M-am născut la 27 ianuarie 1947 în Bucuresti. Primii 50 de ani am tăcut; apoi deodată, când toată logistica era gata, am simţit că un fluid mă deversează; am început repede să-l pun în vase comunicante; îmi aduce răspunsuri exact la întrebările ce mă frământă… Scriu o carte cu mai multe coperţi, ca să se poată citi din mai multe părţi deodată. Viaţa e cea mai adevărată bază de date si trebuie înţeleasă ca atare… În continuare, îmi place să mă consider doar inginer.” http://www.miracol.ro; http://www.miracol.ro/prezentare.php; http://www.miracol.ro/author.php; http://www.agonia.ro/index.php/author/0015867/index/html

(291)  Recurs  la  Judecata de apoi   (Conexiuni, nr. 29, august 2007)

Trimiterile bibliografice pot fi găsite la adresa:         http://www.mircol.ro/miracol/bibliografie.txt                   Holograma ca fenomen optic descoperit în anul 1971 avea să pună bazele schimbării complete a concepţiei de abordare a fenomenului paranormal. Prin excelenţă uimitoare, dincolo de limita acceptată a firescului, holograma a deschis o breşă uluitoare în înţelegerea universului parapsihologic (278). În timp, tehnologia s-a perfecţionat iar hologramele au depăşit cadrul laboratoarelor de fizică devenind uzuale pentru expunerea de imagini sau în cinematografie pentru crearea unor efecte stupefiante. Între timp cercetările au avansat şi holograma tridimensională şi policromă a devenit dinamică. În plus hologramele pot fi memorate şi depozitate pe suporţi tehnici de informaţie, deci pot fi reproductibile. Experimentele ce au urmat au stârnit o stupoare suplimentară, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns paradoxul reproducerii întregului din parte.             Alături de bustul bărbatului Adam ce a servit ca model în expunerea de la (278), mai aşezăm încă unul al unei femei, bustul Evei. Proiectăm lumina fascicolului laser asupra cuplului, care apoi este direcţionată asupra plăcii fotografice. Spargem placa şi repetăm operaţia cu cioburile, dar mai departe stupoare: Dacă îl iluminăm pe Adam şi ciobul este aşezat în calea reflexiei, în spaţiu va apare imaginea Evei. Şi invers, dacă o iluminăm bustul Eva din ciobul de hologramă se va extrage doar imaginea lui Adam [230,(36)].             Dacă în procesul de obţinere a hologramei se modifică unghiul de incidenţă a laserului asupra obiectului expus, şi se depozitează pe aceeaşi placă fotografică, la testul ciobului, în spaţiu se vor proiecta pe rând imaginile memorate corespunzător unghiurilor de incidenţă respective. Cu alte cuvinte pe aceeaşi placă fotografică  se pot imprima, respectiv citi, holograme specifice unghiului de incidenţă practicat. Aceelaşi fenomen se va produce şi la schimbarea frecvenţei laserului. De aici rezultă o capacitate enormă de înmagazinare de informaţie prin hologramare.             În urmă cu vreo douăzeci de ani circulau pe piaţă vederi şi fotografii color cu caracter holografic ce prezentau două sau trei imagini diferite în funcţie de unghiul din care erau privite. Din faţă fotograma prezintă o femeie frumoasă într-o postură dintre cele mai decente. Privită pieziş, postura se modifică radical. Lumea s-a plictisit repede dar puţini au înţeles că un întreprinzător a valorificat atributul hologramei de a înmagazina şi reproduce imagini distincte la unghiuri de incidenţă diferite. La intrarea în atmosfera pământului o navetă spaţială are trei posibilităţi: unghiul de incidenţă cel mai favorabil îi permite să reintre în ambientul terestru, la un unghi prea mic ricoşează şi se pierde în spaţiu, iar la un unghi prea mare ia atmosfera pieptiş şi se dezintegrează. Trei unghiuri, trei holograme radical diferite.             Setea de investigare a stimulat la maximul interesul fizicienilor, iar rezultatele au depăşit repede graniţele formale ale domeniului. A pătruns în zona de interes şi medicina care avea de mult nevoie de răspunsuri viguroase la unele întrebări cum ar fi: unde sunt localizate amintirile, unde sunt memorate imaginile, mirosurile, sentimentele, cum se explică dedublarea personalităţii, atitudinile transpersonale sau bolile de personalitate. Experienţe îndelungate şi meticuloase de extirpare a masei cerebrale au chinuit zeci de mii de vieţuitoare, dar oameni de ştiinţă nu s-au lăsat până nu au aflat locul unde se depozitează memoria. Rezultatele au atestat că oricât de mult ar fi extirpat din masa cerebrală, cu cantitatea infimă de creier rămasă, bietele fiinţe îşi aminteau lucrurile esenţiale pe care apucaseră să le înveţe. Memoria nu se depozitează în creier şi oricum are o structură de înmagazinare holografică şi extrem de compactizată. Încărcarea memoriei se face holografic, deci parametri de producere a hologramei condiţionează regăsirea, citirea lor adică accesul la memorie. Eşecul accesului la o informaţie studiată, este de fapt un rateu de reconstituire a condiţiilor în care a fost efectuată memorizarea, un rateu de căutare a hologramei cu pricina, lapsusul.             Ulterior, sau altă dată, informaţia sau setul de date respectiv revin din memorie fără efort sau la prima solicitare, însoţită de amănunte colaterale, era seară, eram în compania cuiva, cartea avea un miros de tipografie, era culeasă pe două coloane, informaţie era pe pagina de stânga coloana a doua, coperta era catifelată etc.   Unele icoane îl prezintă pe Isus Hristos sau pe apostoli privind cu ochii ridicaţi la 20-30 de grade deasupra orizontalei locului. Privind din această poziţie percepţia se schimbă şi chiar şi noi cu un scurt exerciţiu, primim acces vizual la aura electromagnetică a corpului.                     (232,71) "Intrarea în starea Alfa se face aşezat într-o poziţie relaxată, fără de gânduri, concentrat numai asupra a ceea ce avem de făcut. Închideţi ochii şi priviţi puţin în sus, pe sub pleoape, sub un unghi de circa 20 de grade, unghi echivalent cu cel sub care priveşti, din poziţia şezând, un obiect aflat la 3 metri depărtare şi un metru înălţime faţă de orizontala ochilor. Motivaţia acestei posturi nu este clarificată, cert este că intrarea în starea Alfa este cu mult uşurată în aceste condiţii."             Bunica, nu cunoştea nici fizică nici medicină dar nu era deloc mulţumită când mă găsea citind în pat, înainte de culcare. Nu o deranja consumul de lumină sau ora înaintată, îmi spunea doar că cititul în această poziţie dăunează ochilor.  Psihologii au observat că atunci când subiecţii lor sunt puşi în încurcătură de unele întrebări neplăcute, în timpul formulării răspunsurilor îşi ridică reflex privirea cu cca 30 de grade spre stânga sau spre dreapta. Această reacţie le dă convingerea că subiectul dă un răspuns sincer, respectiv generează instantaneu o poveste convenabilă. Tehnicile de învăţare şi memorare a textelor sau numerelor recomanda asocierea de imagini, grafice, desene. Se pare că are mare importanţă unghiul de incidenţă cu care se face prelevarea datelor atâta timp cât pe vremuri pupitrele băncilor şcolare aveau o anume înclinaţie. În procesul de amintire, ochii devin parcă mai mobili şi îşi  modifică reflex direcţia privirii în toate părţile, parcă în căutarea unghiului potrivit. Sau dimpotrivă, se imobilizează pe direcţia în care de regulă citim. O gimnastică identică face şi cristalinul pentru reglarea distanţei de citire.             Un exerciţiu corect în depozitarea şi regăsirea hologramelor face din unii semeni de-ai noştri adevăraţi recordmani ai memorării. Asta e ca şi cum într-o conversaţie ai opune doar slogane prefabricate sau citate, ca americanii [154]. Nici o hologramă nu poate cuprinde tot, ele sunt suprapuse şi diferenţiate la infinit. Într-un plan formula chimică a glucozei poate reprezenta spaţial şi color construcţia moleculei sale,  dar nicăieri nu se vede că e dulce. Altă hologramă are la stânga acrul ca lămâia, la centru amarul ca fierea şi la dreapta dulcele ca mierea. Harta e una, şi oricât ar fi de precisă, teritoriul reprezentat în ea e cu totul altceva. Schema electronică a televizorului îi prezintă toate conexiunile şi componentele dar nu se poate băga în priză şi nici nu se cuplează la antena colectivă.             Limbajul nu poate descrie viaţa fiind el însuşi, printre multe altele, un produs al vieţii. E ca şi cum un autoturism din trafic ar încerca într-o zi, plictisindu-se de mersul bară la bară, să-şi reprezinte personalitatea şoferului ca să-i înţeleagă atitudinea. Nimeni nu poate cunoaşte totul fiindcă microcosmosul este macrocosmos. Un koan chinezesc spune că celui ce îi creşte învăţătura îi sporesc dorinţele, dar celui ce îl caută pe Tao, dorinţele i se împuţinează.  Alături de eforturile savanţilor de a ne descrie şi a ne face cunoscută natura holografică a Universului, mai adăugăm încă un punct de vedere:            (Ioan 14,1) "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc."             (292)              Refuzul de a vedea pădurea de copaci, cum ar zice pădurarul român, se propagă până la nivele înalte de principialitate sau profesionalism. Pentru a intra în subiect trebuie mai întâi să proclamăm o categorie de superfiinţe care încorporează însuşirile componenţilor: pentru copaci - pădurea;  la electroni - curentul electric;  la albine - stupul; peştii dau viaţă bancului de peşti; plantele se organizează în floră; oile cotizează pentru turmă; animale depind de fondurile centralizate ale faunei;  solistul este ţinut sub papuc de cor; conducătorul îşi batjocoreşte poporul care l-a ales. În toate exemplele enumerate se poate spune că ansamblul este mai presus şi ceva mai mult decât mulţimea componenţilor săi, aşa cum şi omul este mai mult decât lista organelor sale.             Este sectorial absurd, să vezi într-un eveniment o singură conexiune cauză-efect când de fapt el se desfăşoară  în consecinţa unei infinităţi de astfel de conexiuni. Este absurd să defineşti ceva ca existând separat de cascada de cauzalităţi din amonte, doar din comoditatea de a identifica legăturile. Este totodată inexact, subiectiv, unilateral. Istoria parcursă la inventarea telefonului, când a fost întins primul fir, şi apoi la fiecare capăt experimentatorii îşi trimiteau mesajele, se repetă acum în explorarea hologramei.             Nu se poate începe decât în condiţii elementare: un laser de o frecvenţă precisă şi restrânsă, un unghi de incidenţă stabil, un obiect expus. Apoi se încearcă suprapunerea a două unghiuri, cu două obiecte. Dacă se trece la altă frecvenţă, suportul de depozitare se încarcă cu alt set de date. Trebuie să admitem că în natură holograma se realizează simultan în toate unghiurile, cu toată gama de frecvenţe a luminii şi pentru toate obiectele.             Imaginaţi-vă că sunteţi pe un mare stadion plin ochi de spectatori care urmăresc derbyul etapei.  Meciul este înregistrat de 24 de camere de televiziune, amplasate cel mai convenabil. În plus fiecare suporter este cu ochii pe desfăşurarea partidei şi înregistrează, la rândul lui, evoluţia meciului de pe locul său, din unghiul său de vedere, cu pasiunea şi obiectivitatea sa. Singura problemă ar fi unde îşi depozitează spectatorii hologramele. Acum extindeţi mental conceptul, cât puteţi de mult şi veţi obţine holograma entităţii totale - Universul, bineînţeles din punctul de vedere al pământeanului, european, român, de loc din Vlaşca.             Ca participant inclus în această holograma globală, omul are mijloace aferente de percepţie pentru un anume sector, aşa cum aude o zonă de frecvenţe audio şi vede într-un interval de frecvenţe video. Deraierea din planul său de percepţie, îl scoate pe subiect din lumea sa şi îl aruncă în alte lumi, în autism, în lumea viselor, a unei vieţi anterioare, în alt spaţiu sau în alt timp.             După ce primul traseu telefonic a fost stabilit şi planeta a început să se acopere de stâlpi şi de fire din sârmă, prin anul 1907 un inginer român de care nimeni nu mai vorbeşte, a reuşit să transmită  prin acelaşi fir, mai multe convorbiri simultan. Mai multe linii de comunicare telefonică prin acelaşi fir conductor, a fost o minune ce urma să fie numită modulare. Aşadar, tehnica modulării şi demodulării, a împachetării şi despachetării, pentru folosirea intensivă a condiţiilor de comunicare, cabluri, magistrale, autostrăzi. Sunt şi situaţii în care benzile de frecvenţă, ca şi benzile de circulaţie mai sunt nesocotite de unii participanţi aşa încât apar coliziuni, interferenţe, acroşări, atingeri.             Regulile convieţuirii trebuie definite şi respectate pe tot parcursul şi de toţi participanţii. Tot aşa regula coabitării pe acelaşi suport de transport, în acelaşi corp sau în aceeaşi legislatură. La scară mare este nevoie de reguli adecvate pentru convieţuire, în acelaşi oraş, sub acelaşi guvern, în aceeaşi ţară, pe aceeaşi planetă. Avem de multă vreme semnale că unii coabitanţi nu respectă codul de trafic şi de convieţuire. Organismul omului, perceput ca individ cu personalitate unică, este de fapt o aglomerare de participanţi la trafic sau altfel spus, la viaţă, modulaţi după reguli tot atât de precise ca în cazul convorbirilor pe acelaşi fir, sau al semnalelor video pe acelaşi cablu sau al hologramelor multiple.  Viruşi, bacterii, stafilococi, microorganisme uni şi pluricelulare, paraziţi, care pot fi studiaţi la microscop trăiesc în echilibru în acelaşi habitat. În plan spiritual sunt de asemenea semnalate mai multe prezenţe şi individualităţi. Disabilităţile pe care le produce această coabitare nu trec neobservate, un maxim disconfort suferă corpul omenesc dar şi lumea ştiinţifică:             [230,(97)] "Alt fenomen psihologic care poartă câteva semne distinctive ale implicitului este boala personalităţii multiple. Un sindrom bizar în care două sau mai multe personalităţi ocupă acelaşi corp. Victimele acestei boli, sau multiplii, adeseori nu sunt conştiente de starea lor. Ele nu realizează cum controlul asupra corpului lor este pasat între diferitele personalităţi, în schimb simt că suferă de un soi de amnezie, confuzie sau perioade tranzitorii de obturare a conştiinţei. Cei mai mulţi multipli au o medie de opt până la treisprezece personalităţi, cu toate că aşa-numiţii super-multipli pot avea peste o sută de subpersonalităţi. O statistică care spune foarte mult despre multipli, este că 97% dintre ei au  în trecut o traumă severă în copilărie, adesea în forma unui abuz monstruos - psihologic, fizic sau sexual."             Subpersonalităţile multiple coabitante într-un om preiau şi lasă controlul organismului uman după un orar şi reguli doar de ei cunoscute. Schimbarea pilotului aduce la comandă altă fiinţă cu alte caracteristici şi atitudini, cu implicaţii imediate şi radicale în comportamentul omului. Glumind puţin, putem spune că din acest punct de vedere politicienii se dovedesc cele mai bântuite fiinţe. Capricii, toane, ipocrizie, făţărnicie, sperjur, adulter, îşi găsesc locul în panoplia cauzalităţii.            [230,(126)] "Fiecare are propriul său nume, vârstă, amintiri, capacităţi. Adesea fiecare are propriul său scris, gen proclamat, suport cultural şi rasial, talent artistic, limbi străine fluente, IQ. Încă şi mai demne de remarcat sunt schimbările biologice care au loc în corpul unui multiplu când comută personalităţile. Frecvent, o boală a unei personalităţi va dispărea când apare altă personalitate. Dr. Benett Braun de la International Society for the Study of Multiply Personality din Chicago a documentat un caz în care toate subpersonalităţile unui pacient erau alergice la sucul de portocale, cu excepţia uneia. Dacă omul bea suc de portocale când era la control una din subpersonalităţile sale alergice, îi apărea o erupţie teribilă.Dar dacă comuta subpersonalitatea non alergică, erupţia pălea instantaneu, iar el putea bea suc de portocale la discreţie. Dr. Francine Howland psihiatru la Yale, specializat în tratarea multiplilor, relatează un incident încă mai izbitor referitor la reacţia unui multiplu la înţepătura unei viespi."             Şi paradoxurile sunt repertorizate astfel, cu rigurozitate ştiinţifică pe multe pagini. Bieţii noştri monahi şi călugări se dovedesc adevăraţi vizionari în materie. Fenomenele de atingere, interferenţă, coliziune, între participanţii la trafic sunt prezente şi în plan public. Regula celui mai puternic se regăseşte şi se impune, pentru asigurarea coabitării. Omul ar trebui tratat ca un agregat biologic cu ecosistem propriu ce îşi câştigă echilibrul cu aceeaşi labilitate cu care şi-l pierde. Nu comitem nici o exagerare dacă comparăm ansamblul om cu sistemul planetă,  trebuie doar să amendăm factorul de scara şi să includem planeta printre vieţuitoare. Conexiunile interne ce fac posibilă viaţa fiinţei OM sunt echilibrate de legăturile cu exteriorul la fel de trainice şi necesare.             Faptul că nu recunoaştem şi nu practicăm ca vitale legăturile dintre oameni ca specie, este un paradox atâta timp cât civilizaţia a construit vaste reţele de telecomunicare între localităţi, oraşe, ţări, popoare, continente. Ce ar însemna existenţa unui om rămas în afara acestei reţele de intercomunicare?             În natură totul este în mişcare, nimic nu poate rămâne în repaus. În limitele precarităţii simţurilor noastre, continuăm să împărţim lucrurile în mobile şi imobile. Cu un termen general, am definit tot ce se mişcă şi serveşte ca mijloc de deplasare altor structuri energetice, ca vehicol. Apoi le-am diferenţiat prin  construcţie, viteză de deplasare, clasă de confort, regn. După apariţia vehiculelor a devenit posibil transportul şi  au apărut beneficiarii. Gama deplasamentelor s-a extins iar diversificarea serviciilor a permis specializarea curierilor şi a rutelor. Pasagerii pot schimba vehicolul, marfa se poate transfera, transborda, transvaza, de la un vehicol la altul. Reţelele de transport odată stabilite şi-au dovedit multiple veleităţi, iar chilipirgii nu au întârziat să apară.             Vântul deplasează norii, nu percepe taxe, întărâtă incendiile, apoi aduce ploaia şi le stinge. Lucrează non stop sau sezonier, în regim normal sau de urgenţă. Duce păsările în zbor, învârte morile ca pe jucărele şi stoarce curent electric din turbinele eoliene ale săracilor. Plimbă deltaplanele iar avioanele îi respectă viteza şi direcţia. Dedesubt, apele curgătoare, râurile şi fluviile îşi caută neîncetat drumul către ocean şi acceptă autostopiştii pe plute, bărci,  corăbii, vapoare. Încărcate de peşti, crustacee şi vietăţi, apele poartă spre mare aluviunile civilizaţiei omeneşti. Valurile lovesc şi leagănă, marea primeşte şi înghite tot ce îi trece ţărmul cu o poftă de gaură neagră insaţiabilă.             Pe uscat oamenii au practicat toate formele posibile de transport pentru a-şi menaja picioarele lor şi ale iubitelor. Cu tracţiune personală, animală sau mecanică, caii, măgarii, cămilele, litierele, căruţele, bicicletele, rolele, automobilele, trenurile duc şi aduc oamenii pe la treburile lor.  Diversificate la toate capitolele, fantezie, tehnicitate, gabarit, capacitate, vehicolele omeneşti au ca numitor comun o regulă comună: la bord, toţi pasagerii se supun pe tot parcursul condiţiilor de navigare şi se identifică cu vehicolul. Traseu, opriri, viteză de croazieră, naufragiu, moarte. Uneori, din diverse motive, vehicolele îşi fac reciproc servicii şi se transportă unele pe alte. Tancurile se îmbarcă în avioane, blindatele în trenuri, limuzinele pe feriboturi, bicicletele se montează pe portbagaje, rolele se atârnă de rucsac.             Vehicolul se alege întotdeauna după lungimea traseului,  durata voiajului, viteza de deplasare dorită. Dacă nu ai altă propulsie şi vrei să călătoreşti cu viteza sunetului, trebuie să te transformi în sunet şi să prinzi o undă purtătoare. Prin extensie dacă vrei să zbori cu viteza luminii trebuie să te transformi în lumină, dacă ţi se întâmplă să cazi ca bolovanul, înseamnă că eşti doar bolovan. Cine vrea să navigheze cu viteza gândului trebuie să găsească mijloace de a pătrunde în mintea unui om.             Acum, că suntem familiarizaţi, să punem punctul pe i.             Corpul omenesc are toate caracteristicile unui vehicol: capacitate de cazare şi transport, confort diferenţiat pe clase. Pasagerii pe care îi găzduieşte sunt de diferite categorii: floră, faună saprofită, personalităţi multiple. Regim de tranzid pentru rezidenţi, abonaţi, ocazionali, plătitori de bilet sau blatişti, autostopişti, paraziţi, terorişti.  Confortul şi securitatea pe care o asigură ocupanţilor derivă din relaţiile sale cu pasagerii dar şi ale pasagerilor între ei. Toanele şi atitudinea corpului se vădesc prin modul în care sunt îmbarcaţi şi debarcaţi călătorii şi terminând cu modul în care se lasă pilotat.             După regula vehicolelor enumerate mai sus, care se lasă cu docilitate conduse de oameni, corpul omenesc - primitor, ascultător, uşor de subordonat şi manevrat - se dovedeşte la rândul său, o jucărie în mâna pasagerilor.  Multora dintre pasageri corpul omenesc le este casă şi masă, teren de antrenament, placă turnantă, teatru de luptă, armură, armă de apărare sau atac, robot telecomandat, mormânt şi cimitir. Îl primesc moştenire, îl lasă urmaşilor, îl pierd şi îl câştigă în războaie. Când corpul trece prin momente de cumpănă, este atacat sau răpus de alţi inamici, oştirile nevăzute sunt chemate să lupte sau să plece în bejenie cu autostopul, să învingă sau să piară pentru ţinutul părintesc, pentru ţară sau pentru popor. Dacă corpul este rănit sau luat prizonier, sângele i se scurge, vlaga ia drumul străinătăţii în contul împrumuturilor, nu se găseşte nimic de muncă, traiul greu îi oprimă pe cei mici şi mulţi.             Cel mai primitor şi ospitalier vehicul era Pământul. Avea cel mai sigur traseu, nu întârzia în anotimpuri. Îşi plimba populaţiile fără să le ceară taxă pe zi sau pe noapte. Oamenii l-au năpădit precum omizile copacul. Dramele l-au copleşit, nu-i mai dau răgaz foametea şi molimele, inundaţiile şi seceta, războaiele şi ura. Luptele pasagerilor au început să-l baloneze şi să-i dea junghiuri. Pământul vibrează de enervare şi se leagănă ameninţător. Le cere pasagerilor  să-şi ocupe locul pe care l-au primit, să nu scoată capul pe fereastră şi să-şi trăiască tichetul de viaţă. După ce au deprins insecuritatea fiscală prin plata dobânzilor, trebuie să înveţe şi insecuritatea vieţii prin moarte.             Oamenii se scarpină de eczeme, fără să înţeleagă că la rândul lor sunt tot un fel de colonii de bacterii; rebeli la alifii şi amnezici la tratative. Pământenii se luptă între ei să-şi ocupe bordeiele să-şi corcească neamurile, să-şi demoleze altarele.             În planul lor, intratereştrii se războiesc cu extratereştrii, îşi sparg cometele şi se împuşcă cu meteoriţi. Fii Intunericului au făcut recurs la judecata de apoi contra Fiilor Luminii, şi-au tocmit avocaţi şi se luptă pentru planetă, ca raţele pe râmă.

Criza credibilităţii            (Conexiuni, nr. 28, iulie 2007)              Omenirea este într-o neplăcută criză de credibilitate. Nu se mai crede pe sine şi atunci cum să o creadă alte omeniri?  Oamenii nu se cred între ei, nu se cred unii pe alţii, şi deci nici specia nu poate avea pretenţii la credibilitate. Nimeni nu mai crede pe nimeni. Dar nimeni nu se sperie, nimeni nu îngheaţă de spaima sau de dezgust, fiindcă aşa a fost din toate timpurile.             Trăim într-o lume de mincinoşi care se mint continuu, mimând în grup că se cred unii pe alţii. Adică la baza oricărei minciunii stă o altă minciună şi mai gogonată. Rădăcina pătrată, cubică sau de orice alt ordin ar extrage matematicienii din sedimentul nostru biologic sau cultural va aduce la suprafaţă fie teorii false, fie fosile contrafăcute, fie ruine de mucava. O generaţie o minte pe cea următoare pentru a se răzbuna pe minciunile cu care a fost alăptată, educată, ruinată, înhumată.             Obiectivele noastre sunt mincinoase, motiv pentru care le schimbăm ritmic cu altele, mai rafinate. Conducătorii noştri sunt tot mai perverşi pentru că şi electorii sunt tot mai depravaţi. Toţi mimăm inocenţa, naivitatea, optimismul, generozitatea, dar ne refacem la intervale scurte machiajul strâmb al feţelor sifonate de minciuni. Ne ascundem unii de alţii pentru a ne păcăli cu aceleaşi trucuri în timp şi spaţiu, în teorie şi în practică, în gând şi în faptă.             Nu ne credem copiii fiindcă chiar noi îi învăţăm de mici cum să ne mintă,  ne înşelăm nevestele fiindcă se lasă corupte de  bunii noştri prieteni. Nimeni nu ne ia în consideraţie declaraţiile dacă nu avem un număr de martori, aleşi pe sprânceană dintre mincinoşii de elită ai societăţii. Apelăm apoi la experţi, la laboratoare de expertiză sau analize care ne schimbă între ele probele, etichetele, rezultatele, pentru omogenizarea minciunilor. Ne urmărim unii pe alţii cu detectivi plătiţi şi de urmărit şi de urmăritor. Ne judecăm pricinile la judecători  echidistanţi pe care oricine îi poate cumpăra, iar la procese ne lăsăm apăraţi de avocaţi incoruptibili care nu se jenează să încaseze onorariu şi de la hoţ şi de la păgubaş.             Un lanţ trofic perfect determinat, pentru că fiecare este egal ţintă şi ţintaş, vânat şi copoi, vânzător şi cumpărător, păcălit şi păcălici, trădat şi trădător. Suntem când yin când yang, când mincinoşi când cinstiţi, când murdari când curaţi, când regulă când excepţie.  Totul se derulează constant, continuu şi dintotdeauna alternanţa nu poate avea decât un singur motiv: suntem două lumi amestecate într-una singură.             (Proverbe 30,18) "Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele, şi chiar patru pe care nu le pot pricepe: urma vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă,urma corăbiei în mijlocul mării, şi urma omului la o fată. Tot aşa este şi calea femeii preacurve: ea mănâncă, şi se sterge la gură, şi apoi zice: N-am făcut nimic rău."               Trei judeţe, ba chiar patru, declară că au auzit un zgomot asurzitor, coborît din cer, de s-au clătinat ferestrele, dar nu ne mai credem între noi pentru că ne cunoaştem prea bine (Ziarul de Bacău, 21.04.2006). Exagerăm sau disimulăm dintr-un reflex ajuns meteahnă.  Mânia zeilor, fulgerele şi tunetele lor nu ne mai înspăimântă fiindcă oricine are o priză electrică acasă îşi poate produce singur fulgere la domiciliu. Autorităţile statului, educate şi obişnuite să nu ia nimic în serios când cetăţenii se agită, ies în faţă şi spun că nu sunt dovezi palpabile, deci nu a fost nimic!             Am ajuns  aşadar la miezul minciunii - dovada palpabilă. Fără dovadă palpabilă nu există nimic adevărat în faţa unor oameni mincinoşi din naştere. Dacă nu ai fost în Groenlanda ai dreptul să nu crezi în existenţa ei. În cine să ai încredere? În marinari? În hărţi? În sateliţi? Exclus! Nimeni nu ar avea; nu poţi avea nici tu.             Patima minţitului are deci o menire dată de însăşi divinitate, care pentru a ne conduce se foloseşte de jaloane false. Într-o omenire de oameni integri, în care nimeni nu ar fi minţit niciodată nu s-ar fi putut răpi şi aduce înapoi mii de oameni. Nu s-ar fi putut mutila animale fără ca nimeni să se revolte, fără să curgă cu explicaţii sau cu demisii. Nu s-ar fi putut cotropi popoare pentru că ascund arme pe care nu le au, sau bogăţii pe care nu le dau. În minciună, viaţa tuturor a devenit mai uşor de trăit fiindcă integritatea e greu de suportat şi imposibil de menţinut. În timp ce minciuna ne deschide orizonturi largi de afirmare, ne umple paharele şi buzunarele, adevărul doar în vis ne mai dă câte un semn de viaţă travestit. Integritatea omenească este abulită şi în consecinţă abolită, în favoarea confortului obştesc.             Orice scenariu se poate derula în voie dacă nu lasă dovezi palpabile. Nimic nu poate fi dovedit, deci evenimentul nu a avut loc, dacă cineva nu poate aduna şi pune probele în punguţe. Fiinţe spirituale prin excelenţă oamenii se dezmint vehement unii pe alţii dacă nu au martori sau dovezi palpabile, materiale. Pentru că am săpat o prăpastie prea adâncă între cuvânt şi faptă, acum le tratăm ca pe categorii independente. Vorba omenescă a rămas doar o undă zburătoare, o adiere de vânt, fără consistenţă şi fără acoperire în fapte.             Cuvântul, cel dintâi emisar al voinţei şi puterii Domnului a ajuns ultimul argument în gura omului, cel făcut după chipul şi asemănarea divinităţii!  Evidentul a ajuns lipsit de sens de vreme ce se apară cu o cohortă de martori sau de mijloace, în care nici copiii nu mai cred. Aşa stând lucrurile au apărut producătorii de dovezi,  colectorii de probe, autentificatorii de falsuri, martorii oculari - contribuabili profesionişti la adunătura mondială din baza de date a ipocriziei planetare [160]. Arheologii sapă în van la ţinte false, hermeneuţii interpretează după partitură (332), colportorii emit cu antene direcţionate, criticii taie şi spânzură pe cărări trasate cu rigla şi compasul.             Iubitori de adevăr, oamenii trudesc consecvent şi prin toate mijloacele la prosperitatea minciunii, fără să înţeleagă cum. Ceva le deturnează vrerea şi le modifică gândirea. Nu mai sunt stăpânii propriilor idei şi se trezesc animaţi de sentimentele altora. Spun una dar gândesc alta, vorbesc azi şi uită până mâine, ca politicienii, ca şi cum cineva le-ar modifica noaptea baza de date.             Pentru a pava drumul minciunii se începe cu deposedarea averii de date a fiecărui om. Adevărul fiecăruia se depersonalizează,  se memorează şi se arhivează pe serverele altora, amestecându-se  în minciuna planetară, într-o mare reţea spaţială. Nu întâmplător locaţia memoriei omeneşti nu a fost încă descoperită, motiv pentru care savanţii au încetat să o mai caute în cranii. Pentru a pătrunde acest paradox ni s-a permis să inventăm WEBul. Începem astfel să înţelegem că am deţinut nişte date ai căror proprietari nu eram, că nu le mai avem sub control, în propriul calculator, că au fost şi rămân de domeniul public, că sunt la îndemâna oricui, dar în gestiunea altcuiva. Ca şi gândurile. Gândurile noastre ne vin din surse necunoscute sunt în interferenţă permanentă cu ale semenilor noştri, se înfrâng şi se domină reciproc şi continuu după ecuaţia care pe care. Adevărul stă în echilibru precar pe bisectoarea neutrală, atitudinea oscilează de la bine la rău, hotarele se mişcă stânga-dreapta, preţurile urcă şi coboară pe mercurialul bursei. Mai mult urcă, dar cine nu coboară cu milă pentru semeni, se prăvale ireversibil în abisul negru al lăcomiei. Acţiunea se desfăşoară în regim bistabil între conştient şi subconştient.             Sincronicităţile în gândire şi în acţiuni sunt dovezi certe în această privinţă în limitele sublime ale teoriei relativităţii.             (Numeri 35,30) "Dacă un om omoară pe cineva, ucigaşul să fie omorît, pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi deajuns ca să fie osândit cineva la moarte."             (Deuteronom 17,6) "Cel vinovat de moarte să fie omorît pe mărturia a doi sau trei martori; să nu fie omorît pe mărturia unui singur martor."             Dar societatea a evoluat şi până la urmă prestaţia unui singur martor a devenit insuficientă în orice pricină sau datorie.               (Deuteronom 19,15) "Un singur martor nu va fi deajuns împotriva unui om, ca să adeverească vreo nelegiuire sau vreun păcat oarecare; un fapt nu va putea fi întemeiat decât pe mărturia a doi sau trei marturi."              Uneori la rigoare, martorii prezintă şi submultipli:             (4,II,282) "Dacă însă datornicul este prost sau bolând, sau nu poate vorbi, atunci să vorbească epitropul său după dreptate şi să luaţi  doi bărbaţi dintre voi ca martori. Dacă nu se găsesc doi bărbaţi,  atunci luaţi un bărbat şi două muieri ca martori. De va greşi una din ele, atunci îi va aduce aminte cealaltă."                     Să fie omenirea  în criză de credibilitate sau credibilitatea în criză de omenire? Nu vă impacientaţi, tot ce aţi citit este o minciună!   Trimiterile bibliografice se pot găsi la adresa: www.miracol.ro/bibliografie.txt

Materializare-Dematerializare  (Conexiuni, nr. 26, aprilie-mai 2007)           Cei doi termeni ai titlului au o semnificaţie unanim acceptată, dar eronată. Materializarea ar trebui să definească fenomenul în urma căruia se crează materie. Adică o cantitate de substanţă vizibilă şi  academic palpabilă, cu proprietăţi fizice şi chimice atestate: densitate, volum, culoare, gust, miros, ph etc.             În dematerializare substanţa ar trebui să ia calea inversă, adică să dispară, să se neantizeze. Să rămână doar credibilă fiind invizibilă, incoloră, inodoră, insipidă, rafinată, dispersată adică imperceptibilă.             Eroarea a devenit acum clară. Ce se întâmplă la dematerializare? Se trece din domeniul atestat de fizică în cel susţinut de mistică.             În realitate duetul materializare-dematerializare trebuie înlocuit cu altă expresie. Aceea de schimbare a stării de agregare [150,(33)].             Un spectru restrâns al categoriei extrem de largi a definiţiei de energie. Deci o subcategorie a energiei se defineşte în mod uzual  prin termenul de materie. Unde începe şi unde se termină materia? Ce defineşte apariţia şi dispariţia materiei, deci dematerializarea?              Principiul I al termodinamicii ne obligă să acceptăm o transformare fără pierderi chiar şi în cazul dematerializării. Mai bine zis dematerializarea nu poate fi definită decât ca o transformare fără pierderi de la o calitate la alta.             În stările de agregare solidă, lichidă, gazoasă energia (materia) nu se defineşte în mod uzual prin lungime de undă, frecvenţă, ci prin parametri fizici menţionaţi anterior densitate, duritate, volum, temperatură, culoare, gust etc.               După aceste precizări va fi uşor de înţeles şi acceptat faptul că dematerializarea înseamnă o schimbare a caracteristicilor fizice materiei: densitate, volum, culoare, gust, miros, ph în energie ce poate fi definită doar prin lungime de undă, frecvenţa de vibraţie, amplitudinea undei.             Omul practică în viaţa cotidiană o seamă de schimbări într-un sens sau în altul pe scara generală a frecvenţelor.             Vorbirea, adică emisia de sunete articulate în cuvinte şi fraze este un prim exemplu de ipostază în care omul face o transformare a energiei mentale de care dispune în energie sonoră, audio. Ca dovadă, vorbitul este o îndeletnicire obositoare cu consum însemnat de energie. Când un om vorbeşte prea încet starea sa este echivalată cu epuizarea fizică şi i se dă hrană.             Chiar şi atunci când au forţe depline undele sonore ale vocii omeneşti nu pot străbate mai mult de 150 de metri şi sunt amortizate. Drumul invers, atunci când auzim un mesaj transmis de un partener, echivalează cu transformarea în sens invers a energiei acustice. Despre dispozitivele necesare modulării-demodulării vom discuta mai jos.              Încă o formă de emisie energetică pe care omul o practică aproape fără să ştie este energia emisă prin privire, de ochi (101). Privirea poartă o mare cantitate de energie şi chiar transmite o sumă de sugestii reflectând atitudinea sau natura gândurilor ce se produc în mintea emitentului. Din acest motiv se spune despre ochi că reflectă cel mai fidel starea de spirit a omului.             Este acceptat de lumea ştiinţifică faptul că privirea reprezintă calea preponderentă prin care omul primeşte stimuli de la mediul înconjurător (cca80%). În ce priveşte sensul invers, ochiul-emitent energetic, părerile sunt mult mai precaute şi pe bună dreptate. Mijloacele noastre de cuantificare şi percepţie a energiilor de tip radiaţie sunt mai precare chiar decât ale animalelor.             Din anul 1876 când A.G. Bell a inventat telefonul, distanţa de 150 de metri la care poate fi auzită vocea unui om puternic, a crescut necontenit. După ce planeta a fost împânzită cu stâlpi şi fire, canale şi cabluri s-a comis pasul hotărâtor spre undele radio.              Energia, buna dispoziţie a crainicului dar mai ales textul sunt transformate de laringe în voce, preluată de microfon, transformată în undă electromagnetică, aşezată pe o undă purtătoare, transmisă în eter, captată de un satelit geostaţionar, retransmisă pentru ascultătorii de la antipozi, recepţionată de o antenă, despachetată de unda purtătoare şi trecută printr-un difuzor. Oriunde ne-am afla, pe Pământ, pe Lună, acasă, pe Everest vocea crainicului ne ajunge în urechi. Ce spune a devenit neesenţial. Importantă este teletransmisia.                      Cu o tehnologie mai rafinată, dar cu curajul succesului audio, aparatul de filmat s-a metamorfozat în cameră de luat vederi, imaginea a fost digitizată şi transformată într-un şir de date, transpuse tot pe o undă purtătoare. Pachetul pleacă în eter şi conţine componenta audio şi componenta video. Poate fi recepţionat de oricine are o antenă şi a plătit taxele ca să privească, apoi  urmează operaţiunea inversă de separare a undei purtătoare. Semnalul util este preluat într-o instalaţie complicată cu care se recompune imaginea iniţială, evident după ce se mai achită o taxă de decodare. Instalaţia este complicată dar rapidă, fluxul de imagine derulându-se la receptor cu o întârziere imperceptibilă, practic sincron cu evenimentul captat. Dacă tot s-a făcut transmisia ar fi păcat să se piardă ceva şi se face o înregistrare. Ea va servi posterităţii, dar până atunci poate fi folosită în orice scop, în funcţie de conţinut.              Pe noi ne interesează însă starea de agregare a informaţiei. Acum e arhivată, un fel de conservă, deci are altă stare de agregare, este din nou materializată cu alţi parametri, alte proprietăţi, altă undă purtătoare de fapt un suport tehnic, un disc, o bandă magnetică, sau un Compact Disc. Pentru a fi reînvigorată informaţia arhivată trebuie trecută prin instalaţii speciale de redare. Deci informaţia, poate reînvia oriunde este o astfel de instalaţie. Şi astfel se îmbină plăcutul cu utilul. Adică arta, ştiinţa, cultura, muzica cu comercialul şi  prosperitatea.             Transferul de mesaje este de fapt transport de energie, altfel spus teleportare a unei categorii de unde. Pentru început unde audio, apoi video. Omenirea nu putea începe testele de teleportare cu un escortor de 1200 de tone, cu 130 de oameni la bord, cum a procedat Einstein la Philadelphia în 1943! De altfel testul a fost pe deplin edificator, drept pentru care nu s-au mai înregistrat recidive. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, pentru că în anul 2000 un grup de savanţi japonezi au anunţat cu mare satisfacţie şi modestie teleportarea unui foton. Deci în cele din urmă adevărul va ajunge deasupra, adică şi la noi.             Pentru a ieşi la suprafaţă adevărul trebuie să parcurgă întotdeauna un lung lanţ de conexiuni între indivizi diferiţi.  Similar, stabilirea unor conexiuni între neuronii aceluiaşi individ înseamnă aducere aminte.             Când vom învăţa să percepem tot ce ne compune, ne determină şi ne înconjoară ca pe o interferenţă de vibraţii, vom reuşi să înţelegem versatilitatea, funcţionalitatea şi complexitatea mediului în care trăim. Dacă acceptam că tot ce ne înconjoară este materie, adică energie, adică undă, vom admite că orice transport de energie este începutul operaţiei de teleportare. Oricum terminologia domeniului va trebui drastic raţionalizată.             Epoca informaticii a netezit rapid şi trainic drumul înţelegerii în masă a mesageriei cu trenuri de biţi, compunerea şi descompunerea datelor pentru teletransmisie, deci în neuronii informaticienilor conexiunile se pot produce fără cusur. Astfel faxul a ajuns un aparat electrocasnic.             Un domeniu care practică deja dematerializarea-teleportarea-materializarea este tipărirea ziarelor. Marile publicaţii, cu tiraje importante, ce trebuie dispersate pe teritorii largi se realizează după  următoarea procedură: Redacţia pregăteşte ziarul în integralitatea lui; la tipar se imprimă doar tirajul necesar pe plan local; ziarul este transmis apoi pe cale electronică la mii de kilometri depărtare, unde se reconverteşte în forma materială cerută de rotativă şi se tipăresc  tirajele necesare. A fost evitată manipularea cantităţii aferente de hârtie şi mai ales timpul de transport. Tehnologia permite deci apariţia aceluiaşi ziar la ora brackfast-ului pe oricare din fusele orare ale planetei. Cititori să aibă!             Aparatele fotografice şi camerele video digitale au redus durata procesului de la reporter la cititor la nivel de secunde, dacă se introduce în circuit şi un satelit de telecomunicaţii.             În circuitul manipulării este cuprinsă informaţia, datele, imaginile. Ele sunt forme de energie, deci de materie.              Pe de altă parte biologia a progresat în paralel, adică tocmai  la timp, pentru a descoperi ce este esenţial atunci când trebuie transmis un mesaj genetic în cele două componente ale sale, transmisia la distanţă sau transmisia peste timp: ADNul. Să vedem în ce stadiu se află manipularea materiei vii.             Premisa succesului unei teletransmisii este conciziunea mesajului. Aceasta este calitatea esenţială a ADNului. Este expresia  optimizată a caracterelor de structură şi funcţionalitate a unei alcătuiri biologice, coletul de ştafetă ideal.             Veriga întârziată este constituită de decodoare, modulatoare  şi demodulatoare. În acustică trecerea de la undă electromagnetică la undă sonoră se face prin ansamblul bobină, miez de fier, membrană. În video după pregătirea semnalului pentru transmisie lucrează antenele emiţătoare, unda electromagnetică obţinută este direcţionată spre receptor. Acolo demodularea presupune un proces invers, iar vizualizarea se produce prin exploatarea calităţii de luminescenţă ale unor substanţe.             Un tren de biţi (90) dirijat (deflectat) pe orizontală şi verticală aprind pentru un scurt timp stratul depus pe ecran spre a crea imaginile purtate de semnal. De 50-80 de ori pe secundă fiecare pixel de ecran este refrişat cu o nouă stare aprins sau stins. Astfel noi urmărim cu sufletul la gură de emoţie cum steroizii lucrează pe scheletul lui Rambo şi cum duşmanii lui de moarte îşi primesc pumnii uneori vizibil aşteptaţi. Fiecare pumn dat înseamnă miliarde de biţi  vehiculaţi.             Dacă receptorul este color totul se multiplică cu trei. Semnalul, spotul electronic, straturile fosforescente. Trei, de le Sfânta Treieme, care acum înseamnă culorile fundamentale albastru, verde, roşu. Preţul plătit a fost multă vreme expunerea frontală la radiaţia tunului catodic din televizor care după ce impresionează ecranul ne străbate şi trupul creind interferenţe nedorite. Evident atacul se recepţionează prin chakre.             Dacă vi se pare complicat, gândiţi-vă că aşa funcţionează şi  ochiul, şi că la unele şcoli aceste lucruri se învaţă cu temeinicie. La unele. Telespectatorul nu trebuie să cunoască schema electronică a receptorului său, după cum nici locatarului de la etajul treizeci nu i se cere să ştie schema cinematică a liftului cu care ajunge în  apartamentul său. Pe această cale învăţăm ce înseamnă încrederea, pentru a putea admite apoi şi ce spune preotul, credinţa.             Transmisia se face practic în timp real, dar când se pune problema stocării informaţiei transmise, atunci ne dăm seama că  dificultatea este enormă. Capacitatea de înmagazinare pune acum probleme. Ştim cu toţii că o bandă magnetică video înmagazinează cam două ore de transmisie. Deci mesajul transmis şi în special cel înregistrat, trebuie să fi cât se poate de concis.             Din alt unghi, să analizăm ce e mai rentabil să transportăm (teleportăm) un stejar de 100 de ani sau o ghindă?  Ambele alternative au avantaje şi dezavantaje uşor de intuit. Dar analizaţi în ipoteza în care timpul nu ne presează.             Ce este mai rentabil, pentru că în ultimă instanţă totul se reduce la rentabilitate, să teleportăm un om sau o celulă? În acest caz coletul optim ar fi gigantica moleculă a ADNului uman structurată, după cum se ştie deja, în 46 de cromozomi, alcătuiţi din cca 30000 de formaţiuni numite gene, pe baza unui lanţ de aproape trei miliarde de litere chimice A, C, G, T (adelină, citozină, guanină, timidină), care sunt fiecare la rândul lor catene proteice.             Scanarea şi digitizarea unei astfel de structuri nu ar mai fi o problemă insurmontabilă, de vreme ce harta genomului uman este configurată, adică se cunoaşte poziţia fiecărui component. Transmiterea în sine a informaţiei, e un lucru uzual. Mai dificil ar fi ca după recompunerea celulelor, cu cromozomii lor, cu zecile de mii de gene, cu miliardele de ansambluri proteice, în deplină concordanţă cu harta ADN şi vârsta subiectului, la final rezultatul să-şi vorbească încă limba maternă.             Dacă vi se pare prea complicat să încercăm să rezolvăm altă problemă. Un turboreactor are cca un milion de repere. Fiecare în parte are o compoziţie chimică, o structură, o configuraţie fizică, adică un proiect. Toate acestea sunt tabelabile, desenabile, descifrabile deci şi teleportabile. Chiar şi prin fax. La receptor fabrica respectivă, atestată în prealabil şi cu licenţele achitate, va putea după descifrarea proiectelor să înceapă materializarea lor, producţia. Dacă totul merge bine, şi nu s-au amestecat hackerii,  la final avionul va cere cherosen şi va zbura.              Soluţia transtemporară este practicată altfel. Piramidele au conservat milenii, seminţe de cereale, iar mumiile neviolate ar fi trebuit să conserve celulele faraonului anonim care după rehidratare să poată fi relansate la viaţă.             Teleportarea la mică distanţă este de asemenea uzuală atunci când nu se interpun bariere prezervative sau când se preferă fertilizările artificiale. Mai rămân două probleme: optimizarea dimensională a coletulul şi mesageria cosmică la mare depărtare.             În privinţa coletului avem de plătit daune la dreptul de autor al creatorului pentru păcatele hibridării repetate şi inconştiente la care ne-am dedat, ceea ce a umflat dimensiunea ADNului. Rafinarea genetică este pentru pământeni o problemă prohibită. Oricum tehnica şi realizarea ei ar însemna iezere de foc pentru care nu primesc autorizaţie de funcţionare decât îngerii.             Dacă pe pământ oamenii au pus la punct sisteme de poştă pneumatică mai mult ca sigur că se poate lucra şi cu poştă în vid cosmic. Mesageria prin meteoriţi sau asteroizi ar rezolva cel puţin pentru o perioadă necesităţile imediate. Decodoarele în această situaţie ar fi supele oceanice. În alt plan populaţiile de născătoare, protejate prin legile antihărţuire sexuală ar fi aliniate la start. Când apar incidente se trimit mesageri, la vedere sau sub acoperire. Ei aduc materialul săditor în termose cu termen de garanţie (107).             Desigur orice sistem am pune noi oamenii la cale, în raport cu cel demiurgic, ar avea alura unui motor care porneşte la manivelă, pe lângă altul ce răspunde la telecomenzi. Dar poate am fost lasaţi doar să demonstrăm că se poate...

Servitorii zeilor                                     (Conexiuni, nr. 25, martie 2007)

  

O civilizaţie ajunge pe Pământ în condiţii pe care nu se simte datoare să ni le comunice, pentru că pentru ei noi nu contăm. Dispune de tehnică spaţială pentru că altfel trimişii săi nu puteau veni şi nu puteau pleca, de câte ori doreau. Dar tehnologia spaţială nu este principalul lor atu. Marea lor putere stă în genetică şi nici nu le mai trebuie altceva.           Fiind o civilizaţie bine adaptată la mediul în care trăiesc, sunt deprinşi să utilizeze oportunităţile oferite de Pământ, să speculeze condiţiile locale fără a distruge planeta.           Cunosc în detaliu avantajele şi dezavantajele ce separă biologicul de tehnologic, motiv pentru care preferă să se doteze cu  un instrumentar exclusiv  biologic. Nu au venit aici cu proiecte pentru linii tehnologice de asamblat tractoare sau turisme, escavatoare sau tancuri, au venit cu un proiect genetic general, multicomponent din care produc toate fiinţele de care au nevoie.           Computere performante şi specializate aşteaptă doar caietul de sarcini şi configurează soluţia. E nevoie de un animal de tracţiune, carnivor, zburător şi amfibiu, climă caldă, nocturn, inteligenţa la pragul minim, comportament docil, talia S, M,  XL sau XXL. Sunt apăsate tastele respective. La comanda unei taste computerul proiectează holografic arătarea, din orice unghi şi în orice secţiune, pentru a primi avizul sau corecţiile designerilor. Elementele de camuflaj, de protecţie, productivitatea şi reproductivitatea, culoarea, gabaritul, longevitatea, orice corecţie solicitată este preluată şi compatibilizată cu lanţul ADN matrice. La comanda LIVE vietatea se animă pe monitor şi defilează în faţa specialiştilor. Urmează noi corecţii sau aplauze. Când zeii sunt unanim satisfăcuţi, computerul listează procedurile de producţie. De la ce se porneşte, ce încrucişări sunt necesare, în câte generaţii, gradul de compatibilitate şi reutilizare, fiinţele purtătoare ale componentelor implicate, componente necesare neproiectate sau netestate. Fiinţa este realizată cu programe specializate de genul celor folosite astăzi şi de oameni în proiectarea construcţilor, în electronică, automatizări, utilaje tehnologice.           Producţia este munca asistenţilor şi studenţilor care în timpul liber se distrează pe computere standardizate extrem de specializate care realizează automat încrucişările necesare la simpla apăsare a tastelor pe care sunt desenate mici animăluţe simbol: peşti, femei, ţapi, şerpi, cai, tauri. Aşa s-au experimentat centauri, grifoni, sirene, ciclopi, balauri, inorogi, pitici, uriaşi etc.            Băncile de gene, ţesuturi, organe, funcţii, prototipuri sunt permanent actualizate şi adaptate la schimbările comunicate de  mediu.            Au nevoie de forţă de muncă, îşi creează forţă de muncă, au nevoie de luptători, produc monştri, e nevoie de animale de povară, nimic nu le e dificil, doresc femei frumoase, le produc fără efort.           O viziune integrată, economică şi pe deplin ecologică, pe deplin cunoscută şi controlabilă.           Sistemul, ingenios şi eficace, permite etajarea pe nivele astfel încât atelajele de cai, caravanele de cămile, convoaiele de elefanţi, sunt conduse de oameni, păzite de câini, hrănite de turme de oi, capre şi cirezi de vite, salubrizate de hiene, mesajele le sunt purtate de porumbei sau vulturi. Nici o specie nu trăieşte în zadar iar dacă nu răspunde aşteptărilor este perfecţionată sau distrusă, fără să afle măcar de ce a apărut şi unde a greşit.           Ceea ce savanţii-oameni numesc adaptare, lanţ trofic, simbioză, reprezintă de fapt setul de parametri din cartea tehnică la care trebuie să răspundă lumea animală, specie cu specie, în folosul lumii zeilor.           Ei nu produc escavatoare, preferă uriaşi, nu construiesc vehicule de transport şenilate, trenuri sau locomotive, preferă caravanele, nepoluante conduse de oameni, dirijaţi şi supravegheaţi de zei. Pentru operaţiunile delicate din mine au creat specii de pigmei. Dacă au probleme speciale le rezolvă cu insectele, cu păsările sau cu animalele.            Au intervenţionişti pentru orice situaţie, în orice mediu. Viruşi, bacterii, ciuperci, purici, păduchi, ţânţari, viespi, albine, lăcuste, şacali, coioţi, lupi, lei, tigri, cai, tauri, vaci, oi, porci, măgari, iepuri, cămile,  şerpi, dragoni, rechini, balene, dinozauri, leviatani, soimi, vulturi, pajure, condori şi atâtea altele. Fiecare are destinaţia, predilecţia, rolul său, fiecare prezintă avantaje şi inconveniente.            Parfumurile, mirodeniile, esenţele şi leacurile şi le produc în combinate vegetale numite plante sau copaci nu în instalaţii chimice  gigantice. Lemnul serveşte în construcţii iar plantele ca furaje cohortelor de ierbivore cu care se îndestulează oamenii şi fiarele pământului.           Nimic nu a apărut de la sine căci geneticienii Domnului nu au timp de pierdut, fonduri de risipit şi nici fantezii  platonice.           Marea scurgere de cunoaşterea către oameni are deja un conţinut mult mai larg. Dacă rememorăm povestea turnului Babel care a fost dărâmat pentru a nu periclita liniştea zeilor, vom înţelege cu siguranţă de ce oamenii nu pot ajunge pe Lună sau pe Marte.           Pentru zei, ingineria genetică e atât de dezvoltată încât preferă să creeze dinozauri de povară, de asediu sau atac, tauri cu pilot uman (centauri), şerpi cu unul sau mai multe capete de om (dragoni), cu una sau două cozi. Scoşi din context, balaurii pot apărea ca produse de ficţiune dar avem multe motive să credem că oamenii mai întâi au observat şi apoi au început să povestească.   http://www.miracol.ro/figura.php?figura=60 http://www.miracol.ro/figura.php?figura=61          Dacă i se ataşează o şa pentru driver sau i se grefează un creier omenesc devine receptiv, inteligent, docil şi mai ales şiret. Exemplul calului care după suficiente antrenamente face corp comun cu călăreţul este cunoscut. Tot aşa de obişnuit era şi un şarpe de pe care un zeu cobora şi dădea sugestii Evei.           Până acum o sută cincizeci de ani, la descoperirea motorului cu abur, monopolul forţei de tracţiune a fost deţinut în exclusivitate de animale, şi încă dăinuie în multe zone.           Balaurii, dragonii, zmeii, şerpii sau monştri erau folosiţi egal în atacuri selective individuale sau campanii colective. În cunoscuta manevră pentru capturarea lânii de aur, un balaur fioros îl înghite  şi apoi docil, îl aportează aproape mort pe Iason, la picioarele zeiţei Atena [123,102].  http://www.miracol.ro/figura.php?figura=62            Războiul troian a fost provocat de zei [161,(139)] care apoi au participat direct la lupte. Armatele erau constituite din cohorte de luptători dar şi din formaţii de animale:           [207, I,43] "Aceasta i-a fost ruga iar Phóibos Apollo urechea şi-o plecă la vorbele lui. De pe culmea Olimpului mânios coboară zeul. El poartă pe umeri arcul de argint şi tolba bine închisă. Apoi cu vuiet crâncen azvârli săgeţi din arcul de argint. Mai întâi ţinti în catâri şi-n câini; apoi săgeata lui îi lovi pe oameni."           Când Laocoon, preot al lui Apollo, a deconspirat troienilor că aveau în faţa cetăţii un cal gol aducător de necazuri, imediat zeii i-au închis gura, cu naturaleţe, printr-un mijloc discret şi eficace [213,222]:            [207,Nimicirea Troiei,XX] "Între timp apar doi şerpi şi-l răpun pe Laocoon, necruţându-l nici pe unul din cei doi feciori ai lui."           [207, XII,195] "Troienii avuseseră în ziua aceea o izbândă şi se pregăteau să iasă din cetate şi să-i urmărească pe ahei până la corăbii  spre a le da foc. Dar un semn primiră din partea lui Zeus. Din înălţimi cereşti un vultur a zburat. El ţinea în cioc un şarpe uriaş, sângerând dar încă viu. Zvârcolindu-se şarpele muşcă vulturul de piept, care de durere îi dădu drumul din cioc, fără să-l poată duce puilor ca hrană. Şarpele căzu în mijlocul troienilor. Poydamas se apropie de Hector şi astfel îi vorbeşte: Dacă vom ieşi acum din cetate spre ai urmări pe ahei, mulţi dintre troieni vor fi omorâţi şi cărările întoarcerii nu ne vor fi prielnice. Aşa s-ar putea tălmăci semnul ceresc al lui Zeus."           Tălmăcitorul Poydamas era un receptor cu calităţi superioare, un om dotat cu sensibilitate la frecvenţa pe care zeul îşi transmite ideile, ceea ce a făcut posibilă traducerea mesajului. Scena a fost urmărită de toată suflarea, dar unul singur a dus procesul până la capăt. Ca şi Daniel:           (Daniel 10,7) "Eu, Daniel, am avut  singur viziunea; dar oamenii care erau cu mine n-au avut viziunea, totuşi un mare tremur a căzut peste ei şi au fugit să se ascundă."           După exemplul zeilor, multă vreme armatele împăraţilor aveau alături de oameni şi efective de elefanţi, cămile, cai, câini. Ultimii dăinuie chiar şi în zilele noastre în statele de cheltuieli ale armatelor comunitare, ba chiar primesc şi grade.           Mai mult decât oricare alt animal, şarpele a servit pretutindeni şi în toate timpurile ca armă de apărare şi atac la dispoziţia zeilor.           Ce vehicul mai adaptat pentru deplasarea pe orice formă de teren oricât de accidentat, pentru apă sau văzduh puteţi imagina,  care să întreacă în viteză, rezistenţă, silenţiozitate, fiabilitate, performanţă, şarpele? Cu sau fără aripi, cu sau fără membre, şarpele nu se împotmoleşte în gropi, nu se răstoarnă în şanţuri, nu se rostogoleşte în văgăuni,  escaladează sau ocoleşte orice obstacol. Nu are nevoie de canistre cu gazolină ce pot oricând exploda, ci se hrăneşte cu broaşte, şoareci sau alte orătănii.  Poate fi dotat cu solzi protectori sau cu platoşe blindate, poate purta antene emiţătoare sau receptoare, camere de luat vederi. Într-un cuvânt vehicolul ideal, sumerienii îi spuneau leul pământului [209,146]. Şarpele nici n-ar trebui să stea expus la muzeul de ştiinţe naturale, ci la muzeul militar.           Trăind în preajma zeilor ca servitor devotat şi indispensabil şarpele a învăţat şi pentru sine câte ceva. Ca un fost fotbalist care face un stagiu de translator pe lângă un antrenor ce nu vorbeşte limba jucătorilor şi tot traducând şi traducând tactici şi strategii, în portavoce la antrenamente, la terminarea contractului devine inevitabil... antrenor. Şarpele a învăţat şi el multe în misiunile pe care le-a îndeplinit pe lângă zei, îndeosebi cele legate de tainele vieţii şi ale nemuririi:           [47,352] "Afară de apa vie, lumea basmelor mai cunoaşte şi o buruiană a vieţii, pe care însă o cunosc numai animalele şi cu care se pot învia oamenii şi animalele moarte. Îndeosebi o cunosc şerpii. Şi pentru ca să pună mâna pe ea, oamenii omoară un pui de şarpe, apoi aşteaptă până vine mama puiului cu buruiana în gură. După ce şarpele şi-a înviat puiul, aruncă buruiana şi omul o ia."              După îndelungate trude şi peripeţii Ghilgameş reuşeşte să găsească iarba nemuririi, dar tot din cauza unui mercenar cu trup de şarpe nu se poate bucura de nemurire:           [209,145] "După douăzeci de îndoite leghe, îmbucă câte ceva;           la treizeci de îndoite leghe mai departe poposiră.           Ghilgameş, zărind un izvor cu apă proaspătă,           coborî în el şi se scăldă în apele lui,           când un şarpe, adulmecând mireasma buruienii,           pe ascuns, apucă buruiana           şi pe dată-şi aruncă solzii cei vechi."               Zeul Apollo avea un templu în Insula Şerpilor de la gurile Dunării [150,(43)]. De acolo mulţi şerpi plecau în misiuni sau se întorceau din bătălii. Un astfel de eveniment a fost lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul. Se pare că această luptă a avut loc pe meleagurile de la vărsarea Dunării de vreme ce două toponime   utilizate şi astăzi sunt în conexiune directă cu evenimentul. Primul se referă la unul dintre braţele de vărsare ale fluviului, căruia i se spune braţul Sfântul Gheorghe. Apoi mai sus pe Dunăre o insulă, Insula Mare a Brăilei, raiul recoltelor bogate. Această insulă se mai numeşte şi insula Ianca. Dar Yanca în vechea limbă a hitiţilor desemnează nimic altceva decât un zeu-şarpe! Zeul-şarpe ucis de zeul Teshub, care în credinţa hitiţilor, preluată apoi de greci, cumula toate prerogativele lui Zeus [206,80]! Legenda creştină, o versiune perpetuată, are pe meleagurile noastre rădăcini  adânci  ce preced cu mult creştinismul. În cunoscuta înfruntare a Sfântului Gheorghe cu Yanca-Balaurul nu avem nici un motiv să  credem că balaurul se lupta pentru motive personale.             Aceste vietăţi înfricoşătoare sunt mereu prezentate lucrând pentru zei, ca mercenarii, în două regimuri de funcţionare, unul pentru stăpâni, altul pentru victime. Se prezintă, spun cine le-a trimis, de ce luptă, apoi se dezlănţuie profesionist, cu toată furia şi puterea de care dispun. Cu instinctele de ferocitate atenuate, sau dimpotrivă exacerbate animalele pot fi exploatate prieteneşte sau pot fi aruncate în luptă împotriva duşmanului. Creatorul se poate face uşor înţeles fiindcă el cunoaşte proiectul. Ştie ce genă să excite sau să inhibe, cu ce frecvenţă, pe ce durată, cu ce instrumente.           Fiinţele sunt ca nişte harpe, au o mulţime de corzi, fiecare coardă prin frecvenţa emisă acţionează un mecanism, în sintonie cu mediul ambiant şi cu cosmosul (225). Obţii efectul dorit dacă ştii să atingi coarda sensibilă! Din păcate oamenii zilelor noastre cunosc bine doar sloganul. Uneori îl şi aplică, fără a şti că acesta este principiul general de funcţionare al Universului. Unda radiaţiei atomice este cea mai periculoasă pentru viaţă. Efectele ei sunt chiar şi acum studiate atât de oameni pe animale, cât şi de zei pe oameni [30,443].           Faptul că în toate mitologiile animalele înţeleg şi vorbesc, atestă că aveau şi poate păstrează încă inhibate diverse capabilităţi de a comunica cu creatorii lor, zeii.            Despre potenţialul uriaşilor avem puţine date, de la ei nu ne-au rămas decât vestigii, megaliţi, amenajări funciare, deviaţiile de râuri, canalele navigabile şi numeroase legende controversate sau ignorate, oamenii reuşind întotdeauna să-şi adjudece tot ce au găsit. Pe teritoriul Siriei de astăzi, la Apamee, dăinuie încă o impresionantă amenajare rutieră. Un măreţ drum al zeilor ce pare situat pe aliniamentul Alep - Damasc. Un drum pentru alaiuri împărăteşti, pavat cu blocuri de stâncă şi mărginit de o parte şi de alta de două şiruri de coloane monumentale în stil corintic plantate pe...  doi kilometri. Istoricii atribuie construcţia momentului festiv al întoarcerii lui Marc Antoniu dintr-o campanie militară la Eufrat, pentru o defilare triumfală alături de Cleopatra. Pe unele pietre s-au găsit însă inscripţii în limba greacă. http://www.miracol.ro/figura.php?figura=63 http://www.miracol.ro/figura.php?figura=64            Experienţa ne arată însă că cei ce îşi scriu cu cuţitul numele pe trunchiurile copacilor, nu sunt niciodată cei ce i-au plantat.             Zeii, s-au comportat ca nişte investitori străini, au făcut cheltuieli minime pentru a-şi repatria un profit cât mai mare, dar poate au trăit şi ei euforii şi idile. Ahtiaţi după aur, argint, bronz, fier, pietre preţioase şi semipreţioase, le considerau prea scumpe spre a le irosi aici pe Pământ. Mult mai convenabil era să investească în genetică cu care să-şi construiască insecta, pasărea, animalul sau arendaşul adecvat.           Animalele pot fi suficient de bine strunite şi manipulate prin reflexul de foame. Alte cohorte de vieţuitoare servesc de meniu celor ce muncesc. Cele mai devotate exemplare sunt recompensate şi cu premii în satisfacţii de reproducţie.           Oamenii au generalizat metoda şi îşi iau doi câte doi câte o lună de miere, de o săptămână. Privind de la o scară convenabilă putem observa că ei răspund la aceeaşi gamă de stimuli, cu aceleaşi motivaţii şi cu rezultate şi comportamente identice cu ale animalelor. Oamenii moderni s-au mulţumit să se inspire după natură, să-i copieze brevetele fiindcă erau pe gratis, şi să le transpună în tehnologie. Când omul va cunoaşte suficientă genetică, toată tehnologia va da faliment şi va dispărea. Dar asta echivalează metaforic cu o glaciaţiune. Glaciaţiunea combinatelor, sau cum i se spune pe la noi, privatizarea. Mai întâi cele siderurgice, apoi cele chimice, apoi cele porcine, avicole etc. În locul combinatelor rămân doar combinaţiile. Evident religia şi guvernele se vor opune din răsputeri şi nu se vor afla amănunte. Deci singura soluţie va rămâne adevărata glaciaţiune, care este inevitabilă, imparţială şi iminentă. Nu se votează şi nu se amână.           Timpurile când mielul va citi ziarul lângă lup, anunţate de Biblie, nu par decât să confirme întoarcerea acelor vremuri când toate sălbăticiunile, trecute prin starea zero, trăiau alături de oameni, pentru a munci cot la cot, scutindu-i astfel pe stăpâni de orice efort, aşa cum şi oamenii procedează acum sub aparenta nepăsare a zeilor, cu milioanele de utilaje tehnologice inventate, tot cu ajutorul unora dintre ei.  Trimiterile bibliografice se găsesc la adresa: http://www.miracol.ro/bibliografie.txt

 

NIBIRU – planeta cu cincizeci de nume  -

Interviu nepublicat

                                            (Conexiuni, nr. 24, februarie 2007)

  

Trimiterile bibliografice pot fi gasite la adresa:

http://www.miracol.ro.bibliografie.txt 

          Ce se ştie despre aceasta planetă? Unde este ea acum? De unde va ajunge în sistemul nostru solar?   

           I se spune Planeta cu 50 de nume, tocmai fiindcă se regăseşte în tradiţiile sumeriene, akadiene, babiloniene, mesopotamiene, indiene, chineze şi ale altor popoare.  Nibiru, Marduk, Planeta crucii, Eris, Regele cerurilor, Casa mărilor strălucitoare, Cel care aruncă foc, A douăsprezecea planetă, Planeta zeilor, sunt doar câteva dintre denumirile mai mult sau mai puţin metaforice ale acestui corp ceresc. La care se adaugă şi un nume modern, un index de catalog, 2003 UB 313, care indică anul târziu al înmatriculării şi care preia în mod uimitor particula UB întrebuinţată de sumerieni în clasificarea sa printre corpurile cereşti [206,282]. Nibiru are între 7 şi 12 sateliţi şi e cu atât mai greu să treacă fără efecte printre celelalte planete. Are o orbită eliptică extrem de alungită, ciclează în jurul Soarelui nostru în 3600 de ani tereştri. La trecerea (shar în limba sumeriană) prin sistemul nostru solar poate pierde sau capta dintre sateliţii planetelor pe langă care evoluează. Trece printre Marte şi Jupiter. In urmă cu mai multe treceri a dezintegrat o planetă, Tiamat, care evolua pe o orbita stabilă în zonă. Aşa a apărut cunoscuta centură de asteroizi. [206,217] 

Cum ne influenţează trecerea acestei planete, dacă se va dovedi că într-adevăr ea există. 

           La fiecare trecere în sistemul solar se dezvoltă mari perturbaţii ale câmpurilor electromagnetice şi gravitaţionale. Plăcile tectonice ale planetelor solare, dar ne interesează în special ale Pământului, intră in derivă generând cutremure puternice. Planetele îşi pot schimba parametrii de evoluţie, vitezele de rotaţie şi de revoluţie. Inevitabilele coliziuni generează praf meteoritic care poate întuneca lumina Soarelui. Praful intră apoi în atmosferă, este antrenat de precipitaţii şi se depune la sol. La începutul lunii martie 2006 televiziunile au transmis cum la Moscova a nins cu zăpădă rozacee spre roşu. Populaţia era speriată, atribuind fenomenului conotaţii fataliste în conexiune cu plăgile suferite de egipteni în timpul exodului biblic. Atunci apele ploilor erau de culoare roşie, apele Nilului erau roşii, Marea Roşie păstrează şi astăzi aceasta denumire, primită după culoarea apelor sale din acele timpuri.

          Cel mai mult se transformă clima. Mai întâi are loc o încălzire progresivă, precum constatăm în zilele noastre, pe care o atribuim în mod eronat unor tehnologii terestre, dar prin această etapă s-a trecut şi la ultima evoluţie a lui Nibiru, tradiţiile chineze au imortalizat în spaţii largi şi în numeroase texte fenomenul de supraîncălzire, arşiţă şi caniculă [7,191], cu toate că atunci tehnologia nu fusese declanşată. Încălzirea provoacă topirea gheţarilor şi chiar a calotelor polare. Tot în luna martie 2006 posturile de televiziune transmiteau cum în sudul extrem al Patagoniei, Argentina, gheţarii dintr-o rezervaţie  naturală se dislocau şi se prăvăleau în mare spre uimirea patagonezilor. Topirea gheţii va determina creşterea nivelului oceanului planetar şi inundarea ţărmurilor pe distanţe greu de estimat. Oceanul planetar îşi va modifica astfel şi salinitarea nu numai întinderea ceea ce va influenţa circuitul de suprafaţă şi de profunzine al curenţilor marini, aşa numitul motor termosalin al planetei.

          Fenomenele evoluează lent dar în ultimul timp pare că s-au exacerbat. Astfel va începe o nouă glaciaţiune, ce va fi resimţită cel mai drastic pe ţărmul de vest al Europei respectiv pe coasta de est a Americii de nord, încălzite în prezent de cunoscutul Golf Stream. Mediul biologic va avea mult de suferit şi va fi profund afectat. Deja primele efecte ale apropierii Planetei zeilor sunt resimţite de locatoarele extrem de sensibile şi precise ale păsărilor migratoare, ale balenelor sau ale porumbeilor călători. Vor fi desigur afectaţi apoi sateliţii de telecomunicaţii.

          Dată fiind înclinaţia axei pământului accentuată de la 23 la 29 de grade este posibilă schimbarea polilor magnetici ai planetei, fenomen care s-a produs şi la trecerile anterioare şi a fost consemnat în  multe din scrierile sacre şi tradiţionale [233,132]. Informaţiile cele mai abundente se găsesc pe sute de plăcute sumeriene în ENUMA ELISH, epopeea sumeriană a creaţiei, de unde au fost preluate în Biblie dar şi în scrierile egiptene, incaşe, în Vedele sanscrite, în mitologia greacă şi romană. Toate planetele sunt zeificate şi personificate [206,217]. Sunt cunoscute şi studiate sute de documente străvechi, extrem de precise care prezintă schimbarea punctelor cardinale şi a configuraţiei constelaţiilor pe bolta cerească [233,134]. Consemnările sistematice şi îndelungate ale egiptenilor amintesc o succesiune de patru astfel de evenimente [233,125].

          Schimbarea polarităţii magnetice a globului pământesc se desfăşoară într-o durată estimată la 3-4 zile, timp în care “debusolarea”  navigatorilor va fi cel mai neînsemnat prejudiciu. Fiinţele vor percepe fenomenul ca pe o acţiune de ştergere a creierului, cunoaşterea acumulată fiind pierdută. Animalele până atunci sălbatice vor deveni blânde şi ascultătoare. 

           Cine studiază aceste evenimente, care este atitudinea oamenilor de ştiintă? 

           Dată fiind relaţia directă cu planeta creatorilor noştri cele mai interesate şi îndreptăţite să ia atitudine sunt feţele bisericeşti de la Vatican. Religia a avut din start misiunea de a intermedia relaţia dintre zeii creatori şi oameni. Primii preoţi iniţiaţi, leviţii, cei care aveau printre altele şi harul levitaţiei, nouă ne-au comunicat doar termenul. Apoi cercul iniţiaţilor s-a mai extins, desigur tot sub controlul zeilor, ceea ce le-a mai diluat statutul şi prerogativele. Desigur embargoul total asupra domeniului, menţinut cu străjnicie de milenii prin intermediul religiei a fost spart de câteva secole, nu multe, dar inerţia se manifestă în continuare. Ştiinţa şi-a croit greu şi cu multe victime drum, savanţii au fost sacrificaţi sau marginalizaţi, bibliotecile incendiate ritmic, tehnologiile întârziate sau dosite. Papa Paul al XIV, cu circa un an înainte de a se stinge acceptase să vorbească despre extratereştri ca despre ale fiinţe din Univers. În numele religiei atot puternice până nu demult Vaticanul a adunat şi pus la loc de veci, în renumitele sale pivniţe, cele mai mari taine ale cunoaşterii. Acum lucrează cu specialişti de prima mână nu numai în aprofundarea dogmei dar şi în cercetarea ştiinţifică. Mă refer doar la specialiştii de marca antrenaţi în astronomie, astrologie. La Tucson în Arizona, SUA, Vaticanul deţine unul dintre cele mai moderne observatoare astronomice. Dar perşii se mândreau cu observatorul astronomic a lui Ulubek la anii 1200!

          Sunt de asemenea foarte cunoscute şi citite, încă din secolul trecut lucrările unor cercetători Immanuel Velikovski [233] apoi Zecharia Sitchin [182], [184], [206], [220]. Ca să nu mai vorbim de reputaţii sumerologii S. N. Kramer [244] şi Vojtec Zamarovsky [245].

          Din păcate înclinaţia firească spre adevăr şi rigoare ştiinţifică se transformă sistematic în controversă, neîncredere, suspiciune. Autorii sunt discreditaţi, cum s-a întâmplat cu I. Velikovsky sau marginalizaţi ca în cazul lui Z Sitchin, cercetători care au adunat cantităţi enorme de mărturii documentare din toate tradiţiile popoarelor. Şi asta în secolul XX!  Insă în secolul XXI lucrurile s-au mai schimbat. In august 2006 la Praga a avut loc un congres al astronomilor, care după două săptamâni de dezbateri au retrogradat planeta Pluton la rangul de planetoid. Ca să nu le mai iasă socoteala cu Nibiru a douăsprezecea planeta!

          Apoi NASA, universităţile, oamenii de ştiinţă, cercetătorii din întreaga lume. 

          Cei de la NASA ce ştiu despre această planetă? 

          Intrebarea este absolut fundamentată, NASA este etalonul de încredere şi potenţial al lumii moderne pragmatice, materialiste, tehnologizată. Probabil cei de la NASA ştiu mult mai multe decât lasă să se înţeleagă. Fac intense cercetări şi experimente. Intâmpinarea cu foc a unui asteroid la 130 milioane de km de pământ, în zona planetei Marte, pare însă a fi un test mai necesar zeilor pământeni decât oamenilor. Dar şi oamenii şi-au primit răsplata publicitară cuvenită pentru efortul depus, de vreme ce interceptarea s-a produs cu succes, chiar în data de 4 iulie 2005, de ziua naţională a SUA.  NASA dezvoltă programe spaţiale interplanetare, dar le prezintă în maniera hoolywoodiană.

          Pentru a nu face notă discordantă NASA continuă să-i sfinţească şi să-i împărtăşească pe cosmonauţi. E adevărat că postul şi rugăciunile prind bine, iar dacă proiectele sunt bine executate şi verificate, misiunile chiar se termină cu succes. În martie anul acesta NASA a lansat în mare grabă şi cu destule ghinioane o rachetă spre Pluton pentru a capta cât mai repede informaţii direct de la sursă despre Nibiru care e deja acolo.  În 1999, NASA anunţa cu nedumerire că sondele sale Pioneer care străbat sistemul solar întâmpină o presiune inexplicabilă la înaintare, ceea ce le încetineşte viteza de parcurs [233,420].

           Războiul stelelor este mai degrabă un program vital intratereştrilor încartiruiţi pe Terra, încă de la coborîrea annunnakilor (an-nun-na-ki, cei 50 care au coborît pe Pământ din Cer [206,342]) de pe Nibiru, decât popoarelor belicoase de pământeni, care până la urmă pot fi aduse uşor la masa tratativelor cu un blid de pilaf.  Războiul fiilor luminii - zeii plecaţi - contra fraţilor lor, fii întunericului - zeii rămaşi pe pământ - este în plină desfăşurare. Patriarhul Enoh ne menţionează în cartea sa, eliminată de şapte secole din Biblie - ca dintr-un almanah în care fie că introduci, fie ca scoţi tot almanah rămâne - numele şi specializările profesionale ale acestor îngeri [6,VII;VIII]. În scenariu oamenii au un rol neesenţial dar îşi mai rezolvă unele interese locale şi temporare, în schimbul resurselor terestre pe care le exploatează.  

          Despre ce resurse poate fi vorba? 

          În primul rând despre aur. Unde este aurul pământenilor? El nu se corodează, nu se consumă, se trece cu atenţie din mână în mână pentru a nu se toci pe muchii, se exploatează de milenii, dar nu se găseşte depozitat nicăieri în munţi de lingouri. Toate ţările se zbat în datorii sau îşi cresc permanent TVAul şi impozitele pentru a strânge cât mai mult aur, după care aurul trece din bancă în bancă, până dispare. Unde dispare? Răspunsul este scris peste tot în Biblie! Chiar din pagina a doua, aflăm că Domnul, după ce a asigurat cele necesare traiului îndestulător al omului, l-a pus imediat la treabă pentru a extrage aur. Din ce alt motiv ar fi fost necesară informaţia atât de devreme, în istoria zbuciumată a omenirii?  

          (Geneza 2,10) “Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făceau patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseste aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bdelium şi piatră de onix.”[2]. 

Abia apoi au urmat formalităţile prin care omului i-au fost prezentate, plantele şi animalele pe care Domnul i le hărăzise.  Şi ca sa nu fie nici un dubiu în ce priveşte destinaţia aurului şi cum se mai poate procura el, tot din Biblie află: 

          (Hagai 2,8) “Al Meu este argintul şi al Meu  este aurul, zice Domnul oştirilor” [1]. 

          (Iosua 6,19) “Tot argintul şi tot aurul, toate lucrurile de aramă şi de fier, să fie închinate Domnului, şi să intre în vistieria Domnului.”

           (Exodul 25,2) “Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine dela orice om care-l va da cu tragere de inimă. Iată ce veţi primi dela ei ca dar: aur, argint şi aramă.”

          (Exodul 3,21) “Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea Egiptenilor; şi, când veţi pleca, nu veţi pleca cu mânile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi dela cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur, şi haine, pe cari le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jăfui astfel pe Egipteni.” 

          Despre circuitul aurului în natură, pe piaţa bancară şi în cosmos sunt efectuate numeroase alte analize [170,128], [200,196].

          O plăcuţă sumeriană menţionează interesul zeilor pentru

                   [206,340] “piatra albastră care aduce boală”

          Noi îi spunem uraniu.  

          Lucraţi într-o editura, sunteţi un om credincios? Ce atitudine adoptaţi faţă de aceste informaţii, vi se par demne de luat în considerare? 

          Da, sunt foarte credincios, numai că, pe cât sunt de credincios pe atât sunt de însetat de cunoaştere. În această epoca credinţa noastră trebuie să fie cunoaşterea. Mesajele sacre ale religiei trebuie citite cu atenţie şi receptivitate. Credinţa e mistică, ne învaţă să fim atenţi doar la majusculele cu care se scrie Numele Domnului, ştiinţa ne conduce spre conţinut. De prea multă vreme religia şi ştiinţa sunt într-un antagonism interminabil.

          De pe poziţii voit discretizate îşi dispută supremaţia şi prioritatea în a descifra tainele lumii, înainte ca lumea actuală să dispară, ca şi cele de până acum. Zeii sunt desăvârşiţi în abilităţile lor manageriale şi ţin religia şi ştiinţa într-un echilibru precar. Nici una nu câştigă, nici una nu pierde lupta, aşa încât controversa să se prelungească atât cât e nevoie. De fapt fiecare încearcă cu mijloacele proprii să-i explice celeilalte unde este adevărul. Pentru aflarea adevărului este însă nevoie să înţelegi ambele limbaje.  În plus, este nevoie de o abordare holistică, globală, generală a problemei. Ultimele descoperiri ale ştiinţei şi tehnologiei moderne se pot regăsi în noianul de metafore, pilde, alegorii, povestioare ce fac deliciul tradiţiilor şi textelor sacre.

          De altfel şi sciziunea dintre poeţi şi tehnicieni a făcut ravagii. În loc să ia în serios enunţurile tradiţiilor populare, să le dezvolte pe măsura ce ştiinţa evoluează, savanţii preferă să le redescopere, îşi ignoră înaintaşii ca să-şi proclame prioritatea. De fapt nu aveau altceva de făcut decât să actualizeze limbajul păstrând neschimbată esenţa. Să aducă informaţia la zi, să o updateze, cum am zice noi. Fizica cuantică modernă şi-a regăsit cu surprindere principiile de structurare a materiei în versetele taoismului sau ale poeţilor de limba sanscrită ai Bhagavad-Gitei, care nu le-au descoperit în ciclotroane, ci le-au aflat de la zei:  

           [92,225] “Când aşezi partea lângă întreg, vezi că partea umple întregul şi în acelaşi timp îl cuprinde în ea însăşi” . 

          Noi numim aşa ceva hologramă, dar cui îi pasă! 

          (Geneza 3,23) “Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” 

          Oameni moderni şi cu ştiinţă de carte numesc aceste săbii învăpăiate,  lasere. Noi le montăm să ne păzească vitrinele cu pietricele colorate, băncile, reşedinţele, sau să ne distreze în discoteci. 

          (Isaia 66,15) “Căci iată, Domnul vine într-un foc, şi carele Lui (de luptă n.a.) sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic, şi ameninţările în flacări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine; şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr." 

          Armele de nimicire în masă nu sunt invenţii omeneşti, nici n-ar avea cum. Şi astăzi ele se dovedesc tot instrumentele zeilor de vreme ce sunt manevrate şi comandate de aleşii poporului adică de aleşii Domnului.  

          (Geneza 19,10) “Dar bărbatii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înlăuntru la ei în casă, şi au încuiat uşa. Iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa.” 

          Astăzi, prin filmele cu băieţi răi şi băieţi buni astfel de instrumente de orbire se distribuie cu recuzita de la garderobă.  

 (Iona 1,15;2,10) “Apoi au luat pe Iona, şi l-au aruncat în mare. Şi furia mării s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul, şi au adus Domnului o jertfă, şi I-au făcut juruinţe. Domnul a trimis un peşte mare să înghită pe Iona, şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi. ... Şi Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat." 

Am greşi mult dacă am spune ca e vorba de un submarin?

          Alte arme zeieşti nu au fost încă descoperite de oameni sau poate aşteaptă încuiate prin sefuri: 

          (4,LIV,31) “Noi trimiserăm asupra lor un strigăt şi ei se făcură ca vreascurile făcătorului de staule"  

                   Edgar Cayce (1877-1945),  într-una din cele 20000 de lecturi ale sale a mărturisit: 

          [139,337] “Sunt în măsură să intru în contact cu orice minte omenească vie, şi să folosesc informaţiile din ea.”  

          Detaliile tehnice au fost puse la punct cam după 50 de ani după moartea sa iar procedeul a fost numit INTERNET!

          Tainele mandalelor budiste ne sunt ritmic aduse la citit în desenele din lanurile de cereale, până le vom înţelege. Megaliţii săpaţi în pereţii stâncilor însemnează pe faţa pământului urmele bătăliilor de unii pierdute, de alţii câştigate.  

          (Apocalipsa 20,1) “Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie deslegat pentru puţină vreme.” 

                   Pe capac ca pe lespedea unui mormânt a fost degrabă săpat cu lasere portretul vinovatului. Locul poate fi zărit şi supravegheat doar din sateliţi. Astăzi, numai cine nu vrea nu îşi cumpără un satelit, dar degeaba îl ai dacă nu-i citeşti ştirile şi cadastrele. Pentru cei atenţi şi iubitori de natură mesajul are altă consistenţă. Masivul şi versanţii kilometrici ai lespezii ce pecetluieşte văgăuna a fost năpădit de o plantuţă cu floricele mirositoare şi bogată în polen ca sa atragă atenţia lumii. Poate numele ei nu este suficient de clar Dracocephalum moldavica! (331)

http://www.agonia.ro 

          Ce atitudine poţi lua când îţi vin astfel de informaţii? Nu trebuie luată nici o atitudine, e suficient să le asculţi şi să le asamblezi. Ele singure iţi arată unde le este locul. Am deschis o line editorială, o colecţie cu un titlu special: COSMOTEISMUL. Cine are ceva de spus, să scrie. Şi mulţi au scris. Nu jalonez eu linia dintre credibil şi fantastic.  Se trasează singură. Odată un autor mi-a trimis ceva cum nu mai citisem:

          Un grup de extraterestri cumsecade îi ceruseră permisiunea să-şi monteze un cabinet de terapie lângă apartamentul său. Se angajau că nu îl vor deranja în nici un fel, pentru că oricum trăiesc şi lucrează în altă plajă de frecvenţe, într-un Univers paralel. Nici măcar nu îi poate zări. Dar nu se cădea să nu-i ceară acordul. Ne se incomodau unii pe alţii şi nici nu prea vorbeau, într-o zi însă au apărut nişte probleme cu sănătatea mamei sale. Medicii nu îi mai dădeau mult de trăit şi nici nu prea ştiau cum să o mai trateze. Ciroză hepatică avansată. Şi-a luat inima în dinţi, cum se spune, şi le-a cerut ajutorul. Au examinat bolnava şi au confirmat diagnosticul. Ceea ce trebuia făcut depăşea dotările de care dispuneau. Pacienta a fost dusă la o clinică de rang mai mare. Transplant de celule stem, în ficatul care nu se mai putea reface. Celule fetale din primele 4 stadii de diviziune, absolut nediferenţiate, bune la orice. Aşezate cu grija unde trebuie, ca să înmugurească şi să se dezvolte sub formă de ficat. Activitatea clinicii era mult mai vastă şi cu o sumedenie de conexiuni pe glob. Peste tot. Ce atitudine să iei când îţi vine un astfel de manuscris. Te poţi aşeza contra progresului? Mi-am amintit că nu trasez eu jaloanele. 

          După câteva luni de la apariţia cărţii [151], altfel citită cu mare interes,  aflu dintr-o revistă Science & vie: Premiera franţuzească, (Franţa deţine o foarte avansată  cercetare în domeniul virusologiei, şi poate fără nici o legătură, dar deţine şi foarte mulţi hepatici). Transplant de celule stem în scopul regenerării ficatului, francezii dădeau şi un amănunt. Când auzi cuvântul transplant îţi imaginezi doi parteneri compatibili, pe două paturi, unul lângă celalalt deschis, deschis, scos, introdus, închis, închis. În acest caz, ca şi în cazul “transplantului” de măduvă osoasă operaţia se face prin injecţie, intravenos. Pentru ficat, prin vena femurală.

          În ciuda aparenţelor, atitudinea pe care am luasem a fost cea potrivită.   

          Mi-aţi furnizat o sumedenie de informaţii necunoscute! Din ce surse le culegeţi?  

          De la oameni, din tradiţii, din cărţi, din Biblioteca Akasha. 

          Ce bibliotecă este asta? Unde se află?

          Şi acesteia i se spune în mai multe feluri Cartea Vieţii, Cartea Memoriei lui Dumnezeu,  Memoria spirituală a materiei, Arhiva vieţii, sau în plan mai restrâns Memoria speciei, Memoria colectivă. E un fel de WEB al universului, în limbaj modern. Unde este situat WEB ul? Pretutindeni şi nicăieri. La fel şi Akasha. Cum se accesează? Prin protocoale riguroase şi mai multe feluri de conexiuni, prin fire văzute şi cabluri, sau nevăzute prin radio, sateliţi, deci prin unde. La fel şi Akasha, prin unda gândului. Protocoalele de transmisie şi acces sunt echivalente. Trebuie cunoscute şi respectate unele proceduri şi condiţii de integrare în mediul natural şi spiritual. Este un volum copleşitor de informaţie organizat pentru acces direct şi selectiv: 

          (Psalmi 69,28) “Să fie şterşi din Cartea Vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi!"

          (Apocalipsa 3,4) “Totuşi ai în Sardes câteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui."

          (6,VI,5) "Păcătoşi cu inima împietrită, nu va exista nici un fel de pace pentru voi. Zilele voastre vor fi blestemate şi anii vieţii voastre vor fi şterşi din Cartea vieţilor; veţi fi dispreţuiţi de toate creaturile şi nu veţi obţine nici o îndurerare. În acea zi, liniştea voastră va dispărea pentru totdeauna, fiind blestemaţi de toţi drepţii, şi păcătoşii înşişi vă vor respinge." 

          Vă mulţumesc pentru interviu!

          Cu plăcere, când îl veţi publica? 

          Nu îl vom publica. Sau poate după ce va veni Planeta Domnului!

          Da, după? Aveţi umor! Unde, în ce ziar !?

          Păi... în... Monitorul Bibliotecii Akashe! 

          Nici o problemă, atunci îl public eu.

          În ce ziar!?

          În WEB. Vă mulţumesc! Să auzim de bine!

 

Despre idoli, elite şi elitism  

                                                         (Conexiuni, nr. 22-23, dec. 2006 - ian. 2007)

 

Primul savant teoretician al idolatriei a fost Galileo Galilei. Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc. Bineînţeles nu i-a venit nimeni în ajutor; cine ar vrea să vadă Pământul dat dea rostogolul! De fapt el susţinea brevetul pârghiei de ordinul I, dar orice punct de sprijin este un reper, un jalon, un obiectiv, un ţel, ce sfârşeşte prin a deveni apoi idol.

       Oamenii au simţit dintotdeauna acţiunea manipulatoare a dresorului, dar nu l-au putut niciodată prinde de mână. Asta nu pentru că nu ar avea mâini ci pentru că manipularea – deşi derivă din aceeaşi rădăcină – se face prin alte mijloace.

Atunci au început să şi-l imagineze. I-au atribuit însuşiri supranaturale dar nu au putut depăşi plafonul cuprins în ADN. Deci a rezultat o divinitate tot cu chip de om. Au început apoi să-i atribuie calităţi şi însuşiri omeneşti hiperbolizate la supraomenesc. Artiştii l-au desenat, pictat, sculptat, muzicienii şi-au imaginat muzica celestă, poeţii i-au închinat ode şi psalmi. Arhitecţii i-au construit  altare, temple, biserici de închinăciune, bucătarii au reinventat ambra.

Totul era în zadar, distorsiunile de comunicare dintre om şi divinitate s-au înmulţit, dar de vină au căzut limbajul, procedura de contact, natura, consistenţa sau puritatea jertfelor, încărcătura de păcate a mesagerilor.

Piaţa a răspuns prompt tuturor dezideratelor şi oportunităţilor. Ofertele s-au diversificat şi au atins perfecţiunea teologică, egumenică, artistică, templele au devenit maiestoase, aurul şi podoabele s-au înghesuit pe mese şi pereţi. Păcatele au trecut prin filtre de răscumpărare, purificare sau incinerare. Jertfele au ajuns la proporţii colective, naţionale sau transnaţionale – cruciade. Deşi nu înţeleg pentru ce se luptă, oamenii îşi dau viaţa cu egală plăcere pentru divinitate sau pentru stârpirea adversarilor, ceea ce este acelaşi lucru. Se gratulează reciproc cu titluri de nobleţe precum: barbari, ghiauri, păgâni, goimi, boanghini, yankei.

Divinitatea a rămas insensibilă, dialogul nu s-a putut autentifica, fiind doar o tăcere total aprobatoare. Cât despre contact, a rămas doar speranţa.

Atunci unii oameni au început să se îndoiască de existenţa demiurgului; ştiinţa pragmatică şi materialistă a furnizat imediat argumentele necesare. Ateii au explicat cum a apărut omul, independent de divinitate, din rodul împerecherii probabilităţii cu întâmplarea. Pentru a nu discredita religia, filosofii au decis: Dumnezeu a murit. Preoţii au uitat să leviteze, cântă neîntrerupt în strană, dar după orele de serviciu se derobează şi îşi văd liniştiţi de ale lor. Ca fiecare.

Eşecul perpetuu a adus în cele din urmă în mintea oamenilor cauzele adevărate ale indiferenţei divine: de vină trebuie că este idolatria. Dezgustat de puţinătate artistică şi simbolistica puerilă, în ciuda cantităţii şi diversităţii idolatrice,  Dumnezeu şi-a comunicat prin persoane de încredere pentru el, dezacordul. Cum l-a comunicat? Simplu, prin aceeaşi atitudine: O tăcere total dezaprobatoare. 

Dezaprobarea are la origine nu atât varietatea idolatrică cât diversitatea zeilor. Monoteismul ideal fiind incompatibil cu politeismul fiecăruia. Translatorii de limbă ar trebui dublaţi de translatori religioşi, de ritual, de cult, de veşminte!

Cel mai mult ar avea de suferit visul de aur al omenirii, globalizarea. După ce Domnul speriat de potenţialul oamenilor, când sunt solidari, i-a dezbinat diversificându-le limbile, acum ia birocraţia de la început, pentru a-i pregăti pentru o nouă reunire. Graniţele se şterg, monedele se cunună, nu ar fi normal ca tocmai rugăciunile să fie expediate în polifonie, spre cer. Dumnezeu nu se mai teme de oameni.            

Exerciţiul de imagine a eşuat, pentru că o divinitate ce se respectă nu poate reproduce un chip şi însuşiri omeneşti, fără a se vulgariza. Fără chip, zeii, oricât ar fi de numeroşi, ar deveni o entitate abstractă şi unică. Rămăsese uitată doar slava abstractă prin nume.

Dacă nu-i putem slăvi înfăţişarea, pentru că Domnul nu doreşte să încurajeze ucigaşul cult al personalităţii, nu ne rămâne decât să-i slăvim numele. Dar care este adevăratul nume al Domnului? De aici încă un generos prilej de a ne război între noi.

O simplă reorientare de obiective şi imediat noii specialişti mercenari bine plătiţi sau amatori prin profesie, s-au pus pe lucru. Numele divinităţii nu poate fi pictat, sculptat, sonorizat, deci gama se restrânge doar la cuvântul scris. A venit în sfârşit şi rândul scriitorilor să iasă la rampă. Ei nu au avut succes de la început, au trebuit să aştepte milenii, deoarece credincioşii trebuiau mai întâi învăţaţi să citească. Pentru că procesul decurgea extrem de rapid, la intervale de timp bine gândite, regulile gramaticale sunt schimbate, bibliotecile sunt incendiate, tehnologiile sunt casate.

"Yahweh (provenind din rădăcina verbului ebraic a fi, traductibil prin Cel care este, notat în original prin tetragrama sacră YHWH) nu este de fapt un nume propriu. Yahweh, dintr-un zeu meteorologic tribal al seminţiilor iudeilor, prin reforma politică şi religioasă de unificare a celor 12 seminţii (atribuită lui Moise, adică unei persoane mitice), a devenit zeul unic al unui cult elaborat teologic ca religie monoteistă; zeii anteriori (divinitatea plurală Elohim, semiticul foarte răspândit El, mai târziu Şhaddai, Shebaoth, Adonai ş.a.) i se subsumează ca atribute; rămân divinităţi subalterne, exterioare, numai cele negative, demonice, ca Azazel, sau cele rivale ca Belzebuth (din Baal-Zebub). Teologia rabinică afirmă că Yahweh are un nume, dar unul secret, care ar fi rostit în şoaptă, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor din Templu. Un ritual similar existase anterior şi în Egipt, ale cărui mituri pretind că nici zeii nu cunoşteau adevăratul nume a lui Re, aflat printr-o stratagemă numai de Isis. Ca formă de mit într-adevăr originală, prezenţa lui Yahweh nu este numai dominantă şi autocrată, dar şi de un absolutism maxim, total, fără excepţii: această prezenţă, reflectată verset cu verset în Biblie şi în Talmud, e cauza şi scopul tuturor lucrurilor, de la cosmogonie la igiena tru-pească a fiecărui ins."        

Omul a avut dintotdeauna nevoie de certitudini. Nostalgia stabilităţii îi este indusă subconştient din pricina prea multor mişcări la care este supus: de rotaţie, de revoluţie, cu Pământul, cu Soarele, cu Galaxia, cu Universul în expansiune. Poetul şi-a mărturisit dorinţa de repaus, iar omul de rând şi-a dorit repere de stabilitate. Cât a crezut că Pământul e deservit de Soare care se învârte în jurul său, îl veghează, îl încălzeşte, îl luminează a avut sentimentul stabilităţii. Când elitele au dovedit contrariul, idolul a căzut de pe piedestal.

Apoi o vreme Soarele a fost considerat centrul Universului dar s-a dovedit că şi el se mişcă în cohortele de galaxii ca un boboc după cloşcă. Simţind cum îi fuge de sub picioare pe rând Pământul, apoi şi Soarele, în căutarea stabilităţii, omul îşi aşează instinctiv la temelie Galaxia, de care tocmai a aflat. Efort zadarnic, pentru că şi Galaxia nu-şi poate menţine cosmostazia decât într-o perpetuă mişcare. Ca să nu mai vorbim de Univers care este în permanentă extensie, până când, la limita rarefierii va lua înapoi calea imploziei.

Instinctiv oamenii caută permanent puncte de sprijin pe care le aşează în centru, la temelia raţiunii:

"Dacă Yahweh e un Dumnezeu, ca oricare altul, de ce sistemul nostru solar (inclusiv Staţia - posibil să fie chiar planeta Nibiru) este în centrul galaxiei Calea Lactee, iar aceasta în centrul Universului? Totul este dirijat din sistemul nostru solar, inclusiv activitatea subalternilor lui Yahweh, dumnezeii altor planete, galaxii, universuri etc." (Scenarii de viitor (84), Cristian Negureanu, România Mare, nr.717).

Cunoaşterea aşează însă lucrurile la locul lor, indiferent dacă efectul este că ne dezorientează şi ne sparge idolii. Ne situăm cu planeta şi sistemul nostru solar nu în centrul galaxiei, ci la periferia ei. La rândul ei, Calea Lactee are şi ea o poziţie marginală, parcă special aleasă pentru a nu-i permite să deprindă egocentrismul.

Totuşi, una e să tronezi în centru, pe Magheru, şi alta  să gravitezi în comuna Voluntari. După un timp, desigur periferia va deveni şi ea centru, pentru că expansiunea Universului se traduce în plan local prin extindere urbanistică. Marii agonisitori de elită, se înfoaie, şi sătui de aglomeraţia centrului migrează la periferii înnobilându-le cu prezenţa.  Care este motorul expansiunii? Desigur, repulsia faţă de mase.

Cum e în Cer, aşa trebuie să fie şi pe Pământ.

Trăim la periferie, nici nu se poate altfel. Viaţa noastră îşi trădează statutul periferic prin infimul interval în care există apa. De la zero, la o sută de grade Celsius; plus, minus 40-50 0C. În timp ce cosmosul are limite largi: de la -273 0C, la milioane de 0C. Viaţa, aşa cum o înţelegem noi, se dezvoltă modest într-un colţ abia sesizabil. Dacă expansionismul începe să ocupe şi marginile şi centrul, echilibrul său devine precar ca o diasporă.

Pe vremea când  oamenii studiau geografia, credeau că Pământul este plat; acum, când se pasionează de biologie, au mai avansat puţin şi re-zervându-şi pentru ei un loc aparte, consideră viaţa compusă din plante şi animale. O particularizare stângace, greu de înţeles, din care a derivat o la fel de mare închipuire: Dumnezeu se ocupă de fiecare în parte, îi vede pe toţi, îi verifică la bucată, le numără gesturile, erorile, păcatele, ispitele.

Dumnezeu este însă un sistem general de forţe. Nu se apleacă niciodată spre cineva sau ceva anume, ci ne tratează pe toţi în ansamblu. Ne încălzeşte cu Soarele, ne îneacă cu Potopul, ne ţine culcaţi cu Gravitaţia, ne observă din Sateliţi, ne configurează prin Radiaţii zodiacale. Distant şi echidistant. Nota de plată o achită fiecare la contabilitatea de apoi, pentru care este suficient personal mărunt şi specializat, pe lanţul trofic.

Plafonaţi de principiul Cum e sus aşa e şi jos oamenii îşi desăvârşesc evoluţia călcând pe urmele demiurgului: se dirijează prin Mass media, se spionează  din Sateliţi, se ascultă cu Echelon, se contaminează cu HIV, se incinerează cu Hiroşime. Procese obiective, globale şi  nepărtinitoare între vinovaţi şi nevinovaţi. Pentru detalii, urmează tot o Judecată de apoi. Fiecare poate fi selectat şi zoom-at separat. Pe unde a cutreierat cu GPS-ul după el, ce cuvinte cheie din dicţionar a pronunţat, cu cine a făcut schimb de secreţii şi de gene, ce tranzacţii a semnat, cum şi-a achitat impozitele.       

A face din sistemul nostru solar centrul centrului, nu este însă decât o recrudescenţă a geocentrismului medieval. Nevoia atavică de orientare, de idoli. Idolii de mucava, lut sau piatră au  făcut loc unor versiuni teoretice moderne, îngrijite cu osârdie ştiinţifică precum icoanele. 

Dorinţa de orientare după preceptele venite de la centru, conforme centrismului, transpare în căutările reflexe ale scriitorului, dar omul de ştiinţă a deprins repede caducitatea jaloanelor. Yahweh trebuie să-şi accepte smerit locul în ierarhie de vreme ce a dorit să se înserieze prin nume. Doar Unicatul nu se defineşte, nu trebuie specificat, nominalizat, nu are nevoie de loc în nomenclatură, fiindcă el o include, şi nu are pe cine să fie gelos. Relativismul este universal, sistemul este concomitent suprasistem atotputernic, dar şi subsistem docil şi nemulţumit. Relativitatea nu este doar o teorie irefutabilă ce se lasă ritmic cu indiferenţă, când descoperită, când combătută. Noi, căutătorii, avem însă nevoie periodic de jaloane directoare.

Tradiţiile milenare ale unor popoare recomandă respectul fără nominalizare al divinităţii, adularea fără contur a formei, adresarea fără rostirea numelui care, odată pronunţat, nu face decât să desacra-lizeze conceptul, demitizându-l şi retezându-i forţa infinită de atracţie.  

Nevoia de orientare, caracteristică acului de busolă, se manifestă şi în plan teoretic. Doctrina, ideologia, l-a însoţit pe om imediat ce a trecut de la agricultură şi vânătoare, la credinţă şi ştiinţă. Nu ne putem sustrage nevoii de idoli indiferent de materialul din care ni-i construim sau de nivelul la care am ajuns pe scara evoluţiei. Idolatria este subordonare ierarhică, forţă atractoare, sau idee călăuzitoare generală. Doar că este perisabilă şi trecătoare.

Condensată sau distilată, idolatria marchează de fapt pendularea subiectului prin  atotcuprinzătoarea sfântĂ treime: materie, energie, conştiinţă într-un sens sau în celălalt, nesigur sau prodigios, după puterile fiecăruia.

Pluripartitismul politic pe care îl trăim şi îl suportăm, nu face decât să explice masei forţa distructivă a pluralismului religios, la care ne supunem unii pe alţii în numele idolilor specifici. Ele sunt împreună şi fiecare în parte etape ale lui "Divide pentru a conduce" – atunci când nu ai puterea şi ştiinţa să o faci altfel. Din acest motiv dictonul "Iubeşte-ţi aproapele" are nevoie de recomandarea de precept biblic, fără de care rămâne simplu slogan politico-religios. La răstimpuri, popoarele visează policrom la partide naţionale sau  de uniune naţională. Ce a fost ieri trădare, mâine va îmbrăca uniforma dizidenţei şi îşi va revendica averea şi pensia. Elitele de azi, mâine decad în mediocritate, şi peste încă o zi în desuet.

Năuciţi la schimbarea idolilor, trebuie să trăim cu ochii aţintiţi pe ce face opoziţia şi cu ce au mai păcătuit păgânii, pentru a nu rămâne mai prejos când vom ajunge la putere sau îi vom înghesui în cruciade. Jos vechii idolii, fie divinizaţi noii idoli! Jos idolii voştri, luaţi-i la iubit pe ai noştri! Numai conservatorii şi nostalgicii se opun bezmetic progresului.

A luat ceva timp până când textul religios fundamental al creştinătăţii, ce trebuia dat spre lectură umanităţii, şi-a găsit forma actuală. Acum, când ni s-a devoalat şi taina sincronicităţilor, vom înţelege că atâta timp cât pe planetă mai sunt încă analfabeţi, ce nu pot citi, e semn că textul de bază al religiei nu a atins configuraţia deplină.  

Un exemplu ar fi eliminarea Cărţii lui Enoh, ceea ce a prejudiciat fundamental propagarea înţelegerii. Altul ar fi amputarea  surselor su-meriene sau a prezenţei piramidelor. Constituţiile sunt făcute pentru a fi călcate în picioare. Un efect totuşi se produce: se rafinează intenţiile, cad imperii, se retopesc statuile.

Omenirea se primeneşte prin destrămare în expansiune, mimând Universul.

Prezenţa elitelor şi a cozilor trebuie acceptată ca şi prezenţa spectrală a ultravioletului alături de infraroşu. Ambele au merite egale, acela de a mărgini de o parte şi de alta mediocritatea. Fără aceste hotare, dezastrul revărsării mediocrităţii ar fi de nestăvilit. Şi este meritul elitelor că ţin un timp mediocritatea la respect.

Fuga la roşu, evidenţiată în spectrul de emisie al luminii, atrage după sine devalorizarea elitelor, pe care masele le absorb insaţiabile. Cu două milenii în urmă scribii erau plasaţi în elita socială; apoi a urmat o vreme când toată lumea învăţa să scrie şi să citească; acum începem să simţim cum elita scribilor se ridică din nou deasupra, ca spuma.

Elita nu îşi iubeşte mediul din care s-a dezvoltat, ci îl dispreţuieşte, tocmai pentru a-şi disimula originea, atrăgându-şi oprobriul public, motiv pentru care nici masele nu îşi plimbă elitele cu litiera. 

  Elitele se sting de la sine fiindcă îşi ating nivelul propriei incompetenţe sau cu timpul sunt asimilate de mase. Procesul este continuu şi pulsatoriu. Gândiţi-vă ce s-a întâmplat cu submarinul inventat de Leonardo da Vinci. Hidrodinamica şi propulsia erau idei de avangardă, dar masele nu îi puteau construi submarinul decât din piei de viţel, cât despre propulsie... vâslaşi marini. Când ideea devansează excesiv tehnologia sau ideologia maselor, rezultatul este în cel mai bun caz iluzoriu, dacă îl succede, se atinge ridicolul.  La fel s-a întâmplat şi cu Isaia, Ezechiel, Amos, Iona, Zaharia, Isus Cristos, Mohamed, Budha, Nostradamus, Nicolae Teslea. Când elita devansează prea mult masele rezultatul este nul sau îndoielnic, contemporanii şi numeroase generaţii de urmaşi nu se lasă seduşi de genialitate!  În timp ce masele sunt în evident progres, elitele îşi dovedesc caducitatea unele după altele. De unde deducem că Dumnezeu nu se încântă cu câţiva indivizi de mâna întâia pe care să-i numeri cu abilitate pe degete, ci doreşte o masă cuprinzătoare de indivizi cu degete abile la ambele mâini.

Din acest motiv, la intervale neaşteptate, divinitatea porneşte amestecătorul şi reevaluează media.

Atunci, deodată, regizorii încep să-i asculte pe actori, antrenorii nu ies din cuvântul jucătorilor, inventatorii renunţă la drepturile de autor, pictorii aruncă pensulele şi pictează direct cu găleata, ca rândaşii. Artele se asimilează în mase, muzicienii schimbă violoncelul pe butoaie, missurile coboară de pe podium şi se socializează, înţelepţii dau în mintea copiilor. Şi invers, dudele ajung roşcove, prostituatele împărătese, copiii lansează sateliţi, sparg bănci şi devastează sistemele securizate. 

Elitele joacă temporar rolul interfeţei între eşaloane, ierarhii, universuri după care sunt asimilate în aval.

Între universul uman şi cel vegetal nu sunt punţi de comunicare directă. Dar sunt porţi prin care primul îl include pe celălalt, digestia. Elitele se deversează uneori în mase prin universităţi, dar aici cel mai adesea transferul este reciproc. Undeva la origini toate au avut un punct de pornire comun, erau o apă şi un pământ. Diferenţierea s-a produs prin aport de informaţie din amonte. Deşi universurile rămân veşnic paralele ca liniile de tren, undeva la orizont se întâlnesc discret şi şovăielnic... 

Unele plante degustă însă câte o insectă poate cu gândul la un biftec tartar întru răzbunarea definitivă a păioaselor. Deşi fiecare om consumă tone de frunze de toate felurile, nici unuia nu i-au crescut încă muguri. Prin transferul de gene umane în genomul plantelor nu ar fi însă exclus ca în viitor să ne putem acoperi cheliile cu o perie senzuală din ace perene de conifere.  

Cât despre elitişti, un fel de suporteri, pro sau contra, cine şi la ce altceva i-ar putea folosi?

 

            Jocul cu contextul                                             (Conexiuni, nr. 21, noiembrie 2006)

      La vremea sa sistemul, ca termen, definea un ansamblu de legături, relaţii, principii, forţe, dependente între ele şi formând un tot unitar care pune ordine într-un domeniu oarecare.

      Contextul este un termen ce produce echivalenţe de sens cu acela de sistem. O porţiune restrânsă dintr-un text, în care o expresie sau o frază poartă un anume sens, citată separat poate primi alte semnificaţii echivalente, diferite sau chiar contrarii pe care le conţine textul în ansamblu.

Neplăcerile create de o scoatere din context a unei fraze sau expresii ce face parte dintr-o declaraţie, au fost simţite şi resimţite de oricare dintre noi.

La rândul său textul, în integritatea sa, a fost configurat în strânsă relaţie sau influenţă cu factori determinanţi care au configurat o anumită atitudine. Desigur nici autorul atunci când scrie un text nu poate analiza sistemul în ansamblu, ci face la rândul său un decupaj dintr-un context  mai larg, pe care nu se mai oboseşte să-l definească şi poate nici nu are anvergura şi mijloacele reuşitei.

Oamenii de litere, scriitorii, textierii, lucrătorii în mass media sunt specialişti în desprinderea textului de context. Efectul aşteptat de la textul scris sau pus în unda mass media poate fi strict diferenţiat  în funcţie de modul în care se operează  asupra relaţiei sale cu contextul. Constrânşi de spaţiul editorial sau de timpul de emisie disponibil ei cad pradă tentaţiei de a ignora contextul, în defavoarea impresiei pe care ar putea să o producă textul.

Scoaterea din context înseamnă ruperea lanţurilor de cauzalitate dintre evenimente. Odată detaşate de la cauzele lor, evenimentele rătăcite pot primi explicaţii artificiale şi false.

Tehnicienii cunosc inconvenientele scoaterii din context. Ei definesc sistemele adiabatice cu o maximă, dar oricum insuficientă teamă de a nu scăpa din vedere influenţele exterioare. Efectele contextului pot fi de ordin atmosferic, gravitaţional, termic, pot reflecta nivelul radiaţiei cosmice.

În plan social ele vizează domeniul ideologic, economic, juridic. Metodele de discriminare, adică scoaterea din context, echivalează cu evitarea preferenţială a prevederilor codului civil sau penal, ale codului comercial, rutier etc. Cu aceste dife-renţieri se ocupă politicienii, avocaţii, magistraţii, poliţiştii. Dizidenţii politici sunt scoşi din context prin întemniţare, delicvenţii sunt deportaţi, păcătoşii sunt excomunicaţi. Politicienii colţoşi sunt excluşi din partide, elevii-problemă sunt exmatriculaţi, pruncii nedoriţi sunt avortaţi. Fenomenul se manifestă şi în microcosmos, organismul sau  celula scapă de ce a devenit inutil tot prin scoatere din context, doar că procesul se numeşte excreţie. 

O lecţie adevărată şi crudă, ce nu necesită prea multe explicaţii şi se pricepe imediat, este operaţia chirurgicală, ce impune scoaterea din context a unui organ, a unui ţesut sau unei tumori, cum se spune, extirparea lor. Conexiunile organ-organism  par a fi supuse sacrificiului, oricât de iscusiţi ar fi chirurgii.

Segregările de toate felurile sunt încercări de a scoate din contextul social a unor oameni sau grupuri de oameni. Disponibilizările sau conce-dierile, blocadele, embargourile sunt măsuri dictate de cei puternici contra celor  slabi, în vederea scoaterii lor din context.    

Eliminarea de pe piaţă, prin concurenţă premeditată sau neloială, răpirile, privarea de libertate, crimele, asasinatele sunt manifestările contextului împotriva individului. Când individul se autoelimină din contextul social spunem că se sinucide sau îşi cere eutanasierea.

O scoatere din contextul proprietăţii practică statul când naţiona-lizează. Proprietarii mici sau mari îşi pierd drepturile asupra proprietăţilor, care trec în patrimoniul poporului şi sunt administrate de stat. Oamenii lucrează cu toţii, primesc salarii mici, dar au o seamă de gratuităţi esenţiale, cum ar fi învăţământul, asistenţa medicală, au drepturi de folosinţă asupra reţelelor de utilităţi şi a drumurilor, merg la teatru sau la cinematograf fără să-şi cumpere biletele în rate. În hămeseala lui, statul îşi tulbură adesea oamenii de la promenadă sau din restaurant pentru a-i întreba de ce nu sunt la serviciu.

Tot o scoatere din acelaşi context al proprietăţii este însă şi privatizarea. Acum proprietatea colectivă a poporului, strânsă cu eforturi şi trudă în decenii, este oferită unor favoriţi ai soartei, pe te miri cât. Fabrici, uzine, combinate, spitale, universităţi, magazine, hoteluri, restaurante, drumuri, căi ferate, terenuri agricole, insule, păduri, munţi  sunt donate unor întreprinzători, pe sume mai mici decât taxa de moştenire. Scos din propriul context, poporului i se oferă şansa să-şi caute pe alte meleaguri loc de muncă sau de veci, să-şi schimbe meseria şi domiciliul, să-şi vândă apartamentul ca să achite întreţinerea, să-şi retragă copiii din şcoli şi facultăţi, să aleagă între lumea aceasta şi cealaltă. Ţara s-a umplut de garduri ce delimitează proprietăţile şi de şomeri, şi cum faci un pas, trebuie să plăteşti o taxă pentru a pătrunde pe un teritoriu scos din  context. Totul  s-a fărâmiţat prin privatizare pentru a se putea aşterne deasupra covorul roşu al globalizării. Fiecare îşi păzeşte cu patimă teritoriul personal, marcându-i marginile cu gunoi menajer.

Împărţirea puterilor în trei-patru-cinci sau şase grupuri este de asemenea o acţiune arbitrară, iluzorie şi neadecvată. Puterea tot putere rămâne, indiferent câte felii are. Contextul din care se segregă şi în care se manifestă puterea este poporul. Puterea se înalţă şi se fortifică ca vrejul de dovleac, în timp ce poporul rămâne la sol, copleşit de uimire şi se lasă fărâmiţat ca să o poată pedepsi.

Pasiunea unora de a scoate evenimentele sau personalităţile din context dezvoltă o componentă contrară, desfăşurată tot de oameni. Geologii, arheologii, restauratorii de antichităţi, istoricii sunt instruiţi şi plătiţi să reabiliteze relaţiile rupte ale contextului. Chirurgia reparatorie încearcă să reconstituie sau să reintegreze porţiuni distruse sau pierdute ale organismului, să restabililească comunicările nervoase sau circuitele sanguine.  

Oficiile de plasare a forţei de muncă caută să repare trauma de disponibilizare din câmpul muncii a semenilor noştri.  Firesc ar fi fost ca nimeni să nu fie deranjat, ci doar transmutat într-o alternativă şi mai avantajoasă. Orice loc de muncă să fie desfiinţat doar după ce măria sa omul care îl ocupa, a acceptat altul. Aşa cum se mută ouăle dintr-un cofraj în altul. Nu aveam condiţia de sclavi sau de prizonieri,  de colonişti sau de ocnaşi. Eram în propria noastră ţară şi nimeni nu murea de foame, dar modernele concepte ale drepturilor omului permit scoaterea individului în afara contextului dacă interesele textului o cer.

Conduşi de oameni pe care contextul i-a rejectat şi i-a transformat în elite, poporul le rabdă cu stoicism grandomania, ştiind de la Lao Tse că pentru a face un lucru să dispară trebuie mai întâi să-l laşi să ajungă mare. Sau dacă te grăbeşti, atunci trebuie să pui umărul şi să-l ajuţi să crească, aplaudând.

Integrarea europeană a unor state este replica întârziată a acţiunii de dezintegrare europeană postbelică. Grabei cu care după război s-au efectuat decupaje teritoriale şi de frontiere, i se opune acum lentoarea actului prin care se parcurge în sens invers reînnodarea conexiunilor. Avem o nesfârşită vocaţie de a plăti. Am plătit daune de război la dezintegrarea din context, acum achităm costurile de reintegrare în context.

Naşterea şi moartea individului, ca şi apariţia şi dispariţia imperiilor, nu sunt decât exerciţii ale ieşirii şi revenirii la context. Lipsite de înţelegerea legilor firii, exerciţiile noastre ne dau aerul  că ne jucăm cu contextul.

 Vaccinul contra diabetului                                        (Conexiuni, nr.19, septembrie 2006) 

        Izvorul limpede nu seacă,

       Chiar dacă bea din el, un bou.

                                 (Cincinat Pavelescu)  

        Nu s-au descoperit încă mecanismele declanşării diabetului, şi nici mijloacele prin care se vindecă, dar lumea medicală a căzut de acord că este de două feluri:

        Tipul I - pancreasul nu poate produce suficientă insulină, sau nu mai produce deloc.

       Tipul II - deşi organismul dispune de suficientă insulină, celulele nu mai pot beneficia de hormon, pentru că acesta nu poate pătrunde în celule. Şi într-un caz şi în celălalt glucidele se acumulează în sânge şi trebuie eliminate prin urină, deci prin rinichi.

Mecanismele declanşării diabetului nu au putut fi descoperite fiindcă ele nu se manifestă în plan fizic. Nu se pot evidenţia prin secţionare, biopsie, cântărire, colorimetrie sau gravimetrie. Tot ce se poate determina este procentul de zahăr care bălteşte în sânge, fără a putea fi de folos.  Singurul leac recomandat de medicină este în acest caz, cântarul. Se va cântări tot ce se ingeră, pentru a ţine în limite hidraţii de carbon. Cu alte cuvinte, înconjurată de bogăţie, celula se vede silită să intre în criză şi să se înfometeze. E ca şi cum şomerilor plecaţi în Spania la cules de căpşuni, li s-ar pune botniţe la gură pentru a nu se înfrupta.

Diabetul apare nu numai în om ci şi în afara lui şi implică nu numai glucidele, ci şi alte bunătăţi.

Renumiţii harpagoni ai lumii înavuţite, care înoată în bogăţie dar îşi minimizează consumul până sub limita decenţei, de teamă că-şi vor împuţina resursele, manifestă un fel de diabet psihic. Acest diabet pecuniar indetectabil în laborator se transformă în cele din urmă în diabet detectabil, când coboară din psihic în fizic. Zgârciţii, cu regretul pentru ce au pierdut, fac întotdeauna diabet de un tip sau altul. Generozitatea este un fel de vaccin preventiv contra diabetului.

Diabetul se manifestă la scară socială sub numele de capitalism. 5% din populaţia SUA deţin 90% din bogăţiile ţării. Aici glicemia socială se măsoară în milioane de dolari. Ei fac diabet din regretul celor 10 procente scăpate.

Şi zeii aveau diabet. Primul diabetic a fost un titan pe care Zeus l-a legat de un stâlp până la gât în apă, urmând ca bietul dizident să moară diabetic prin însetare. În acest caz titanul îşi dorea nu un transplant de insule pancreatice, ci o simplă cană cu apă.

În marile oraşe ale lumii, unde densitatea pe kilometru pătrat este de sute de locuitori, oamenii se simt mai însinguraţi ca în deşert. Trăind într-un ocean de dragoste ei fac diabet de iubire. Diabetul la dragoste produce tot două tipuri de suferinzi: cei seducători şi cei abandonaţi.

Suntem înconjuraţi de biblioteci, avem acasă sute sau mii de cărţi, dar nu mai citim nimic. O enzimă ne împiedică să mai deschidem o carte. Un fel de diabet informaţional.

Semnele diabetului nu trebuie căutate cu microscopul, fiindcă sindromul se declanşează în plan mental, devastează distribuţia energetică şi abia în final caricaturizează trupul:

-   Însetaţi în mijlocul apelor, ca titanul pedepsit de Zeus.

-   Seduşi sau abandonaţi într-un ocean de iubire.

-  Înfometaţi în mijlocul abundenţei.

-   Săraci lipiţi, în ţară bogată ca a noastră sau atâtea altele.

-   Însinguraţi până la agorafobie, în mijlocul mulţimii.

-   Complet lipsiţi de şanse, în ţări cât continentul.

-   Eunuci, în vreun harem de frumuseţi.

-   Impotenţi sau frigide înconjuraţi de tinereţe şi senzualitate.

-   Dispreţuindu-i pe ceilalţi, sau sufocaţi în dispreţul de sine.

Acum înţelegem de ce un om din doi ajunge, dintr-un motiv sau altul, diabetic. Stadiul atestat prin glicemie, cu care se luptă medicii, este însă ultimul care apare. 

O boală descrisă încă de pe vremea lui Hipocrat, este definită cu un termen grecesc asociat lui Dionisos-zeul vinului, (diabet în greacă înseamnă sifon). Medicii timpului derutaţi de cantitatea de urină crescută la diabetici, ca şi la beţivi, atribuiau boala rinichilor.

Savantul român Nicolae Paulescu (1869-1931), cu titluri de doctor în medicină, chimie biologică, ştiinţe naturale, fiziologie anunţă la 31 august 1921, la Paris, că în producerea diabetului este implicat hormonul pancreatic, pe care l-a denumit pancreină (Brevet românesc datat 10 aprilie 1922, orele 14:02), care odată produsă în laborator devenea leacul mult dorit al diabetului, prin administrare în condiţii determinate. Meticulos din fire savantul, a experimentat mai întâi pe câini parizieni, spre deosebire de alţi doi cercetători scoţian-canadieni care, mari iubitori de animale, l-au experimentat un an mai târziu, direct pe un american, provocându-i abcese grave. 

Prin Ordonanţă de Urgenţă în 1923, premiul Nobel pentru medicină a fost acordat celor doi scoţieni naturalizaţi în Canada, care nu cunoşteau regulile şi onoarea priorităţilor, dar îl citează pe Nicolae Paulescu, recu-noscându-i implicit paternitatea. Pentru acest merit, altul nefiind de luat în discuţie, le pomenim numele: Friderick G. Banting şi John J.R. Mac Leod, ei revendicând primul tratament asupra omului. Implicit lui Nicolae Paulescu rămânându-i prioritare necontestată în combaterea diabetului – la câini.

Speriaţi să nu se molipsească de diabet sau turbare, membrii Academiei Române l-au acceptat pe Nicolae Paulescu în distinsa instituţie de la Bucureşti, doar după o carantină de 50 de ani.

Pentru a nu se crea vreo conexiune nedorită între eminentul Paulescu, insulină şi ţara sa de baştină România, la noi a fost sistată de vreo 10 ani producţia hormonului, preferându-se achiziţionarea lui din import, ca şi a grâului. Tot din Statele Unite sau din Canada. Pentru că peste 20% din din populaţia globului suferă de diabet şi are nevoie de insulină, asemenea afacere nu putea fi lăsată pe mâinile altora, să se descentralizeze. 

Ca toate bolile, şi diabetul are o cauză spirituală care se cristalizează prin modul de gândire  al fiecăruia, şi care se exprimă prin rutinele sale dominante:

“Dorinţă, regret pentru ce putea să aibe. Nevoie exagerată de a controla totul. Supărări profund înrădăcinate, iubiri părăsite.”

Remediul merită încă un premiu Nobel acordat echipei de cercetători, care, ca din întâmplare, sunt tot români. Simplu şi la dispoziţia oricui doreşte să se vindece, leacul se află tot în plan spiritual şi se poate produce prin schimbarea modului de gândire: 

“Fiecare moment al vieţii e plin de bucurie. Acum aleg să experimentez şi să gust partea plăcută a vieţii.” 

Premiile Nobel nu se retrag, ar fi o ofensă adusă celor care le-au acordat – nefiind din banii lor, într-o grabă fără precedent  gafând ca şi în alte cazuri – dar era de dorit un act reparator faţă de memoria celui care a descoperit că diabetul nu se datorează rinichilor, aşa cum considera comunitatea ştiinţifică la începutul secolului trecut, ci deficitului de pancreină.

În consecinţă, după o cugetare de 80 de ani, urmaşii comunităţii ştiinţifice menţionate, au hotărât la primul Congres Planetar de Diabetologie, ţinut în memoria patrupedelor sacrificate, tot la Paris în august 2003, să restituie savantului român o mică părticică din prestigiul furat. Adică să fixeze pe un zid al somptuosului spital parizian (Hotel Dieu) unde    s-au desfăşurat cercetările, o plachetă cu bustul lui Paulescu alături de cel al medicului director Lancereau, şi el reputat savant.

După trei zile ideea congresmanilor a fost contramandată. Cunoscutul ziar Le Monde a dorit să ia pe cont propriu iniţiativa de a-l repune în drepturi pe cel care a dat şansa de supravieţuire miliardelor de diabetici ai lumii. Ce plachetă, ce bust, Le Monde a publicat un articol în care informa contemporaneitatea că savantul român este de fapt un antisemit care în 1920 a publicat, în afară de articolele despre pancreină, şi nişte pamflete despre crâşmarii evrei din România, care ca toată branşa, jertfeau zeului Dionisos. Docil, zidul a refuzat, deci, să suporte placheta.

Deoarece nu s-a menţionat în ce consta conţinutul antisemit al pamfletelor, se crede că Nicolae Paulescu şi-a manifestat sentimentele antisemite refuzându-le evreilor  dreptul de  a-şi trata diabeticii cu pancreina pe care tocmai o descoperise, căreia canadienii i-au schimbat numele în insulină, adjudecându-şi în timp record regretele convertite în dolari ale domnului Alfred Nobel.

O butadă de-a lui Murphy ne învaţă că Pentru a face ceva, trebuie mai întâi, să faci altceva. 

Iată de ce pentru a ne afla cu un pas mai aproape de descoperirea vaccinului antidiabetic, trebuie să găsim mai întâi leac antisemitismului.

Căpitanul de cursă lungă Noe, a avut trei fii: Iafet, Ham, Sem. Deprimaţi de singurătate ei s-au înmulţit şi au ajuns trei popoare: iafeţii, hameţii şi semiţii. Trăind într-o deplină concordie, nici nu bănuiau de unde vor apare antisemiţii:

(Geneza 11,4) "Hai să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să a-tingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe faţa întregului pământ. Şi Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care îl zideau fii oamenilor. Şi Domnul a zis:Iată ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă;şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Hai să ne coborîm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora." 

Din două una : ori legendele sunt contrafăcute, ori Dumnezeu a trecut de la ispite subtile, la provocări grosolane.

DE LA IMUNITATE LA MENTALITATE                       (Conexiuni, nr.18, august 2006) 

O statistică relevă faptul că pe pământ există în acest moment cinci miliarde de biblii. Cinci miliarde de biblii pentru şase miliarde de pământeni. Oare de ce vor fi fost necesare cinci biblii la şase oameni? Desigur că unii oameni deţin mai multe exemplare, ediţii sau traduceri diferite. Deci raportul este ceva mai mic. Fără îndoială nici o altă carte nu este mai răspândită. Există variante colorate pentru copii, variante pentru orbi, surdo-muţi şi pentru analfabeţi. Pentru credincioşi şi pentru necredincioşi. Pentru cei ce vor să cunoască adevărul biblic şi pentru cei ce nu vor să-l afle. Pentru cei care deja îl ştiu şi pentru cei ce nu-l vor afla în veci.

Biblia vorbeşte despre iubirea aproapelui, dar noi iubim mai mult departele. Cu aproapele ne înfruntăm minut cu minut, zi şi noapte, căci acesta este rostul lui, să ne ţină poftele în frâu. Secret de procedură pe care îl aflăm nu din Biblie, ci din Coran:

(Sura II,252) "De nu i-ar ţine Dumnezeu pe oameni în frâu unul prin altul, ar fi pierit pământul, însă Dumnezeu e binefăcător faţă de făpturi."

Dumnezeu ştie deci că mentalitatea nu poate fi schimbată şi nici nu încearcă. Doar limitează inconvenientele.

Marii conducători de popoare trebuie să-şi drămuiască bine energia şi să-şi ocupe timpul doar cu fapte de competenţa lor.

(Exodul 18,17) "Socrul lui Moise i-a zis: <Ce faci tu nu este bine. Vei fi epuizat, atât tu cât şi poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este peste puterile tale şi nu-l vei putea face singur. Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat şi Dumnezeu va fi cu tine. Stai înaintea lui Dumnezeu pentru popor, şi du neînţelegerile înaintea lui Dumnezeu... Alege din tot poporul, oameni capabili temători de Dumnezeu, oameni ai adevărului vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste ei, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece>"

Adică nu îţi asuma răspunderea deciziei, împinge-o în sus la cer, şi nu uita: deleagă competenţele, adică împinge-o şi în jos, spre ceilalţi. Altfel te epuizezi inutil, nu poţi schimba mentalitatea, nici Domnul nu mai încearcă.

Inerţia înseamnă refuzul schimbării.

Masa determină inerţia, dar masa este energie. Deci energia are la rândul ei inerţie. Să vedem cum  îşi manifestă energia dreptul la inerţie.

Inerţia iubirii este dorul, care se transformă în tristeţe.

Inerţia fericirii sau a tristeţii este melancolia materializabilă în lacrimi. Bucuria îşi manifestă inerţia prin încredere şi optimism.

Tristeţea, odată declanşată, are şi ea inerţia scepticismului. 

Inerţia sentimentului este amintirea. Acum trăim într-un val de nostalgie. Unii au nostalgia vremurilor de altă dată când erau la putere şi o duceau bine. Ceilalţi, ajunşi acum deasupra, au doar nostalgia unanimităţii de altă dată.

Conceptul are inerţia de schimbare cea mai mare. Schimbarea concepţiilor presupune antrenarea întregului mental. De aceea s-a putut observa că mentalitatea se schimbă cel mai greu.

Mentalul se opune prin toate mijloacele schimbării reţelei sale de concepte pe care a construit-o cu trudă de-a lungul întregii existenţe.

Copiii acceptă cu simplitate formarea unei structuri educative, apoi subconştientul se opune instantaneu oricăror tendinţe de schimbare sesizate.  Pe faţa luminată a Pământului, copiii se opun schimbării domiciliului, a şcolii sau a părinţilor. Se despart cu greu de colegi când termină liceul sau facultatea. De părinţi când trebuie să plece de acasă. Pe partea pe care e noapte copiii învaţă cu greu să se socializeze.

Situaţia materială bună, prosperitatea, rangul social,  demnităţile şi relaţiile publice, trăsături ce se înscriu adânc în concepţia individului, se manifestă cu mare inerţie, prin pretenţii.

Ruperea ataşamentelor are o mare inerţie. Acaparatorii, calicii, zgârciţii se despart cu greu de acumulările lor. Ei nu suportă zborul cu avionul, nu au răbdare să asculte o slujbă religioasă, nu se pot purifica prin post. Orgolioşii şi trufaşii îşi pierd aptitudinile şi trăiesc în inerţia pretenţiilor trecutului lor glorios.

În plan social pensia este inerţia stării de activitate pe care individul a prestat-o în favoarea obştei. Dacă ar fi trăit în afara comunităţii nu ar fi acumulat această inerţie, atât de ruşinoasă astăzi, când pensionarii – ajunşi mai numeroşi decât cei ce mai găsesc câte ceva de făcut – sunt scoşi forţat din scenă.

Din dorinţa de a se realiza, dar mai ales de a mânca, oamenii sunt puşi în situaţia de a-şi părăsi casa părintească, locurile natale, familia, partidul politic, religia şi în extremis ţara şi limba maternă. Atunci structura lor energetică deja configurată, se interferează cu câmpurile informaţionale complet noi ale legislaţiei, tradiţiei, obiceiurilor sau mentalităţilor pe care le întâlnesc. Inerţia la adaptare se manifestă din plin chiar până la respingere, iar şocul este departe de a rămâne insesizabil. Se produce aşa numita lateralizare a câmpului energetic sau apar decalajele parţiale ale aurei energetice.  Rezultatul: distonii dintre cele mai diverse, tulburări digestive, tulburări psihice, tristeţe, un enorm regret, complexe, dar mai ales o stare debordantă de dor de acasă. În cazul românilor – unicul şi inimitabilul dor românesc, căci holografic vorbind, fiecare român poartă în el întreaga Românie. Nici un medicament, nici o terapie, nici chiar Einstein nu mai poate ajuta cu nimic pentru reunificarea câmpului mentalităţii.

Pentru că au ratat prima lecţie, oamenilor li s-a permis recent să descopere calculatorul. În calculator software-ul de baza se arde în PROMuri, (Memorie programabilă folosită numai în citire) adică se scrie o singură dată, pentru totdeauna. Pentru schimbări există o singură soluţie – altă placă!

Schimbarea mentalităţii unui individ sau a unui popor este percepută ca un atac direct la matricea sa spirituală. Apare o reacţie de apărare – ca atunci când omul face gripă. Întâi respinge, adică strănută, apoi sunt aruncaţi în luptă anticorpii, resursele biologice, relaţiile, pretenţiile, titlurile, diplomele, masterate, medaliile, CV-urile,   factorii de imunitate socială, pilele. Nimic nu este menajat fiindcă e în joc însăşi structura propriului mental. Arma cea mai eficace este proliferată şi aruncată în luptă – resursa spirituală, bătrânii, cât mai mulţi bătrâni! 

Imunitatea este complexul de apărare al organismului. Este necesară pentru a rezista tuturor tentativelor de schimbare din organism. Cu greu poate fi anihilată. Imunitatea este inerţia unei apărări prestabilite după şabloanele iniţiale. Imunitatea se opune transplantului, ca şi penticostalii, chiar dacă e ultima şansă de supravieţuire. Când omul nu mai are forţe imunitare e ca şi cum nu-şi mai poate acorda mentalitatea. Similitudinea dintre imunitate şi mentalitate este totală, dar în proporţionalitate inversă: cu cât omul îmbătrâneşte, în timp ce mentalitatea i se solidifică, imunitatea lui scade, pentru a se îndeplini voia Domnului şi a se ridica la cer.

Atât imunitatea cât şi mentalitatea pot fi deci anihilate sau învinse. Agenţi special antrenaţi, travestiţi şi plătiţi intră în sistem, organism sau stat, şi îi perturbă regulile de bază. Fagocitele, celulele care până atunci erau mândria omului şi spaima duşmanilor, intră într-o bruscă fraternitate cu cei din jur, indiferent de apucăturile şi intenţiile acestora. Aşa se întâmplă şi cu armata. Ea îşi dispreţuieşte armele fiindcă le-a lăsat să ruginească, îşi prăbuşeşte avioanele ca să cumpere altele mai vopsite, îşi schimbă uniformele, şefii şi pasul de paradă, la fiecare şaizeci de ani.

Fără imunitate, organismul devine transparent la intruşi şi la viruşi, se lasă chirurgit, tranşat pe bucăţele, care sunt extirpate şi înlocuite cu modele noi mai performante. Pentru a interveni într-un stat, mentalitatea lui trebuie mai întâi distrusă şi apoi înlocuită pe tronsoane. În astfel de cazuri nu avem de-a face cu transplanturi sau transfuzii, ci cu insurecţii, lovituri de stat, revoluţii.

După un transplant de mentalitate statul renunţă la propria spiritualitate, la cultură, la folclor, şi se lasă infiltrat cu semipreparate scoase din magaziile altora. Cu reacţii ciudate, statul îşi inversează rolul, îşi sfidează poporul, nu-şi mai apără populaţia, îşi fortifică forţele de represiune şi o pune cu botul pe labe, o concediază şi îi închide fabricile, o scoate pe stradă din case, apoi o arestează că ocupă drumul, lasă copiii analfabeţi pregătindu-i pentru marea globalizare. Pentru că producţia face altora concurenţă, statul infiltrat trăieşte acum din impozite, taxe, accize, amenzi enorme, nu ca să dispară lenea şi fără-de-legea, ci ca să piară contribuabilul. Plătim pentru orice, fie că facem, fie că nu facem. Corupţia creşte fiindcă amenzile au un minim şi un maxim, iar funcţionarul ştie cum să pună problema. Administraţiile îşi pierd bazele de date fiindcă analiştii şi programatorii nu lucrează cu publicul şi sunt invidioşi. 

Miniştrii şi parlamentarii nu mai conduc ţara, ci o îndatorează în împrumuturi; cu banii luaţi fac turism pe traseele lumii, iar în ţară astupă anual gropile. Perplex şi dezorientat, preşedintele nu  înţelege nimic, dar gestionează cu autoritate dezastrul, îşi vitaminizează imunitatea ca să-şi fortifice mentalitatea,  suferă că nu e băgat în seamă şi se consideră nedreptăţit. Moise a avut un mandat  de 40 de ani, mentalitatea sa a rezistat chiar şi în relaţia directă cu  Dumnezeu, şi nu a închis ochii până nu şi-a îngropat toţi coechipierii. A murit privind cu mândrie spre ţara făgăduită în care nici el, din cauza mentalităţii, nu a primit viza de intrare. Lupii negociază mai bine: ca să-şi păstreze mentalitatea, cedează doar părul.

Mentalitatea se configurează într-o grilă de stare, ca o coajă  de copac. Ca să mai crească, arborelui trebuie să-i plesnească scoarţa. Odată fisurată scoarţa, apare scorbura şi declinul începe. Copacii mor în picioare dar se exportă decojiţi. Nimeni nu dă bani pe mentalitatea celuilalt, chiar o dispreţuieşte.

Mentalitatea e ca o fotografie: îţi arată întotdeauna trecutul, niciodată viitorul. Nici o fotografie nu poate reprezenta viitorul, fiindcă este doar o probă martor depăşită. Odată configurată, grila mentalităţii se rigidizează, îngheaţă şi încurcă.

       Ce poate deveni Ion? El este Ion al Glanetaşului, şi aşa va rămâne în ochii comunităţii. La fel şi Isus, fiul lui Iosif. Nu e el fiul tâmplarului? Cu asta mentalitatea s-a cristalizat. Îl ştim, nu ne repara el scaunele? De aceea nimeni nu este profet în ţara lui, şi nici măcar propagandist. Ei trebuie daţi afară, respectiv aduşi din afară, fiindcă nimeni nu-şi poate sparge fotografia cu care comunitatea l-a aşezat în mentalitate.

[1] "Confucius a spus cândva cu mâhnire: Întrucât învăţatura mea nu se poate înfăptui în China, aş dori să plutesc pe o plută peste mări şi oceane până la Jiuyi, ca s-o înfăptuiesc acolo."

În altă ţară, da. Străinul vine şi glăsuieşte.  Cuvintele lui sunt grele de înţelesuri şi zemuiesc de subînţelesuri, sunt pline de adevăruri şi înţesate de bune intenţii. El nu a reuşit să-i convingă pe ai lui, dar când se adresează altora are întotdeauna dreptate. E suficient să-i viziteze. Cu sarcini de maximă securitate, lui i se acordă imunitate diplomatică. Nimeni nu îi căută prin buzunare copiuţele când trece  graniţa, poliţia nu-i poate testa alcoolemia ca să nu-l infesteze cu SIDA. Dacă face crime de război stăpânii îi asigură trai liniştit şi viaţă îndelungată în ţările vasale, care îi dau azil necondiţionat; dar şi acolo, imun fiind, îşi dă în petic şi omoară lumea pe stradă cu jeepanul. În acest timp justiţia le recită victimelor  drepturile omului – la utrenie, iar biserica, liturghia – la vecernie.

Când mentalitatea se rigidizează şi îşi pierde ultima fărâmă de elasticitate, se atinge imunitatea supremă: imunitatea parlamentară. Adică  imunitatea unora împotriva tuturor. Nimic nu-i mai poate deranja. Dacă îi pişcă puricii se scarpină unii pe alţii, iar când nu-i mănâncă trânjii şi au mâinile libere, se mănâncă între ei.      

  Pierderea imunităţii înseamnă moarte. De aceea a fost nevoie să apară SIDA. Pierderea mentalităţii are însă acelaşi rezultat. Toate drumurile duc la Roma. Adică nu există nici perpetuum mobile, nici viaţă veşnică. Legate prin vase comunicante, imunitatea şi mentalitatea se susţin reciproc, pentru a se prăbuşi împreună. Pentru a schimba mentalitatea trebuie scăzută imunitatea. Pentru  globalizare, planeta trebuie anesteziată. Deşi înfăptuit de oameni, scenariul este cu mult peste puterea lor de înţelegere. Are deci autori din altă lume...  

1.  YUAN KE, MITURILE CHINEI ANTICE, ed. Ştiinţifică Şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, traducere din limba chineză de Toni Radian.

PARABOLA MIERLEI ŞI A CUCULUI                                   (Conexiuni, nr.17, iulie 2006) 

MIERLA (Turdus merula) - pasăre cântătoare de pădure, cu cioc galben şi pene negre, la noi sedentar-migratoare. Mierla este prin excelenţă o pasăre încrezătoare şi modestă, populează pădurile din zona temperată, iubeşte mediul în care trăieşte, cântă şi trudeşte neştiută de nimeni ca să-şi facă cuibul, să ouă şi să-şi hrănească puii. Are dimensiunea de 25-28 cm.

CUCUL (Cuculus canaris) - pasăre migratoare cu pene cenuşii, care îşi depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări şi care e cunoscută pentru sunetele caracteristice pe care le scoate. La noi în ţară este oaspete de vară. Iernează în Africa sau Asia de sud. Are 35 de cm. [1]     

[2] "Băncile au devenit de la un timp vase comunicante pentru fondurile financiare planetare. Astfel se poate controla simplu şi eficient devalorizarea oricărei monede naţionale, se poate dirija rahitismul sau culturismul monedelor vedetă. Aşa se dirijează cursul aurului. Printr-o bună politică de vase comunicante bancare se poate convinge un popor că aurul este ochiul dracului,  şi că cel mai sănătos este să-l dai altora pe gratis, ca să scapi de Necuratul. Noi, un popor de mierle, permitem cucilor să ne facă vânt din casa, din ţară sau din istorie, şi ne lăsăm convinşi să cedăm zăcămintele de aur ale ţării pe o redevenţă de doi la sută (Cotă care se plăteşte proprietarului la termen fix, din produsul exploatării). Pentru că nu mai avem tehnologii, fiindcă am îngropat industria, iar pe muncitori i-am licenţiat în şomeri, la noi chiar şi căutarea cărbunelui sau extracţia aurului au devenit îndeletniciri nerentabile! Băncile care nu se racordează la reţeaua de vase comunicante, pot crea insule de prosperitate. Un fel de insulină care poate reînvigora sistemul, deci trebuie devalizate, falimentate şi dacă tot mai rezistă, privatizate."

Cucul este notoriu pentru refrenul bisilabic cu care îşi face o neîncetată propagandă. După ce prăpădul iernii s-a terminat şi primăvara  s-a instalat, cucul descinde fericit într-o pădure primitoare şi plină de viaţă, cântă cât e ziua de lungă repetându-şi la infinit numele, pentru ca toată pădurea să ştie de el şi să înveţe ce este libertatea cuvântului. Cu un aer boem de vântură lume este însă foarte atent la cuiburile pe care mierlele le construiesc prin copaci. Ia referinţe şi studiază dacă puii lui vor avea suficiente gâze şi omizi. Nu are timp de pierdut şi nici nevoie de cuib fiindcă oricum, dacă se schimbă vremea, pleacă imediat de unde a venit. Numără din ochi ulii, ereţii şi vulturii, şi le face dosare de naţionalişti. Capitalul său cel mai de preţ este oul de cuc, pe care şi-l depune neştiut şi nevăzut de nimeni în cuiburile dinainte studiate. Cântă de nerăbdare, apoi cântă de fericirea ouatului dus la bun sfârşit, şi nimeni nu îi caută vreo pricină. Le înşeală tuturor vigilenţa, iar dacă este observat în cuib străin, cere prezumţia de nevinovăţie. Incidentul rămâne nepedepsit, fiindcă nu a creat nici o pagubă, ba dimpotrivă ouăle sunt mai multe. Mierlei nu-i stă gândul la numărat şi e fericită că intrusul a luat-o la sănătoasa, dar are acum în cuib un cal troian în coajă de ou de cuc.

O istorie paralelă şi similară se petrece şi dincolo de liziera pădurii. În ţinuturile vesele şi fertile, investitori străini dau târcoale în zbor planat, elegant şi maiestos. Nu-şi construiesc case, ci poposesc la hotelurile de lux ale celor care, mai curajoşi, au ajuns şi s-au cuibărit înaintea lor. Acceptă doar servicii verificate şi recomandate. Eticheta lor nu poate fi şifonată de un confort nesatisfăcător. Îşi cântă măreţia prin conferinţe de presă şi pe la televiziunile confraţilor, aşa încât să-i cunoască toată lumea.

Dacă ceva le surâde, investesc, dacă nu, strâmbă din nas şi pleacă. Alţii aduc doar capital pe care îl depun unde simt că dobânda e mai mare. Nu înainte de a-i face pe toţi amărâţii să priceapă ce valută puternică deţin şi ce favoare a căzut pe banca lor. Studiază  cu mare atenţie dacă piaţa e liberă, dacă forţa de muncă e suficient de ieftină, dacă sindicatele sunt încă în grote, dacă conturile de capital sunt deplin liberalizate.

Pun condiţii să aibă confort, acces la publicitate, proprietatea să fie sacră, corupţia autohtonă lichidată. Vor o legislaţie mai prietenoasă decât cea de la ei de acasă, de care nu ştiu cum să scape mai repede. Vor să fie reprezentaţi de avocaţi din occident care cunosc toate tertipurile, dar îşi repară dantura pe noile meleaguri. Au nevoie de infrastructură pentru maşini, de aeroporturi pentru avioane, de porturi pentru yahturi.

Cer legi care să permită concurenţa, dar lor să le consolideze monopolul. Detestă patriotismul local şi trăiesc cu gândul la repatrierea profitului. 

Şi ouăle şi capitalul, pentru a scoate pui, trebuie clocite; doar pentru asta Dumnezeu a făcut mierlele în păduri şi popoarele sărace în afara lor. Vara e scurtă, trece repede, din ouă încep să iasă puii. Puiul de cuc este mai mare din naştere, fiindcă a fost special dimensionat. El eclozează primul, cere mâncare în neştire şi, ca să-i ajungă, îşi aruncă din cuib fraţii vitregi. De fapt el este vitreg în cuib, dar oricum va migra înainte de botez. Puii de mierlă, subnutriţi şi alungaţi, trăiesc din mila jivinelor şi ajung vagabonzi şi pui ai pădurii. Când puii de cuc rămân stăpâni pe situaţie, cresc repede, învaţă limba mierlei, şi când simt toamna aproape pleacă în cârd cu cucii.  

La fel se întâmplă şi cu valuta investitorului musafir. Pătrunde în bănci, intră în tranzacţii, devalorizează moneda locală printr-o interminabilă convertibilizare, după care o elimină cu totul de pe piaţă. Când vântul face frunzele să tremure, capitalul străin se sperie şi pleacă subit, în altă parte, mai departe, tot mai departe, cu dobânda după el. Tot voiajând, află că pământul e rotund şi a ajuns din nou de unde plecase. Îşi găseşte locul părăginit şi secătuit, părăsit şi sărăcit. Iarba şi-a reintrat în drepturi, forţa de muncă a ajuns cea mai ieftină de pe planetă. Investeşte în barăci şi cirezi, şi se bucură copilăreşte când i se naşte un viţel.    

Teoretic, cu fiecare an, mierlele sunt din ce în ce mai puţine, iar cucii tot mai numeroşi. De aceea cucii se văd obligaţi să migreze spre noi şi noi meleaguri. Dumnezeu ţine totuşi mierlele în viaţă şi cucii la respect. Cu toată aroganţa lor, fără mierle cucii nu ar supravieţui, fiindcă nu ar avea cine să-i clocească. Tot aşa societăţile de consum nu pot trăi decât înconjurate de populaţii pe care să le sfideze, cărora să le vândă deşeurile, să le ia resursele şi să le aplice dobânzile.   

Parabola mierlei şi a cucului dăinuie de când e lumea şi pădurea, pentru ca oamenii să aibă de unde să înveţe regulile ciudate ale economiei de piaţă, cea mai premeditată economie din lume.  

[1]. CONSTANTIN BOGOESCU, ATLAS ZOOLOGIC, ed. DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, Bucureşti, 1979.

[2]. ALEXANDRU CIOBANU, PLANETA  IPOCRIŢILOR, ed. Miracol, Bucureşti, 2003.

        Una dintre cele mai dispreţuite comunităţi este comunitatea ţigănească. Nu o numim minoritate fiindcă nici un recensământ nu poate să mai determine graniţa sa adevărată cu majoritatea.

De-a lungul timpului Ţiganiada a înregistrat fapte şi personaje de excepţie ale acestei etnii, cu nimic mai prejos decât ale majorităţilor euro-asiatice. Fără a reuşi să o ridice la rangul pe care îl merita, Ion Budai Deleanu a făcut din Ţiganiada o operă cultă cu nimic mai prejos decât Mahabharatha, Iliada, Odiseea, Kalevala, ce mai stau încă la temelia patrimoniului planetar.