Născut la 22 noiembrie 1949 în localitatea Cetăţele-Şişeşti, jud. Maramureş.

Dublu licenţiat în industria lemnului şi istorie- jurnalism.

Debut publicistic în 1984 cu un grupaj de poeme în revista ieşeană “Convorbiri literare”.

Laureat a numeroase concursuri  şi  premii  literare.  

Volume  publicate:  Stare  de  dor, Cuvinte  din  Nord,  Cuvinte  din  Nord  II,

                                                   Exerciţii  de realitate (antologii colective) şi

                               Pelerinaj de  secesiune - volum propriu, tradus în germană, maghiară şi                                        engleză, Editura “Solstiţiu”, Satu Mare, 2004.

- Pentru fiecare dintre noi, poezia înseamnă ceva. Ce înseamnă pentru Dvs. poezia ? Cum aţi ajuns la ea? Cine V-a călăuzit paşii? 

- Pentru poet poezia nu este doar un gen literar, nu înseamnă versuri scrise unul sub altul în stil clasic, modern, postmoder, transmodern şi câte multe or mai fi (mai nou versurile nici măcar nu se mai scriu întotdeauna unul sub altul), pentru poet poezia este o stare. O stare în care, la început intri când şi când, după capriciile inspiraţiei, apoi, după ce începi să-i înveţi fiţele, începi să-i ştii gusturile, începi să-i devii serv (căci, neîndoielnic, nu poezia e servul nostru, ci invers), reuşeşti să intri tot mai mult în starea aceea, să respiri mai profund atmosfera ei, să-i recunoşti miresmele, culorile, trăirea. Daniel Goleman în cartea sa Inteligenţa emoţională prezintă starea poetică, starea în care trăieşte scriitorul când crează, ca fiind transă. Cred că transa aceasta nu este doar creuzetul în care fierbe poemul, ci transa este poezia însăşi, cel care va citi, va prelua ceva din fiorul respectiv, va intra într-o atmosferă vecină cu bucuria regăsirii, orice răspuns emoţional, intelectual faţă de un text citit reprezintă o regăsire, fără de care scriitorul nu ar avea cititori, nu ar reuşi să creeze punţi, s-ar însingura, n-ar mai avea rost existenţa sa şi astfel s-ar autoelimina.

Poezia am simţit-o dintotdeauna dându-mi ghes dinăuntru, mă fascinau poezioarele pentru copii recitate de mama, mă fascinau poveştile, tata avea un dar deosebit de a încărca poveştile cu tensiune, dar nu numai pe cele clasice, ci orice povestea din propria sa viaţa, din viaţa vecinilor ori a sătenilor dintr-o comună de câmpie din judeţul Cluj unde şi-a trăit o parte din viaţă, orice narare a vreunui eveniment, fie cât de mărunt, în gura tatălui meu devenea o înşiruire fascinantă de cuvinte, de fapt cuvintele m-au vrăjit dintotdeauna. Când am învăţat să scriu parcă am intrat în cea mai tainică lume şi atunci am scris prima poezie, apoi altele şi altele, poveşti, basme şi scrisori. Tare îmi plăcea să scriu scrisori, acum telefonul, internetul a furat plăcerea aceasta, o resimt ca pe-o pierdere. Am început să scriu cu adevărat abia după terminarea liceului, toate încercările din timpul liceului mi-au fost frânte de neîncrederea profesoarei mele de literatura română, care, de câte ori la vreo lucrare sau teză scriam un comentariu după propria mea înţelegere, respectiv documentare proprie, nu mă scotea din note de 6 şi 7, primeam note mari doar dacă învăţam pe de rost comentariile dictate în caietul de notiţe. Ca un gen de revoltă, în perioada aceea am încetat să scriu, în schimb am citit foarte mult, de cele mai multe ori fără să declar în clasă ce citesc, era ca o viaţă în paralel privind obligaţiile şcolare, unde evitam să mă evidenţiez, şi nopţile petrecute cu cărţile în mână. Citeam multă poezie, altfel nu se poate scrie poezie. 

-Aţi călătorit, aţi scris cărţi, v-aţi dorit ca scrisul dvs. să devină literatură? 

Călătoria şi scrisul sunt fraţi. Viaţa este substanţa cea mai potrivită pentru a fi transformată în text beletristic. Alternez retragerea în natură şi călătoriile în tumultul altor civilizaţii ca să mă încarc. Nu fac acest lucru neapărat pentru a scrie, o fac pentru a-mi hrăni sufletul meu, ceea ce scriu este ce dă pe deasupra. Nu poţi scrie decât ceea ce este în năuntru, ceea ce şi-a găsit într-un fel sau altul sălaş în minte, în suflet, în emoţii, afectivitate, în intelect. Sigur că îmi doresc ca ceea ce scriu să devină literatură, dar mai înainte de asta, îmi doresc să hrănească pe cititor, să-i pună întrebări, să-l ducă la reflexii, să-l pună faţă în faţă cu el însuşi într-o nouă postură, descoperindu-şi noi valenţe, noi trăiri, profunzimi care să-l satisfacă. Am un mare dor de a comunica, nu doar în a mă comunica, ci mai mult, în a înţelepţi lumea, mi-aş dori să ştiu că ceea ce am scris şi voi scrie a adus pe lume un grăunte de înţelepciune care a ajutat cu un pas progresul spre o lume mai dornică de bine, de frumos, de toleranţă (a nu se citi indiferenţă, sunt nemulţumită că uneori cele două noţiuni se contopesc, adică, sub masca indiferenţei folosim cuvântul toleranţă). 

-Care dintre  cărţile scrise vă sunt la suflet? Sau încă n-aţi scris cartea preferată? 

Din ceea ce am scris şi publicat cel mai mult îmi place romanul Maria din Magdala, pentru că am investit mult în cartea aceea (până la urmă investiţia face să fie preţios un produs şi în domeniu literar? mă întreb), îmi place pentru că e plină de simboluri care permit tot felul de interpretări, poţi relua cartea fără să crezi că ai epuizat toate pistele de interpretare, poţi rămâne pe gânduri privind aspecte ale sensului vieţii, rostul trăirii în această viaţă; are şi o dimensiune fantastică, ceea ce o face o carte modernă, dar are o bogată trăire spirituală, ceea ce foloseşte omului modern de la noi din ţară, şi nu numai, spoliat în perioada comunistă de trăiri de acest gen. Dintre volumele de poezii publicate îmi plac unele poezii în mod deosebit, dar nu aş numi un volum anume, sunt mulţumită de un volum pe care îl am în pregătire, se pare că în acesta am ajuns la o esenţializare a cuvântului, a expresiei, s-a distilat mult stilul, când va fi publicat criticii vor confirma sau infirma cele spuse. În ceea ce priveşte jurnalul, pentru că public şi jurnal, am scris primul meu caiet-jurnal încheiat în ziua în care am împlinit 18 ani. Am pus punct şi l-am azvârlit într-un sertar uitat, apoi, peste ani de zile, mutându-mă într-o nouă locuinţă, s-a rătăcit, l-am aruncat şi nu l-am mai găsit. Îmi pare nespus de rău după jurnalul adolescenţei mele, tare aş vrea acum să ştiu cum gândeam, ce găseam ca fiind important de notat, cum îmi selectam trăirile, ce pondere le dădeam. Deşi ţin minte evenimentele perioadei respective, trăirile şi prefacerea mea în adult, ceea ce îmi amintesc e în mare parte sub umbrela proiecţiei gândurilor actuale, nu e amintirea pură, dar nu mai am caietul. Aş spune că este una din textele mele preferate, dar inexistente. În schimb aştept să termin şi să public romanul Indiei pentru care am călătorit în India şi la care tocmai lucrez, aştept viitoarele cărţi cu sufletul la gură, am mult, mult de lucru. 

-Ce e scrisul dvs: act de iubire? act de narcism? act de...? 

E un act de supravieţuire! Arde în năuntru un foc pe care nu-l pot domoli decât dacă scriu. Uneori scriu jurnal, notiţe, chiar şi e-mailuri ca să-mi domolesc jarniţa; ştiu că pentru poezie, pentru literatură, trebuie să-mi fie sufletul primenit, nu dau oricând năvală peste ele, cât pentru roman, gen pentru care acord acum cel mai mult timp, e nevoie de multă muncă, de ore de retragere pentru a avea starea propice neîntreruptă de activităţile cotidiene. Afirmam că dacă aş putea trăi fără să scriu nu aş scrie, nu că mi-aş dori acum să nu mă ardă pe dinăuntru, doar că scrisul este o corvoadă, e un mâncător de energie, şi nu spun consumator, consumul poate fi lent, lin, insesizabil, dar mâncatul presupune mastiaţie, sfărâmare, rupere, durere. Asta face scrisul din fiecare; e adevărat că după ce produsul este separat de placentă şi intră în circuitul cititorilor, acesta poate deveni un eliberator de vitalitate, de surplusuri nebănuite de viaţă. E ca un cerc rostogolit peste fiinţă - consumă, dar reîncarcă. Cum ar fi fără? Pentru mine nu ştiu cum ar fi, nu m-am putut opune scrisului, ceea ce îmi doresc este să scriu bine, să scriu foarte bine. Procesul transformării scrisului pentru mine e unul lent. 

-Care este părerea dvs. despre literatura feminină a prezentului? 

Mă întrebam de ce vor scriitoarele să scrie ca bărbaţii? De ce atunci când li se citeşte opera sunt mulţumite dacă din lectură nu poate fi depistat sexul autorului, de parcă un text recunoscut ca fiind feminin este prin definiţie unul slab? De ce literatura masculină este cea reprezentativă, astfel ca fiecare autor să se raporteze la ea? Este o chestiune convenţională, după părerea mea, textul trebuie să fie penetrant, indiferent cui aparţine, aşa că eu am fost mulţumită când, după lectura romanului, criticul literar a spus că se vede că e textul unei femei. Excelent! Nu vreau să fie textul rupt de ceea ce sunt, important este ca textul să fie bun. Până la urmă, peste jumătate din populaţia globului este compusă din persoane de sex feminin, literatura feminină se poate adresa oricărui sex. De fapt sunt multe poete care merită să fie luate în seamă în prezent, voi fi subiectivă în următoarea enumerare, voi aminti ceea ce îmi place mie şi răspunde gustului meu de poezie bună; Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu sunt oricum pe piedestal, fiind recunoscute nu doar în lumea literară, ci cu mult înafara ei, însă e remarcabil ultimul volum al Martei Petreu, Scara lui Iacob, la fel volumul Poeme de pe malul stâng, scris de Ioana Dinulescu, îmi place Ruxandra Cesereanu, deşi, mai nou, oferă mai mult timp eseului decât poeziei, este de înţeles, cititorii sunt mai numeroşi, chiar poeziile Laviniei Şerban m-au captat prin ludismul lor. Am enumerat persoane în majoritate tinere, ele reprezintă şi o promisiune.

În concluzie, există o literatură feminină (şi nu m-am referit deloc la proză beletristică şi eseistică, ceea ce n-ar fi de neglijat) bine reprezentată, poate ar mai trebui un pic de timp (cred că timpul este hambarul cel mai important pentru scriitor pentru a-i dovedi valoarea recoltei) ca să se impună mai profund.  

-Să fi generat oare feminismul în literatură un fel de război al femeilor împotriva bărbaţilor?

-Prezenţa bărbaţilor mai numeroasă în majoritatea sferelor de activitate, în sfera politicului crează o situaţie în care feminismul e pus să accepte această stare ca pe un adevăr?

-Sau "bărbatul mai e capul şi femeia gâtul.." această expresie îşi mai are loc în actuala societate românească şi nu numai? 

Război al femeilor împotriva bărbaţilor, nu, dar lupte ici colo, salt la arme, răni şi sângerări, cu siguranţă, da! Sunt, din fire, o persoană conservatoare, îmi place noul şi lupt doar atunci când găsesc că miza este una reală şi nu consum energie în utopii, mă conserv pentru lucruri mai valoroase, aşa că niciodată nu am fost suficient de atentă pentru astfel de lupte, am rămas înafara lor. Sigur, am avut şi eu experienţe de genul  trimiterii la cratiţe din partea vreunui bărbat deranjat de reuşitele mele, sau poate doar de prezenţa mea, mi s-a mai întâmplat să fiu etichetată în ceea ce scriu numai pentru că purtam fustă, dar am realizat că orice obstacol, chiar şi cele legate de percepţia privitoare la sex, sunt doar bariere a căror cucerire pot deveni oportunităţi. Poate pe fondul unor astfel de trăiri, unele femei se încing la luptă. În lumea scriitoricească există multe feluri de lupte dictate de: vârstă, autoritate în domeniu, de genul literar abordat, de poziţie socială, de atitudinea faţă de viaţă – bunăoară boemii împotriva burghezilor - , apoi de apartenenţă politică, apartenenţă la grupuri de interese, aşa că printre ele se poate număra şi cel al femeilor împotriva bărbaţilor şi de ce nu, invers, reciproca poate fi valabilă. Dacă luptele sunt fair-play sunt acceptabile, uneori e prea puţină unitate şi apreciere reciprocă, concurenţa poate îmbrăca manifestări groteşti, eu mi-aş dori o mai mare deschidere, spargerea acestor ghetouri nu poate avea loc decât dinăuntru, orice ghetoizare reprezintă un mare pericol pentru cei dinăuntru! 

-Vedeţi viitorul omenirii guvernat de matriahat? 

Oh, nu cred în matriarhat! Dacă s-ar întâmpla, asta nici măcar nu ar fi matriarhat, la conducere ar fi bărbate, nu femei. În mare parte, lupta feministă transformă femeile, masculinizându-le. Nu cred că lupta dintre sexe trebuie alimentată, e nevoie de comunicare mai profundă din partea ambelor sexe şi înţelegerea diferenţelor care duce la complementaritate. (Am un exemplu care m-a şocat: într-o excursie pe care am efectuat-o la Auschwitz, am înţeles că femeile capo de acolo, faţă de bărbaţii capo, au fost mult mai dure, mai inumane şi cu un comportament bestial în funcţiile lor de conducere).

Sunt mulţumită că trăiesc într-un secol în care paradigma privind percepţia femeii în societate s-a schimbat, ea nu mai este socotită inferioară bărbatului, nu cred că lupta feministă a adus schimbarea, mai mult, impunerea femeilor prin propriile realizări a adus succesul. Nu este momentul unui studiu aprofundat, poate am răspuns simplist, dar cred într-o guvernare a omului înţelept, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate; a venit vremea eliminării discriminărilor, dacă vrem să supravieţuim, libertatea unei conştiinţe pe o bază profund morală este stringentă în societatea noastră, şi nu mă refer doar la România, în lumea modernă e multă manipulare şi conspiraţie, iar în societăţile nedezvoltate e corupţie.  

-Aţi apărut în literatura Clujană şi nu numai printr-o sctiitură originală bine apreciată de critică, de prieteni. Cine credeţi că o să vă calce pe urme? 

Nu ştiu cine o să-mi calce pe urme, nu reprezint o şcoală, o direcţie, nu am un manifest formulat, nici nu cred că mă înscriu în vreun curent, deşi, citind despre curentele mondiale nu pot să ies înafara lor, nu sunt extraterestru, cred că cel mai mult mă încadrez în curentul transmodernist. Dacă cel postmodernist este vetust, şi cum niciodată nu aş fi vrut să mă încadrez în acest curent, cel transmodernist mi se potriveşte ca fel de a gândi, de a scrie, de a combina elementele. Cei care se vor înscrie, conştient sau inconştient acestui curent, mai mult sau mai puţin reprezentat în ţară, vom merge aproximativ pe aceleaşi cărări, dar nu am pretenţia că îmi vor urma mie, am atâta bun simţ şi modestie încât să-mi dau seama că încă nu influenţez un curent de gândire.  

-În sefera creaţiei feminine se poate vorbi de prietenii, fie ele şi literare? 

În sfera creaţiei se poate vorbi despre prietenii şi punct. Nu ţine de sex, din punctul meu de vedere. Am multe prietene scriitoare, mai tinere, pe care le ajut eu, mai experimentate, care mă ajută ele pe mine, dar dintr-o prietenie normal e ca fiecare dintre cei implicaţi să aibă de câştigat. La fel am prietenii cu scriitori, prieteniile se formează pe interese, afinităţi comune, pe comunicare, pe ”potriveală” pur şi simplu. 

-Credeţi că se poate trăi din scris, sau asta îi face pe uni scriitori să-şi "ia lumea-n cap" ? 

Credeţi-mă, e una din întregările cu care nu doar că mă confrunt de o vreme, dar al cărui răspuns vreau sincer să îl testez cât de curând. Că se poate trăi? Hotărât DA! La noi în ţară? Nu prea e clar, dar dincolo este o certitidine acest lucru. Cei care sunt angajaţi pe lângă o revistă, un ziar pentru rubrica de cultură, ei primesc bani, mă rog, unii dintre ei, cred că şi la noi în ţară scriitorul ar trebui să trăiască din scris, altfel nu e un scriitor profesionist, să nu aibă nevoie de un job adiţional pentru a supravieţui. Am călătorit destul ca să îmi dau seama că avem o mare lipsă aici, adică nu avem impresariat literar adevărat. Unii scriitori, foarte puţini, sunt impresariaţi, dar nici aceia nu trăiesc din banii câştigaţi pe cărţi, e mai mult o reclamă care li se face, dar dacă s-ar specializa câteva societăţi pe acest domeniu, ar avea şi ei şi scriitorii de câştigat. Nu se vinde literatura noastră pentru că nu avem specialişri care s-o vândă, asta am văzut la Târgul de Carte de la Frankfurt anul trecut. Scrisul este o afacere, încă una foarte profitabilă în alte ţări, nu are cine să facă reclamă cărţilor noastre, editorii preferă să aducă carte străină, s-o traducă şi s-o vândă, iar românii care scot aici cărţi, le scot în tiraje mici şi fără beneficii suficiente (de cele mai multe ori fără beneficii, ba chiar cu cheltuieli din buzunarul propriu), aşa că rămân multă vreme anonimi. Eu cred că s-ar putea trăi şi ca să confirm ceea ce cred mărturisesc că mă voi lupta să fiu unul dintre ei, sunt hotărâtă să încerc o astfel de mişcare prin înfiinţarea unei firme de impresariat (nu am cum să merg la editori şi să-mi laud singură cărţile convingând-i că pot face bani pe ele, acest lucru trebuie să-l facă un impresar) şi ieşind neapărat pe piaţa internaţională, prin traduceri în cât mai multe limbi, mai ales cele de circulaţie. Asta va însemna să-mi iau lumea-n cap? Dacă da, aşa o fi, voi încerca. 

-Dar din traduceri ? 

Traducerile, spre deosebire de creaţie, se plătesc. Cunosc traducători care din asta trăiesc, dacă muncesc mult şi foarte mult reuşesc să facă şi ceva bani. Deşi traduc şi eu, nu o fac decât pentru plăcerea de a ştii anumite texte traduse şi publicate, eu nu sunt un traducător profesionist, nu fac bani din asta. 

Cum scrieţi? Ce aveţi pregătit pentru viitor ? 

Scriu cu oarecare uşurinţă, poate şi datorită exerciţiului, dar pentru că mai nou m-am profilat pe roman, acest gen cere mult mai mult timp. Un poem se iţeşte în suflet, îl porţi, îl răsuceşti conştient sau inconştient o vreme în tine, apoi îl scrii destul de repede, mai poţi să revi, îl mai ajustezi, dar nu cere mult timp, ca să scrii sute de pagini de roman e nevoie să rupi dintr-un timp pe care oricum fiecare îl avem drămuit. Iată de ce voi face paşi mari în a mă dedica în totalitate scrisului, nu poţi scrie cu adevărat pe picăţele, între două activităţi obligatorii. De obicei revin asupra ceea ce scriu de mai multe ori, nu public imediat ce-i gata o carte, îl las să se aşeze, să capăt o oarecare distanţă faţă de ea, ca s-o pot revedea cu ochi mai reci, să pot judeca obiectiv (în măsura în care reuşesc acest lucru, e o chestiune relativă, niciodată nu se înstrăinează propriul text de scriitor cum ar trebui, pentru o judecată la rece). Aşa că public după o oarecare vreme. Acum am un volum de poeme pregătit, ar putea vedea tiparul mâine, dar cred că va sta cuminte în folderul laptopului până anul viitor, abia atunci o să-i programez naşterea. Aş mai adăuga faptul că am reuşit să mă detaşez de hârtie (destul de greu şi nu fără suferinţă, mai scriu şi acum câteva fraze cu creion pe hârtie velină, aşa cum îmi făcusem obiceiul din adolescenţă), reuşesc să scriu direct la calculator, atât poezia cât şi proza (dacă se neşte vreun poem şi sunt în mijlocul naturii, hârtie am întotdeauna la mine), dar acest procedeu mi-a uşurat mult munca, pot să revin, să şterg, să adaug, să schimb, etc, fără pierderi.

Am spus mai înainte, ca răspuns la o altă întrebare, că lucrez la un roman care trebuie anul acesta să fie gata în limba română, apoi trebuie tradus în engleză, pentru că mi s-a oferit „un cec alb”, adică am o promisiune prin domnul ambasador al României în India, mai precis domnul B.K. Poddar, Consulul Onorific al României în India mi-a promis editarea romanului la Calcutta, aşa că muncesc de zor, nu ştiu dacă pentru acest roman voi avea timpul necesar spre a mă detaşa judecându-l la rece. 

-Există Clujul un punct distint în geografia literară a momentului? 

Cred că sunt mulţi scriitori buni în Cluj, poate cineva cu o privire mai cuprinzătoare ca a mea ar putea da un răspuns obiectiv şi corect. Eu, în schimb, îmi dau seama că nu îmi ajunge să rămân un scriitor în Cluj, pentru unii este important, şi-au făcut cariră în Cluj şi restul ţării nu contează, pe mine mă interesează să trec nu doar de oraş, trebuie să trec de ţara noastră. Dincolo nu prea existăm. Când am participat la un turneu al poeţilor în Ungaria şi Slovacia, la întâlnirile cu studenţii, presa, oameni de cultură, ne-am dat seama că interlocutorii noştri nu cunoşteau nimic despre literatura noastră, nu că nu auziseră de vreun scriitor contemporan, dar nu ştiau că ar fi existat Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu; sigur, o să ziceţi că e lipsa lor de cultură, dar nu e şi vinanoatră că nu ne-am făcut cunoscută cultura? Că stăm comozi în provincialismul nostru ca într-un gheto mai mult sau mai puţin confortabil alimentând lupte fără nici o miză? Aş mai avea şi alte exemple, mai dure, despre întâlniri cu oameni de cultură străini, care nu aveau prea multe de spus despre noi. Cu certitudine, pot fi aduse şi exemple pozitive, dar eu am învăţat lecţia: trebuie să ies din ţară cu literatura mea prin cât mai multe traduceri şi editări peste hotare.

-Se poate vorbi de o nouă promoţie de poeţi? 

Da, eu nu fac parte dintre ei, ei sunt mai tineri, mai hotărâţi să spargă orice canon, viscerali, plini de energie, sper să aibă înţelepciune şi inspiraţie în a face schimbări spre frumos şi profund, nu neapărat spre original, dar lipsit de fond. Nu vreau să comentez, ar fi prematur. 

-Tot mai mulţi tineri cochetează cu poezia în spaţul virtual. Să fie oare o mai multă libertate de exprimare în acel spaţiu sau e teama de înfruntare a rechinilor breslei scriitoriceşi? 

O fi şi una şi alta, dar mai este virusul acesta al computerului care a intrat în toate sferele, deci şi în artă. Cu timpul tot mai puţini oameni vor vizita bibliotecile, tot mai puţini vor pune mâna pe cărţi, totul se va muta în spaţul virtual. Trebuie să fie cât mai multă poezie acolo, poezie bună. Marii poeţi nu-şi postează poeziile pe site-uri, ei scriu cărţi, dar acest gen de poeţi ai spaţiilor virtuale nu prea caută poezia din cărţi, astfel se văduvesc de lectura adevărată. Aş zice că ar fi bine ca să îşi posteze poeziile şi creaţiile literare cât maimultă lume pe internet, ar putea fi accesate de acest gen de cititori, eu colaborez cu reviste on-line, am cititori care nu ar ajunge la cărţile mele, tirajele cărţilor mele este destul de redus. Din nefericire mulţi tineri care cochetează cu poezia scriu destul de slab, se observă de-a lungul anilor o evoluţie valorică a scrierilor lor, aşa că acest gen de cenaclu dă roade, chiar dacă mai lent, legătura maestru-ucenic dintr-un cenaclu real e mult mai benefică. 

-Suferă Hanna Bota de complexul provinalismului? 

Sufăr de cel al provincialismului când ies din ţară, aici în ţară nu prea am avut confruntări cu cei din capitală, poate că dacă s-ar fi întâmplat aş fi avut unele suferinţe. Dar am explicat acest lucru mai înainte, nu cred că e bine să insist. 

- Dacă a-ţi făcut parte dintr-un cenaclu literar, şi în ce măsură şi-a pus amprenta asupra creaţiei şi formării dvs. ca scriitor? 

Studentă fiind în Bucureşti am participat într-un cenaclu, nu prea m-a influenţat, în schimb am fosr influenţată de persoane, scriitori care şi-au pus amprenta definitiv. Nu le imit stilul, nu sunt un urmaş al crezului lor literar, dar am avut mare încredere în părerile lor, am ascultat când m-au îndrumat, am avut modestia să recunosc valoarea lor în raport cu starea mea de noviceat în breaslă. Păcat doar că am dat de astfel de oameni destul de târziu, am bâjbâit singură destul de mult timp, aşa că am pierdut acest timp, am debutat relativ târziu şi devenirea mea a fost destul de lentă. 

- Ce întrebare a-ţi fi dorit să v-o pun şi nu v-am pus-o ? 

Cred că mi-aţi pus o mie şi una de întrebări, totuşi nu m-aţi întrebat care sunt temele mele preferate, dacă cititorul este prezent în mintea mea când scriu, cu ce scop scriu, ce urmăresc prin scrisul meu, etc, aşa că ori câte m-aţi întreba, niciodată n-o să se epuizeze întrebările, prin urmare e bine să ne oprim aici. 

-Vă mulţumesc.