S-a născut la 8 martie 1948, în comuna Vladimir-Gorj. Este inginer automatist si lucrează de la absolvire într-o firmă de cercetare de profil. Are câteva pasiuni, printre care istoria ocupă un loc aparte, unde documentele disponibile mai mult ocultează decât descifrează, provocându-l. Deocamdată publică doar unele fragmente dintr-o colecţie monografică.

Despre castrul, fortul, cetatea Dierna (Orşova)   (CONEXIUNI nr. 20, octombrie 2006)

  Nota: pentru a avea şi figurile alături de text, vă recomandăm versiunea în format pdf (Arhivă "Conexiuni", numerele 20, 21)

      Izvoarele arheologice, atâtea câte au fost la îndemână, au adus dovezi suficiente despre o continuitate a locuirii vecinătăţilor Orşovei actuale; ele confirmă – ceea ce era aproape firesc pentru un teritoriu atât de prielnic, din toate punctele de vedere – că această locuire se pierde în negura timpului.

        “...Este greu de delimitat, mai ales la începuturi, istoria oraşului Orşova de istoria zonei din care face parte. De aceea voi vorbi iniţial despre istoria Clisurii Dunării, urmând ca ulterior să revin cu nişte repere istorice scurte şi la obiect, referitoare numai şi numai la Orşova.
Cuprinsul Clisurii Dunării – aşadar şi zona Orşovei – a fost populat din zorii vieţii omeneşti. Cele mai vechi dovezi materiale despre prezenţa umană provin de la sfârşitul paleoliticului mijlociu şi din paleoliticul superior. Peştera lui Climente din Cazanele Dunării a fost locuită, de asemenea, de oamenii musterianului alpin.

Oamenii epipaleoliticului – vânători de păsări şi animale mici – veniţi din sud, au poposit pe aici acum vreo 12.000 de ani. Ei foloseau arme şi unelte din silex, descoperite în Peştera Cuina Turcului din Cazanele Dunării (actualmente sub nivelul lacului).

Faza neolitică este şi ea atestată prin numeroase descoperiri arheologice, multe dintre acestea putând fi vizitate. Ele aparţin neoliticului vechi (cultura Stracevo-Criş), mijlociu (cultura Vinca) şi târziu (cultura Salcuta şi Tisa Polgar). Săpăturile au dat la iveală aşezări formate din bordeie, locuinţe de suprafaţă, gropi menajere, platforme şi instalaţii de foc. Materialul arheologic – bogat – alcătuit din ceramică, unelte de piatră şi os, greutăţi pentru plasele de pescuit şi pentru războaiele de ţesut, idoli şi altare de cult din lut, ne spun ca locuitorii Clisurii se ocupau pe atunci cu agricultura, creşterea vitelor, pescuitul şi olăritul...”(Internet)
     Despre această perioadă şi acele locuri, Ovid Densuşianu, în Dacia preistorică (care este astăzi judecat greşit, respectiv că mai mult a fabulat decât ar fi dedus pe baza dovezilor istorice invocate, deşi pe fond şi nu pe detalii nu i se poate imputa nimic ne-ştiinţific) spune:

“... Regiunea adiacentă Defileului Dunării a fost intens locuită încă din cele mai vechi timpuri.

Dunărea a însemnat, în acele vremuri îndepărtate, pentru populaţiile primitive, principala poartă de legătură între părţile orientale şi cele occidentale ale unei Europe care, în urmă cu 10 - 15.000 de ani, după cum spun specialiştii, abia începea să se dezmorţească – în părţile ei nordice – de sub întinsele calote de gheaţă ale ultimei glaciaţiuni.

Primele relatări despre Porţile de Fier, sau cataractele Dunării, le aflăm la Homer, care spune că ele se aflau lângă Okeanos Potamos, sau Istru, acolo, unde după Hesiod a fost aruncat într-o cavernă adâncă, balaurul cel legendar, care înspăimântase până şi pe zeii Olimpului. Încă de atunci ea devenise un punct geografic important.

În timpurile romane, ele erau cunoscute sub numele de Portae Caucasiae, căci după cum ştim Carpaţii Meridionali, în geografia militară romană, purtau numele de Caucas.

  Pliniu cel Bătrân le descrie ca pe o gigantică operă a naturii completată de o magnifică construcţie: "Aici catena munţilor se întrerupea deodată. Porţile erau formate din grinzi îmbrăcate cu fier, iar pe sub ele curgea un pârâu, din care exahala un miros foarte greu. În partea de apus, aceste porţi erau apărate de un castel aşezat pe vârful stâncilor spre a împiedica trecerea ginţilor nenumărate".

Pe aici au trecut, după cum se relatează  în poemele epice atribuite lui Orpheu, şi eroii argonauţi navigând cu corabia Argos în sus pe Okeanos Potamos, dincolo de ţinuturile locuite de scythii arcaşi şi păstorii hyperborei. Ajunşi la strâmtoarea Munţilor Rhipaei, ei au trecut înfricoşati de vâltorile şi stâncile ce se aflau în apropiere de insula Iernis, Erythia sau Rusava – insula Ada Kaleh din timpurile recente – aflată cândva în amonte de cataractele sau gherdapurile de la Porţile de Fier, şi s-au oprit osteniţi la gura râului Ternesos, Cerna de azi, în portul în care se ridicau vestitele Columne ale lui Hercule.

Herodot scrie că, după cum a aflat de la preoţii egipteni, regele Sesotris sau Osiris plecând cu o flotă compusă din corăbii lungi, a supus pe locuitorii de lângă "Erythra Thalassa", de unde nu a mai putut naviga mai departe din cauza strâmtorilor.

Dar cel mai mare erou al antichităţii care a marcat profund istoria acestor locuri este Heracle sau Hercules Iovio, numit în legendele din regiunea carpatică Iovan Iorgovan.

Printre cele 12 munci pe care i   le-a impus regele Eurysteu din Mycena era şi aceea de a-i aduce faimoasele cirezi de vite ale lui Geryon din insula Erythia.

Hercule, cum ne spune Apollodor, după ce soseşte lângă Okeanos Potamos, unde se afla insula Erythia, ridică în munţi, două columne, în memoria călătoriei sale.

  Numeroşi istorici şi geografi din antichitate au căutat să descopere locul în care au fost amplasate aceste grandioase construcţii, şi strâmtoarea muntoasă din apropiere, creându-se numeroase confuzii, ce s-au perpetuat până în zilele noastre, mulţi autori fiind convinşi că este vorba de Gibraltar. Totul porneşte de la confuzia dintre denumirea modernă, chiar şi în timpurile istorice, de Ocean sau mare deschisă, şi Okeanos Potamos pe care grecii vechi o foloseau de fapt în cazul Dunării sau Istrului, râul cel mare de la nord.

După Herodot însă : "Grecii, care locuiesc lângă Pontul Euxin, poves-tesc, că Hercule aducând cirezile de vite, ce le luase de la Geryon, a venit în ţara aceasta, care atunci era pustie şi pe care acum o stăpânesc scythi. Iar Geryon locuia în afară de Pontul Euxin, în insula pe care grecii o numesc Erythia (Roşia sau Rusava), situată lângă Gadira (Gadeira) în afară de Columnele lui Hercule".

Erythia înseamnă în greceşte Roşia iar această insulă de care pomenesc poemele antice, nu este deci o ficţiune geografică. Ea ar putea fi identificată cu Insula Ada-Kaleh ce se afla înainte de construirea barajului de la Porţile de Fier, la vărsarea Cernei în Dunare, la Orşova sau Podul Rusavei cum mai sunt denumite locurile în legendele româneşti...”

(Fragment din Dacia preistorică – Ovid Densuşianu –  http://www.nouaromanie.ro/redescoperirea romaniei_files/defileu 2.htm)

      În ceea ce priveşte existenţa unei adevărate cetăţi antice pe teritoriul Orşovei, unii istorici înclină să creadă că începuturile s-ar datora lui Traian (cf. Andreea Demirgean), care a trecut Dunărea pe poduri de vase, pe la Laederata, localizată pe teritoriul actual al Serbiei şi prin dreptul unei insule asimilată cu insula Orşova, având – în acest caz – nevoie de consolidarea unui cap de pod în apropiere, sub forma unei construcţii de apărare provizorii. Denumirea  castrului  Dierna ar putea proveni din latină, semnificând “despicare”, aşa cum se scrie pe Tabula Traiana, respectiv că Traian a deschis drum prin defileul Dunării, pe câţiva kilometri de porţiune dificilă, prin despicarea munţilor. (Mentionez că, în anumite perioade de mai târziu, insula Ada Kaleh chiar a fost denumită drept insula Orşova). Şi alte izvoare istorice ne conving că trecerea trupelor romane, venite prin dreapta fluviului, s-ar fi facut pe lângă/peste insula Ada Kaleh. Ar exista argumente pentru o astfel de localizare, după cum există şi unele argumente contra. Desigur că şi alte insule, dacă ar fi existat şi pe atunci pe Dunare, pe porţiunea ieşirii din Cazane (unde tronează Tabula Traiana) şi pană la Drobeta, respectiv: Ogradena/Ogradina, câteva insule mai micuţe în zona Porţilor de Fier şi terminând cu insula Şimian ar fi putut să servească teoretic, la o adică,  pentru legătura de poduri de vase. În sprijinul alegerii insulei Orşova/Ada Kaleh drept conexiune pentru podurile de vase, ar veni faptul că insula Ogradena era mai nepotrivită, fiind foarte aproape de ieşirea din Cazane, unde Dunărea se lărgea învolburată, curgând vijelios, insuliţele mici din zona Porţilor de Fier se exclud ca fiind necorespunzatoare unor astfel de întreprinderi, iar insula actuală Şimian era prea în câmp deschis, nepermiţând surprinderea adversa-rului.

Scenele de pe Columna lui Traian par să susţină ipoteza debarcării pe malul stâng al Dunării în zona vărsării Cernei în Dunăre, unde exista şi suficient spaţiu de manevră pentru o astfel de operaţiune.

De altfel, chiar poziţia insulei Ada Kaleh, după care urma o curbă spre dreapta a Dunării, domolind prin contracurenţii şi contratensiunea hidraulică a malului stâng viteza de curgere, poate că şi pragurile şi pietrele-insule din zona imediat următoare a Porţilor de Fier să fi  avut acelaşi rol de relativă liniştire a curgerii, precum şi distanţa relativ egală până la cele două maluri să fi contribuit la alegerea insulei drept legatură de poduri de vase.

Dar, aproape o certitudine este faptul că trecerea Dunării prin acest sector era vitală pentru strategia gândită de a ajunge – prin împresurare – la capitala regatului dac, şi prin una dintre trecătorile binecunoscute în antichitate, cea care asigura legătura ţării Haţegului cu Dunărea, prin Tibiscum (lângă Caransebeş, loc de concentrare a trupelor cu cele venite de la Laederata), celalalte căi posibile fiind pe valea râurilor care traversează Carpaţii Meridionali, aşa cum s-a întâmplat în al doilea război al lui Traian.

Este foarte probabil ca o atât de strategică poziţie să fi fost valori-ficată de toţi cei care aveau posibili-tatea de a controla militar şi comer-cial zona, încă din cele mai vechi timpuri. Cum dovezile de locuire continuă duc către paleolitic, nu vedem de ce să nu fi existat şi alte construcţii de apărare consolidate anterioare şi ulterioare, care să fi fost reţinute în memoria colectivă pentru revenire, reconsolidare, chiar dacă    s-au produs uneori dislocări ori părăsiri temporare ale zonei de către populaţie şi administraţie. Se ştie că cetăţile greceşti de la Pontul Euxin foloseau zona drept punct de vamă pentru mărfurile care se duceau, respectiv veneau din centrul continentului european, în mod logic pe calea care făcea cel mai bine această legatură: Dunărea. Şi  pe durata autorităţii imperiului roman asupra zonei aici a funcţionat un punct de vamă, unde se percepea o taxă de 2,5% din valoarea declarată a mărfurilor (cf. Andreea Demirgean).

Aceasta poate conduce la supoziţia că astfel de zone strategice puteau avea mare autonomie faţă de administraţia teritorială regională, ca urmare a unor aranjamente stabilite între cei cu interese comerciale şi cei cu autoritate teritorială îndreptăţită. De aceea, atunci când se prefigura un conflict militar prin apropiere, pentru schimbarea de durată a autorităţii teritoriale, nu putea fi exclusă tratarea privilegiată – de către toate părţile – a unor astfel de aşezări, respectiv afectarea minimă a acestora, lucru care nu s-a mai respectat mai târziu, când s-au produs invaziile popoarelor migratoare.

     În plus, după războiul romano-dacic din 86 d.H., dacii obţinuseră “diplomatic” nişte condiţii de “aliaţi ai romanilor”, desigur bazate pe rezultatul bătăliilor, condiţii care trebuie să fi avut şi o parte compensatorie, printre care controlul zonei de graniţă de către romani nu poate fi exclus, control în care ar fi intrat zone foarte întinse, respectiv o fâşie largă şi neregulată pe stânga Dunării, cu toate punctele de apărare şi drumurile de acces. Cred că afirmaţia că meseriaşi romani trudeau la întărirea cetăţilor dacice şi la deschiderea unor drumuri rapid şi sigur circulabile se referă, în primul rând, la ceea ce intrase sub control roman. Sub acest aspect nu mai pare hazardată traversarea Dunării pe poduri de vase, atât timp cât ambele maluri erau sub un control stabil şi ferm, iar pregătirile pentru acest moment se făcuseră timp de 15 ani, durată suficientă pentru eficienţa romană să realizeze chiar căile de infrastructură necesare, poate că şi consolidarea structurilor de bază tip castru. După pacea din anul 102 aceste teritorii s-au extins. Desigur că îndoiala unora privind (chiar) capacitatea reală a romanilor de a construi podul de la Drobeta între anii 103 şi 105, nu are în vedere că în aproape 20 de ani romanii să fi facut drumurile până la traversare, să fi adus maşini şi transportoare terestre şi navale, respectiv să fi adus la faţa locului toate materialele necesare (în primul rând piatra, iar în ultima perioadă de câtiva ani, lemnul), să fi fost construite părţile de cap de pod de pe cele două maluri, în lungime totală de peste 300 de metri şi poate chiar şi alte picioare ale podului în apa Dunării, de o parte şi de alta, pentru a scurta cât mai mult lăţimea podului de vase, folosit aproape permanent timp de mai mulţi ani. Aducerea lui Apolodor s-a impus pentru a face construcţia după un proiect funcţional scopului imediat urmărit şi pentru finalizarea construcţiei până la termenul impus. Şi pentru ca s-a reuşit acest lucru, construcţia i-a fost întrutotul atribuită.

     Asta nu exclude că pe aceste teritorii şi chiar dincolo de ele, atunci când erau condiţii propice, dacii să nu facă incursiuni, unele notabile, dar fără efectul de restituire ori de recuperare durabilă a celor pierdute/cedate. În aceste incursiuni  s-a remarcat tânărul prinţ Decebal, neîmpăcat cu rezultatele consolidarii autorităţii romane pe strămoşescul teritoriu dac, pierdut de curând.

      Toată demonstraţia de mai sus vrea să susţină ipoteza că cel puţin o construcţie de apărare, dacă nu o tabără militară romană permanentă să fi existat pe teritoriul Orşovei, încă  cu 15 ani înaintea traversării Dunării, ceea ce ar confirma că Traian, prin alegerea trecerii Dunării la Orşova, să fie considerat întemeietorul costrucţiei militare extinse şi consolidate, nu numai cu funcţie de apărare, ci mai ales cu funcţia de cel mai important punct înaintat de alimentare continuă a frontului extins de operaţii. Ba chiar se poate afirma că toată aşezarea militară romană, împreună cu toate construcţiile de servicii, să fi fost amplasată – în continuitatea tradiţiei locuirii şi pentru o bună deservire a relaţiilor pe valea Cernei – la vărsarea Cernei în Dunare, pe partea stângă a râului (spre răsărit, vezi fig.), acolo unde s-a localizat o construcţie nu aşa de fortificată, numită Transdierna. Unii istorici nu cred într-o astfel de localizare, plasând această fortificaţie iniţială la nordul castrului medieval Dierna, respectiv pe malul drept al Cernei, acolo unde s-au descoperit nişte cărămizi; ba chiar mai mult, existenţa în acel timp a unei astfel de cetăţi fortificate era nejustificată, atâta timp cât aceasta ar fi avut un caracter eminamente civil, fapt care nu rezista judecăţii, decât dacă este vorba despre componenta comercială, păstrată încă vreo câteva secole, şi încă pe  vatra veche şi nu pe cea a castrului medieval, care a avut caracter preponderent militar.

    Configuraţia reliefului local a forţat totdeauna Cerna să se verse în Dunăre apropiat de dealul din dreapta, rămânând disproporţionat de mult teren relativ plat pe partea stângă a Cernei, pe unde a şi fost probabil drumul vechi roman, care trebuie să se regăsească prin satul Topleţ, înspre Băile Herculane. Ipoteza că Cerna ar mai fi putut să-şi schimbe traseul spre vărsare – putând separa părţi ale aceleiaşi aşezări – nu pare a fi credibilă, motiv pentru care ceea ce  s-a identificat drept Transdierna trebuie să fie cea mai veche vatră de cetate, realizată nu cu materiale rezistente, atât din motiv că s-a acceptat mult timp să fie centru comercial şi vamal, şi apoi că era doar un important punct de tranzit militar, pe durata războaielor.

     Abia mai tarziu, pe vremea lui Diocleţian, s-a construit, pe malul drept al Cernei, castrul Dierna, fără ca funcţiile Transdiernei să fie anulate. Mult timp, ambele fortificaţii, cu structuri şi funcţii diferite, au funcţionat împreună, independente una de alta.

                                                                                    II

    Cert este că Dierna castrul, cercetat de arheologi o prea scurtă perioadă de timp, sub presiunea invadării zonei de apele lacului de acumulare, între 1966 şi 1971, era o construcţie  de formă pătrată cu dimensiunile 34x35 m (cf. D.Benea) sau 35x36 m (cf. N.Gudea), realizată cu ziduri de piatră alternând cu cărămizi (v. Repertoriul fortificaţiilor de pe râpa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie - Dorel Bondoc), cu laturile orientate după punctele cardinale. Grosimea zidurilor este de 2,10 m, iar turnurile de colţ, şi ele pătrate cu laturile de 9 m, ies mult în afara cadrului incintei. Se presupune că poarta de acces, neidentificată ca atare, ar fi fost amplasată pe latura sudică, deoarece pe partea estică s-a constatat o prelungire a fortificaţiei cu cca 30 de metri. Alţi autori (Arheologie şi istorie (II)  Descoperiri din Banat Autor: Sabin Adrian LUCA. Editura Economică, Sibiu 2005. Web: Cosmin Suciu), citând aceeaşi  harta a lui Marsigli de care pomeneşte Dorel Bondoc (Contele Luigi Ferdinando Marsigli sau Marsili - Lat. Marsilius, 1658-1730, născut în Italia, cetăţean austriac, ofiţer, matematician, botanist şi topograf etc.), vorbesc de o dimensiune mult mai mare a castrului, respectiv de 64x54 m, ceea ce ar însemna că la data cartografierii amănunţite a celor 850 de kilometri de graniţa austriacă de către Marsigli, după pacea de la Karlowitz - 1699, să fi existat urmele clare ale castrului, consemnate pe hartă, chiar mai extinse decât cele romane (!) cercetate ulterior de arheologi. Oricum, în toate cele menţionate imediat mai sus este vorba, după cum afirmă unii istorici, de rămăşitele castrului construit pe malul drept al Cernei de către Diocleţian (284-305), prădat şi distrus de migraţii, refăcut de împaratul Constantin cel Mare.

Există şi unele afirmaţii că acest castru ar fi apărut pentru prima oară pe vremea împaratului Titus Aurelius Fulvius, respectiv pe la anul 157, dar nu am găsit şi susţinere istorică serioasă pentru aceste afirmaţii; în acea perioadă, au existat incursiuni ale dacilor liberi şi ale aliaţilor lor, care aparent să fi dus la necesitatea construirii unei fortificaţii noi, dar aceste incursiuni ar fi putut greu ameninţa un punct aşa de “central”,  în noua formă de organizare romană a Daciei. Pe vremea impăratului Lucius Septimius Severus (193-211) localitatea Dierna este ridicată la rangul de municipiu (colonie, după spusele unor istorici). Afirmaţiile anticipează presiunea permanentă a celor din exteriorul Daciei romane, accentuată în următorii o sută şi ceva de ani, care a şi condus la retragerea administraţiei romane în timpul împăratului Aurelian.

     Despre ceea ce poate fi considerată dovada arheologică privind existenţa şi locuirea castrului, dăm în continuare un fragment semnificativ:

“....Inventarul arheologic din cadrul fortificaţiei constă în ceramică, arme, ţigle şi cărămizi ştampilate, monede ş. a. De reţinut sunt şi cele două tezaure monetare de 730, respectiv 1222 piese, descoperite pe teritoriul Orşovei vechi, datate în sec. al IV-lea, precum şi descoperirile izolate.

Importanţa excepţională a fortificaţiei de la Dierna este dată de situarea sa  la vărsarea Cernei în Dunăre, unde putea stopa eventualele pătrunderi în Imperiu prin vadul de aici. Susţinută de pe malul sudic de fortificaţia de la Transdierna, se pare însă că nu era dependentă de aceasta, ci invers. Posesoare a unei officine militare proprii, Dierna nu putea constitui un simplu apendice nord-dunărean al Imperiului. Cărămizile ştampilate cu sigla DRPDIERNA se găsesc răspândite pe un mare areal atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Alte ştampile: (LEGIO) XIII (GEMINA), LEG(IO) XIII R(ATIARIA), DARDIANA, DIERTRA, LVM, LEG(IO) IIII FL(AVIA). Interpretarea ştampilei  LEG XIII GPS ca LEG(IO) XIII G(EMINA) P(ARS) S(UPERIOR) atestă din nou în mod oficial stăpânirea Imperiului asupra malului nordic al Dunării. Situaţia este similară cu cea de la Svinita, cu specificarea că acolo P(ARS) S(UPERIOR) este numită probabil PARS ULTERIOR.

Aşezarea civilă din vecinătatea fortificaţiei a fost pusă în evidenţă în două mari zone de locuire, iar stratigrafic au fost sesizate două niveluri, unul roman, iar celălalt roman târziu (D. Benea, în Banatica, III, 1975, p. 91-98).
Aşa cum s-a arătat (O. Toropu) identitatea Dierna-Zernes nu este dovedită de nimic, mai mult, localitatea Zernes este plasată de către Procopius (De Aedificiis, IV, 6, 5) la sudul Dunării.
Fortificaţia de la Dierna prezintă în epoca romană târzie două faze, prima datând din perioada tetrarhiei, secunda din cea constantiniană. Distrugerea să a survenit la sfârşitul sec. al IV-lea (N. Gudea) sau începutul sec. al V-lea (D. Benea); circulaţia monetară se întrerupe după această dată. În tot cazul, distrugerea a fost definitivă şi, în pofida faptului că o refacere a sa în sec. al VI-lea ar fi plauzibilă, totuşi săpăturile arheologice n-au pus în evidenţă un nivel aparţinând acestei perioade (O. Toropu, Romanitatea..., p. 36)....” (Repertoriul fortificaţiilor de pe râpa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie-Dorel Bondoc)
      După Marsigli s-au inspirat şi alţii, prezenţi sau nu la faţa locului (Johann Christoph Müller din  Nuremberg, însoţitorul lui Marsigli, care a apucat să publice între 1700 şi 1704, înainte de apariţia celor 6 volume a lucrării monumentale Danubius Pannonico-Mysicus, în 1726 la Amsterdam). Astfel, autorul care descrie luptele dintre turci şi austrieci de la 1717, prin care Eugeniu de Savoia eliberează Orşova şi Ada Kaleh, dă şi o hartă, prezentată mai jos, pe care apare clar amplasată cetatea Orşovei (fig.2), destul de aproape de vărsarea Cernei în Dunare, “lipită” de Dunăre, apărată de nişte metereze între Cerna şi dealuri. Sunt interesante de urmărit direcţiile tactice de acţiune şi contraacţiune legate de cetate şi de insula Ada Kaleh. Pe malul sârbesc, la Techiia apare, de asemenea, o cetate “mai pătrată” decât cea a Orşovei, dar tot cu turnurile de colţ mult ieşite în afara cadrului. Cetatea Orşovei şi cea a insulei Ada Kaleh  au fost puternic întărite de Eugeniu de Savoia şi consolidate ulterior.