Născut la Bucureşti în anul 1930. Premiul USR (Semne şi repere ,1971, Simple întamplări în gând şi spaţii,1982), Marele premiu Soros pentru roman, 1996. Antologator al apreciatei  antologii de proză fantastică românească Masca, 1982.

    Fantezie contra utopie                             (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006)

Comunismul care a domnit în modul cel mai tiranic asupra unei bune părţi din Europa şi, cu o specială duritate, asupra ţării noastre, a fost un regim care, pe lângă numeroasele crime, samavolnicii şi absurdităţi, a avut originalitatea de a se pretinde întemeiat pe baze ştiinţifice stricte, fiind nu o fantezie utopică riscată, ci rezultatul unui program elaborat şi condus ca o experienţă de laborator, cu rezultate strict previzibile. Între hotarele lui, care se întindeau de la Praga şi Berlin până la Vladivostok, şi de la Adriatica la Cercul Polar, dar şi pentru viaţa fiecărui cetăţean în parte, nu mai putea fi loc pentru iniţiative personale, pentru gândirea individuală, pentru evadarea în altă realitate. Ca atare, până şi visele trebuiau controlate şi aduse la acelaşi numitor dictat de Partid.

Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă, promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă. Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase „ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.

Dar cu atât mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu privire la absurditatea programului... general.

Eu fusesem atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa, mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi, trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.

El îmi va veni indirect prin tot ceea ce mi-a fost dat să înfrunt pe acest teren în stadiul de proiect, până la „bunul de tipar” care a urmat şi s-ar putea reduce la constatarea că acest tip de literatură există şi în... Uniunea Sovietică, dar şi în alte ţări socialiste, ceea ce a făcut să i se dea drumul. Altminteri, peste tot stăpânea „realismul socialist”, o dogmă estetică intangibilă, eventual doar nuanţată prin tot felul de sofisme ca să îngăduie cuprinderea în ea a întregii literaturi „progresiste” din „lagăr” şi de dincolo de el. Or, acest tip de literatură adăuga doar o nuanţă politică orientată după ideologia comunistă prozei clasice realiste cristalizate în a doua jumătate a secolului XIX mai ales în Occidentul Europei şi continuată şi în secolul următor. Partea „socialistă” consta în îngroşarea unor imagini, în prezentarea mai contrastantă totdeauna în favoarea celor de jos, ba chiar a purtătorilor de cuvânt al ideilor spontan „socialiste”, dar mai ales programatic dirijate în acest sens. Şi cum literatura realistă prezenta şi imagini defavorabile, se putea numi „critică”. O literatură tendenţioasă aşadar, slujind unor scopuri politice, construită pe estetica realismului cât se poate de plat, pentru a fi şi accesibilă cititorului standard, cu oarecare experienţă a lecturii.

I.V.Stalin, urmaşul cel mai important al lui Lenin şi cel mai fidel, lansase lozinca „Scriitorii sunt ingineri ai sufletului omenesc”, o frază frumoasă, de efect, dar la fel de mincinoasă ca şi cealaltă, căci în realitate regimul avea nevoie doar de executanţi docili ai „planurilor” sale elaborate mereu „ştiinţific”, şi scriitorii trebuiau să le urmeze pe mica parcelă de acţiune ce le era rezervată. Scopul fiind nu „sufletul”, o realitate totdeauna neglijată de activiştii politici sau privită cu suspiciune când se întâlneau cu ea, ci „omul nou”, o himeră la fel de îndepărtată de realitate ca tot ce preconiza comunismul.

...Revenind la întrebarea: cum de s-a îngăduit apariţia şi chiar cultivarea literaturii SF, răspunsul meu rămâne la fel de categoric ca şi la început: pentru că ea era îngăduită şi cultivată în Uniunea Sovietică. E un răspuns logic, dar un răspuns logic pentru absurdităţile care se petreceau în socialism.

*

Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei mele Masca de proză insolită şi fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit... Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a suprimat.