Bogdan Geană

Decalogul englez-român al sinucigaşului (CONEXIUNI nr. 18, august 2006)

1.1 „Când ajungi în locul acela, locul în care am fost eu în noaptea de Anul Nou, crezi că oamenii care nu sunt sus pe acoperiş se află la milioane de kilometri depărtare, dincolo de oceanul larg, dar nu-i aşa. Nu există nici un ocean. Cam toţi sunt pe uscat, aici, aproape. N-am vrut să spun că şi fericirea e la fel de aproape, doar să avem capacitatea de a o vedea, nu, nici o tâmpenie din asta. Nu susţin că sinucigaşii nu sunt aşa departe de oamenii care reuşesc să se descurce în viaţă; spun însă că oamenii care reuşesc să se descurce în viaţă nu sunt aşa de departe de a fi sinucigaşi.”

2.1 „Şi ceea ce făcusem este că mă pişasem pe ea de viaţă. Literal. Mda, bine, OK, nu literalmente literal. Adică, mă-nţelegeţi, nu-mi preschimbasem viaţa în urină ca s-o adun toată în vezică, şi-aşa mai departe pe urmă. Dar simţeam că îmi băgasem picioarele în ea de viaţă, la fel cum îţi poţi băga picioarele în ei de bani. Viaţa mea fusese plină – copii, neveste, funcţii şi toate chestiile de rigoare, dar ajunsesem cumva să nu mai ştiu ce făcusem cu ea.”

3.1 „Mai era ceva în articolul pe care l-am citit: un interviu cu un tip care a supravieţuit după ce s-a aruncat de pe Golden Gate Bridge din San Francisco. Omul zicea că, la două secunde după ce s-a aruncat, şi-a dat seama că nu există nimic în viaţa lui cu care să nu se poată obişnui, nici o problemă pe care să n-o poată rezolva – în afară de problema pe care tocmai şi-o crease singur aruncându-se de pe pod.”

4.1 „O dată nu mi s-a întâmplat să citesc o relatare în ziar, care să mă convingă într-adevăr că răposatul era sărit de pe fix. Cam aşa, adică: „Înaintaşul de la Manchester United, care era logodit cu actuala Miss Suedia, a reuşit de curând o dublă performanţă unică: este singurul bărbat care a câştigat vreodată în acelaşi an Cupa Asociaţiei Engleze de Fotbal şi Oscarul pentru cel mai bun actor. Drepturile pentru primul lui roman tocmai au fost achiziţionate de către Steven Spielberg, contra unei sume rămase confidenţială. Un membru al personalului l-a găsit spânzurat de o grindă, în grajdurile proprii.”Ei bine, n-am văzut niciodată vreun raport de anchetă care să sune astfel, dar dacă ar exista cazuri în care oameni fericiţi, celebri, talentaţi şi-au pus capăt zilelor, logic ar fi să conchizi că mult invocatul echilibru mintal era într-adevăr cam şubred.”

5.1 „Câţiva dintre cei care-au murit, oameni prea sensibili ca să mai fi putut trăi: Sylvia Plath, Van Gogh, Virgina Woolf, Jackson Pollock, Primo Levi, Kurt Cobain, desigur. Câţiva dintre cei care trăiesc: George W. Bush, Arnold Schwarzenegger, Osama Bin Laden. Faceţi un X în dreptul celor cu care v-ar plăcea eventualsă beţi un pahar şi, pe urmă, vedeţi dacă erau trecuţi la morţi sau la vii.”

5.2 „Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvirii.”

6.1 „ Am simţit atunci ca o povară toată greutatea lucrurilor – povara singurătăţii, a tot ceea ce ieşise prost vreodată. Mă simţeam vitează, urcând ultimele trepte spre acoperişul clădirii, târând după mine toată greutatea aceea. Mi se părea că a mă arunca de sus era cumva singura modalitate de a o face să lucreze în favoarea mea, nu contra mea; simţeam că trupul meu e-atât de greu, încât aş ajunge într-o clipită jos, în stradă. Aş doborî recordul mondial la săritura de pe blocul-turn.”

7.1 „OK, nu mă cunoaşteţi, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt că nu sunt idiot. Păi, ce naiba, am citit toate cărţile care mi-au căzut în mână. Îmi plac Faulkner, Dickens, Vonnegut, Brendan Behan şi Dylan Thomas. Mai pe la începutul săptămânii ăleia - în ziua de Crăciun, ca să fiu mai precis – terminasem Revolutionry Road de Richard Yates, care este un roman efectiv senzaţional. De fapt, chiar intenţionasem să mă arunc de pe bloc cu un exemplar în braţe – nu numai fiindcă treaba asta ar fi dat cumva bine şi ar fi conferit morţii mele o aură mistică, ci pentru că ar fi fost o modalitate bună de a convinge cât mai multă lume să citească această carte.”

________________________________________________________________________

7.2 „În Antichitate, cărţile erau atât de scumpe, încât nu puteau fi adunate, dacă nu erai rege, tiran sau… Aristotel, cel dintâi care a deţinut o bibliotecă demnă de acest nume.”

8.1 „Dacă preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru un păcat este atât de mare, încât ajungi să vrei să te omori, săvârşind astfel un păcat şi mai mare chiar, înseamnă că cineva a cam greşit socotelile. Cineva a încărcat nota de plată.”

8.2 „Nu-i uşor să vorbeşti despre Dumnezeu când nu eşti nici credincios, nici ateu: şi este, fără îndoială, drama noastră, a tuturor, inclusiv a teologilor, că nu putem fi nici una, nici alta.”

9.1 „Dacă stai zi şi noapte să îngrijeşti un copil bolnav, nu prea mai ai loc de păcate, iar eu de-un car de ani nu mai făcusem nimic, ca să fi avut de ce să mă spovedesc. Şi-am ajuns pe urmă să păcătuiesc atât de groaznic, încât nici nu mai îndrăzneam să vorbesc cu preotul, pentru că ştiam că voi continua să tot păcătuiesc mereu până în ziua în care voi muri, când voi săvârşi cel mai mare păcat dintre toate.”

9.2 „O, Satan, Stăpâne, mă dăruiesc ţie pentru totdeauna! – Cât de rău îmi pare că n-am reţinut numele călugăriţei care, pentru că a scris asta cu un cui muiat în propriul ei sânge, ar merita să figureze într-o antologie a rugăciunii şi laconismului!”

10.1.”Sinuciderea nu a fost născocită pentru oameni din ăştia. A fost inventată pentru oameni ca Virginia Woolf şi ca Nick Drake. Şi ca mine. Sinuciderea presupune distincţie, rafinament.”

„Turnul Sinucigaşilor”, 2005 este cea mai recentă carte semnată Nick Hornby, în curs de ecranizare la Hollywood, după ce Johnny Depp a cumpărat drepturile de ecranizare. Odiseea a patru pretenţii de sinucigaşi, în noaptea Anului Nou, continuă până în noaptea Sfântului Valentin, despre care sociologii cred că s-ar clasa pe locul al doilea în topul datelor calendaristice preferate de sinucigaşi. Ca toate personajele lui Hornby, cei patru eroi, vor reuşi să se sustragă sinuciderii pentru a-şi duce mai departe, la fel de derizoriu şi incorigibil existenţele.

O carte despre „sinucigaşii anonimi”, o vânătoare inutilă a alienării. „Turnul Sinucigaşilor” este o carte ce analizează sociologic, filozofic, religios şi mundan natura umană. Nimic nu este neverosimil la Hornby. Nimic palpitant. Proiecţia post-modernă a hermeneuticului deşertăciunea deşertăciunilor.

“După linişte, muzica se află cea mai aproape de a exprima inexprima-bilul.” (Aldous Huxley)

Am avut o copilărie fericită. Am bătut mingea pe maidanul din faţa casei până în clipa când câteva dacii care astăzi nici nu se mai pot vinde, iar la fier vechi sunt refuzate din principiu, au ajuns să facă legea. Am jucat hoţii şi vardiştii, de dimineaţa până seara, fără ştiinţă de casă sau de oboseală. Am lansat zmee deasupra buricului Bucureştiului, şi baloane cu gaz metan, am explodat de Crăciun şi de Anul Nou tunuri cu carbid, fără teamă de accidente şi de tulburarea liniştii publice. Am colindat şi ne-am rotunjit bugetul alocat pistoalelor cu apă şi mingilor de 18 şi 35 de lei mergând cu sorcova pe la toţi vecinii de cartier. Am pus pocnitori pe şinele tramvaiului, pe tronsonul Stadionul Dinamo – Piaţa Victoriei. Am început să ascult Michelle şi Penny Lane şi Strawberry Fields Forever şi Norwegian Wood, de parcă beatleşii s-ar fi născut în Bucureşti, pe Ştefan cel Mare. Am citit basme convins că nimic din acestea nu poate fi adevărat. Niciodată nu mi-am pus însă întrebări cu privire la similitudinea dintre finalul acestora şi răspunsul primit de la ai mei atunci când îmi povesteau despre viaţa fericită a unui oarecare personaj. A murit de bătrâneţe.

În data de 18 iunie 2006 s-a stins din viaţă, la Bucureşti, Gică Petrescu. Cu trei ani înaintea morţii sale, Gică Petrescu fusese înnobilat cu Steaua României în grad de Cavaler. La moartea acestuia, compozitorul Horia Moculescu declara că: „Gică Petrescu a murit de bătrâneţe…” La 91 de ani, (deşi legenda vorbeşte despre vârsta imemorială a artistului) mi-am permis să cred că odată cu dispariţia lui Gică Petrescu a murit şi moartea de bătrâneţe. Acest Jose Arcadio de Bucureşti, puştiul din bancul în care Ştefan cel Mare este încântat de “sound”-urile micului pui de dac, a lăsat în urma sa întreg circul celor care, veleitari fiind, nu ratează nici un moment pentru a fi penibili şi de a muri de vreo boală, care să justifice fie religios, fie cronic, ticăloşiile din timpul vieţii. Ceremonialul de în-mormântare a marelui artist român constituie, dintr-un punct de vedere hermeneutic, cross-overul între două concepţii distincte de artă şi de artişti. Deşi nu am dat niciodată doi bani pe declaraţiile patetice ale unor cântăreţi de muzică uşoară de teapa lui Gabriel Dorobanţu, care declara pompos – prin ’90 şi ceva – că din banii strânşi la şuşe îşi cumpără ţinute pentru care să fie pe placul publicului – un soi de ciclu al banului în natură – la înmormântarea lui Gică Petrescu am înţeles că adevărul este la mijloc. Exista la generaţia anterioară a oamenilor de muzică o anumită pudoare faţă de spectator, care astăzi lipseşte cu desăvârşire, fie din inerţie, fie ca urmare a unei mode a mitocăniei. Cei care alegeau să cânte romanţe sau şansonete (Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Alexandru Jula, Alexandru Arşinel) îşi însuşeau un anumit model al stilului respectiv, din care nu evadau nici în ruptul capului. Se poartă sacoul clasic, cravatele sobre, cămăşile albe, sacoul impecabil şi eventual pălăria de paie. Născuţi din revoltă şi oarecum contemporani cu aceştia, Phoenix se îmbracă în cămăşi de in şi pantaloni strânşi pe pulpă cu catarame mari, haiduceşti, plete şi bărbi. Prema-nelizarea muzicii uşoare româneşti începe odată cu recrudescenţa compozitorilor dornici de a face bani pe spatele unor grile permisive de televiziune şi a unei cenzuri demente a muzicii din occident. Versurile sunt aduse la zi, muzica se reduce la linia vocală, ignorând aproape în totalitate orchestraţia, deşi în paralel Big band-ul radio al lui Sile Dinicu refuză să iasă pe uşa din spate, iar “marca” interpretului se pierde în faţa toanelor şi inspiraţiei unor anumiţi com-pozitori. Aurelian Andreescu moare, Dan Spătaru intră într-un con de umbră, iar Ioan Luchian Mihalea ca şi Mihai Constantinescu îşi revendică un public de nişă, în locul acestora ieşind la lumină voci anonime pentru care şlagărul se confundă cu numărul de gură cască ce umple până la refuz teatrele de vară sau telespectatorii dependenţi de televizor: Gabriel Dorobanţu, Cornel Constantiniu, Cătălin Crişan, Aurelian Temişan, Daniel Iordăchioaie. În cazul solistelor de muzică uşoară cross-overul se produce cu întârziere, şi în principal după anii ’90. Despre Corina Chiriac, Margareta Pâslaru, Angela Similea, Mirabela Dauer sau Mihaela Runceanu se poate spune că ar fi o continuare oarecum armoni-oasă a Doinei Badea, Ioanei Radu sau a Pompiliei Stoian, sporadicele Marina Scupra, Marina Florea sau Carmen Rădulescu neimpunând totuşi standardul de muzică ieftină şi comună ca în cazul domnilor. După revoluţie, linia masculină în muzica uşoară alege extincţia, boys bandurile ducând la absurd originalul şi specificul naţional, câtă vreme doamnele reuşesc prin prezenţa fizică (şi nu atât prin muzică) să atingă nivelul de involuţie al muzicii uşoare cântată de bărbaţi în anii ’80. În cazul muzicii rock, locul unei trupe precum Phoenix este luat de clona ieftină Savoy, o parodie naţionalistă cu priză la public. Costumele tradiţional-machiste sunt înlocuite de cămăşile fantezie şi de cojoacele de piele, iar versurile clasice, de încercări savante de poezie. Faptul că la înmormântarea lui Gică Petrescu artişti capabili, căzuţi în derizoriu datorită proastei creşteri a publicului – este cazul lui Ion Lăceanu sau Aura Urziceanu – nu au nici o jenă să dea autografe în timpul solemnei ceremonii reprezintă pe de o parte o constantă a şi pe de altă parte marca unei generaţii profane. Alexandru Arşinel refuză să dea autografe, animal pe cale de dispariţie. Politicienii îşi continuă şi ei educaţia uşoară. Ion Iliescu rânjeşte non-stop, cu eterna şi fascinanta sa aparenţă de uşoară abordabilitate, de ai zice că nu e decât una dintre deja clasicele sale vizite de lucru, tămăduitorul pensionarilor suferinzi de artrită şi de glaucom, şi dă cu nonşalanţă autografe. Prinţesa Lia şi Prinţul Paul nu zic nici ei nu acestui prilej de a ieşi în lume, dulce şi amară decadenţă de România. Se vorbeşte despre Alexandru Lulescu, „cu părul roşu ca o babă” şi despre „cazul bănică”, băiat bun care calcă şi el spre 40, nu mai bun ca taică-său, însă talentat şi nefericit în dragoste. Lumea se descalţă, odihnindu-şi picioarele pe ziare, alţii fac poliţie cu nepoţii ce joacă v-aţi ascunselea printre cruci, alţii pur şi simplu se mulţumesc cu rolul de analişti funerari, apreciind asortarea între costumul şi culoarea crucii artistului. Schimburi de zvonuri şi de cunoş-tinţe: trecuse sau nu de sută, fusese sau nu însurat pentru a doua oară, avusese sau nu amante.. Întreaga imagistică din interiorul cimitirului Bellu pare desprinsă din Gaiţele lui Kiriţescu sau din Maidanul cu dragoste, cartea lui G. M. Zamfirescu:

Şoseaua Basarab avea acum aspectul unei alei de ospiciu, pe care se adunaseră, în procesiune de sfârşit de lume şi în lumina bizară a discului lunar, toţi nebunii oraşului cu biserici, cu bordele şi maidane. (…)

Întrebări retorice de genul „de ce nu a venit Băsescu şi Tăriceanu” par a fi condamnate să rămână fără răspuns. Aflăm că cei doi sunt fani înrăiţi Depeche Mode şi nimic din lume nu i-ar putea face să nu fie prezenţi la concertul celor 3 britanici din Bucureşti. Nici o inundaţie, nici un soldat român decedat la Kandahar, nici măcar 3 ostateci români pe te miri unde. Dacă la înmormântarea lui Dan Spătaru a fost totuşi prezent Vlad Gorneanu, solistul trupei ZOB, la înmormântarea lui Gică Petrescu aşa-zişii săi discipoli au lipsit cu desăvârşire. S-a dus naibii respectul, recunoştinţa şi tradiţia odată cu intrarea în Europa. Aproape că poţi declara cu conştiinţa împăcată că poporul român era un popor de depechari, cu mult înainte de lansarea curentului în Marea Britanie. Cu un astfel de discurs aproape că înot împotriva curentului. După mai bine de un deceniu şi jumătate, în sfârşit, în România concertează nume mari: Shakira, Depeche Mode, Lacrimosa, Billy Idol, King Diamond, 50 Cent, Lake of Tears, iar acest lucru reprezintă o evidenţă. În viaţă, omul nu se dezminte ca animal sincronic. Tot ce este diacronic pare a se traduce prin nostalgie. Din când în când unii dintre noi, din ce în ce mai puţini, îşi vor aduce aminte de Gică Petrescu ca de o stare, ca de o perioadă. Ceilalţi îşi vor aduce aminte de Depeche Mode. Triumful lumii noi asupra celei vechi. Circulă zvonuri că fiica mai mică a preşedintelui Băsescu ar fi avut acces direct în culise, de unde s-ar fi ales cu autografe.

Pe Andrei Codrescu, născut la Sibiu în 1946 şi emigrat în 1966 în SUA după un periplu interna-ţional, îmi place să îl consider unul dintre „funcţionarii” memoriei, un soi de agent secret, cu alibi în toată regula, departe de ţara care tocmai se pregătea să îl ia cu tăvălugul. Dacă prin absurd, într-o bună zi o amnezie universală s-ar instaura ca o ceaţă peste amintirile sibienilor neaoşi, Andrei Codrescu ar fi cel mai în măsură să poarte mai departe mărturia existenţei acestui spaţiu cosmopolit, care se pregăteşte să devină în 2007 Capitală Europeană, împreună cu oraşul Luxemburg. Fără nici o plăcuţă de avertizare la intrarea sa, Sibiul se poate spune că s-a înfrăţit cu SUA prin Andrei Codrescu. Continuând dizertaţia în aceiaşi termeni utopici, presăraţi cu umor negru, permiteţi-mi să afirm că în anumite circumstanţe de criză, cea mai propice metodă de conservare a valorilor se dovedeşte a fi exilul acestora.

Ca în toate lucrările sale, eseuri, poezie, analize socio-politice sau proză, şi în „Candoare străină/ Alien candor”, Andrei Codrescu este tributar (Sibiului) copilăriei sale doar la nivel generic, total diferit de modul în care Ginsberg s-a alimentat în anii tinereţii din plinătatea de evenimente locale şi sentimentale ale Newark-ului, New Jersey. „Undeva, acolo, în lumea asta există ceva ce America nu va înţelege niciodată, aşa că nu are rost să mai insist”, cam astfel se enunţă atitudinea lui Codrescu despre ţara sa de baştină.

Colac de salvare, grav mister al însăşi fiinţei sale, România lui Codrescu este ţinută sub obroc din motive de sănătate a fiinţei, şi nu neapărat din raţiuni ce ar avea o cât mai mică legătură cu logica; iar atunci când conştientizează, îşi oferă ţara, turistic şi comercial, publicului universal sub un display levantin. Andrei Codrescu nu şi-a impus nici măcar o nanosecundă să nu comunice nimănui locul obârşiei sale, ci pur şi simplu a considerat acest lucru o evidenţă atât de clară, încât, cochet şi totodată eclectic, şi-a reprimat tendinţa de a se victimiza pentru a răzbate. (Îmi stă pe limbă să fac o trimitere la Paul Goma şi am senzaţia că mi-am reprimat-o…) România ca matcă spirituală camuflată ocupă locul central în dezvoltarea ulterioară a marilor nume ale exilului românesc: Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu şi nu în ultimul rând, Codrescu. Despre relaţia sa cu Cioran, Andrei Codrescu vorbeşte lapidar, ca un sfinx al cetăţii transilvane, scoţând în evidenţă legăturile sufleteşti:

„E o întâmplare interesantă. L-am sunat pe vremea când eram la Paris. Am făcut rost de numărul lui de telefon şi m-am gândit să-l sun. Fireşte că l-am salutat în româneşte. Mi-a răspuns în franceză: „Nu vorbesc limba aia“. Apoi m-a întrebat: „De unde eşti?“. Şi i-am zis că din Sibiu. „Ei, asta-i altceva atunci…“, şi din momentul acela am continuat pe româneşte. Apoi ne-am şi întâlnit, fireşte. Numai că atunci când ne-am stabilit o întâlnire, întâmplarea face că mi-am scrântit piciorul, încercând să fac skateboard pe placa fiului meu. Aşa că a venit el la mine. Pe vremea aceea stăteam la etajul nouă şi în ziua respectivă nu funcţiona ascensorul şi a urcat pe scări. Când a ajuns, soţia mea l-a servit cu vin, însă nu a băut decât apă şi, supărat fiindcă a urcat atât, nu a stat de vorbă decât cu fiul meu. Ştia să vorbească la nivelul tinerilor. I-a spus tot felul de poveşti despre Sibiu…“.

În volumul de faţă, Andrei Codrescu îşi desăvârşeşte conceptul de patrie, prin metaforice reduceri la absurd şi cinism interogativ, dovedindu-şi încăodată devotamentul faţă de beatnici:

Pentru Andrei Codrescu oricare loc pe continent este mai “acasă” decât America, dureros sentiment, câtă vreme elegii de această factură sunt scrise în limba şi pe stilul epic al lui Whitman. Citind Iarna în Istambul, tu, cunoscătorule de poezie beat-rock vei resimţi jalea gnoseologică din Us and them, dogmaticul cântec al singurătăţilor celor de la Pink Floyd.

“Black and Blue
And who knows which is which and who is who
Up and Down
And in the end it's only round and round and round”

Citind Candoare străină, volumul de poeme semnat Andrei Codrescu, în paralel cu poemele lui Allen Ginsberg, similitudinile vor curge gârlă: nume proprii de bărbaţi, pe de o parte Lucien Carr, William S. Burroughs, Jack Kerouac, Herbert Huncke, John Clellon Holmes şi Neal Cassady, pe de altă parte Ted Berrigan, Paul Blackburn, Joel Oppenheiner. Motivele poetice, nu puţine la număr, se ancorează cu disperare de raţionamentele reci, în stil Whitman, respectiv Kavafis:

“America I've given you all and now I'm nothing.
America two dollars and twentyseven cents January
17, 1956.

You should have seen me reading Marx.
My psychoanalyst thinks I'm perfectly right” (America)

Atunci când Andrei Codrescu simte nevoia de a face o trimitere la Levantul ce îi străluceşte la capătul imagistic al tunelului – atunci când spui “copilărie” şi inexorabil trebuie să spui România – poetul sibian se crispează, în efortul său de a evita topografiile în favoarea universalităţii. Urmând discursul Ginsbergian, Andrei Codrescu reuşeşte să vorbească despre fanteziile şi sexul pubertăţii levantine pe un ton ce aminteşte mai degrabă de Kavafis decât de “dorurile” lui Ovidiu:

la vreo anecdotă romană care-a plutit pân-aici dinspre ţărmul turc.” (Torpoare şcolară)

În “Candoare străină”, “relegatul” Andrei Codrescu continuă poemele pontice ale lui Ovidiu, vorbind despre ţara sa, enigmatic, precum Ovidiu atunci când face enigmatica trimitere la “error”. Un cântec şi o greşeală. Un volum elegiac, o candoare relegată…

SF-ul american, cel călit în "revuluţii" (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

„Nu mă gândesc niciodată la viitor. Vine suficient de repede.” (Albert Einstein)

Despre SF este aproape imposibil să scrii un stu-diu global, dincolo de suficientele recenzii la numeroasele cărţi de profil care au văzut lumina tiparului. Altfel spus, se scrie în neştire SF dar nu se comentează ca şi curent literar, cu atât mai puţin ca şi topos, poate de teamă că în lipsa instrumentarului, rezultanta nu ar fi decât o insipidă glosarizare a fenomenului, ceva aidoma unei cărţi de bucate în care nu este implicată nici măcar o singură reţetă. În 1994, Editura Nemira edita „Antologia science-fiction”, din care nu lipseau autorii emblematici ai genului dintr-o ipotetică Uniune a SF-ului Românesc: Ovidiu Bufnilă, Cotizo Draia, Silviu Genescu, Mihail Grămescu, Răzvan Haritonovici, Dănuţ Ivănescu, Cristian Lăzărescu, Lucian Merişca, Alexandru Mironov, Mircea Opriţă, Radu Pavel Gheo, Cristian Tudor Popescu, Adrian Preda, Alexandru Ungureanu, Dănuţ Ungureanu. Vizionari prin excelenţă, câţiva dintre autorii mai sus citaţi au încercat analize pertinente asupra unuia sau mai multor autori preferaţi, spre exemplu, Mircea Opriţă semnând în 1983 volumul intitulat H. G. Wells – Utopia modernă, acelaşi autor încercând în 1994 să traseze câteva linii principale în Anticipaţia Românească – tentativă meritorie, însă lapidară din punct de vedere social-politic. Aproape imposibil de a da naştere unei lucrări generice cu privire la SF, excluzând perioade istorice şi revoluţii de tot felul (simbolism şi subversivitate pe de o parte, evadarea în onirism pe de altă parte în cazul SF-ului românesc) mă mărginesc în cele ce urmează să schiţez câteva linii fundamentale ale istoriei politice a SF-ului american, cel care a tutelat genul în ultimul secol, autori precum Cristian Tudor Popescu, Cotizo Draia sau Lucian Merişca neeschivându-se în a-i fi tributari.

Cea mai importantă revoluţie în ceea ce priveşte SF-ul îi aparţine lui John Wood Campbell şi Robert Heinlein, editorul şi autorul care au pus bazele SF-ului american modern. În 1937 John Campbell devine editor şef la Astounding Science Fiction, publicând în 1938 prima nuvelă a lui Heinlein. Până la Campbell, ca editor, se tipăriseră suficiente broşuri ale genului, mare parte introduse în România (ce paradox înfricoşător!!!) câteva decenii mai târziu, spre deliciul strămoşilor noştri, băştinaşi impresionaţi cu o lingură de alamă şi o farfurie smălţuită, pentru ca mai apoi, civilizaţi, să nu mai înţeleagă nimic din aselenizările şi din farfuriile zburătoare, stângaci tremurate cu firişoare de gută, în filmele fără complexe ale lui Ed Wood Jr. Cu alte cuvinte, la ora când bunicii noştri se dădeau în vânt după Aventurile Submarinului Dox, şi după reanimările Jules Verne, în America, SF-ul atingea noi sfere ale comprehensiunii. Anii 1910 şi 1920 caracterizaseră SF-ul printr-o ima-gistică împrumutată de la Jules Verne şi H.G. Wells, cu implanturi bine ancorate în “paranoia” zilei. Cu foarte puţine excepţii, precum Skylark of Space şi continuările, realizate de E.E. Smith, produsele de până la Campbell exploatau aceeaşi imagis-tică: inventatori nebuni, specii pierdute, monştri ameninţători cu ochi de insecte, raze de toate felurile şi blonde disperate cu sutiene neîn-căpătoare. Alături de Campbell la Astounding s-au dezvoltat în inven-tivitate autori ce aveau să domine literatura de acest gen vreme de cel puţin jumătate de secol: Robert Heinlein, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, Poul Anderson şi Hal Clement. Prin directa îndrumare a lui Campbell ia naştere la Astounding, o şcoală ce reinventează SF-ul pe baze pur ştiinţifice şi inginereşti, aşa zisul “hard SF”, opere ce ridică standar-dele genului, un soi de proto-futuro-logie, în care este obligatoriu ca fundamentul ştiinţific să fie consistent din interior, cu foarte puţine libertăţi exagerate şi incredibile în materie. Cititorii “hard SF”-ului trebuiau în acelaşi timp să aibă background ştiinţific, pentru a putea intra în subtilităţile celor enunţate, lucru care nu a întârziat la un moment dat să ducă la o abuzivă vânătoare de vrăjitoare, mai cu seamă atunci când oameni de ştiinţă se apucau să demonstreze că un anume autor calculase greşit o anumită orbită sau se folosise de un detaliu fizic sau biologic inexact. Interesant este însă faptul că “hard SF”-ul nu şi-a propus niciodată, în ciuda elitismului său ştiinţific să rupă legăturile cu pionierii genului, Heinlein fiindu-i în multe dintre lucrările sale tributar lui Kipling, cel care anticipase stilul în 1912, cu a sa With The Night Mail, nuvelă în care previziona un an 2000 în care dirijabilele se vor dovedi superioare avioanelor. Politic vorbind Campbell şi Heinlein pun bazele individualismului la nivelul eroului şi a venerării omului competent, doctrine puse pe seama extremei drepte, chiar dacă s-au înregistrat totuşi şi excepţii precum nuvelele din ciclul Fundaţia, semnate de Isaac Asimov. Deloc conservatoare, comu-nitatea SF avea însă să pună un puternic accent pe marginaliza-rea rasismului şi pe emanciparea femeii, cu multe decenii înaintea “intoxicării” cu political correct-ness, ce avea să ducă la o nouă formă de artă.

Cu toate acestea, nu puţini au fost autorii care, la începutul anilor ’50, considerând prea îngustă această imagistică s-au revoltat atât politic, cât şi estetic împotriva dogmei campbelliene. Reuniţi în jurul lui Frederik Pohl şi a fan-clubului Futurians, din New York, aceştia au inventat un tip de SF în care ştiinţa nu se mai afla în centru, schimbarea polurilor având de această dată argumentaţie mai mult politică sau socială decât tehnologică. Abordând un ton acut satiric, capodoperele futurianismului vin din partea colaborării dintre Frederik Pohl/Cyril Kornbluth, The Space Merchants (1956). Până la mijlocul anilor ’90 futurianiştii nu s-au eschivat nici o clipă să îşi recunoască ideologia de origine comunistă, fiind tributari teoriei critice a lui Marx şi şcolii de la Frankfurt. Motivul principal al revol-tei: dorinţa de eliberare de politica conservatoare devenită tradiţională. Revenind însă în timp, trebuie spus că odată cu colapsul cărţilor SF de buzunar din anii ’50 a fost redusă la tăcere şi piaţa de desfacere a nuvelelor SF, în favoarea „epopeilor” genului.

Imediat după The Moon Is A Harsh Mistress, capodopera din 1967 a lui Heinlein, ce coincide şi cu începutul declinului acestuia, pe fondul îmbolnăvirii sale, îşi fac apariţia aşa zişii “new-wave”-eri, cei care “îndrăznesc” să importe SF-ului tehnici şi imagistică literară. Inventa-torii curentului New Wave în SF (de remarcat Michael Moorcock, J.G. Ballard şi Brian Aldiss) erau la bază socialişti şi marxişti britanici, care respingeau individualismul, expozeul linear, finalul happy-end, rigoarea ştiinţifică şi hegemonia culturală americană, toate planând asupra genului. Prin contaminare, următorii exponenţi, de data aceasta americani, sunt asociaţi cu “noua stângă” şi cu atitudinea antirăzboinică (în special Războiul din Vietnam), ceea ce va culmina cu interminabile dispute în care politica urma să se asocieze cu problemele structurale legate de natura SF-ului şi de direcţia în care o luase acest gen. Din nefericire, după 1965, curentul New Wave nu a mai fost atât de lesne asimilat futurianismului, puţine capodopere reuşind să se impună dincolo de naivităţile pe bandă rulantă şi de psihedelicul impus de tradiţia drogurilor uşoare. Notabile sunt Hothouse stories (1961), ale lui Brian Aldiss, The Great Clock (1966), aparţinându-I lui Langdon Jones, Riders of the Purple Wage (1967), opera lui Phillp José Farmer, I Have No Mouth And I Must Scream (1967), scrisă de Harlan Ellison şi One Station of the Way (1968), a lui Fritz Leiber.

De mai mică importanţă, s-au mai impus ca şi curente ale genului “Cyberpunk” şi “Radical Hard SF”, în ciuda argumentelor ulterioare, ambele tributare lui Campbell şi şcolii sale, odiseea neoprindu-se aici. Odată cu postmodernismul şi tendinţele şcolii analitice, SF-ul este “amenin-ţat” violent atât de psihanaliză, cât şi de existenţialism (freudismul, behavi-orismul şi ştiinţele oculte), reuşindu-se într-un fel să se extrapoleze inimaginabil limitele genului. Din-colo de apariţiile pre-camp-belliene din operele sale, Steven King eludează efectiv categoriile, reuşind un melanj de ştiinţă, horror şi literatură de sorginte mitologizantă, pe care nici un critic literar nu s-ar avânta să îl deceleze de SF.

Şcoala românească de SF, se află în momentul de faţă cam unde se afla la mijlocul anilor ’80, pe o piaţă literară românească sufocată între “operele” cu pretenţie literară şi cele cu pretenţie de elucidare sau de elaborare a anumitor teorii ale conspiraţiei. Rămân la părerea că până la o resuscitare a SF-ului românesc, orice critică şi analiză literară a fenomenului, în plan mioritic nu ar face decât să mărească numărul lucrărilor cu caracter cvaziocult, mai sus amintite. În orice caz, grăbiţii pot coborî la a doua…

Liviu Nanu mi-este simpatic. Încep astfel tocmai pentru a atrage atenţia cititorilor cu privire la caracterul prezentării pe care am de gând să o fac ultimului său volum, „Apăsaţi tasta Any”. L-am cunoscut în urmă cu aproximativ trei ani, pe una dintre terasele bucureştene, care astăzi nu mai există. Îi citisem poemele, şi nutream în taină speranţa ca în realitate să se comporte măcar pe sfert ca în versuri: ludic şi hâtru-erudit, de o „şmecherie” rurală nativă, ceva în genul lui Creangă. Am luat loc la masă, împreună cu alţi autori, unii cunoscuţi până la acea oră, alţii necunoscuţi, şi am încercat să îl identific pe numitul Liviu Nanu. Brusc, se apleacă peste umărul meu, din spate, o voce care mă întreabă: Serviţi ceva? Liviu Nanu în persoană! Ulterior, se apropie de masa noastră o doamnă, vizibil năpăstuită, oferindu-ne spre vânzare volume de autor. Cu nonşalanţa sa caracteristică, Liviu Nanu îi oferă primul său volum, cu autograf loco. Prima mea întâlnire cu Liviu Nanu. În timp, s-a mai întâmplat ca după o seară de cenaclu (pe vremea aceea cenaclurile aveau loc la Club A) să ni se facă foame, să intrăm la Cafeneaua Actorilor şi, înfometaţi, în aşteptarea bucatelor, să apelăm la geanta de umăr a lui Liviu Nanu din care scotea pe rând câte un cârnat. În câteva cuvinte: spontan şi nonşalant.

Ca poet Liviu Nanu este în egală măsură demn de apreciat pentru natureleţea cu care improvizează şi pentru libertatea lirică cu care ştie să jongleze. La drept vorbind, nu este nici pe departe vorba despre un talent nativ, căci în acest caz ar fi trebuit să mă resemnez şi să anunţ în gura mare că respectivul autor nu ne va mai surprinde în vecii vecilor cu un produs superior celui de faţă. Ori de la debutul cu „Îndemn la nesupunere”, din 2002, şi până la „Apăsaţi tasta Any”, din 2005, Liviu Nanu a făcut tot posibilul să îşi perfecţioneze maniera de a spune lucrurilor pe nume. Spuneam în urmă cu patru ani că dacă ar fi să analizăm existenţa după principii darwiniste, ar trebui să tragem concluzia că gena omului Liviu Nanu trebuie să fi aparţinut ultimului dinozaur, căzut pradă extincţiei, iar atunci făceam trimitere directă la un anumit cameleonism autodidact al poetului, care reuşeşte să se simtă bine oriunde l-ai pune. În instanţa acelui volum îl diagnosticam pe Liviu Nanu pe de o parte de oroare şi fobie de social, evadând ultimativ într-un onirism antropologic:

„ Nu e adevărat că umblam
dezbrăcat.
Purtam pe deasupra
aripi de fluturi, un fel de mantii
pictate de unul
Dali,
care în timpul liber
ardea girafe”

iar pe de altă parte de un mult prea scolastic mimetism, pradă căruia pică inerent fiecare autodidact în parte:

“Doar cu votca pe masă se mai fac trepanaţii
prin care ies haikuuri ca iepurii din joben,
când dintr-un cântec de leagăn se aud incantaţii
nu putea să câştige scrutinul le pen.”

În poemul intitulat “Înger profilactic”, l-am admirat pe Liviu Nanu pentru îndrăzneala cu care îmbracă manechine, modelate după chipul şi asemănarea poeziei clasice în petice din surprize de gumă, cu toate stângăciile de rigoare:

“Pe-asfalt vor desena copiii străzii
profilul meu de pezevenchi simpatic
Şi-un fan club vor înfiinţa nerozii
în cinstea mea de înger profilactic.”

Cu toate acestea, alter-egou-ul lui Liviu Nanu avea toate premizele să nu fie unul închipuit, iar cel mai bun exemplu este poemul ce dădea în 2002 titlul volumului său de debut, “Îndemn la nesupunere”, anunţând parcă o nouă linie ce urma să fie explorată în căutările sale ulterioare:

“Mai bine ne-am sinucide.
Întâi tu, cu otrava asta
de viaţă,
apoi eu, muşcând din tine
ca dintr-o murătură.”

“Apăsaţi tasta Any” îi oferă publicului întâlnirea cu un Liviu Nanu preocupat de această dată mult mai mult de hermenutică şi de antropologie, decât de evoluţionismul din primul său volum, un poet neliniştit, plin de freamăte şi de întrebări ontologice, aproape măcinat în adâncul său de un neclar genealogic.

Reîntâlnim îngerii din volumul precedent, alături de apetenţa altruistă până la autoanulare de a-şi oferi trupul studiului, parcă pentru a se asigura că dincolo de existenţa sa individuală, posteritatea se va alege cu câteva răspunsuri:

Gravul Liviu Nanu se înfăţişează în cel mai recent volum de poezie al său sacerdotal, uneori absolvit de setea alegoriilor în favoarea unor imagini la limita liricului, de o nemaipomenită frumuseţe laico-realistă:

iar alteori, ţopăind prin Câmpiile Alizee, străpuns de ciulini, plin de pământ şi funingine, râzând ştirb şi rostogolind cu un sceptru o jantă descentrată de trăsură, căzut pradă lirismului şi formei fixe, misiune de care se achită, de această dată impecabil:

Există ceva ermetic şi încifrat în noile poeme ale lui Liviu Nanu, există o frumuseţe a neculorii şi a umbrei, aidoma imaginilor prelucrate ale lui Man Ray pe suport verbal Kavafis. Dacă până acum asistasem la o predare şi expunere totală în faţa histrionismului, de această dată totul se reduce la percepţii banale, armonizate dezarmant de natural:

Oscilând între parametrii mai sus enunţaţi, se poate spune despre „Apăsaţi tasta Any” că îndeplineşte toate criteriile unui volum conceptual, purificat de contaminările anterioare, un volum sigur pe sine şi apt să se enunţe de sine stătător. Modelele anterioare nu au dispărut cu desăvîrşire, însă au fost în asemenea manieră modelate pe aptitudinile prozodice ale autorului încât aproape că au ajuns să îşi revendice originalitatea.

Liviu Nanu a ajuns la maturitatea şi la luciditatea şi responsabilitatea cu care îşi poate asuma riscurile stărilor sale poetice, în diverse exprimări. Acelaşi aer fatalist, întrezărit şi în „Îndemn la nesupunere”, în ciuda camuflajelor sale ludico-mundane, capătă în volumul de faţă spaţialitate şi ecou inteligibil. Liviu Nanu jonglează cu elementele ce compun sobrul, ordonându-le după tonul fiecărui poem, astfel încât cel mai imperceptibil intrus de stare apare drept nepotrivit şi îi provoacă cititorului bucurii de neînţeles, şi un râs nervos. Într-un cimitir multi-religios cineva a pus la capul defunctului o minge de rugby. La urma urmelor, într-o societate guvernată printre altele şi de nostalgie, de ce nu ar exista într-un cimitir nostalgia jocului de rugby? De ce nu ar exista un observator, Liviu Nanu, care să extrapoleze la tot pasul şi să tragă concluzii apocaliptice, profitând de orice ocazie pentru a ciupi trecătoarele de fund?

Cu scuzele de rigoare pentru un organ critic atrofiat, vă invit să citiţi cel de-al doilea volum de poeme semnat Liviu Nanu şi, dacă vi se iveşte ocazia să daţi nas în nas cu poetul, nu pregetaţi să îi luaţi un autograf pe ce aveţi la dispoziţie. Garantez cu totală răspundere că respectivul decupaj va da al naibii de bine pe pagina de gardă a volumului. „Apăsaţi tasta Any” a fost gândit, aidoma autorului său, să se preteze oricui. Dacă aveţi trac în abordarea lui Liviu Nanu în societate, reamintiţi-i anecdota cu cârnaţii de la Cafeneaua actorilor.

„Apăsaţi tasta Any” este, emblematic, un volum interiorizat până la universalizarea circumstanţelor.

„Adesea, dintr-un prisos de deşertăciune, omul ajunge să se fălească pentru dispreţul pe care îl arată pentru gloria deşartă; şi astfel, dispreţul pentru glorie nu mai este decât o vorbă goală, căci nu poţi să spui că dispreţuieşti gloria atâta vreme cât te făleşti cu acest dispreţ.” CAPITOLUL AL XXXVIII-LEA(Sfântul Augustin – Confesiuni)

Citeam Libertatea urii de Cristian Tudor Popescu şi mă întrebam aşa, retoric, cum este în realitate un astfel de om; asta pentru că pe undeva consider că nu am trecut ca gâsca prin apă de cursurile de Teorie a literaturii, decelând prin monografii, autobiografii şi operele în sine omul de autorul propriu-zis. Vreau să spun că din punct de vedere anatomic, un organism solicitat la o astfel de tensiune continuă, alimentată de un criticism constant nu însă şi egal, este un organism ce se erodează galopant. Nu mă refer neapărat la factorul stres, ci la o anumită alchimie paralelă, identificată ca fiind URĂ. Trăgând o linie, sunt convins că un OM care conştientizează totul la intensitatea „urii” din cartea lui Cristian Tudor Popescu nu poate supravieţui prea mult combustiei interne. De aici curiozitatea mea, personală „câte cârcoteli pe minut emană Cristian Tudor Popescu - omul în carne şi oase?” deoarece înclin să cred că „vocea auctorială”,eminamente nietzsche-ană din Libertatea urii, pacient cu antecedente cunoscute de hemofilie nu are nici o legătură cu Cristian Tudor Popescu - autorul.

Nu am apucat să lecturez şi celelalte cărţi apărute în ciclul EGO PUBLICISTICĂ de la Editura Polirom, cărţi de ţinută, - şi când spun ţinută am grijă să includ aici atât esteticul cât şi moralul, - însă îmi permit de pe acum să cred că în comparaţie cu cărţile lui Silviu Brucan sau Robert Turcescu, Libertatea urii de Cristian Tudor Popescu este cea mai de ficţiune compilaţie jurnalistică. Spun asta pentru că la o lectură mai atentă, orice cititor cu ştate mai vechi va intra în posesia cheii „jocului” la care apelează Cristian Tudor Popescu: reducerea la absurd.

Reducerea la absurd este întotdeauna un procedeu disperat, autorul apelând la această ultimă stratagemă ori de câte ori emiţătorul nu primeşte feed-back-ul dorit din partea saussurianului său receptor, încercând în acelaşi timp atât să ţină la distanţă bestiile automulţumirii cât şi să îi forţeze cinic, partenerului de comunicare absurdul verbalismului.

„În sport e simplu, carnea îţi spune când trebuie să laşi şi pe alţii. Cu pixul, e mai rău, îţi hrăneşte impresia că poţi să-l ţii în mână până când paralizezi.”

Uneori naratorul este mai puţin caustic, alteori arde pur şi simplu ca acidul, ai senzaţia că dacă un astfel de umanoid s-ar apropia de un organism viu l-ar pârjoli în câteva secunde. Omul care este mă trimite oarecum cu gândul la clădirea Direcţiei a 5-a din Piaţa Revoluţiei, actualmente un monument de arhitectură modernă - în sensul că rar mi-a fost dat să citesc atâta moralism îngrămădit pe milimetrul pătrat de pretext amoral. Cuvintele naratorului latră mai metalic, mai zdrăngănitor decât un kalaşnikov decalibrat.

„Astăzi, în România, puţini, poate chiar nimeni, se mai ocupă cu ontologia, domeniul-rege al filozofiei, din care au izvorât marile sisteme de gândire. Face o admirabilă excepţie în acest sens primarul sectorului 5, filozoful existenţei, Marian Vanghelie, care are obiceiul să repete, când se adresează publicului şi vine vorba despre persoana d-sale, „CARE ESTE”. Primarul Marian Vanghelie care este. Ca în vremurile de aur ale scolasticii medievale, argumentul ontologic este suprem: bă, nenorociţilor, puteţi să daţi voi cu clanţa până vi se usucă gâţii, că n-am şcoală, că nu ştiu să vorbesc, că am furat, că am deturnat, ce sunteţi voi, nimic, faţă de primarul Vanghelie, care este. Să mă daţi voi jos pe mine, care este?...

Un alt gânditor, dl Gigi Becali, care se fereşte să citească niscai cărţi, căci îl ia capul după 2-3 pagini, execută, aşa cum i-a destăinuit ca între intelectuali, dlui Emil Hurezeanu, activitatea de gândire pe o canapea din birou. Travaliul său cerebral impresionant a născut următorul răspuns la întrebarea: Cum v-aţi îmbogăţit?: „Am bani pentru că eu sunt un om bun, am avut noroc, m-a ajutat Dumnezeu””

Nu este ignorat din „exerciţiul urii” nici unul dintre numele sau evenimentele care au ţinut afişul mediatic al anului 2004 la români, de parcă autorul ar trăi conectat cu perfuzii de cablu TV coaxial:

C.V. Tudor – „Probabil cel mai luminos creier al umanităţii din toate timpurile a fost cel al homosexualului Leonardo daVinci. Are C.V. Tudor curajul bucal să spună şi despre el „Dumnezeu să-i binecuvânteze fundul!”?”

Guvernul României 2004 – „Puterea şi Biserica” au nevoie de această catedrală de partid şi de stat. Dacă nu poţi lichida corupţia şi pe sora ei, sărăcia, faci o catedrală. La ocazii mar, musai să aibă şi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Ioan Talpeş, Rodica Stănoiu, Nicolae Văcăroiu, Puiu Paşcu et comp. unde să palmeze o lumânare şi să tragă nişte cruci cu ochiul la camere. Slujbele pentru românii ce vor mai muri în atentate nu se vor mai ţine pe aeroport. La fel, pomenirile pentru eroii Revoluţiei. Poate mutăm şi Paştile, că la Mitropolie e cam înghesuială.”

Nichita Stănescu – „După părerea mea, Nichita Stănescu reprezintă cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice şi morale din literatura română. Artistic vorbind, mi se pare o imensă nedreptate plasarea sa de către lumea literară deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana - ca să dau doar câteva exemple.”

Românii căzuţi victime în gara Atocha – „Mulţumim lui Dumnezeu că am fost la locul şi timpul potrivit”, au spus reporterului Adevarului românii aflaţi ilegal la muncă în Spania, care au ajuns pe paturile spitalelor din Madrid. Ei mulţumesc lui Dumnezeu, nu că au pierdut trenul în dimineaţa de joi, ci că s-au aflat în el, că au fost răniţi şi mutilaţi. De ce? Pentru că autorităţile spaniole le-au pus la capul patului de suferinţă documentele de rezidenţă în Spania. Aceşti amărâţi pot rămâne acum liniştiţi să culeagă roşii şi căpşuni, nu îi mai poate sili nimeni să se întoarcă în mizeria fără speranţă din România.”

Sunt atâtea lucruri imperfecte în jurul nostru, încât oricât de complexă ar fi Libertatea urii lui Cristian Tudor Popescu, nimic nu mă va convinge că am de-a face cu un exerciţiu enciclopedic, ci cel mult cu „un antrenament conceptual”, cu un stretching semantic, moral, literar şi estetic al editorialistului de la Adevărul. Există dincolo de tot nihilismul cărţii lui Cristian Tudor Popescu un superom? Mai ştie autorul să ignore patima de îndată ce pătrunde pe o arenă de tenis? All you need is love mai reprezintă pentru autor şi altceva decât intro-ul de la „Din dragoste”?

Evident că da şi mă trezesc încă o dată proslăvind ficţiunea. Deplâng stupizenia unora şi altora care interpretează esteticul incomod drept satanism, şi onirismul sau fantasticul drept invitaţie la carnagiu. Laud Editura Polirom pentru un cadou moral ieşit din comun, octombrie – decembrie 2004, în perioada în care pecuniarul „tele-donurilor” suplineşte orice lecţie de morală. Ce e în definitiv „ura” aceasta, dispreţul acesta pentru gloria unanim acceptată zilele noastre? Probabil că un strigăt civic. Un strigăt civic pe un ton însă inconfundabil.

Cea mai mare teamă a mea este că într-o bună zi, vom ajunge să citim un articol semnat Cristian Tudor Popescu şi nu vom mai recunoaşte tonul atât de personalizat al scriitor, semn că civismul a căzut pradă „new-age”-ului, nu că în ţara asta nu ar mai fi cazul să se scrie civic. Până atunci însă să savurăm Libertatea urii, cartea în care Cristian Tudor Popescu rupe pisica în două, respectând în acelaşi timp şi drepturile animalelor.

Orice disclaimer pe ultima pagină a cărţii nu ar mai fi dat „cool”, nu-i aşa?

Citeam la câteva zile după cumplitul atentat de pe 11 septembrie 2003 de la World Trade Center o ştire pe Internet în care se spunea că Pentagonul s-a hotărât să îi strângă laolaltă pe toţi marii scenarişti ai filmelor de acţiune de la Hollywood pentru a elabora stratageme de a apărare antitero. Evident, m-a bufnit un râs sec; oamenii ăştia chiar cred ceea ce fac! Adică replica lui Schwarzenegger:”Asta la vista, baby” fusese ruptă din realitate. Indubitabil. Asta ar însemna ca de fiecare dată când îmi cedează instalaţia sanitară să îi trimit un fax domnului care a semnat scenariul la Pipe dreams. Indubitabil. Toate aceste filme cu rolul de sugativă pentru adrenalina publicului, au fost tratate de către criticii americani de film cu toată sinceritatea, cu alte cuvinte în seara în care urmau să se decerneze premiile Oscar, Bruce Willis, Stallone, Van Damne şi Schwarzenegger au fost atât de respectaţi încât nu au mai fost puşi de pomană pe drumuri, fiind lăsaţi sp urmărească gala la ecranele televizoarelor lor personale.

A existat întotdeauna un Hollywood dublu, pe care nu întotdeauna l-am remarcat, mulţumindu-ne să ne limităm la visul de celuloid cu mult bulion şi pumni în gură, încă una dintre strategiile americanilor de a îşi asigura atât fonduri pentru viitoarea investiţie cât şi publicul stabil. În ceea ce priveşte Hollywoodul, acesta în mare măsură duce mai departe managementul de succes din wrestling. Cu alte cuvinte, sportivi care şi-au încheiat activitatea, sau care nu şi-au început-o niciodată sunt invitaţi să profite de performanţele lor musculare, atât cât pot, dincolo de visul de celuloid. Au fost ani în care alături de Lethal Weapon balanţa era echilibrată de Night On Earth, Ghost Dog sau Dead Man, filmele lui Jim Jarmusch sau când atât Beverly Hills Cop cât şi Blue Velvet erau la fel de americane. Premiile Oscar sunt premii ale criticii new yorkeze atribuite unor filme care au la bază un scenariu ieşit din comun şi prestaţii artistice din partea actorilor care încearcă să suplinească lacuna culturală americană: teatrul. Zilele trecute, prezent la Bucureşti, Coppola a asistat la Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale la unul dintre spectacole cu Chiriţa, după Vasile Alecsandri. Tabloidele româneşti spun că ieşind din sală Coppola a început să fredoneze una dintre piesele acestui vodevil. Miră pe cineva acest lucru? A mirat pe cineva faptul că Chicago şi-a adjudecat mai multe statuete Oscar? Se poate prin urmare spune că mai toţi actorii „oscarizaţi” ar putea juca cu brio teatru? Indubitabil.

Oscarurile pe 2005 nu se dezmint. La categoria Cel mai bun film al anului candidează 5 pelicule:

Clint Eastwood (renunţând la maturitate să mai scuipe seminţe şi să mai alerge pe blocuri, fără să renunţe însă şi la muzica ce probabil i-a schimbat destinul, jazz-ul şi motivele sale din Errol Gardner) probabil va fi marele perdant în faţa lui Martin Scorsese care, fără să strălucească anul acesta, a reuşit totuşi să regizeze un „film naţional”, biografia romanţată a lui Howard Hughes. Finding Neverland, un fel de The Big Fish cu eroi din viaţa reală (Johnny Depp este Barrie, autorul celebrului Peter Pan) va pierde probabil şi el, în faţa vieţii schizoide a lui Howard Hughes, chiar dacă şi acesta este o biografie. Din păcate, se poate încă spune că livrescul nu prea are ce căuta în visul american!!!

Şi de această dată Oscarul are toate şansele să îi revină lui Di Caprio, cu alte cuvinte, paranoia întotdeauna se plăteşte. Leonardo Di Caprio joacă bine, iar Oscarul pe care şi-l va revendica este consecinţa faptului că publicul este frapat să îl vadă jucând adevărata dramă, după tragedia cu Titanicul, nicidecum a uriaşului său talent. Vocea şi fizicul sunt principalele sale adversare în ceea ce priveşte credibilitatea în rolul lui Howard Hughes, în rest, nu neagă nimeni că nu s-ar chinui bietul om să dea totul din el. Dacă în Gangs of New York nimeni nu îl trăsese de urechi pe Scorsese pentru distribuirea lui Di Caprio iar dacă aici tânărul Leo va lua Oscarul, avem toate şansele ca mâine poimâine să îl vedem pe Di Caprio în rolul lui Van Gogh. Marele Perdant va fi probabil Johnny Depp, care, dacă nu s-ar fi străduit prea mult să îl întreacă pe Buster Keaton în ceea ce priveşte chipul său de piatră probabil că până astăzi l-ar fi depăşit pe Spencer Tracy în numărul de statuete din colecţie. Fără numele lui Depp şi mulţimea de filme la activ Don Cheadle vine tare din urmă, însă nu iese deocamdată în faţă.

Hillary Swank este la o mănuşă de box de cel de-al doilea Oscar după Boys Don’t Cry, Kate Winslet pierzând cu siguranţă, dintr-un motiv banal: prestaţia sa dramatică din Eternal Sunshine of the Spotless Mind este net inferioară, ca încărcătură dramatică celei din Finding Neverland, pentru care nici măcar nu a fost nominalizată. Probabil că dacă scenariştii Titanicului ar fi omorât-o în film ca pe Di Caprio, astăzi ea şi-ar fi adjudecat statueta în defavoarea lui Leo, dar, din păcate, legea compensaţiei nu e tocmeală.

Dat fiind că de obicei câştigătorul Globului de Aur are cele mai mari şanse la Oscar, previziunile mele îl dau ca şi căştigător pe Clive Owen, care fără nici o îndoială face un rol european într-un film european, copie fidelă după şcoala lui Truffaut. Morgan Freeman este fără îndoială un actor uriaş, cald, sincer, sfătos, nu însă şi un interpret de compoziţie.

Natalie Portman în sfârşit în primul său rol mare, care îi exploatează calităţile precoce, din Leon este probabil cea care merită cel mai mult acest premiu. Numele mari, precum Laura Linney sau Cate Blanchett dacă vor pierde Oscarul, o vor face în mod cert în faţa celei care nu peste mult timp îşi va revendica cu siguranţă încă cel puţin un premiu.

Clint Eastwood experimentează, din păcate pentru un astfel de premiu, doar pentru el, după Midnight in the Garden Of Good And Evil sau Wonderfull Life, explorând pe teritoriul dramei, încercând într-un fel sau altul să recupereze timpii pierduţi din perioada când făcea filme de acţiune pe bandă rulantă.

Intrebarea care se pune este: îi convine cuiva să îşi cumpere un casetofon no-name şi nu unul de firmă, câtă vreme nu îşi poate permite un DVD? Printre cinci filme care nu aduc nimic nou sub soarele Hollywoodului, opinez că marca în cele din urmă contează. Aşadar, Eastwood sau Scorsese?

În concluzie, o serie întreagă de filme, care nu aduc nimic nou şi totuşi vor câştiga un premiu. De ce şi pentru ce? Pentru faptul că Hollywoodul, aşa cum ştie el mai bine s-a îmbogăţit încă o dată. Un premiu pentru că, datorită acestora cinematografia cu adevărat europeană va ieşi pe piaţă cu noile sale produse, mai cu seamă că de ani buni, dincolo de scenariile încă pertinente şi de încercările temerare ale unor Thomas Vitemberg, Lars Von Trier, Wim Wenders piaţa începuse să stagneze. Încă o dovadă că de foarte multe ori în diplomaţie, cele mai decente ieşiri din scenă se fac cu un premiu de adio. Aşadar, adio cinematografie europeană, Hollywoodul pune şi de această dată umărul la îngroparea acesteia, paşnic, cultural. America prinde gustul dramelor, al filmelor de atmosferă, în acest an care, ca niciodată pare mai cerebral şi mai introvertit. Întreaga percepţie americană pare franţuzită până în cele mai profunde simţiri, cinematografia hollywoodiană putând fi de această dată caracterizată prin: daţi-mi mănuşa şi vă construiesc personajul. Mănuşa a fost aruncată!




	Bogdan Geană s-a născut în anul 1971, la Bucuresti. În 1991 este admis la Universitatea Bucuresti, secţia Limbi Străine – maghiară si română. Beneficiind de o bursă, studiază filologia la Universitatea ELTE din Budapesta, obţinând cele două licenţe în 1998. Este admis la doctorat în cadrul aceleasi universităţi budapestane, Catedra de Literatură Comparată, prof. Dr. Mihaly Syegedi Maszak, pe tema „Literatura naţional-mitologică la Zsigmond Moricz si Mihail Sadoveanu”. A predat cursuri de istoria literaturii la Universitatea ELTE. Întors în ţară în anul 2001, scrie poeme, proză şi eseistică pe site-ul www.poezie.ro. Este redactor muzical la Radio Activ FM, Bucureşti, şi redactor şef al site-ului www.musiclines.ro. Lucrează în Ministerul Culturii. A publicat eseuri si poeme în reviste precum 22, România Literară, Arca, Familia, Timpul, antologia de poezie multimedia „Ignoranţii”, volum colectiv alături de Ilinca Bernea si Matei Ghigiu – la Editura Noesis, şi antologia de versuri “Ultima generaţie, primul val” (poeţi de pe site-ul www.poezie.ro). La sfârşitul anului 2005 apare volumul său de debut în versuri "Să apăram dorinţele prostscrişilor", Editura Cesium, Cluj-Napoca.