Cezar PRICOP - scriitor, născut la Huşi în 1964, a debutat cu poezie, pe care a abandonat-o însă odată cu sfârşitul adolescenţei, după cum afirmă el.

Specializat în opera lui Eliade, dar şi un bun comparatist în literatura interbelică, colaborează la reviste culturale importante.

Cea mai recentă carte a sa, "Patria de carton", Ed. Paralela 45, 2005, a suscitat un interes spectacular, nu atât pentru demistificarea sentimentului patriotic românesc, dar şi din cauză că se ocupă de savantul ieşean I.P. Culianu, succesorul lui Eliade la catedra de religie a Divinity School, Universitatea din Chicago, ucis la 21 mai 1991.

Pe drum, Toma Albini, conducând propria maşină, printr-un exerciţiu mental, tot încercă să-şi imagineze habitatul lui Laszlo şi a bogatei sale soţii, Laslie. A aflat că averea ei sare de o sută de milioane de dolari. Mai înainte a insistat ca prietenul lui, Cleopa Tudor, să se urce în maşina lui Laszlo, să meargă împreună, contrar insistenţei ungurului care vedea în asta o lipsă de politeţe inadmisibilă. Cunoscându-se mai de mult, cu siguranţă că aveau ce să-şi povestească. La urmă, pe jumătate convins, a întrebat de mai multe ori, specific americăneşte : eşti sigur, eşti sigur?! Chestie care-l enervează pe Toma Albini la culme. Domnule, dacă spun o dată ce vreau, apoi încă o dată, de trei ori, de ce mă mai întrebi încă de patru ori dacă-s sigur?! Da, era sigur că vrea să conducă el şi să fie singur, chiar avea nevoie de un moment ca acesta, sătul de vânzoleala dinăuntru; adunările îi fac rău, îl face să ameţească, să se simtă ca unul rătăcit. O să se ţină după ei, să fie liniştiţi, oricum Laszlo conduce cu mare atenţie, din fire, îl asigură Toma Albini. Laszlo, cum era şi firesc, avea o maşină Chrysler, limuzină, modelul 3000C, dar nu chiar una din cele mai scumpe. Din moment ce soţia lui, probabil că avea acţiuni la Chrysler, se aştepta ca să aibe vreuna din aia mare, de teren, cu motor de cinci mii, capacitatea, dar nu, el avea o limuzina chiar modestă. E ceva obişnuit însă ca oamenii cu bani să umble cu maşini care nu atrag atenţia, aşa că, Toma Albini, şi-a pus întrebarea, nicidecum cu surprindere.

I-a rămas în minte povestea cu unguroaica, femeia pe care Laszlo a întâlnit-o în Bucureşti, din întâmplare. Şi din cauză că i-a adus aminte de oraş, de ţară, de România. Pentru că în ultimul timp îi era din ce în ce mai dor. Dar era ceva neobişnuit s-o întâlnească aşa, în Bucureşti, iar Cleopa Tudorel s-o mai şi cunoască. Sigur că nu crede în predestinări, în predestinaţii şi altele din acest gen, dar unele întâmplări îl pun pe gânduri, făcându-l să se frământe până găseşte o coerenţă rezonabilă. Mintea lui rămâne fixată pe acel ceva până îl explică, integrându-l, aşa, într-un sistem de gândire mai raţional. I se întâmpla şi în copilărie ceva asemănător. Atunci când auzea un cuvânt nou pe care nu-l înţelegea, îl repeta în gând sau în şoaptă, iar câteodată şi cu voce tare, până-i prindea sensul, deci fără ca să i-l explice cineva. De multe ori rezultatul la care ajungea era puţin sau mai mult greşit, pentru că se asemăna cu alte cuvinte şi, neexistând cu ce altceva să-l compare o făcea doar prin consonanţă. De exemplu, cuvântul „soartă”, îşi aminteşte şi acum, atunci când l-a auzit prima dată, pe la patru, cinci ani, l-a silabisit în gând până ce i-a găsit un sens, dar era unul doar pe aproape de cel adevărat, anume un fel de reprezentare mentală care punea alăturea cuvintele „soare” şi „toartă”, câte ceva din amândouă. Şi acum făcea cam la fel, dar la un alt nivel şi cu alte reprezentări, unele mult mai elaborate. Cert este că întâmplarea pe care tocmai o auzise, coincidenţa ca Laszlo să întâlnească la Bucureşti o persoană pe care Cleopa Tudorel o cunoştea şi el foarte bine, i-a adus aminte de România. Avea să constate, conducând relaxat maşina, ţinându-se după a lui Laszlo, că i se făcuse din nou dor de ţară, în special de Duda, cu deosebire de oamenii de acolo; dor de bătrâni, de chipurile lor brăzdate de vânt şi uscate de soare, de simplitatea lor debordantă ce-i apărea acum ca o virtute; lipsurile şi sărăcia pe care le suportau cu stoicism, ca pe un dat natural. I se părea aiurea să vadă aici o faţă ca pe cea a lui Laszlo, una cu prea puţine riduri sau chiar deloc, una rozalie, cu pielea întinsă; pentru el, un om în vârstă era unul în primul rând cu pielea feţii zbârcită, aşa îl recunoştea că e bătrân, după cutele, încreţiturile şi creţurile pielii. Şi după dinţi : dantura lor neîngrijită, cu lipsuri, invariabil! Odată, la un mort, la înmormântarea unei rude, prin adolescenţă, o femeie atrage atenţia că cel care tocmai se dusese într-o lume mai bună are gura strâmbă şi sperie copiii cu ea. Atunci, un bărbat solid între două vârste se apropie cu naturaleţe, încearcă să-i alinieze mortului buzele înţepenite, apoi zice, cu o voce blândă pe care şi-o aminteşte şi acum : „Ei, iaca şi tu cu alta! Tu nu vezi cî n-are dinţî, cu ci sî spărie copchiii!? D-asta stă gura aşa, cî n-ari dinţî! Da tu ci vrai, măi fimeie, sî aighi dinţî!? Unde s-o mai pominit una ca iasta : om bătrân, şi cu dinţi! Iaca na, copchil cuminte şi mort frumos!” Când o să mă duc la Duda o să fotografiez toate feţele bătrânilor de-acolo, indiferent, moşi, babe şi o să fac un album, se gândea Toma Albini cu melancolie, o să le fac la toţi poze şi când o să-mi fie dor de ţară o să mă uit la ei. Ce-ar fi să fac şi nişte poster, după aceea, cred că le-aş putea chiar vinde, aş putea să le pun pe pereţii de la Microsoft, dar, bineînţeles că românilor de acolo nu le este aşa de dor cum mie îmi este, ei nu sunt aşa de sensibili, poate că o să şi râdă de mine, sigur că să râdă. Pentru că ei fac eforturi ca să uite de ţară! România le atârnă ca o tinichea, de aceea o tot alungă din minte; România îi bântuie ca imaginea unei femei frumoase, dar bolnave. A văzut el o femeie aşa, într-un spital, victima unui accident. Mult timp după aceea îi tot revenea imaginea şi greu a putut scăpa de ea. Mai era un pic şi ajungea la psiholog. Aşa şi cu cei de aici, mulţi români încearcă să uite ca şi când ai vrea să uiţi pe cineva de care ai fost ataşat şi care s-a îmbolnăvit şi-a murit apoi, ori a ajuns într-o degradare fizică dureroasă, demoralizatoare.

Tot gândindu-se aşa, constată, nu fără oarece uimire că interesul pentru viitorul acţiunile pe care tocmai le pusese Cleopa Tudorel în vânzare era marginal, cu toate că ar trebui să-l preocupe. Şi-i trecu prin minte că nu era ceva normal cu el, era totuşi vorba de o afacere în care şi el era involvat, chiar dacă indirect, prin soţia lui. Pentru că erau banii lor, bugetul lor, împreună, că doar nu erau ca alţii. Auzise că sunt mulţi soţi, multe familii în America care-şi ţin banii separat, fiecare cu puşculiţa lui. Când cumpără câte ceva stabilesc prin acte sumele cu care participă fiecare, conform cu un contract prenupţial. Nu era cazul lor şi nici nu-şi dorea să se ajungă la asta. De ce nu este atunci preocupat de afacerea ei cu horoscopul cu care soţia lui face bani frumoşi? Nu e ceva normal la el! Cine ştie în ce zonă şi în ce casă frumoasă stă Laszlo. De-ar face eforturi şi s-ar implica, în câţiva ani s-ar putea ca şi ei să cumpere una la fel, dacă ar fi şi el mai preocupat ca să facă bani, numai că el e tot cu gândul în ţară. Oare o să-i treacă vreodată, o să poată să se rupă, să fie pe de-a-ntregul aici? Ce-ar fi dacă ar face o vizită în România singur, aşa cum îi tot zice Sofica, poate că i-ar mai trece, s-ar întoarce cu alte idei, schimbat şi s-ar pune pe treabă.

Fără ca să realizeze, luându-se cu gândurile, după vreo oră de mers, Toma Albini vede cum maşina lui Laszlo semnalizează şi se încadrează pentru exit. Şi aşa îşi revine din melancolii. I se întâmplă ca atunci când conduce să intre într-un soi de reverie, chiar îi place să creadă că aşa se pune în ordine şi se lasă cu plăcere pradă acestei stări, chiar o provoacă. Deseori spune că atunci gândeşte cel mai mult, în maşină îşi pune ordine în gânduri.

După câteva minute de la ieşirea din highway părăsesc şi autostrada statală şi intră pe un drum cu doar două benzi şi acestea mai înguste decât normalele. În stânga şi dreapta, copaci. Dar nu ca o pădure. Copaci de aproximativ aceeaşi dimensiune, plantaţi la distanţe egale dar nu aliniaţi, nu în rând, nu înşiruiţi; şi drepţi, nici unul mai într-o parte, mai înclinat decât celălalt. Printre ei, gazonul. Iarbă şi nimic altceva, iarbă din acelaşi soi, aceeaşi nuanţă de verde; fără nici o buruiană; tunsă de curând, îngrijită la maxim; de aceeaşi înălţime; şi de colo-colo urmele maşinii de tuns ce apar ca geometria pânzei de păianjen. Nici o uscătură, nici un boschet, nici un dâmb, nici o ridicătură nu strâmbă linia orizontală razantă. Doar, din loc în loc, câte un bloc de marmură pus cu mâinile. Aici unul roşietic, colo alb, dincolo mai vânăt. Şi totul pe o suprafaţă mare, de aceea, de la un timp, peisajul devine ireal ca o carte poştală. Într-o pădure normală ar fi fost nişte frunze pe jos, aici nu sunt. Au fost, nu adunate, ci culese! A văzut Toma Albini o maşinărie din asta, cum o face : le culege şi le toacă mărunt apoi le împrăştie invizibil. Pe o lungă porţiune de drum nu întâlnesc nici o altă maşină, sunt decât ei. Doar la o curbă uşoară, cu una de epocă, decapotabilă. În ea, un bătrân cu mustaţă şi pipă. Se salută dând din capete şi zâmbind. Curând, după aceea, vede prima casă. Printre copaci, la câteva sute de metri în adâncime, mai departe. Iar o alee mai îngustă, pentru o singură maşină, cu asfaltul vopsit verzui pleacă într-acolo ca o venă. La o distanţă apreciabilă, o altă casă; distanţele dintre ele sunt semnificative. Aleea nu e de aceeaşi culoare cu cealaltă. De departe pare mai degrabă modestă, la fel ca prima. Apoi, o alta şi, tot aşa, dar departe, ca distanţă, una de cealaltă. Toma Albini mai văzuse aşa ceva, nu era primul loc, dar aici, poate că din cauza stării sufleteşti în care se află, îl cuprinde un sentiment straniu pe care nu-l poate defini, nu de înstrăinare, nu de admiraţie; ceva ambiguu. I se pare că se află în interiorul unui corp, drumul fiind arterele, iar el o celulă care trebuie să se ducă nu ştiu unde ca să facă nu ştiu ce. I se pare că se află acolo cu o treabă, dar nu ca o misiune, adică nu trimis de cineva.

Aleea care duce la casa lui Laszlo e cărămizie, exact cum sunt, de regulă, terenurile de tenis. Probabil că are plasme pe toţi pereţii, câte două, poate chiar trei televizoare cu plasmă prin fiecare cameră şi din alea mari de un metru jumate, se gândea Toma Albini încercând să zărească printre copaci, aleea făcând o buclă, iar intrarea fiind pe partea opusă drumului principal. Pe lângă tehnica de ultimă generaţie în mod sigur casa este plină de argintărie, de tablouri scumpe pe pereţi, mobilă veche din lemn de trandafir, exact ca aceea pe care o văzuse la un magazin în Seattle, unde o simplă masă de scris costa peste cincisprezece mii; era curios să vadă şi bucătăria, sau bucătăriile, la plural; o fi având mai multe; femeile cu atâţia bani le aranjează fabulos, doar de fantezie, pentru că după aceea sună la restaurant ca să rezerve o masă. Dar calculatorul, o fi având calculator?! Oare de care?! Abia aşteaptă Toma Albini să vadă ce calculator are.

Parchează în faţa casei, pe platou, dar Laszlo îl roagă ca s-o bage în garaj cum a făcut el, lângă a lui. Este loc, este loc de cinci maşini. Te pomeneşti, îşi zice el repornind motorul, te pomeneşti că una dintre regulile de pe aici este să nu laşi maşina parcată afară, decât în garaj, poate că din cauză că se strică peisajul, să nu uite să-l întrebe asta pe Laszlo.

Primul lucru care-l şochează, de cum pune piciorul jos : casa este făcută dintr-o piatră; zidurile, cel puţin pe afară sunt dintr-o piatră ordinară, neşlefuită. Bucăţi mai mici sau mai mari puse unele peste altele într-o dezordine evidentă. Nici măcar nu la linie : una scoasă mai în afară, alta parcă-i lipsă. Doar colţurile casei şi o porţiune de la sol este finisată frumos, restul, dezordine ca-n natură! Apoi, uşa de la intrare : uşa de la intrare este exact cum era uşa cramei căsuţei de la Duda unde a copilărit Toma Albini, adică nişte scânduri grosolane, cu noduri mari, cioplite ca din topor; cu toporul, prinse între ele cu nişte scoabe metalice, plus câteva bare, pe lungime, din fier forjat, modelate cu ciocanul, nituite inegal, cu balamalele din fier bătut în capete. Diferenţa este că acesta este finisată modern, lemnul e tratat şi lăcuit, fierul mătuit, iar îmbinările sunt totuşi făcute bine; spre deosebire de cea de la Duda, nici o fantă de lumină, nici o crăpătură neprogramată. Casa, pe dinafară, seamănă cu un han nemţesc de secol XVIII. Perfect corespunzător pentru pretenţiile unui multimilionar, îşi zice Toma Albini, pregătindu-se să vadă şi interiorul. Înainte de asta:

Nu, nu era interzis ca să parchezi maşina pe spaţiul de pe lângă locuinţă, nu obligatoriu în garaj. Doar că în aceste locuri rezidenţiale de lux sunt nişte legi nescrise : absolut nimic la vedere! Nici măcar maşina de tăiat iarbă, nimic altceva pe lângă casă, nimic rezemat de zid! – ţine să specifice Laszlo asta, apăsând pe ultima frază; nu se scot canapele ca să stai la soare altundeva decât în piscina cu acoperiş rabatabil, cine are; mulţi nu au piscină, pe aici. Din cauza asta casele par pustii. Nu ştii niciodată când e cineva înăuntru, nu vezi oameni trebăluind pe lângă casă, alţii decât cei plătiţi ca s-o facă. Laszlo are răbdare să-i explice toate astea lui Toma Albini, pentru că a trecut şi el prin aşa ceva. Ca un Est-european ce este, cunoştea curiozitatea lui.

În interior : nimic din toate pe care le-a gândit mai devreme, dimpotrivă! Cum se poate aşa ceva : nu are nici un fel de televizor în casă? Nici un echipament hi-fi, nici măcar un aparat de radio?! Dar calculator, desigur că are un calculator media super performant printr-o cameră, pe undeva. Nu, nu are computer! Toma Albini rămâne cu gura căscată. Îl întreabă pe Cleopa Tudorel de mai multe ori. Nu are calculator?! Nu are! Dar el ştia asta? Ştia şi i se pare normal să nu aibe calculator. Am impresia că nici tu nu prea eşti normal, se revoltă Toma Albini. De ce să ţi se pare normal!? E foarte simplu de ce : când ai bani foarte mulţi îţi doreşti să trăieşti ca unul care nu are. Şi această dorinţă este aşa de puternică încât începi prin aţi refuza anumite lucruri foarte moderne; respingi modernismul.

Casa nu este veche, e doar făcută să apară aşa; e construită de câţiva ani, dar e aranjată să pară antică. Uşa de la intrare, cea pe care o văzuse Toma Albini, mirându-se; stilul ei se repeta şi la uşile din interior : făcute din bucăţi de lemn lăsate cât mai natural, cioplite anapoda, iar clanţele, turnate rudimentar, din bronz. Pe jos, pardosită cu lespezi de piatră, bucăţi inegale, amplasate asimetric şi ne-uniform; nici măcar de aceeaşi nuanţă şi consistenţă. O încăpere imensă placată cu bucăţi din stâncă de munte. Se deschide pe toată lungimea ei, faţă de peretele opus intrării, unui peisaj luxuriant. Vegetaţie deasă-deasă prin care nici nu se poate vedea, despărţită doar de un perete din sticlă foarte elaborat care se deschide culisând spre dreapta şi stânga, în lături. Te-ai fi aşteptat ca acesta să se deschidă dintr-un buton, ori chiar la o bătaie din palme, cum vezi în filme, însă el este tras că mâinile de către Laszlo; şi-un miros de verde inundă încăperea – de clorofilă. Toma Albini, întreabă dacă nu intră gângănii sau broaşte. Intră, face Laszlo, de mai multe ori, dând din palmă ca şi când de fapt le-ar chema. Câteva scaune din bambus, o masă mare de tot dintr-un lemn scump. Îi invită să ia loc. Dar, Cleopa Tudorel se îndreaptă către bucătărie, întrebând din mers dacă are voie. O formalitate, pentru că în America frigiderul este pus la dispoziţia musafirului; dacă abia l-ai cunoscut şi vizitat de două ori, a treia oară te îndrepţi direct către el, servindu-te cu ce găseşti. Îl cheamă şi pe Toma Albini, să vină şi el să-şi ia ce vrea. O bucătărie mare cât un apartament de bloc. Dulapuri şi dulăpioare din acelaşi lemn din care e făcută şi masa, iar blatul, tot aşa ca pe jos, dintr-o foaie de piatră, tăiată drept şi finisată. Ia uită-te aici, îl îndeamnă Cleopa Tudorel. Tacâmuri, numai şi numai din lemn. Linguri şi linguriţe din lemn, furculiţe din lemn, cuţite şi cuţitaşe – toate făcute dintr-un lemn tare! Fără să vrea, îşi aminteşte de bunica lui. Cum s-a dus o dată la ea în vizită şi i-a aruncat toate lingurile din lemn, certând-o că îi face de ruşine în sat : cine mai mănâncă cu din astea în vremurile noastre!? Uite că bogaţii din America, da! Frigiderul – un frigider de-ncape vaca în el, ticsit numai cu vegetabile, nimic altceva. Fel şi fel de legume şi fructe care cresc pe toată faţa pământului, dar nici o bucăţică de, sau din, carne. Vegetarieni, vegetarieni!, exclamă Toma Albini. Şi nu e sănătos!? îi răspunde Cleopa Tudorel, ca în glumă.

Îşi face apariţia şi Laslie, coborând de la etaj. O femeie foarte, dar foarte îngrijită. Toată un zâmbet, plină de amabilitate, îi pupă şi-i îmbrăţişează, inclusiv pe Toma Albini, ca pe cineva drag pe care nu l-a văzut de mult. Ia uite, credeam că numai la noi, la balcanici se pupă lumea, se miră, obligat şi el să zâmbească cu gura până la urechi. Doamna se precipită : cu ce să vă servesc, cu ce, cu ce!? Ne-am servit deja, zice Cleopa Tudorel arătând berea la cutie, bineînţeles fără alcool. Femeia se gudură ca un căţel, atât de bucuroasă este, de parcă n-ar mai fi văzut oameni de mult, ca şi cum s-ar fi întors acum de pe lună. Ştii cu ce se ocupă doamna, zice Cleopa Tudorel si tot el îi spune, e psiholog la un spital-penitenciar de nebuni periculoşi. Şi aşa află că doamna lucrează, la banii ei se duce la servici în fiecare dimineaţă. Şi unde : la spitalul de nebuni! De aceea o fi aşa : se bucură să vadă şi să stea de vorbă cu nişte oameni sănătoşi la cap.

După o vreme, coboară pe scări un bărbat palid şi afabil. E fiul ei, are peste 40 de ani, niciodată însurat, e cam ciudat; muzician, compune un fel de muzică spaţială, terapeutică, ca pentru duşi cu capul, mai exact. Cleopa Tudorel face prezentările, având şi timpul să-l pună în temă despre el, înainte de asta. Zâmbeşte larg, dar nu e aici cu totul, e aiurit şi absent. Orice s-ar zice, el se tot miră, repetă obsesiv : Oh, e!? Oh, e!? Arată exagerat de slab, are nişte mâini nefiresc de lungi, până aproape de genunchi, pe care nu ştie unde şi cum să le ţină. Îi anunţă că trebuie să plece undeva şi, bineînţeles că-i pare tare rău, dar se vede de la o poştă că nu-i pare deloc. Şi pleacă, adăugând că trebuie ca Toma Albini să-i asculte muzica, neapărat, şi indică subsolul.

Nişte scări din beton largi, ca de cinematograf, le coboară cu toţii, şi cu cât coboară cu atât mizeria se adânceşte. Mizerie, impropriu zis, mizeria oamenilor bogaţi e altfel; mai degrabă o mare dezordine. Mii şi mii de lucruri scumpe azvârlite alandala, puse unele peste altele, clădite de-a stânga şi de-a dreapta. Un inventar ar fi imposibil, nu se poate decât observa abundenţa lor. Mobilier adunat de prin toată lumea, piese întregi sau disparate, fel şi fel de vaze de toate felurile, de statuete; tablouri de toate dimensiunile rezemate de pereţi ori agăţate strâmb pe te miri unde; argintărie pe-o masă grea; sfeşnice, ceainice şi tăvi vechi; mai încolo, aruncate, multe diplome şi poze oficiale ale fostului soţ de la Chrysler, se vede sigla. Machete de maşini, postere şi fotografii. Zeci şi zeci de cutii de cadouri, de toate mărimile şi culorile, unele chiar nedesfăcute, altele doar rupte un pic ca să vadă ce e înăuntru. Toma Albini rămâne interzis, un sentiment straniu îl cuprinde. Pur şi simplu i se face frică, o teamă organică. De ce nu fac curăţenie, de ce nu le pun într-o ordine, să nu mai apară aşa, dezolant!? Spaţiul e imens şi totul umplut cu lucruri, cu de toate. Nişte biciclete stau aruncate într-un colţ. Canapele stil cum vezi prin muzee. O vitrină uriaşă plină cu cristaluri aşezate aiurea; un geam este spart. O masă scumpă de biliard prevăzută cu tot ce trebuie, iar lângă ea, scaune frumoase din lemn, plus trei mese felurite. Una din ea este transformată în scrumieră. O masă întreagă plină de chiştoace; mii şi mii de mucuri de ţigări stinse direct pe masă! De ani întregi nimeni n-a făcut curăţenie aici. Cutii de bere aruncate peste tot; alte sticle de băutură, unele golite doar pe jumătate. Apoi o scenă; podiumul plin cu fel şi fel de instrumente muzicale; câteva tobe africane, o baterie, chitări, toate de calitate, foarte scumpe. Aparatură pentru înregistrare; un mixer cu mii de butoane şi, în sfârşit, un calculator; un computer dedicat muzicii, mai mult ca sigur.

Cineva o porneşte, muzica asta. Nişte acorduri de pe altă lume învăluie totul; de relaxare. Toma Albini se simte de parcă ar fi uitat drumul spre casă. A mai avut un asemenea sentiment în copilărie. E teribil! Să uiţi drumul spre casă e cel mai cumplit lucru ce i se poate întâmpla unui om! Se cască un hău în jurul tău; simţi cu toate lucrurile se îndepărtează de tine şi de la tine, iar tu să nu ai nimic de care să te ţii. E un sentiment care-l destramă pe dinăuntru, exact cum faci cu un pulovăr croşetat, de lână, de care-l prinzi de un fir şi-l deşiri. Oare aşa o să ajung şi eu? Aşa o să se întâmple cu mine, la bătrâneţe? Să ajungi să cerşeşti normalitatea ca pe nimic altceva? Să te simţi pierdut într-o lume a bunurilor, în mijlocul lor; să le arunci cât colo încercând cu disperare să te debarasezi de ele, iar acestea să se întoarcă către tine ca un bumerang, şi înmulţite, înmiite; multe, multe lucruri casnice atât de utile, devenite tot pe atât de inutile; dar nici să le poţi arunca de tot! Adică, să nu mai poţi trăi fără ele, exact cum nu poţi trăi fără apă – apă sărată pe care nu o poţi bea şi apoi în ea să te-neci! Să stai într-o casă ca asta, de zece milioane de dolari şi să ajungi să vrei să-ţi dai zile din viaţă pentru a o transforma în acasă. Să mănânci cu lingura din lemn doar pentru a te transforma, doar un pic, într-un om adevărat; şi numai atât să-ţi fie permis! Să te hrăneşti numai cu vegetale, doar-doar vei uita cine eşti : om! Dar nici să vrei ca să uiţi de tot, nici să-ţi doreşti să mergi până la capăt. Să ai aşa de mulţi bani, încât să nu mai poţi trăi decât prin ei. Pentru lumea asta ne zbatem?! Aşa ne dorim ca să ajungem?! 

„Dar tu îţi dai seama că ăsta-i dat pierdut la revoluţie?! Stă pe lista aia cu dispăruţi, am văzut eu, cu ochii mei i-am văzut numele înscris acolo. De fapt, eu mă uitam pe listă ca să-l văd pe Ardeleanu, dispărut şi el, tot aşa, ca unul misterios. Mare mirare : Ardeleanu ăsta era miliţianul satului! Când a început să se tragă la Bucureşti, s-a îmbrăcat omul în civil, şi-a luat la revedere de la nevastă şi de la copii, că are doi, şi-a plecat. Şi plecat e şi-n ziua de azi! L-a căutat nevastă-sa prin toate morgile spitalelor, tot anul nouăzeci a stat ea pe drumuri, prin ţară, căutându-l, dar, nimic, n-a dat de el şi pace. Acum, tot satul ştie că, mai mult ca sigur, a fost vreun terorist din ăla; unii zic că a plecat înapoi la ruşi, după ce şi-a făcut treaba pe-aici, dar întrebarea e : cum să laşi doi copii mici şi să pleci?! Terorist să fii şi tot nu te lasă inima! Până la urmă nevastă-sa s-a măritat. L-a căutat ani buni, a sărăcit de tot căutându-l, stând pe drumuri; până şi televizorul şi l-a vândut; şi-i îi trebuia un tată la copii, şi s-a măritat tot cu un miliţian, mă rog, cu un poliţist, că acum aşa le zice, acum, în capitalism. Am vrut ca s-o ajut, de aia, şi-am căutat chiar eu în lista aia cu dispăruţii de la revoluţie. Îţi dai seama c-am citit-o cu mare atenţie, mi-a rămas întipărită în minte, pentru că am avut un sentiment din ăla, de deja-vu, ca o revelaţie, aproape ca o minune. Eram în comisia electorală, erau primele alegeri de după revoluţie, când îmi atrage atenţia un anumit nume : parcă-l mai văzusem scris undeva! Ştii cum e : ţi se pune un fix care te tot frământă, şi te frământă; nu mai poţi scăpa de el, aşa şi cu mine – mi s-a întâmplat; că mie mi se părea că omul ăsta a votat de două ori, nu mă gândeam eu la alte ciudăţenii; mă gândeam ca nu cumva să fi fraudat alegerile. Dacă aş fi ştiut unde o să mă ducă toată treaba, poate că n-aş fi vrut să ştiu. Ei bine, aţine-te : Andrieş e dat dispărut la revoluţie, e mort-mort, ce mai!, se zice că ar fi fost în grupul ăla de la Timişoara, incinerat la Bucureşti, adică ars, ca să se şteargă toate urmele. Până la urmă aşa s-a presupus, că a fost ars la Bucureşti. Declarat apoi erou al revoluţiei, nevasta şi copiii lui au primit toate onorurile şi beneficiile; şi ea, săraca, îi face pomenile în fiecare lună decembrie când se zice c-a fost omorât, când colo, el trăieşte aici, la Duda, la Brânzoaia, şi e bine merci : are un copil mare aproape de-odată cu revoluţia, are căruţă şi cal, munceşte cu ziua! Măi, măi! Ditamai omul, profesor, şi cibernetician, de-o inteligenţă pe care-a arătat-o, demonstrat-o, colaborând chiar la nu ştiu ce manuale de pe care elevii învaţă şi-acum, un om ca ăsta să stea aici, la capătul lumii, precis că e ceva nebulos la mijloc : nu cumva exact ăsta e un terorist din ăla, adevărat? Mă gândeam eu. Cum să nu te gândeşti!?”

Toma Albini şi Ioan-Gheorghe. Primul, abia întors din America, ascultă cu mare interes povestea profesorului din Duda. Are mare nevoie de basme, sătul de prea multe lucruri concrete. Dar, contrar aparenţelor, nu pune prea mare preţ pe ceea ce i se spune, altfel decât ca pe un fel de plăsmuire binevenită, o inocentă ieşire dintr-o realitate apăsătoare care, la omul modern se transformă într-o uşoară alienare, cu timpul. Are şi o teorie : de aceea oamenii care trăiesc la ţară nu suferă de depresie, pentru că fabulează, exact din cauza aceasta. Despre ce e vorba : în timpul revoluţiei un om al satului dispare, miliţianul, de el e vorba, dar, la o bucată de vreme după aceea, parcă la un schimb, un altul, apare, mai precis, se stabileşte acolo însurându-se cu fata Mitrei, nepoata Brânzoaiei. Pe numele ei, Camelia, o tânără fără vârstă care-şi ascunde chipul ori de câte ori se întâlneşte cu cineva pe drum şi care nu dă niciodată bună ziua la oameni.

„Ştii cum sunt eu, politicos şi discret, nu puteam să anunţ autorităţile, eu nu-s un turnător, dealtfel, nici nu eram sigur, nici acum nu sunt, tot ceea ce spun, poate, nu e decât o ipoteză; mă gândesc şi acum că e o coincidenţă de nume şi nimic altceva, până şi acum mă gândesc. Că, dacă vroia omul să-şi piardă urma, poate că trecea pe numele nevestei, de ce n-a făcut-o, de nu şi-a schimbat pur şi simplu numele!? Au mai fost cazuri! Nu puteam însă să mă duc la el şi să-i zic, omule, bănuiesc cam cine eşti tu, ei bine : eşti un dispărut de la revoluţie, dar, eu, în schimb, am început să fac cercetări, să întreb oamenii, cine e, de unde vine etcetera. Ce-am aflat? Ce se ştie printre oameni este că vine din Valea Grecului, că e dintr-o familie săracă, cu doisprezece copii, asta a spus el consătenilor, asta ştiu toţi. Ei bine, m-am dus în Valea Grecului. Nu în mod expres, pentru că eram, acum câţiva ani, preşedintele comisiei de control în învăţământ, de aceea am ajuns acolo, cu treabă. Am profitat şi m-am interesat de familia respectivă. Chiar există! Adevărat, ea există, dar, fii atent, te rog, la mine : există şi persoana respectivă, exact la modul fizic, în carne şi oase! Născut în aceeaşi zi, acelaşi an, cu acelaşi nume cu bărbatul Cameliei. E prea mult pentru o coincidenţă, nu? Lucrurile sunt prea evidente pentru a spune că e pur şi simplu o întâmplare. Nu, nu, n-ai înţeles! Persoana există acolo la modul civil, adică e un duplicat : două persoane cu aceeaşi identitate.”

Dedublare de persoană, asta a descoperit profesorul Ioan-Gheorghe. Furt de identitate, în termeni juridici, modern spus. Simplu de interpretat : un terorist de la revoluţie, din dorinţa de a se ascunde, îşi schimbă identitatea, poate că îşi face şi buletin fals, apoi caută o femeie lângă care să se aciuiască mai uşor, pe lângă care se poate pierde şi de negăsit, de aceea. Cum poţi face asta cel mai uşor dacă nu lângă o femeie!? Şi unde se putea întâmpla una ca asta, mai cu profit şi mai cu uşurinţă, dacă nu exact în această zonă, în acest sat uitat de lume unde timpul s-a oprit în loc, parcă. La asta se gândea Toma Albini, dar nu la modul profund; asta nu-l făcea să fie foarte, dar foarte atent, să se arate interesat până la uimire, poate din cauza patosului cu care Ioan-Gheorghe povesteşte. Mintea lui Albini traduce simultan fabulaţia profesorului, interpretează cum făcea cu miturile greceşti, la şcoală, ca să poată înţelege.

„Da! Exact cum ţi-am zis : acelaşi nume, aceeaşi dată de naştere şi, ceea ce ştie lumea de prin Duda despre el se adevereşte în amănunt, exact aşa : O familie mare, doisprezece copii trecuţi prin şcoală ca gâsca prin apă, o familie săracă; mamă-eroină decorată de Ceauşescu, iar tat-său, văcarul satului, nu ştia să numere decât vaci, că dacă-l puneai să numere altceva uita ce vine după numărul cinci, după şase, şi tot aşa - să ştii că există asemenea oameni! Tu nu ai întâlnit? Am auzit că indienii ăia din America sunt exact la fel. Nu mi-a venit să cred. Cine era omul ăsta al cărui nume se află pe lista eroilor dispăruţi ai revoluţiei?! Tu n-ai văzut lista asta? E lungă! Îţi spun eu că e tare lungă! Nu-i anapoda?! În acelaşi timp – că există o altă persoană, cu exact aceleaşi date civile, tocmai la Valea Grecului? Nu e o enigmă demnă de scriitoarea aia, Sandra – englezoaica aia – Brown – cum îi zice!? Că tu eşti cu Occidentul. Şi uite aşa am ajuns şi eu detectiv, exact ca în cărţile alea poliţiste. M-am dus la el, făcându-mă că am o treabă, că mă interesez de ceva, şi-am intrat în vorbă, am început să-l descos, poate, poate aflu ceva. Ştii când mi-am dat seama că e omul ăsta este cu adevărat dubios şi nu misterios?! Mă fac eu o dată că mă interesez de pământ, atunci când s-au reconstituit proprietăţile, loturile de pământ luate de către comunişti. Cu toate că ştiam că alde Brânzoaia n-au avut pământ deloc, că doar eu ştiam totul din documente, toate erau pe mâna mea – eu vorbesc din hârtii! Şi mă duc la ei acasă. Ştii că ei stau exact lângă biserică – lângă biserică stau. Am făcut în aşa fel ca să fiu acolo seara, când mai termină cu treburile, ca să pot sta mai mult de vorbă cu ei. Cum era de aşteptat, Brânzoaia, baba, făcea plăcinte. De unde or avea oamenii ăştia bani ca să facă în fiece seară plăcinte eu nu mă pot pricepe, când lumea nu-şi permite decât la sărbătorile mari, plăcinte. Nu are vacă, nu are oi, nici măcar câteva perechi de hulughi nu are, mă rog. Dar, în sfârşit, să nu divaghez : tocmai scotea bătrâna plăcintele din cuptor, erau cu toţii pe prispă, aşteptând, când am strigat eu la poartă. Vorba vine, am strigat, mă văzuseră că vin de la o distanţă mare, apreciabilă. Camelia, că doar am fost profesorul ei o vreme, cum m-a văzut s-a şi pierdut cu firea. Ştii că ei nu stau tocmai bine, sunt chiar săraci. Dorm într-o singură cameră, dar mai au o tindă de trei, nu mai mult de patru metri pătraţi, cam aşa, la intrare, unde şi-a făcut Brânzoaia cea tânără, Mitra, o laviţă pe care înnoptează ea, că cea bătrână stă noaptea sub un nuc, afară, vara – iarna nu ştiu cum pupăza or dormi! Poftiţi, poftiţi, domnule profesor, v-a mirosit a plăcinte? Ştii că Mitra vorbeşte numai în dodii, sau, la mişto, cum zic unii. Dar şi tu vorbeşti cu vorbe din astea, nu-i aşa? Că doar poţi zice că eşti bucureştean de-acum; nu se vorbeşte aşa pe la Bucureşti? Ştiu şi eu că nu se potriveşte, ştiu asta pentru că dodii e o alterare de la zodii, pe când mişto înseamnă altceva, dar nu chiar cu totul altceva. Camelia se făcuse stană de piatră de parcă ştia de ce eu eram acolo. Dar, să spun ceva : acum, că a trecut timpul, eu îmi dau seama că ea chiar ştia – deci ştia!”

Ioan-Gheorghe, un însetat de enigme şi interpretări, după cum este ştiut, descoperise că bărbatul Cameliei era, în fapt şi la concret, o altă persoană decât cea care pretindea că el este. În afara faptului că descoperise numele lui, dar întâmplare, pe lista cu dispăruţii revoluţiei, mai află, după aceea, ducându-se cu treburi la Valea Grecului, că omul care pretinde a fi el există cu adevărat, numai că acesta nu plecase niciodată de acolo. Aşadar, chiar de cumva este pur şi simplu o coincidenţă de nume, tot mai rămâne o ciudăţenie, anume faptul că acesta apăruse tocmai în ograda Brânzoaiei.

„Pe bărbat, aşa cum pretinde el, îl cheamă, Calistrat – dar nu Hogaş! – nu-i aşa că la el te-ai gândit? Recunoaşte! Calistrat Ion, uite aşa îl cheamă. Mie îmi venea greu să-i zic, Ion – îi zic Calistrat! Cred că dintr-o deformaţie profesională, de asta. Şi-l strig : măi, Calistrate! Dar el, nimic! Calistraateee! Iar Brânzoaia, îl cheamă şi ea repede : Ioaneee! Şi Calistrat, uite aşa, se-ntoarce. Eu, gata; mie mi-a dat prin inimă – prin inimă mi-a dat! Şi Camelia a ţinut ea ca să mai completeze : Măi, Calistrate Ion!, de parcă ar fi ţinut neapărat să-i amintească cum îl cheamă – de fapt, eu cred că ăsta-i adevărul, întocmai. Şi Calistrat e venit, a venit în pas alergător. Eu am rămas surprins, gata să mă dau de gol, să spun adevărul pentru care mă aflam acolo, mă pierdusem un pic, văzându-l cum aleargă spre mine, ca la o comandă. Şi până la urmă, un singur cuvânt spun : Pământ! O dreg apoi : Pământ aveţi? Adică, aţi avut pământ confiscat de comunişti? Dar nu pe el trebuie să-l întrebi asta, dom´ profesor, pe mama trebuie, zice Camelia. Dar Mitra se repede de parcă un băţ de chibrit aprins ar fi ţinut între degete : Nu, nu, nu pe mine, pe mama întrebaţi-o, dom´ profesor. Nici n-am apucat, şi Brânzoaia aia bătrână, zice : Câba-câba! Dar poftiţi de serviţi o plăcintă!”

Brânzoaia cea bătrână, nu se poate spune că este chiar bâlbâită, dar, dacă nu înaintea fiecărui cuvânt pe care-l pronunţă, cu siguranţă că a fiecărei propoziţii, introduce o onomatopee, respectiv pe „Câba!”. Astfel încât şi de aceea, nu că s-ar supăra, dar mulţi o poreclesc, Câba-câba!, atunci când nu se află ea de faţă. De fapt, nimeni nu mai ştie cum o cheamă, pentru că şi Brânzoaia tot o poreclă este. Cine să-şi mai pună întrebarea!? E mică- mică de statură, nu mai mult de un metru jumate, un pic cocoşată şi faţa ei e aşa de zbârcită încât zici că are o mie de ani. Când merge, nu merge cu mâinile pe lângă corp, aşa, ca toată lumea, ci cu ele „în sân”. Chiar şi atunci când se duce la apă, cu o mână ţine căldarea, iar pe cealaltă o ţine băgată, tot aşa, „în sân”. Iar în repaos, le ţine una într-alta, dar nu ca la morţi, Doamne fereşte!, cu mâinile pe piept, ci una în palma celeilalte, adunate. Şi e mereu veselă, râde şi când e singură, mă rog, zâmbeşte necontenit, în contrast cu Mitra, fata ei, mereu posacă şi supărată.

„Ehei! Ce s-o mai întrebi aşa de repede când vezi plăcinta aia pe care o face ea?! Nu puteam ca s-o refuz – imposibil aşa ceva! Ştii cum e? Umflată ca o! – gata ca să dea peste margini afară din tigaie, pregătită să se lungească pe-alături ca umbrela unei ciuperci la pubertate, din aia cu pălăria nedesfăcută încă; rumenă cum e zahărul cel ars, presărat pe o plită încinsă; cu o crustă aurie pe deasupra, dar cu mici exagerări de culoare pe ici pe colo; iar din loc în loc dă brânza pe-afară de multă ce e şi-i îmbogăţită, ca un uraniu, cu ouă proaspete, abia luate din cuibar, cred că chiar de sub găină, cotcodăcind; brobonelele mici de brânză sunt prinse unele de altele ca într-un rămăşag făcut pe-o cană de vin negru, de buturugă, din strugurii unei vii de exact patru ani pusă… Tu putea-i să refuzi? Eu n-am putut! Şi-am stat jos pentru o bucată de plăcintă. Pe prispă, direct pe lut, ştii că scaune nu sunt.”

Ion-Gheorghe nu e un gurmand, absolut deloc nu este, doar că îi place să poetizeze, poet fiind. Şi nu plăcinta ca o delicatesă gastronomică, ci ceea ce provoacă ea, respectiv îndemnul de-a sta jos, îl concertează. Pentru că, de ce se zice că dacă stă popa jos, în cazul de faţă, musafirul, o să stea şi cloştele pe ouă? De ce?

„Era cât pe ce să uit pentru ce venisem, pentru ce eram eu acolo. O perioadă lungă, scurtă, că e greu să cuantizezi în asemenea momente – îmi uitasem până şi numele. Chiar am uitat cum mă cheamă. Stăteam jos pe prispă ca un amnezic. Eu şi cu Calistrat, unul lângă altul. Nici când a trecut profesorul de matematică pe drum, nu ştiu ce căuta pe acolo, şi m-a strigat pe numele mic, Nică, n-am schiţat nici un gest. De l-am făcut pe om să repete de câteva ori, cu o surprindere crescută : Băi, Nică, băi! Nică! Băi, Gheorghe! Am avut noroc cu el, până la urmă m-a chemat cu numele meu de botez, că-l ştie, aşa mi-am revenit : cu numele de botez. Nu pot zice că am tresărit, nu-mi amintesc, dar i-am răspuns omului ca la un bună ziua : Uite, ce să fac, sunt aici ca să refac titlurile de proprietate, confiscate! Aşa mi-am revenit! Aşa! Doar ştii că, şi zâmbetul, şi rânjetul, deci şi ameninţarea se folosesc toate de aceeaşi estetică, respectiv dezvelirea dinţilor! Uite aşa mi-am dat seama că, dacă i-aş fi ştiut acestui aşa zis Calistrat numele de botez aş fi reuşit ca să-l trezesc şi pe el din adormire. Dar cine să i-l ştie!? Eu nu!”

Nică e numele profesorului de alint, pe care soţia şi doar prietenii foarte apropiaţi îl folosesc, ori rudele, dar numai cele de-o vârstă cu el, asta cel puţin, pentru că nimeni în afara acestui cerc nu-şi permite ca să-l folosească, nici măcar în absenţa lui. Cu toate că nu-i deloc o poreclă, alta decât asta având. În rest, numele lui oficial rămâne tot Ioan-Gheorghe. Foarte curios, un profesor de matematică să îi ştie numele de botez şi să-l mai şi folosească exact într-o asemenea împrejurare. Explicaţia ar putea să stea în faptul că e un profesor de matematică băutor, deci cam beţiv, aşadar consumator de tării, că nu bea decât vodcă. Lăcătuş, numele lui şi, din păcate nu are copii.

„Am procedat şi altfel, adică în alt mod. Îi ziceam oricum şi el răspundea la orice nume pe care-l foloseam, exceptând pe al celor prezenţi, copilul lui – mai erau şi alţii pe-acolo. Şi atunci mi-am dat seama că nu puteam să mă folosesc de tertipuri, că aş fi putut s-o iau prin eliminare. Adică, o dată să-i zic Vasile, apoi, Ion, altă dată Mihai, sau Tudor, ori chiar Ştefan, dar nu mergea aşa, asta pentru că el răspundea la orişice nume, oricum îi ziceam el zicea, da! – răspundea! Deci nu ţinea calea asta! Brânzoaiele, o băgaseră pe mânecă, se frământau, se foiau, vorbeau numai în dodii, îşi făceau semne şi se îngheonteau. Iar atunci când m-a strigat colegul meu, Lăcătuş, profesorul de matematică, tocmai terminasem o bucată mare de plăcintă şi n-am mai luat alta, convins pe deplin că-i ceva necurat. Nu-mi rămânea altceva decât ca să prind un moment prielnic, să nu mă audă altcineva decât el, să-i spun că am fost în Valea Grecului, iar persoana care pretinde el că este – este! – dar n-a plecat niciodată de-acolo, deci el e un intrus. Ştii ce mă gândeam? Vroiam să fac un pact cu el : nu anunţ organele dacă îmi spune cine e, dacă-mi mărturiseşte povestea lui; ce secrete ascunde. Mă gândeam la ce anume puteam scoate din asta. Ştii cum e : ţi se pare, uneori, că mesajul unor întâmplări ciudate îţi este destinat doar ţie şi numai ţie şi tot aştepţi cu oarece răbdare ca acesta să ţi se dezvăluie la un moment dat, exact ca un mesaj adresat la modul particular; iar dacă-l spui şi altora, înainte de vreme, vraja se împrăştie, nu mai înţelegi nimic, mesajul se ascunde, totul devine cât se poate de normal, de te întrebi la momentul respectiv când ai fost minţit, atunci sau acum.”

Mitra seamănă la perfecţie cu mama ei, cu Brânzoaia. Exact aceeaşi înălţime, osatură, culoarea ochilor, totul la fel. Numai că faţa ei este foarte netedă, nici o urmă de rid. Aşa cum Brânzoaia a făcut-o de fată mare şi ea a făcut-o pe Camelia tot de fată mare. Cică femeile care sunt făcute aşa, de fete mari, au leac, dacă descântă. Bătrâna ar fi vrut s-o facă pe Mitra o mare descântătoare, una celebră. Din păcate planul nu i-a reuşit. Asta pentru că Mitra nu reuşea ca să ţină minte nimic, deci nici descântecele. Nu ţinea minte şi pace. Unde să mai pui că trebuia să fie şi un pic hoaţă. Descântecul trebuia furat ca să aibe efect maxim. Şi cum să fii hoţ dacă nu ţii minte?! Nu se poate! Pe Camelia a dat-o la şcoală mai mult sau mai puţin obligată. În schimb, de bucurie că se ducea şi-i mai plăcea cartea, Brânzoaia ce bătrână învăţase „Căţeluş cu părul creţ!”. În secret spera că o să înveţe ca să ţină minte, Camelia. Ea nu ştie, despre şcoală, decât că acolo se învaţă unele lucruri pe de rost. Toţi copiii care se duceau la şcoală ştiau poezii. Oamenii mari, cum văd vreun prichindel, îi şi pune ca să recite ceva : Ia zi-i, ştii vreo poezie – o poezie ştii? Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ! Deci, fură! Oamenii credeau altceva, că vroia ca măcar fata, nepoata, să fie în rândul lumii. Ce nu ştia bătrâna este că se trăia în alte vremuri, timpul când descântecele nu se mai prind de oameni, pentru că oamenii nu mai cred în ele. Baba trăieşte în trecut. Dacă n-ar fi fost Mitra, nimeni n-ar fi ştiut câţi ani are, de fapt şi la concret. I se poate afla vârsta doar făcând o comparaţie pentru că ea e bătrână de când lumea. Nu are buletin. Şi cei mai în vârstă oameni din sat şi-o amintesc a fi tot bătrână, ca o babă, încă de la începuturi. O dată, nişte copii care se dădeau cu sania pe drum la vale au văzut-o cum întindea nişte rufe pe sârmă, afară : era desculţă în zăpadă. Cu picioarele goale în omăt! Mare mirare! Pentru că lor le îngheţaseră picioarele de tot, încălţaţi fiind. Ger mare era. N-au râs de ea. Stăteau aşa şi se uitau, tăcuţi. Ei i s-a părut ceva anapoda, asta că era obişnuită ca ei, copiii, să râdă de ea şi-a ieşit cu nişte cenuşă într-un lighean, în drum, pe care a presărat-o, stricându-le derdeluşul, tot desculţă. Abia atunci au început copiii s-o strige aiurea şi ei i sa părut ceva normal. Asta până ce unii mai răi şi mai mari dintre copilaşi au început ca s-o bată cu zăpadă, cu bulgari tot mai mari şi mai tari, de gheaţă. Ei i s-a năzărit că ar fi exact ca atunci când eşti bătut cu pietre. Şi s-a supărat rău de tot. N-a blestemat. Ştia că daca-i blestemi pe copii se-ntoarce imediat împotriva ta. La fel cum ştia că dacă eşti bătut cu pietre de către ei, sfârşitul e-aproape. A început a plânge şi când a terminat de plâns a vrut ca să moară, conform cu cele întâmplate. A ieşit prin fundul curţii, a sărit gardul în ograda bisericii, sub clopotniţă şi s-a lungit pe năsălie aşteptând aşa ca să moară, acolo. Noroc c-a văzut-o Alisandru Darie, un alt vecin. Că el vedea tot ce se întâmplă în curtea bisericii. S-a dus la ea intrând pe poartă. „Dară! Ce faci, babo?” Ea, nimic! Tăcea mâlc, exact ca o moartă. Alisandru Darie, un om cam impertinent, nu conteneşte, o îngână : „Câba-câba! Ce faci?” La o astfel de interpelare nu există decât un singur răspuns din partea Brânzoaei : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Şi s-a dat jos de pe năsălie, a făcut doi paşi şi-a căzut, ca moartă, în mod corect. Degeraseră picioarele. A luat-o în braţe, iar baba tare se tot văicărea : „Văleu! Văleu! M-o omorât! M-o omorât!” Alisandru Darie, noroc c-o ştia : „Câba-câba! Cini te-o omorât?!” Şi ea, invariabil, răspundea : „Câba-câba! Ia mai du-te-n p… măti-ii!” Atunci, aşa, ştia că, deocamdată, cel puţin, e bine-merci. „Câba-câba! Dar cum vorbeşti în ograda bisericii?!” „Dă-mi pace! Dă-mi pace! Câba-câba!” Şi-a dus-o în drum şi-a prins a-i freca picioarele cu zăpadă. Se adunaseră toţi copiii, uimiţi. Dar cum aşa, tot cu zăpadă? Se mirau ei. Alisandru Darie făcuse Cotul Donului, el sau tatăl lui, că e acelaşi lucru, de-acolo ştia că trebuie să faci masaj cu zăpadă. O oră a tot frecţionat-o. Tot atâta timp a strigat precum că a omorât-o, pe când, exact invers, el tocmai o salva. Şi când a început să se înroşească picioarele şi să dea sânge a dus-o acasă în braţe. Copiii, trăgând săniile, mulţi, după ei, în urmă, exact ca la mort arătau. Nici unul n-a vrut ca s-o pună pe sanie şi Alisandru Darie i-a înjurat de mai multe ori. Că ce, aşa vă învaţă la şcoală?! Desigur că nu învăţau despre aşa ceva la şcoală! Alisandru Darie vorbea prostii! Ca un cortegiu funerar : să vezi atâţia copii cuminţi în urma unui bărbat care duce o babă în braţe! Ia întâmpinat Camelia, afabilă şi nepăsătoare, stătea cu mâinile băgate în bundă (un fel de cojoc din piele de oaie, fără mâneci) de l-a făcut pe Alisandru Darie să exclame, întrebând-o : „Măi, fato, tu eşti normală!?” Ştia că nu are muşeţel în casă, că-i zice, ca o continuare : „Du-te repede şi caută nişte muşăţăl, că trebuie, du-te la mam-Ioana!” Şi s-a dus şi-a adus. Plante din astea medicinale, cum le zicem, se dau ca şi când s-ar da de pomană, adică cu drag şi pe degeaba. A rămas bătrâna, de la întâmplarea asta, cu degetele picioarelor strâmbe, încovrigate, boante, încârligate ca nişte bucăţi de buturugi mai mici de vie. Iar asta se vede cel mai bine vara, pentru că ea nu se încalţă niciodată, acum, că nu mai poate, dacă iarna a început ca s-o mai facă. Altceva, de atunci, s-a întâmplat o altă minune : Brânzoaia a prins drag de plantele medicinale, casa ei e plină de fel şi fel de buruieni din care prepară leacuri cărora li s-a povestit ceva – poveşti numai de ea înţelese şi ştiute. Şi femeile au început ca s-o caute ca să ceară ierburi din astea descântate, cum zic ele, pentru nenumărate neputinţe şi oblojeli cu care se luptau toate ca la un război femeiesc. Majoritatea nu aveau încredere în medicamente, mai ales ele, iar bărbaţii nici în femei nu mai aveau, de aceea mulţi o dăduseră în patima băuturii. Beau noaptea şi dimineaţa pe stomacul gol şi nu mai ascultau deloc de neveste. Aşa că, la modul firesc, cel mai mare succes îl are cu un preparat contra patimei beţivanilor – un leac absolut revoluţionar.

„Şi la un moment dat mă întreabă bătrâna dacă nu cumva vreau să-mi dea vreun leac contra băuturii. Atunci mi-a căzut fisa : femeile astea mi-au pus ceva în plăcintă şi să ştii că şi amărâtului ăstuia i s-a întâmplat exact la fel, de aia şi-a pierdut omul memoria, de nu mai ştie cum îl chemă şi cine e, săracul. N-am realizat că exact asta era modul, adică să-l tratez cu bunăvoinţă şi înţelegere. Târziu mi-am dat seama că numai aşa puteam vorbi cu el. I-am spus, încercând să nu mă audă nimeni, decât el : Măi, Calistrate, sau cum te-o mai chema, noi trebuie să stăm odată de vorbă la un pahar de vin! A făcut ochii mari la mine, uitându-se speriat în jurul lui. Singuri! Înţelegi ce vreau să zic? Numai noi doi, tu si cu mine, să ne îmbătăm. N-am putut ca să arăt cu degetul, aşa aş fi făcut, să-l împung cu degetul în piept! Normal că mi-a zis că el nu s-a îmbătat niciodată. Te-ai îmbătat, măi, Calistrate, dar nu mai ţii tu minte, i-am răspuns eu încercând să-i fac cu ochiul cu toate că eu nu prea pot. Mitra, ea mai dihai, nu ştia cum să se dea pe lângă noi ca să vadă ce vorbim, iar eu nu mai puteam să fac pe indiferentul, riscam să stric totul, aşa că am dat să tranşez situaţia şi să plec. Tu îţi dai seama că a vrut să-mi dea plăcintă la pachet, pentru acasă?! Nu se poate aşa ceva! Am refuzat cu politeţe, ca să nu-şi dea seama. Câba-câba! Nu place la domn profesor plăcinta noastră, a pus bătrâna verdictul! Era adevărat!”

În spatele casei are, Brânzoaia, un fel de aplecătoare secretă, care nu se vede din drum, unde îşi usucă ea buruienile. Nimeni nu are voie să intre acolo, e cel mai păzit loc. A întins o şfară la un pas de intrare, la nivelul gleznei, legată de un cui bătut în perete şi de o creangă de măr aplecată la pământ de-un vânt pe care a înşiruit nişte castane uscate. Şi astea, castanele, când sunt uscate, dacă sunt atinse unele de altele sună exact ca şi castanietele din Spania. Se zvonesc tare, dar nu deranjează, astfel că, dacă cineva neiniţiat le aude le interpretează ca şi când n-ar fi nimic. Nu de alta dar copiii sar deseori în grădină după cuiburi de vrăbii şi-ar putea intra acolo.

„Şi când dau eu să plec, nu ştiu din ce cauză, dar baba Brânzoaia sare în sus speriată nevoie mare. Din cauza asta şi mie mi-a cam sărit inima din loc. S-o fi văzut, sprintenă ca o fată mare, speriată ca cineva care vede pentru prima dată un tren, bolborosind nu altceva decât Câba-câba! Din câţiva paşi a ajuns la şopronul ei. Eu m-am gândit că poate arde. Şi m-am dus după ea, să văd ce-i. Dăduse celofanul la o parte şi nu ştiu cu cine vorbea neînţelese. M-am uitat înăuntru la buruienile ei puse la uscat şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Plante medicinale, normale. Când m-a văzut a-nceput să se bată peste picioare şi să mă împingă – nebună, nebună! Ce puteam să fac?! Să râd şi să mă retrag, altceva ce? I-am zis lui Calistrat bună ziua şi-am ieşit. Nu ştiu de ce dar, în drum, mi s-a părut că-s uşor ca un fulg. Aveam senzaţia că dacă fac un mic efort mă-nalţ în aer. Nu mai aveam nici o greutate. Mergeam dar nu simţeam nimic sub tălpi şi ştii că numai pietroaie sunt. Ştii ce mi-a trecut prin minte? Că-s drogat. M-a drogat baba cu buruienile ei, a pus sămânţă de mac în plăcintă, asta a făcut.”

…când Gabriel Liiceanu, după părerea lui, zice că iadul sau raiul nu este altceva decât ultima clipă din viaţa fiecăruia. Filozoful care ia Prozac (atunci lua!) spunea că el nu crede că unii, mă rog, sufletele lor, se duc undeva unde-i arde non-stop, iar alţii, pentru o veşnicie, pe o pajişte verde lângă un izvor care susură sau şipoteşte – acolo unde nu există suspin, nici întristare – cum se zice, dar invers. Argumenta că fiece om este pe pământ pentru o treabă anume – să şi-o facă! Iar dacă nu şi-a îndeplinit destinarea, atunci, în ultima secundă de viaţă realizează, ori i se spune care a fost misiunea lui şi, dacă şi-a dus-o la bun sfârşit se simte ca în rai, şi exact aşa va fi în veci, cu senzaţia asta va muri, iar dacă nu, va arde în foc – exact ca într-un foc – şi aşa va rămânea amprenta lui existenţială forevăr! Acum, din cauză că domnul Liiceanu este filozof, şi filozofii vorbesc foarte puţin despre Dumnezeu, altfel n-ar mai fi, nu ne spune cine face ca lucrurile să se întâmple uite aşa. 

…pe toată viaţa amprenta primei dăţi când te-ai îndrăgostit. De exemplu, pentru unul de gen masculin : dacă ţi s-a întâmplat şi colega de şcoală ai cărei ochi ţi-au trezit primii fiori a fost blondă, o să-ţi placă sigur blondele. Dar nu-i chiar aşa de simplu. Un exemplu : tot de o fată blondă e vorba, dar el se mulţumea doar s-o privească, s-o idolizeze, s-o salveze în vis luând-o cu el pe un cal, invariabil de cela alb, ea ţinându-l pe el foarte strâns de mijloc, ca să nu cadă; şi să-i scrie poveşti din alea cu nişte cai albi care salvează fetele din gura balaurului, el neştiind de fapt ce vrea balaurul să le facă, crezând eronat că vrea să le mănânce. La momentul potrivit ea îi zice : îmi place de tine, dar eu vreau la discotecă, şi s-a dus. La câteva zile i-a spus cineva că a văzut-o cum un tip a înghesuit-o într-un colţ mai întunecat şi a făcut ceea ce se face cu fetele, dar în picioare, exact ca caii! Că băieţii aşa vorbesc, în cacofonii, adică porcos. Şi de atunci, s-a sucit şi i-au plăcut toată viaţa numai brunetele. Începând cu profesoara de franceză care, ca orice profesoară de franceză, era brunetă şi-i plăceau mult de tot puştanii, cum le plac lor, nu se ştie de ce, încă se mai fac cercetări. 

…o dată, de două ori, cu una, cu mai multe femei, până ajungi să nu mai crezi şi să-ţi închipui şi să fii convins cum că dragostea se măsoară în durată, erecţie şi parfumuri. Pentru că, încet, încet, trebuie să judeci şi să accepţi că lumea e normală iar tu eşti cela anormal, şi nu mai vezi nimic altceva, devenind cum e lumea în care aiurea ai nimerit, la fel ca ea. Şi fără să vrei într-o femeie nu mai vezi decât cosmetica, moda, trendul, rafinamentul, nuanţa şi şpilul hair-stilistului etcaetera, plus, peste toate acestea, nu se poate altfel : parfumul. Nu mai cred în dragoste, nu există aşa ceva! Uite aşa, aproape uiţi că femeia e şi ea om! Iar anii trec şi tu ai parte de cele mai senzoriale minuturi, din ce în ce, pasat de colo colo – nici măcar o fereastră pe unde să ieşi nu-i. Însă, cum există renovarea, se nimereşte şi eroul nostru pică într-o sală cu geamuri, unul spărgându-se, afară ieşind; tot jucat de colo-colo, nimereşte pe-afară. 

…primul lucru pe care-l remarcă, de-l face să exclame cu un strigăt : doamne, miroase exact ca un om! Iar părul nu e dat cu nimic, iar hainele nu au impactul potrivit. Şi când vorbeşte nu vorbeşte că vrea ceva, ci să dea ceva. Ce să dea, nu se vede că n-are?! şi uite aşa devii curios : ce-o avea, domnule, de dat? Şi începi s-o ispiteşti într-o joacă. Dacă n-ar fi din joacă n-ai putea s-o observi cum trece pe stradă pentru că ea nu are stil şi nu miroase a nimic, cum să-i iei urma? Şi când o întrebi, ea chiar îţi răspunde, nu întoarce capul ca s-o mai întrebi o dată. E femeie în toată firea, dar el o descoase, că ştie că de aici se nasc multe : eşti domnişoară? Iar ea zice că nu vrea să vorbească despre asta, iar răspunsul ăsta te pune pe gânduri. A doua oară îţi spune că, da! Şi nu se ştie ce forţă te face s-o crezi fără nici o tăgadă. În continuare, conform unui plan, o întrebi cu o şustă : Atunci, să înţeleg că n-ai avut niciodată orgasm? Iar ea, dintre cele două răspunsuri corecte, îl dă pe al treilea : o să vorbim o dată despre asta – pe cel mai corect! La naiba cu filozofia, cu dialectica şi semantica, în faţa unui aşa răspuns, îţi scoţi pălăria - cine o are! Şi uite aşa trece la cele lumeşti, o întrebi : tu cu ce trăieşti, de unde ai bani, aflând că ei nu-i trebuie mulţi ca să se simtă fericită şi că frumuseţea o vede la celelalte femei de pe stradă, dar ea nu vrea să fie frumoasă ca ele, însă le admiră. Eu aş vrea familie, copii, cu obsesia cu care Coşbuc scria, Noi vrem pământ! Dacă vrei să te sărut, te sărut, dar te atenţionez că e prima dată, şi ţi se face un pic frică : nu cumva o avea puteri? 

…şi atunci a realizat că a pierdut posibilitatea să aibe o asemenea femeie, dar nici conjunctura ca pe viitor să poată trăi lângă una ca ea. Nu pentru că s-ar simţi în orice clipă inferior, ci pentru că ţi-e imposibil să-i jigneşti părinţii care au crescut-o aşa. Nici măcar ca o (cuvântul ăla care începe cu am şi se termină cu tă), nu poate să şi-o facă, pentru că n-ar avea nici o durată şi s-ar dezintegra după ea ca parfumul. Exact cum zicea Gabriel Liiceanu, o fi avut şansa la momentul potrivit să cunoască una ca ea, dar prea mirosea a om, şi a nici un parfum, ce rost avea s-o cunoască? Şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut, vorba cântecului. Ce altceva decât să plângă şi să creadă că în ultima clipă a vieţii, atunci când va afla unde îşi va petrece veşnicia, la umba unui copac sau într-un lac de pucioasă, să afle, că, de atunci de când a întâlnit-o a început să creadă corect într-un Dumnezeu, iar locul lui de aceea e în ceruri lângă ea.