Licenţiată a Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu un masterat în „Literaturi francofone. Dialog intercultural”, fascinată de literatură si artă, Carmina Popescu este un spirit critic obiectiv si consecvent în peisajul cultural contemporan. A semnat numeroase colaborări în presa literară românească din ţară si Statele Unite: Tribuna, Steaua, Echinox, Synthesis, Lumină lină. Gracious light, New York Magazin, Lumea liberă, Meridianul românesc, Romanian Journal. S-a remarcat în domeniul criticii şi istoriei literare, prin eforturi de revalorizare artistică a prozei românesti postbelice, fiind autoarea a trei ediţii critice Constantin Fântâneru.

                                Vârsta de dincolo de vârstă    (CONEXIUNI nr. 12, februarie 2006)

                                                                                                                           Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor

                                                                                                Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină (...)

                                                                                                                        Lucian Blaga, Mirabila sămânţă

    Invoc versul blagian şi folosesc pretextul metaforei seminţelor dătătoare de rod ca incantaţie magică spre a binecuvânta „mirarea de a fi” a unei personalităţi proteice, una în fiinţă şi înzecită în spirit: savantul, profesorul, scriitorul şi, înainte de toate, omul de înaltă ţinută morală – Constantin Virgil Negoiţă. Prilejul aniversar – convertirea celor 70 de primăveri într-un „anotimp fără vârstă” – devine şansa gândului de a preamări înălţimea spirituală a unui om remarcabil, unic şi irepetabil ca destin istoric. Se instituie deopotrivă emoţia cuvintelor de a reîntrupa „faţa nevăzută” a unei realităţi artistice, de sorginte matematică,  reconstituită dintr-un colaj de nuanţe, în care eul se refractă şi se reflectă în oglinda propriei alcătuiri.

Identific în circuitul existenţial al distinsului cărturar cercuri concentrice de vârste,  aidoma unor „scheme algebrice” în irepetabile combinaţii metaforice. Valorizez în gând trepte simbolice pe coordonatele unui timp şi spaţiu subiectiv: vârsta formaţiei (a paradisului mundan în care uşa tainică se deschide spre biblioteca cu esenţă de lemn de stejar a tatălui), vârsta devenirii umane (a „rostogolirii” în lumea celei de-a doua răstigniri a lui Iisus), suprapusă unei vârste a cunoaşterii (în care taina existenţei se revelează în „nevoia de comuniune şi comunicare”), vârsta maturităţii creatoare (a regăsirii unui topos sacru prin regresiunea spre cuvântului originar) şi vârsta de dincolo de vârstă (ca apoteoză a unui drum iniţiatic ce duce dinspre înţelepciunea sinelui spre nemărginita lumină a lui  Dumnezeu).   

Cărţile lui Constantin Negoiţă constituie un „paşaport” spre nemurire, şi tot atâtea vârste simbolice care celebrează rafinamentul şi măiestria intelectuală a unui spirit ce descoperă în taina vagului umbra firească, binecuvântată, a limbajului. Memoria voluntară mi-l restituie pe prozatorul Negoiţă în complexitatea unor reţele narative intertextuale, în care, asemenea lui Borges, „cărţile reprezintă capitole dintr-o carte mai mare, cuprinzătoare”, şi ele „se includ reciproc, după principiul simplu al lărgirii ferestrei de observare”¹. Lectura cărţilor dezvăluie un mod postmodern de a scruta lumea şi de a o „mărturisi” din fereastra propriei realităţi. Scriitura este, în concepţia autorului, „un procedeu de a crea punţi între spaţii narative”, de a „asambla reprezentări parţiale” şi de a explora percepţia ca proces şi emoţie.

Conştient că omul este „factor de unificare a lumii”, cărţile autorului sunt încercări de salvare a fiinţei din iadul postmodern, de reintegrare transistorică a ei într-un topos premergător „separării”. Aduc, prin înseşi cuvintele prozatorului, omagiul meu „vârstei de dincolo de vârstă”, lăsând ideea să mărturisescă despre harul de „a unifica” şi de a revela, în metaforă, paradisurile  compensatorii necesare renaşterii în spirit: ”Conform tradiţiei, iadul este reşedinţa îngerilor căzuţi, un loc de chin pentru sufletele deconectate, ieşite din priză, rămase fără sursa de energie.  Metafora însetării este perfect potrivită descrierii unei astfel de situaţii. Sunt făcut să beau, şi nu am apă, deci sufăr. În toate teologiile, iadul înseamnă condiţia de a fi conştient de separarea de Dumnezeu. Dumnezeu este infinit în act. Omul, în devenire. Deci şi chinul poate fi infinit. O veşnică existenţă nefericită, pecetluită la judecata din urmă. O sete continuă. O înspăimântătoare împuţinare de existenţă. O totală desfigurare a existenţei, când golul răului se arată în deplinătatea lui. Eu, în cărţile mele, mă ocup sistematic de separare (...)” 

^1. Notă: Citatele redate sunt fragmente din interviul Cu Constantin Negoiţă despre logica vagului şi despre schemele cibernetice ale literaturii, realizat de Carmina Popescu, publicat în revista Tribuna (aprilie, 2005).