îl înţelege a fi, „un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate” (subl. în text) (3). Fac efortul de a înţelege semantica deosebit de subtilă şi îmi însuşesc apoi nuanţa pe care autorul a dat-o prin italice şi văd cum tocmai în această nuanţă, interpretată diferit, stă toată tărăşenia: majoritatea, pe care minoritatea o crede înapoiată, acordă acesteia drepturi în plus, drepturi ce rămân utopice, din moment ce nu se ştie cu claritate cine se simte şi cine este cu adevărat înapoiat. Dacă acceptăm angoasa „omul recent”, trebuie să acceptăm că există şi un Dumnezeu recent, pentru că, „Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine” (N. Steinhardt), iar atunci e normal să acorzi drepturi în plus acelora ce se manifestă utopic.

Dar oamenii uită repede: unul dintre marii duhovnici ai poporului român, un duhovnic recent, e vorba de Dumitru Stăniloaie, scria în anul 1949, ca proaspăt profesor în teologie, făcând apologetica „Patriarhului Serghie al Moscovei ca teolog”, într-un articol mai mult sau mai puţin comandat, încercând să identifice diferenţele dintre catolici şi ortodocşi, că, „Teologia catolică e una de expunere şi analiză raţională a formulelor primite exterior de la magistrul bisericesc” (subl. nstr.); „Că pentru creştini nu există fenomene întâmplătoare” (4), încercând să spună că Dumnezeu nu stă în raţiunea umană, de aceea iraţionalul colaborării cu Comuniştii e tot, sau un alt fel de corectitudine politică. Exact. Numai că, aşa cum am spus, acest tip de Dumnezeu stă în similarităţi şi ambiguităţi şi nu în diferenţe şi coincidenţe, ca la apuseni – aici e o mare diferenţă, pentru că diferenţa face imanenţa, iar în similaritate se joacă Satana, exemplificat, la noi, prin lipsa smereniei, orgoliul, egoismul ş.a.m.d. (modestia e altceva decât smerenia, orgoliul decât mândria, egoismul decât individualismul...).

Pentru ce toată această acoladă? Pentru a arăta că, în numele acestui mod de a fi în lume, dar înţeles de fiecare în feluri diferite, Eliade, la fel ca părintele Stăniloaie, a colaborat, şi cu legionarii, şi cu comuniştii, în egală măsură, în numele unui singur principiu: schimbare prin asumare.

Iată ce fatalitate: Culianu a început să-l judece pe Eliade, de la un moment dat încoace, ori chiar în paralel, cu o judecată prin care îl numea „mistagog”, situându-se de partea teoriei ortodoxe a asumării, şi tocmai această teorie i-a grăbit moartea – o să se descopere asta!

Mai departe; Aşa că se întreabă Culianu, la rândul lui ezitant: „Cărei intenţii îi corespunde jurnalul?” şi „de ce scrie el oare acest jurnal, din care o mare parte a apărut în revistele exilului românesc?”. Ca să ajungă la a aminti experienţele onirice pe care Eliade le relatează, „setea de autenticitate”, manifestările unui „om transparent”,  imperioasa nevoie de a fi actual, „neostoita-i căutare a experienţei”, o creaţie „idealistă” mai curând decât una ideală. Pe undeva, existenţialismul lui Eliade, la fel ca într-o şcoală din India, ar încerca să spună că: „totul este creaţie mintală şi trebuie să ne mefiem de ceea ce numai intelectul produce.” Şi ajunge Culianu la concluzia că Eliade îşi publică jurnalul (memoriile) ca un fel de „restabilire” prin „recapitulare” a întregului într-o perspectivă diferită (5). Aşa este!

Dar iată acuma: Într-o iarnă a anului 1955 (21.02.) Eliade se trezeşte din somn de un „miros sinistru, de cadavru”. De mai mult timp avea el sub braţ un neg care acuma se infectase şi puroia. În acea noapte nu a mai putut să doarmă decât către dimineaţă şi numai după ce i s-a părut că a înţeles semnificaţia spirituală a cadavrului: „...că nu suntem numai trecători, ci suntem şi în descompunere, şi că trebuie să acceptăm şi acest cadavru care e carnea noastră, că trebuie să ne reconciliem cu ideea că suntem şi asta” (subl. în text) (6). Dacă această acceptare, sau „revelaţie onirică”, despre care scrie Culianu, s-a produs într-o stare de maximă luciditate, accentuată de liniştea nopţii, şi nu printr-un „vis cu ochii deschişi” (7), aşa cum notează Culianu, nu mai are importanţă. Ar fi putut totuşi ca Eliade să fie într-o stare de somnolenţă, deci o stare de semi-luciditate. Altceva este important: că nu i-a atras atenţia altfel decât aşa, adică lapidar şi economicos, aşa cum evocă şi celălalt vis, acela în care Eliade, în sicriu, pluteşte spre România, şi asta nu dintr-o economie de spaţiu tipografic, fiidcă textul nu a apărut în articol, a rămas inedit.

Poate că este vorba de o teamă de a nu exalta, ori că nevoia de autenticitate, de firesc, s-a vrut a fi păstrată doar la nivel semantic, frazeologic, în textele în care Eliade scrie despre trăiri personale, astfel încât, lecturând, se trece uşor peste anumite semnificaţii. Fraza în care apar cuvinte ca „neg” şi „miros sinistru, de cadavru” ne cam confiscă imaginaţia, estompând un mesaj mai subtil. Marele savant s-a trezit într-o noapte cu un miros de cadavru în putrefacţie ce venea de la corpul lui – iată ce imagine „sugestivă”! Nu este decât un înveliş semantic derutant. Desigur că este oportun să arăţi – aşa cum a făcut-o Culianu – că Eliade a urmărit „valoarea psihică efectivă a scenariilor morţii şi învierii iniţiatice”, că i se „dezvăluia o posibilitate a morţii pe care n-o întrevăzuse niciodată” (8). Dar să experimentăm şi o altfel de interpretare: nu o viziune a morţii prin contemplarea propriului cadavru, ci una printr-o asumare a degradabilului din om, din noi, din propriul corp, pentru că ambele variante fac parte dintr-o tehnică a salvării sufletului, ori ca o iniţiere cu titlu de omologare a saltului în transcendent.

Eliade aduce ceva nou în filozofie, un termen care face parte dintr-o dialectică a salvării la timpul prezent şi nu a acumulării pentru o salvare ulterioară, aşa cum apare ea în ortodoxia românească. Cu alte cuvinte, Eliade vorbeşte despre, „Asumare”: „Că nu suntem numai trecători, ci suntem şi în descompunere şi că trebuie să acceptăm acest cadavru care e carnea noastră, că trebuie să ne reconciliem cu ideea că suntem şi asta”. (9) Aşa că o asumare a cadavrului, a putrefacţiei, a oribilului, a degradantului, a tot ceea ce purtăm rău în noi, nu numai d.p.d.v. olfactiv, sau estetic, ci şi social-degradant, uman-degradant, cum ar fi invidia, ura, limitarea libertăţilor, de ce nu şi agresivitatea statală, opresiunea ideologică, sunt toate ale noastre, fac parte din noi, acum, aici, cât suntem în viaţă şi singura tehnică de salvare într-un timp similar, nu este decât: „Asumarea” (prima „calitate” a lui Iisus este asumarea naşterii plus ca om supus păcatului). Dar să nu cădem într-o capcană: nu asumăm părţile degradante doar pentru a le umaniza, ci pentru a-l scoate pe Satan din priză, pentru a-l face inutilizabil, dar nu pentru a-i neglija existenţa. E un tip de asumare creştină, dar foarte puţin ortodox…

Eroul Ştefan Viziru din Noaptea de sânzâiene, romanul cel mai reprezentativ al lui Eliade, spune că, „a fi în lume este singura posibilitate de a redobândi acces la planul sacrului” (10). Iar Culianu susţine că fraza a fost transferată din mentalul lui Mircea Eliade. Aşa este. Apoi ne face a înţelege că pentru Mircea Eliade „a fi în lume” este o experienţă chinuitoare, iar modalităţile de ieşire, de evadare prin sinucidere, sau prin „deportare existenţialistă”, printr-o „artă a fugii”, nu ar face decât să ia şansa fiinţei de a se reintegra în ceea ce în mod ontologic tânjeşte să o facă. De fapt Ştefan Viziru este deja în lume şi numai prin asumarea existenţei sale, prin excluderea totală a altor modalităţi de a ieşi, incluzând aici şi sinuciderea; numai printr-o asumare necondiţionată, printr-o res-pingere a oricăror dualisme ontologice şi existenţiale extreme ar putea Ştefan Viziru să iasă din „teroarea istoriei”. În textele lui Eliade, nicăieri nu se află expusă posibilitatea ca sinuciderea să fie un mod de a suprima „ordalia istoriei”. Singura alternativă rămâne „asumarea”.

Aceeaşi valoare, dar opusă, o dă Cioran, teoretizând despre sinucidere. De aceea Eliade rămâne, orice s-ar face, profund creştin. Dar cât de creştin este poporul român? Acest popor care vede în moartea violentă, în moartea ritualică, forţe profund creatoare, aşa cum reiese clar din Balada meşterului Manole şi din Mioriţa.

Creatoare, pentru simplul fapt că ea întrerupe firul vieţii care nu şi-a consumat încă toate posibilităţile, că nu a îndestulat destinul; asta pentru că, la bază, facerea lumii stă în sacrificiul unei fiinţe divine. În această realitate, viaţa omului este o continuă reluare a unor gesturi primordiale.

În termeni sociologici asumarea are darul de a schimba ceva şi nu doar pentru a include. Sub această perspectivă Eliade şi-a propus a asuma tarele poporului român. Cel puţin asta îşi dorea când scria, în ciclul de articole intitulate Itinerariu spiritual, în acela care avea ca subtilu, „Ortodoxia”, când îşi propunea că, „noi, cei tineri – vom ajunge, nu ne interesează când, creştini ortodocşi.” Asta nu din cauză că, doamne fereşte, poporul român ar avea ceva drăcesc în el. La acest nivel faptele „îndrăcite” nu stau decât în „Istorie”, vrea să spună Eliade. Acesta este şi motivul (fals) pentru care unii critici au văzut în antiistorismul lui un caracter antisemit, din moment ce evreii sunt cei care au inventat istoria. „A trecut – între noi şi acele fericite secole după Iisus – istoria.” De aceea: „Un ortodox poate fi ascet sau păcătos” (11) – nu contează, e chiar comod să fii ortodox – a spus-o şi Cioran (12) . Exact aceasta este linia spirituală deschisă de Haşdeu care spunea că Sinodul şi călugării „au suspendat pe Crist şi I-au substituit o mincinoasă locotenenţă, au caterisit pe Sfântul Spirit şi au pus pe Dumnezeu sub o aspră priveghere poliţie-nească” (13) .

Paradoxal, poziţia lui Eliade se înscrie cu claritate în mentalitatea românilor care – ca să dau doar un superficial exemplu –, în intimitate, îi denumeşte pe preoţii ortodocşi, „popi”, substantiv care face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu „papistaş”, iar în contextul de faţă desemnează un reprezentant fals, un surogat funcţional, un ierarh care imită fără prea mult succes pe Papa de la Roma, iată un termen ce face o clară ierarhizare a celor două dogme, Apusene şi Orientale, culmea, această departajare o face România profundă.

Şi nu numai atât; ca să nu rămân numai la acest exemplu: Primul patriarh al României, Miron (Elie) Cristea, a fost numit, sau ales, în această funcţie, în februarie 1925, datorită calităţii sale de „falnic preot al Ardealului” (unul dintre detractorii cei mai vehemenţi a fost profesorul Nae Ionescu, paradoxal, cel care, atunci când a trecut cu totul şi pe faţă de partea mişcării legionare, a vorbit, în lagărul de la Miercurea Ciuc, despre „dumnezeul românilor”); transformarea BOR la rangul de Patriarhat s-ar datora faptului că biserica rusă s-a prăbuşit „în urma evenimentelor petrecute în Rusia, în octombrie 1917”. Iar teza sa de doctorat, despre care I.P.S.S. Antonie Plămădeală a scris că a fost „o exegeză” şi un „act patriotic”, s-a ocupat de Mihai Eminescu şi a fost prezentată Universităţii din Budapesta (Atenţie: teză acceptată! La vremea aceea Imperiul Habsburgic era altceva decât Ungaria). În această teză de doctorat Miron (Elie) Cristea, care urma facultate de litere şi filosofie, spune că „Cele mai multe şi cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt cele erotice” (14) (Eliade, în urma acuzaţiilor de pornografie, s-a declarat „erotolog”). Ca urmare a acestei teze, şi nu a uneia de natură teologică, mitropolitul Miron Românul l-a chemat la Sibiu, în anul 1891, ca să-i încredinţeze funcţia de secretar arhidiocezan în cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului. Încă de pe vremea aceea românismul şi românitatea ţineau loc de Dumnezeu şi de Iisus. Mai menţionez că în anul 1922 Sfântul Sinod al BOR a instituit un post de episcop al Armatei Române, iar I.P.S. dr. Miron Cristea a contribuit la înfiinţarea primei Episcopii Militare din România Mare.

E clar că aici şi aşa, anume prin însuşirea liniei Haşdeu, se desparte Eliade de mentorul său, Nae Ionescu, care-i răspunde că ortodox nu devii, ortodox te naşti; „Poţi deveni catolic sau protestant, dar că, dacă eşti român, te naşti ortodox.”(15).

Dar singurul care interpretează cu claritate poziţia lui Eliade este Şerban Cioculescu, pe care-l şi citează, Eliade, în Memorii, exprimând că acesta a comentat poziţia sa din Itinerariu spiritual „cu o extremă simpatie” (16). Marele Cioculescu observă că, Eliade, „încearcă o învigorare a bătrânei ortodoxii prin toate excitantele şi stupefiantele europene şi asiatice.”; sesizează clar că, în viziunea autorului, „mistica” de care se află cuprins poporul român este compromisă, iar „ortodoxia nu răspunde la tot.”. Cum se face că exact Eliade a fost acuzat de către unii de misticism? (Unii a denumit-o: „Mistica deznădejdii”) Cioculescu înţelege corect că, „după dl. Eliade, spiritul este confiscat de Biserică.” Şi în final îşi exprimă rezerva spunând că „viitorul apropiat va dovedi dacă va fi în adevăr un marş concentric al tineretului român către ortodoxie” (17). După numai doi ani, în 1930, într-o recenzie a romanului lui Eliade, Isabel şi apele Diavolului, Cioculescu constata că, „Agitaţia pseudoideologică a aproximativilor misticoortodocşi a trecut, dar operele literare bune rămân” (18). Aşadar Eliade făcea, sau făcuse parte din acei „misticoortodocşi”. Ce nu-i convenea lui Eliade la ortodoxia românească? Ce vroia să schimbe?     Despre care tip de ortodoxie e vorba? Şi o spune Eliade într-o scrisoare particulară, aceeaşi, către Vintilă Horia: „«Ortodoxia» rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci Bizanţul şi Muntele Atos. Iar Bizanţul era Roma (cea adevărată!), iar Muntele Atos îşi trăgea rădăcinile din spiritualiatea ierusalimită. Deci ambele tradiţii sunt bune: Roma şi Ierusalimul; nu a treia Romă, Moscova. După cum ştii, dogmatic, diferenţele dintre Roma şi Răsărit sunt minime” (19) (punerea între ghilimele a primul cuvânt din citat aparţine lui Eliade; prima subl. este cf. textului, a doua subl. este a mea, P.C.). Din păcate Istoria a venit peste ei, peste noi, deopotrivă, şi fiecare a „iernat” care pe unde şi cum au/am putut. Ce mai contează dacă acea minimă diferenţă, despre care am scris aici, a venit cu tancurile ruseşti, ori a stat în moartea unui singur om, dacă efectele sunt aceleaşi: dezastruoase! O să vedem până la urmă unde a fost „dumnezeul românilor” când „dumnezeul ruşilor” ţopăia cate-rinca pe mormintele strămoşilor noştri, inclusiv pe cele ale lui Culianu (20) .

Acuma, într-un sfârşit, care e oare „matematica” morţii lui I.P. Culianu?

Că tot a scris Culianu despre „musca apteră”, urmărind să arate prin asta că şi religiile se pot plia pe/la „teoria evoluţionistă”; mă conformez stilului: Există o specie de porumbei numită „rotaţii de Galaţi” (subliniez, de Galaţi!). Sunt tare frumoşi: au moţ, sunt încălţaţi, penajul e viu colorat, atât la „ei” cât şi la „ele”. Sunt singurii dintre păsări şi animale care se sinucid din fericire. Da! Da, aşa este, vreau să mă credeţi. Când se „îndrăgostesc”, dar cel mai adesea atunci când puii ies din ou, se înalţă spre cer, sus de tot, abia se mai văd. De acolo, din înaltul văzduhului, din bucurie, coboară în picaj spre pământ făcând tumbe şi rotaţii cu viteza glonţului. O voluptate a căderii, un vârtej ameţitor al libertăţii, o degajare de constrângeri... Dar uită să se mai oprească şi sfârşesc, de cele mai multe ori, zdrobiţi de pământ, morţi. Din fericire (una de un alt tip!), partenera, sau partenerul, unul dintre ei, rămâne nefericit/ă. În aceast tip de nefericire stă perpetuarea speciei, fiidcă celălalt rămâne să trăiască un timp singur/ă, foarte supărat/ă, nu-i mai arde de tumbe şi căderi în picaj, astfel ocupându-se, cu grijă de pui săi. Poate că, într-o zi, un porumbel mai deştept, va scrie „tratatul nefericirilor trecute şi viitoare”, că doar şi porumbeii evoluează, nu? Dar oamenii?   

 1 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, I, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p.270.

2 „Da, dracul este contabil (…) Tot aşa îmi vine a crede că aversiunea ţăranului român pentru cămătar şi pentru evrei în general provine nu din intoleranţă sau ură, ci din groaza de contabilitate” Cf. N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 110.

3 H.-R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, 2001, temă tratată în pp. 306-316.

4 Articolul a apărut în, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, anul I, nr. 2-3, aprilie-septembrie, 1949, pp. 173-186.

5 Ib., p. 280.

6 Micea Eliade, Memorii. Recoltele solstiţiului, vol. II (1937-1960), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 149-150.

7 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, op. cit., p. 285.

8 Ib., pp. 285-286.

9 Mircea Eliade, Memorii…, vol II, op. cit., p.150.

10 Ioan Petru Culianu, Studii româneşti, op. cit., p. 218.

11 Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, scrieri din tinereţe, 1927, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp.357-360.

12 „Este chiar bine să fii ortodox.” (subl. în text). O spune în Schimbarea la faţă a României (anul 1939), Editura Humanitas, 1990, p.79; iar într-un articol mult anterior, în anul 1936, intitulat „Mircea Eliade şi deza-măgirile sale”, scrie: „Din punct de vedere spiritual, nu este deloc greu să fii român.”. În „Dosarele” Eliade, vol. I, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, pp. 102-106

13 Vezi Patria de carton, Pricop Cezar, Editura Paralela 45, 2005, cap. intitulat „Colajul 27”.

14 Ilie Şandru şi Valentin Borda, Un nume pentru istorie  – Patriarhul Miron Cristea, Casa de Cultură Petru Maior, Târgu Mureş, 1998, pp. 58, 146, 149, 159. Scrisă cu binecuvîntarea P.S. Ioan şi subvenţionată de Ministerul Culturii.

15 Mircea Eliade, Memorii, I, (1907-1960), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.146.

16 Id., p. 145.

17 „Dosarele” Eliade, vol. I, (1926-1938), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, pp. 22-27.

18„Dosarul” Eliade, vol. III, Elogii şi acuze, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p. 27.

19 În Mircea Eliade, ...Corespondenţă A-H, op. cit., p. 457.

20 Caterinca, joc de origine rusă, se dansează în lipsa oricăror reguli; fiecare joacă cu oricine, sau de unul singur. Pe româneşte, atunci când cineva „face caterincă” înseamnă că vorbeşte fără noimă, dar cu bună ştiinţă, asta pentru a-ţi deforma felul cum vezi tu lumea, pentru a te induce în eroare; îţi subevaluează capacitatea de percepţie, altfel spus, râde de tine. La romani această decriptitudine era permisă o dată pe an, în timpul sărbătorii „Hillaria” când toate se făceau posibile, când norma era spartă, regula era încălcată. Numai că ei urmăreau prin asta păcălirea zeilor. Oamenii trebuiau să devină necesarmente hilari, adică să pară obligatoriu mulţumiţi şi fericiţi de viaţa lor, aşa zeii erau şi ei la rândul lor satisfăcuţi de influenţa pe care o exercitau asupra oamenilor.

  

            Satul - o grotă din Himalaia             (Conexiuni, nr. 20, octombrie  2006)

Satul românesc este pe ducă – ducă-se învârtindu-se! (Pardon!). Greu ca sa accepţi, dar exact aşa se întâmplă. Totuşi, incredibil că 40% din populaţia României locuieşte încă la ţară, adică puţin peste jumătatea întregului. Practic, în jur de 9 milioane de români. Cu toate acestea un sfert din pământul agricol al ţărişoarei noastre este necultivat – pârloagă! (Vă mai amintiţi acest cuvânt?) Apoi, dintre tineretul sătesc doar 1% ajung în facultăţi. Alarmant! Se pleacă în Spania şi Italia în masă – exodul! Aşa că populaţia de la sat este îmbătrânită. Vin capitaliştii şi cumpără terenul agricol pe nimic: maxim o mie dolari pe hectar. Vă daţi seama cât costă ţara noastră?! Am făcut eu socoteala: cca. 10 miliarde (O mie de dolari de căciulă de român activ; asta mai înseamnă şi cam o lună şi ceva de război – America cheltuie în Irak 186 milioane de dolari pe zi). Am întâlnit un belgian care şi-a vândut garsoniera din periferia oraşului Bruxelles şi şi-a cumpărat 100 de ha de teren în Jud. Ialomiţa (lasă că prin interpuşi!). Pământ cât vezi cu ochii, şi încă mai mult de atât. E afacerea vieţii lui. Şi l-a lăsat aşa, pârloagă (plăteşte impozitul anual în valoare de o săptămână de muncă prestată în ţara lui). Peste 5 ani acest pământ va valora de 20 ori mai mult – cel puţin! Şi mă adresez în mod direct acum: Dacă puteţi economisi o mie de dolari, în fiecare lună, vă puteţi cumpăra un hectar de pământ agricol. Într-un an, 12 ha de pământ românesc. Dar voi nu sunteţi capitalişti, nu-i aşa? (Lasă-l pe belgian). Turcii, de exemplu, sunt. Pentru că în jud. Teleorman sunt 2 istambulieni pe cale de a acapara tot – cumpără tot ce se vinde! (Ai o înmormântare urgentă? Nu ai bani de cruce şi pomeni? Vinde-ţi pământul! Doar nu i-l pui mortului între cele 4 scânduri! Noi vă oferim bani peşin – iată un cuvânt capitalist de origine turcă. Pomenile şi slujba bisericească, pe Ceea Lume, o să-i prindă tare bine!)  

Lucian Blaga spune că „veşnicia s-a născut la sat“, aici se păstrează toate miturile noastre. Re-breanu, că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei româneşti, că pentru el pământul este „o fiinţă vie“. Citez în continuare din Blaga: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie…“ “Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria”.

Ori că ruptura dintre lumea satului şi intelectualii care au încercat să-i înţeleagă sensul se cască ca o prăpastie, ori că încă şi acum lumea satului continuă ca să saboteze Istoria (Mai există varianta lipsei de viziune a liderilor politici, sau oblojeala prin Biserica Naţională, dar sunt alte teme). Şi continui: cf. acestei logici, ţăranul român nu suportă capitalismul, nu-l înţelege, se simte agresat de această formă de organizare, aşa că-l saboteză, cu toate cele, în continuare. Confirmă acea teorie care acordă protestantismului şi, prin el, catolicismului, abilităţi din care se hrăneşte lumea unde capitalul ia forme şi abilităţi magice (Max Weber). Cinicul Cioran, altfel pare-se cel mai lucid intelectual român, ne ameninţa că ţara noastră va ieşi din starea ei vegetativă numai dacă îşi va elimina ţăranii ei şi dacă va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă. Totuşi, şi el, în mansarda lui din Paris pentru care plătea o chirie modică, la bătrâneţe, deci mai înţelept, ajunsese ca să se întrebe cum de pot bogaţii ca să moară când ştiu că nu pot lua cu ei averea. Eliade a fost supărat de melancolia şi lipsa de virilitate spirituală caracteristică moldovenilor, dar aceste “defecte” sunt mult mai prezente în judeţul Teleorman decât la Suceava. Aşa că pe unde şi care e logica?

Eu unul, să recunosc şi să vorbesc acum despre persoana mea, trăiesc cu nostalgia satului – şi mulţi ca mine sunt! Şi nu e vorba doar de dorul pentru Vârsta de aur, de copilăria pe care într-un sat am trăit-o – cel puţin asta îmi place să cred! De fiecare dată când sunt copleşit de problemele vieţii, când cad în vagotomie, mă refugiez (cu gândul) la ţară. Câteodată mă surprind că fizic sunt aici, dar cu sufletul acolo – şi mă sperii. Nu e bine, nu e sănătos, îmi zic. Şi-mi mai amintesc că în acest fel sunt predispus melancoliei şi în consecinţă singurătăţii (Melancolia roade fiinţa ca un acid). Atunci fac planuri de a mă muta cu totul la ţară. Cu ce am eu, cu ce mai pot împrumuta, mă duc în satul acela şi mă apuc de afaceri. Poate mă mai asociez cu ci-neva. Acolo oamenii sunt simpli, că vezi prin ei, nu sunt şmecheri, n-au multe principii deşănţate, o să mă descurc. Oho, am multe planuri: Fac sucuri naturale; cereale pentru micul dejun; turte fibro-proteice din cereale pentru sportivi; ţuică adevărată; legume şi fructe uscate pentru musli; ceaiuri şi plante medicinale, etcaetera. Bineînţeles că toate acestea vor fi naturale, nu umflate cu hormoni – mi se pare normal! Şi au fost multe dăţi când m-am dus acolo cu gândul ăsta. Dar nu ştiu ce fenomene supranaturale se întâmplă, că după maxim o săptămână mă întorc. Să vă explic: lucruri pe care în oraş le fac în câteva minute, la ţară îmi ia ore. Ce exemplu să vă dau? Până la primărie sunt 7 Km. Distanţa asta o parcurg la oraş în câteva minute şi de multe ori pe zi. La ţară, tot cu maşina, ca să mă duc până la primărie şi să mă întorc îmi ia o zi întreagă. Chestii pe care le faci în mediul urban fără probleme, la ţară, dintr-o dată, devin complicate şi acaparante. Apoi meteorologia. La oraş nu mă afectează cu nimic, la ţară timpul pe care îl descifrez pe ceas îşi pierde din valenţa sa. Există rasărit de soare, amiază; plouă, e vânt, noaptea sunt stele, lună plină câteodată, dimineţi friguroase; brumă şi îngheţ; vă amintiţi boarea aia perfidă care usucă şi crapă buzele? – şi tot programul ţi-l faci după aceste fenomene. Şi-am mai observat că după o săptămână petrecută acolo, întorcându-mă, mi-e foarte greu să mai vorbesc; uit să mă mai exprim. Vocabularul mi se diminuează, comunicarea devine dificilă. Ştiţi ce am mai constatat? Ţăranii de acolo nu fac baie cu zilele (ce să mai zic de spălatul pe dinţi!). Totuşi ei nu miros urât. Pe când eu, fară să fac vreun efort fizic, dacă aş face ca ei, pur şi simplu m-aş dezintegra într-un nor toxic. În concluzie, ca să n-o mai lungesc cu evocări prea personale, în satul în care vreau să mă “exilez” devin atât de liber încât nu mai pot face nimic altceva decât să gust. Dar libertatea asta nu ţine deloc de foame, şi de aceea sunt nevoit ca să mă întorc şi s-o iau de la capăt cu toate – şi cu nostalgiile la fel.

Dar nu toţi românii s-au născut la ţară – de unde acest dor de ducă? De ce se zice că românul s-a născut poet? De unde această teamă de modernitate, această predispoziţie spre contemplare şi melancolie, dorinţa de a sabota Istoria, care şi cum ne pricepem fiecare. Nu vreau să generalizez, cred că toţi românii, la o anumită vârstă, visează marea lor evadare din Timp în Vremuri. În ţara lui trăind, românul se comportă ca un exilat perpetuu; în ţări străine, abia de la a treia generaţie începe să se schimbe, ca mod ontologic de a se situa în Lume – şi niciodată deplin rupt de origini.

Mircea Eliade s-a născut în Bucureşti. Aşadar n-ar fi trebuit ca să resimtă aceste doruri. Şi totuşi. Citez din Jurnalul său: „...de cînd am fost în India mă susţine în permanenţă un gând, şi anume că orice s-ar întîmpla, există, undeva, o peşteră, o grotă în Himalaia, care mă aşteaptă“. Iată cum mai poate fi denumit satul românesc: o peşteră; chiar o grotă. Perfect!

O grotă metafizică – dar: atâta timp cât această grotă există, avem un refugiu, fie el şi închipuit, fie el şi iluzoriu. La urma urmei, ce ne ţine în viaţă, nu iluzia? (Illud Tempus) Orice s-ar întâmpla, ştiu că oricând pot evada, pentru că grota mă aşteaptă – pe mine şi numai pe mine! Poate că ar trebui ca să o scriu cu literă mare: Grota. De aceea când mă duc la ţară totul e altfel. Până şi timpul curge altcumva; şi aici mă pot face invizibil, că legile fizicii moderne nu se aplică.

Nu încerc ca să vă conving, dar nu se poate să nu vă alarmez. Cumpăraţi-vă Grota dacă nu aveţi deja una. Încă se mai poate, mai există – şi e ieftin. Ştiu că încercaţi să scăpaţi, că vă bântuie, dar nu se poate, credeţi-mă. De România nu poţi scăpa decât în această Grotă. Dacă n-ai o Grotă, viaţa îţi pune piedică când ţi-e lumea mai dragă. Dacă nu o faceţi voi, istambulienii ăia doi şi cu bruxelianul ăla au în plan ca să achiziţioneze tot. Am auzit că vor ca să cumpere şi cimiti-rele, ca la Roşia Montană, ca să extragă aur.

Cumpăraţi o Grotă în România pentru copiii voştri, cine ştie, poate că ei o să aibă nevoie, dacă pe voi nu vă mai interesează (aici aveţi dreptate, dar România nu-i a lui Băsescu, nici a lui alde Vadim Tudor). V-am spus, e ieftin: o mie de dolari hectarul.  

 

         Adopt, adopţie, adopta - birul pe copii         (Conexiuni, nr. 19, septembrie  2006)

Bunicii spuneau, “a-l da de suflet”, părinţii zic, “a-l înfia”, iar noi, oameni recenţi, “a-l adopta”. Pe vremuri se da “de suflet”, de regulă, rudelor, mai aproape de zilele noastre înfierea era permisă între prieteni şi vecini, iar acum, adopţia, doar celor care asigură toate “condiţiile de trai”. Pentru un istoric al ideilor evoluţia termenului indică multe, şi nu mărunte. Când spuneau, “de suflet”, bătrânii noştri se refereau la salvarea propriului lor suflet, nu pe cel al copilului; când părinţii noştri îl dădeau către “înfiere”, nu ştiu ei să ne spună în vorbe mari, dar îl dădeau pe copil ca să fieze – un cuvânt de negăsit în dicţionare. Fierea este prima condiţie a naşterii, iar asigurarea fierii cuiva e tot un act religios. Pustnicul se retrage în pustie, nu ca să trăiască, nici ca să supravieţuiască, ci ca să fieze; Deşertul & Pustiul = lipsa resurselor, a confortului. Şi când se spune îl dau spre înfiere = ţi-l dau ca să-ţi fie fiu. Aşa că e vital pentru mine cărui “Tată” îl dau. Nu importă de crezi sau nu crezi, important este că te-ai născut în aceste postulate; creştin te naşti, nu devii (cf. Nae Ionescu, care a supralicitat – şi falsat –, vorbind de un Dumnezeu propriu, numai al românilor, pentru că n-a zărit globalizarea). Având în vedere riscul enorm, miza uriaşă, este de preferat “închiderea prin deschidere” (Constantin Noica) – adică înfierea “în familie” – aşa o fi bine? 

Seva unui popor stă în copii, înţelepciunea, în bătrâni (dar asta nu înseamnă că bătrânii  trebuie să conducă societatea, e de ajuns, la ei, doar asigurarea condiţiilor de trai – iată inversarea planurilor). Când otomanii ne cereau sau ne luau copiii ca bir, vlaga căutau ca să ne-o ia, nu ca să îşi asigure ei o sabie în plus în armata sultanului. De altfel, cărţile de istorie sunt şi ele o His Story. Lasă deoparte amănuntul, adevărul că ienicerii şi spahii nu erau trimişi ca să se bată cu popoarele din care s-au născut, ziceau că poartă ghinion, erau superstiţioşi – ca şi noi, acum. Luarea copiilor, în imaginar, echivalează cu băutul sângelui (în platonism vigoarea stă în sânge). Şi se mai cunoaşte şi semnificaţia sângelui la creştini. La fel cum tragerea în ţeapă, pentru unii, e “ultima frontieră”. Preferă ca să fie tăiat, făcut bucăţi, dar nu străpuns –; unul străpuns, rămâne totuşi întreg! Lui Ioan Botezătorul i s-a cerut, şi luat, capul – o moarte “cinstită” (vezi semnificaţia ţepuşei în vampirism; cf. teoriei coincidenţelor opuselor, a lui Nicolae Cusanus, Vlad Ţepeş sfârşeşte prin a deveni el însuşi un “băutor de sânge”). 

Pentru că stai şi te cruceşti de ce mare bătălie se duce pe (sau pentru) copiii României. Câtă grijă, atât de multă preocupare, ce milă le este de bieţii copilaşi abandonaţi ai ţărişoarei noastre incapabile de a le asigura “toate condiţiile”. Impresionant cum numai 200 de americani, angrenaţi şi interesaţi în adopţiile româneşti, reuşesc ca să influenţeze Congresul, iar acesta să adopteze (sic!), Doamne!, în una-nimitate, o rezoluţie prin care cere României modificarea legii privind adopţiile internaţionale, lege ce acum permite ca să înfieze doar rudele de sînge din străinatate. Ambasadorul României, Sorin Ducaru, recunoaşte că ar fi existat condiţionări din partea congresmenilor americani, că nu vor scoate vizele până nu deblocăm noi adopţiile. Ce-o fi asta, şantaj pe copii?! Când noul ambasador al SUA în România, Nicholas Taubman, partener politic a celebrei Condoleezza Rice, a venit la post, a promis că va face din problema adopţiilor o prioritate. Dar celelalte? 

Dar de unde atâta interes şi promptitudine când câteva zeci de milioane, între ei foarte mulţi americani, ce sunt împotriva războiului, nici nu bat până la Casa Albă!? Şi mulţi dintre noi eram bucuroşi, nevenindu-ne a crede că Bă-sescu era invitat din nou (aşa de repede!?) la Washington DC. Se credea că e vorba de trupele noastre din Irak, că era invitat acolo ca să ne roage ca nu cumva să le retragem (of!, liberalii ăştia insensibili la pulsul realităţii!); simţeam că le suntem indispensabili (dar s-a dovedit că era vorba de izmene!). Ei bine: am greşit de două ori. Ne-am mai înşelat amarnic şi când ne-am grăbit şi l-am condamnat pe Băsescu că s-a izmenit şi s-a oferit el, înaintea tuturora, chiar a Americii, ca să mai trimitem trupe până şi în Liban, că nu ne e de ajuns. Acum, mulţi dintre cei care şi-au dat seama îl compătimesc cu nedisimulată sinceritate. Aşa cât e el de dur, cât se dă el de cinic şi cât apare el de viril, se vede de la o poştă că i-a fost cumplit de greu când a trebuit să supraliciteze, când a trebuit ca să negocieze pe copiii României –  ca în loc de copii să dăm mai mulţi soldaţi. (Faceţi dragoste, nu război! + Dau soldaţi, nu copii! = Iubiţi-vă pe tunuri!) Într-atât de afectat încât trebuie să-şi facă 12 mii de băi de mulţime şi să-şi joace nevasta de o sută unu ori ca să-şi revină. 

Şi nu poţi ca să nu îţi aminteşti că baroneasa Emma Nicholson, raportorul Parlamentului European pentru România, a cerut, prima, suspendarea adopţiilor. Argumentul, infailibil la prima vedere, precum că se făcea trafic cu copii, e praf în ochi, hai să fim serioşi – vorba ceea! (chiar s-a gândit la trafic de organe, la transfuzii de sânge, sau doar la… acel trafic?!) Că n-a cerut înăsprirea condiţiilor, ci suspendarea lor – aici e chintesenţa. Şi de atunci tot suspendate sunt. Având în vede că, vrând-nevrând, după ce “puterile” EU s-au îndurat de ne-a scos vizele şi muncitorii noştri au invadat Europa, la rândul ei, năvăleşte şi ea peste noi, aşadar peste copiii noştri – integrându-ne. Şi vor fi cu toţii europeni, nu-i aşa? Nu e subtil?! Dar, o fi oare bine să nu ascultăm de americani? Şi dacă americanii or cere acum aşa ceva, ce ne-a cerut oare Europa, atunci. Sau ei n-au pus decât condiţiile alea de s-au dat la televizor. Care-s mai buni, cine ne vrea cu adevărat binele, ăştia sau ceilalţi? 

Că dacă tot e aşa de important, pentru că sunt extraordinar de preocupaţi, şi unii, şi alţii, dacă miza e aşa de mare, de ce Europa nu asigură ea, repede, toate “condiţiile de trai” copiilor români abandonaţi, şi asta chiar aici, la noi acasă?  Efortul financiar pentru o aşa nobilă cauză e insignifiant. Sau o vrea ca să ne oblige pe noi să învăţam a ne avea grijă de proprii copii? Da, bine, dar cu ce? Că dacă te iei după realitatea zilnică mai mult de jumătate din copii patriei nu au asigurate “condiţiile” (părinţi şomeri, taţi beţivi, mame plecate în Italia sau Spania – de tot!). 

Dar nu trebuie să devenim habotnici, să zicem, cum spuneau unii prin ’90, cu “nu ne vindem ţara” – noi nu vindem copiii! Un exemplu; iată un caz extraordinar, şi ca acesta sunt multe : O englezoaică, la numai 19 ani, vine ca voluntar pentru a lucra în orfelinatele româneşti. Ce fenomen omenesc trebuie să se întâmple ca să îţi doreşti atât de tare, încât să ceri rezidenţă în România, doar pentru a putea înfia un băieţel ce, pe lângă autism, mai suferea şi de oxigenare insuficientă a creierului, apoi de pneumonie, de bronşită cronică şi de anemie severă!? Aveţi dreptate, ştiu ce aţi gândit : nu e nimic omenesc, e dumnezeiesc, e supranatural. 

Să vă reamintesc ce spuneau străbunicii noştri? Ei, când luau sau când dădeau copiii “de suflet”, se refereau la salvarea propriului lor suflet, nicidecum pe cel al copilului. Oare, pînă la urmă, cum se contorizează păcatele astea? Câte păcate mi-am făcut eu că am scris articolul acesta, şi câte dvs. că l-aţi citit? Eu cred că dvs. v-aţi făcut mai multe. Ştiţi de ce? – Nici eu! 

10 August 2006

 

        Camuflarea sacrului în foot-ball             (Conexiuni, nr.18, august  2006)

Toată lumea cunoaşte, tot mapamondul, în mod stereotipic, despre Mircea Eliade : – Sacru & Profan; camuflarea sacrului (parţial, sau de tot) în profan – într-atât, încât, conceptul nu mai spune nimic, s-a banalizat, s-a camuflat şi el – iată camuflarea camuflajului!(sic!). Asta din cauză că manifestările sacrului sunt întotdeauna particulare, de ne-comunicat, de ne-transmis. Cu toate acestea, îmi asum riscul de a semnala, dar un pic mai anecdotic (asta pentru că despre lucrurile majore, ca să nu apară prea fundamentalist, trebuie satirizat un pic), un caz recent de manifestare a sacrului în profan (citeşte profesiune; -ism); plus o paralelă, mai mult o comparaţie voluntară, cu America, implicată acum într-un război magico-fantastic.

Pe fond : a) Căpitanul Zidane (n. în Marsilia, 1972, din părinţi arabi originari din Argeria; tatăl său a refuzat să ceară naturalizarea franceză) a afirmat în “France Football” că decizia de a reveni la naţionala Franţei a luat-o după ce a auzit “o voce”, după ce a avut “o revelaţie”, iar vocea “vine din iraţional” şi din “mistic”. Unii chiar l-au crezut, fiind nevoit s-o mai dreagă, ulterior. b) În luptă fiind angajat, s-a făcut aluzie că şi-ar fi “schimbat sângele”, pornind de la o informaţie dată de Johnny Halliday, care a spus, la radio “France Info”, că l-a întâlnit într-o clinică spaniolă specializată în transfuzii de sânge. c) Extrema dreaptă franceză s-a arătat consternată de faptul că Zinédine Zidane nu cânta imnul Franţei – într-adevăr, nu; iar un întreg stadion intona Marsilieza în momente grele, sau euforice, ca într-o cerere de spălare de păcate, ca o rugăciune camuflată, luând în considerare că, după ce a fost prima ţară democratică din lume, Franţa este şi prima ţară atee.

Implicaţiile ascunse magico-istorice ale fotbalului nici că mai trebuiesc argumentate; şi copiii le cunosc. Şi sau dar, de data asta s-a întâmplat prea “la vedere”, fără nici o jenă. Cine spunea că Istoria nu ţine cont de mode!? Dacă noi, aici, în lumea asta, pe pământ, avem FIFA, adică forumul suprem al fotbalului, în Cer, corespondent lui, există FI liniuţă LA (adică Federaţia Imaginală a Liberului Arbitru), care, prin instrumented specifice (fantasme compensatorii, mreje, onirisme etc.), se ocupă de Fapte.

Aceste Fapte sunt, în două cuvinte spus, acţiunile noastre (conform I.P. Culianu); şi, încărcat cu semnificaţii, cuvântul se scrie cu literă mare – e o întreagă filozofie în asta.

După ce a fost “manipulat” şi i s-a “sugerat” ca să se mulţumească şi să ceară o retragere decentă, conformă cu prestaţia sa de-a lungul timpului, i s-a dat mai apoi cu mult mai mult şi mai multe. Se vorbea de “a opta minune a lumii”, de “pensionarul magician”, de “statuie”, de “miracol”; nimeni nu mai vedea în echipa Franţei şi chiar la Mondialele fotbalului decât pe Zidane. A fost lăsat ca să strălucească până aproape de finala Finalei. S-a dat până şi un “11 metri”, pe gratis, numai şi numai pentru ca el să poată înscrie încă o dată (toată lumea a văzut cum că a fost un penalti inventat, văzut doar de un singur om, şi tocmai de arbitru, un argentinian). Dar celălalt arbitru, acela cu a mare, i-a făcut un semn lui Zidane : balonul a lovit bara transversală atunci şi, a căzut, la limită, cu doar câţiva cm după linia porţii. Avertizarea a fost aşa de categorică încât italienii au sărit în sus extaziaţi pentru că  eroul a dat-o în bară, în timp ce francezii s-au bucurat văzând-o unde a căzut. E vorba de minge. Toată lumea s-a entuziasmat, simultan, pentru o clipă, ceea ce e un fapt neobişnuit. Şi dacă Zidane n-a priceput semnalul, cine altcineva să-şi dea seama!? Ce-ar fi fost dacă Iisus i-ar fi nimicit pe cei care-L scuipau, care-L înjurau, ducându-L către Cruce? A avut sau n-a avut puterea ca s-o facă? – dar nu asta-i întrebarea acum şi comparaţia e cam nepotrivită, dar mulţi, desigur, o gândesc. În cazul nostru, Zidane a trebuit ca să riposteze. Ispita a venit prin fundaşul italian Marco. Ce i-o fi zis oare? Hai să ne imaginăm : Băi, Zidane, ce te dai aşa mare, că tu eşti un prost, ai copilărit în ghetourile din periferie, ai uitat cine eşti? Sau i-o fi zis ceva de mamă, sau, mai rău, l-o fi făcut necredincios. Poate chiar ceva mai grav decât toate : Marco l-o fi numit “Terorist”.  Şi s-a întors Zidane cu un mare calm în gest, a făcut câţiva paşi, luând un mic avânt, şi l-a izbit apoi cu o forţă de taur cu capul în piept pe Marco, care s-a prăbuşit, aruncat la pământ de forţa izbiturii. Imaginea televizată unde “Zizou”, eliminat din joc, se îndreaptă către vestiare, trecând pe lângă Cupă, este mai mult decât sugestivă.           

Zidane s-a comportat după aceea ca şi când ar fi ştiut ceva : solicitat să precizeze cu ce anume l-a jignit aşa de tare Marco Materazzi, ce anume i-a zis de a avut o aşa reacţie, a răspuns că, I don't want to talk about it. El nu a revenit pe stadion nici măcar ca să-şi ia medalia, cu echipa vicecampioană mondială. După această dovadă de înţelepciune, cineva hotărăşte totuşi că merită să fie desemnat ca fiind cel mai bun fotbalist al campionatului. Din ambele sensuri, iată-l confirmat! Din păcate, mai departe, unii oameni vor crede că pot reacţiona prin violenţă la persiflările îndreptate către fiinţele lor, că poţi răspunde ispitei folosind cutia craniană pe post de berbece. Şi câteodată, procedând aşa, unii îşi vor rupe gâturile sau îşi vor sparge capetele. Dar poate că cei care merită a fi salvaţi vor înţelege şi vor interpreta corect semnele, acest fel de semne, despre care Mircea Eliade a spus că ni se fac înainte de orice acţiune, cu scop compensatoriu, sau ca şi avertizare.

Ştiu că deja unii au lucrat cu aceste instrumente şi conform acestei logici au dat deja sentinţe mai demult. Nu numai că nu se cade, dar nici nu e pro-fitabil ca să compari povestea de mai sus cu dărâmarea Gemenilor, adunând şi jertfele umane de acolo – asta mai ales! –; să crezi astfel că America a fost în acest fel ispitită, iar răspunsul ei a fost, este, şi poate fi comparabil, cu acela a lui Zidane. Asta pentru că trebuie să aduci argumente, iar contra-argumentele unora s-ar putea să te prindă într-un fel de roată a ne-înţeleselor şi să te tot învârtă până la a ameţi. Sunt puţini care pot face asta, trebuie să fii foarte puternic, şi cei mai mulţi nu vor, că li se pare inutil, în van, ori au de profitat.

Nu ştiu de când, dar de mult timp n-am mai văzut pe celebrul MTV, reprezentantul, idolul şi formatorul tinerii generaţii de pretutindeni (cf. H.R. Patapievici), reclama aceea cu globul pământesc, redus grafic la rotundul lui, apoi un tanc caricatural care se umflă ca şi când proiectilul ar fi mai mare decât ţeava, şi trage, iar bomba urmează cu fidelitate curbura Terrei şi loveşte maşina de luptă exact din spate. Un avertisment apoi umple ecranul în mod exploziv, învăţându-ne precum că, aggression come back to you! Adevărat, adevărat vă zic vouă! Şi chiar aşa : unde o fi dispărut reclama asta că tare mai zicea de bine, pe corecte…

7 iulie 2006

 

                           Sine-ucideri             (Conexiuni, nr.17, iulie 2006)

     Romain Rolland primeste Premiul Nobel în
1915 si donează toată suma Crucii Rosii (Mă
întreb ce ar fi făcut Mircea Eliade cu banii,
dacă l-ar fi primit si el). 5 ani mai târziu îl
găsim internat într-un spital din Nisa, având
ceva probleme de sănătate. În acelasi loc,
supremă coincidenţă, personalul medical
găseste asupra unui sinucigas o scrisoare
adresată celebrului scriitor. Aflat într-un spaţiu
unde oamenii vin ca să îsi aline de regulă
suferinţele fizice, Romain Rolland este
impresionat de drama bărbatului care a încercat
să se sinucidă prin înjunghiere.


     În self-ucidere, dintotdeauna, românii au
ales modalităsi extreme, cumplite, foarte puţin
romantice. În acea perioadă franţujii maladivi
preferau, în ordine : otrava, înecul si
revolverul, iar spânzurarea era deja o moarte
suspectă. De înjunghiere nici că putea fi vorba.


     Panait Istrati, la 36 de ani, cunoscuse o bună
parte a ţărilor Europei si Orientului Apropiat si
învăţase să se descurce în limbile vorbite în
aceste spaţii, cu toate că nu strălucise cu nimic
în scoală. Din cei 6 ani urmaţi, în 2 a rămas
repetent. Practicase meseriile cele mai de jos,
aproape pe toate. Fiu al unei spălătorese care a
murit infectată de un os de peste si al unui
grec, nimeni altul nu a scris mai frumos despre
mizeriile în care se bălăcea (nu?) poporul
român.


    Lăsând la o parte puternica impresie lăsată
de tentativa de suicid, Romain Rolland, cel
care ducea o asiduă corespondenţă cu Tolstoi
si care avea să refuze de la Hitler, „Medalia
Goethe” (1933), cunostea curiozitatea
publicului fracez pentru exotismul, ineditul si
pitorescul vieţilor oamenilor de la marginile
Europei; în 1923 îi apare iniţiatului român
povestirea Chira Chiralina.


    Psihologii de duzină s-au pus de acord
recunoscând că psihicul uman ajunge la
punctul culminant în cazul pierderii a cuiva
drag, sau a aflării că esti bolnav incurabil, ori
chiar si în cazurile de divorţ. Dar despre
caracterul iniţiatic al supravieţuitorilor unor
tentative de sinucidere au scris cel mai bine
filozofii. Cioran a perorat cu succes pe
marginea conceptului, iar Eliade si-a ales ca
testamentar stiinţific un supravieţuitor în care a
recunoscut le feu sacre (focul sacru, fr.)


     Încerc să-mi imaginez ce stare sufletească
trebuie ca să te cuprindă ca să fii capabil de a

 merge în baie, în cadă (cu grija de a nu păta
covorul de sânge?), să-ţi tai cu nonsalanţă
curajoasă venele de la mâini si să stai să te uiţi
după aceea cum începe să ţi se scurgă tot
sângele din tine… Si ca supravieţuitor al unei
tentative de sinucidere, cum să îţi apară apoi
viaţa, cu bunele, dar mai ales relele ei.


    Dar sunt metode nenumărate de a-ţi pune
capăt zilelor. Cum o face emigrantul (român)
din US mai mult sau mai puţin legal – asta
vreau ca să vă spun acum. I.P.Culianu are
scrisă o poveste, Să nu pierdeţi cumva actul
acesta (în Arta fugii, Polirom, 2002, p. 93),
unde Funcţionarul (cu literă mare) înmânează
actul pe baza căruia existi, pe care, o dată ce
l-ai pierdut, nu te mai poate nimeni recunoaste,
esti un mort. El, Marele Funcţionar, zice : „Să
presupunem că aţi pierdut acest act (…) – eu as
putea anunţa autorităţile superioare că aţi


pierdut singura dovadă a existenţei, valorii,
scopului dvs. si deci aţi devenit o persoană fără
identitate, dar si periculoasă pentru ceilalţi.”
Nu stiu cât de periculosi pentru ceilalţi sunt,
dar am văzut, personal, cum pot fi pentru ei
însusi…


    Acum un an, la Chicago, într-o vizită scurtă
fiind, am cunoscut pe unul. Nu puteam amâna
o deplasare urgentă spre Detroit si mi-a fost
recomandat pe cineva cu masină. Nu l-am
recunoscut a fi român, chiar i-am vorbit în
engleză prima dată. Înalt, slab si negru ca un…
afro-american. De loc de prin Cluj, venise cu o
viză de student în summer work. Orbit de
posibilităţile nemaipomenite, nu mai ţine cont
de nimic, abandonează facultatea si rămâne

 ilegal. Munceste ca nebunu la air condition si
trimite toţi banii logodnicei sale din ţară.
Într-un an-jumătate aceasta ridică o casă cum
nu mai avea nimeni în familie, în zonă, printre
cunostinţe.


    La început contactează o hepatită de tip C.
Netratată corespunzător, recidivează într-o
ciroză. De aceea era asa de negru. Fără
asigurare medicală, a trebuit să stea 2 zile la
coadă la un spital care asigura o minimă
asistenţă sanitară pentru cei săraci si pentru cei
care îsi pierduseră actele, identitatea,
sănătatea. 2 zile, efectiv, la coadă – nici la
butelii nu se astepta atâta pe vremea
comunistilor în RO, mi-a zis el. Constient de
gravitatea bolii nu se îndura totusi să se
întoarcă acasă : vila lui era la rosu (netencuită,
din cărămidă), doar un pic să mai stea ca să
facă banii pentru instalaţii sanitare măcar…
Dar atitudinea lui era asa de detasată încât,
îmi amintesc, mi se făcuse o frică teribilă.
M-as fi dat jos din masină chiar acolo, pe
Freewhay, dar nu îndrăzneam să-i spun.
Depăsise cu mult viteza legală, fără centura de
siguranţă pusă, cu un picior pus pe bordul
masinii, mai si speria femeile singure la volan
depăsindu-le si punând frână în faţa lor.
Piciorul ăla descarnat, cu venele umflate si
învineţite; nedescris de slab si cu o burtă
proeminentă (în ciroză asta este ultima fază),
am realizat că, de fapt, tipul era mort demult,
că e un mort în viaţă. Îmi tot povestea cum o
să-si aranjeze el casa exact ca aici în America,
cu robinete la baie cu senzori si cu
întrerupătoare de lumină cu prezenţă. Dar cine
s-o muta oare în casa lui cu fosta logodnică
pentru care s-a sacrificat? Mi-a mai trecut ceva
prin minte : Dar dacă si eu mă aflam în situaţia
lui si exact la fel, ca si el, pur si simplu nu
realizam starea în care mă aflam?!


    Si stau acum si mă gândesc, filozoficeste,
că fiecare din noi ne sine-ucidem care cum
putem, fără ca să ne dăm seama, exact ca
studentul emigrant ilegal la Chicago : fumând,
bând, divorţând, făcând copii, ducându-ne la
muncă, muncind, nemuncind, în exil, în ţară…
Dar asta e doar filozofie!


    Constantin Noica, aotoexilat si el, dar, cu
voia Securităţii si nu în altă ţară, ci la Păltinis,
ajunsese târziu la o concluzie importantă,
aceea că „Celula românească nu rezistă!”.
Când am citit prima dată habar n-aveam ce
vroia să zică filozoful, eu mă gândeam că se
referea la persoana sa, că ar fi trebuit să
părăsească ţara dar n-a putut să trăiască printre
străini, în exil, ca Ovidiu, sau de ce nu, ca
Eliade. Dar acum îmi dau cu părerea altfel :
românii, nici când se sinucid nu o fac ca
lumea… că după aceea, mai trăiesc!