Bunicii mele Valeria Valter

 Biletelul de pe frigider suna ca de obicei: 

 “Nae, dacã vine lãptarul, pune-l tu în frigider.

P.S. L-am pus eu.”  

Gazda mea, buna doamnã Constantinescu, era plecatã la piatã, duminica ne gãtea peste cu maionezã.

Aici, în Aviator Sãnãtescu 11, aveam de toate: o vilã la dispozitie, un coleg de camerã grozav, prietenul meu Radu M. din Urlati, student la filologie, o gazdã bunã ca o mamã si doi câini ce nu ne supãrau prea tare decât la aniversãrile mortii maiorului, când dãdeau buzna în camera noastrã si urlau la o pereche de pantofi a rãposatului care nu stiu prin ce mister scãpase nearuncatã. Apoi plecau. Si nu stiu cum se întâmpla dar exact atunci, în Sãptãmâna Brânzei, pisica vecinilor nostri, chelneri la “Ovidiu”, zbiera ca un copil tãiat cu drujba iar cocosul Potroace-bãtrânul, dereglat, suna desteptarea la cele mai nepotrivite ore.

Maiorul Constantinescu inventase combustibilul pentru rachetele V2 si fusese prea

ocupat cu chimicalele ca sã învete poker, ba chiar murise între timp, astfel încât echipa de duminicã era compusã doar din femei: doamna Constantinescu, doamna Metaxa,

Marigeta  - miss Romania din 1929 -  si doamna Ivanovici, profesoarã în retragere,

aprigã cititoare de “România liberã” si vesnic îndrãgostitã de “ domn serios, vechi colectionar de abzibilduri, imobilizat la pat, cu garsonierã”. Si sã te fi ferit sfântul sã îndrãznesti sã joci cu ele. Erau profesioniste, nemiloase, doar banii de taxi se puneau

de la început într-o farfurie, doar n-o sã dormiti la mine!

In acea duminicã ne beam cafeaua neagrã în fata ferestrei deschise ascultând Radio Luxemburg pe 208 metri la aparatul de radio marca Blaupunkt care juca un rol asa de important în viata noastrã cã îl botezasem Teophrastus Bombastus von Hochenheim si de multe ori mai puneam si pentru el un tacâm la masã, si ne uitam cum toamna timpurie culege bãnutii aurii din ulmul din fata casei, dar nu ca sã-i tinã pentru ea ci ca sã-i risipeascã cu generozitate prin toate curtile.

- Nae, la telefon! – se auzi vocea doamnei Constantinescu. Te cautã o doamnã, Maria Barbu, zice cã e artistã ...

Nu cunosteam nici o artistã Maria Barbu, dar deh, tentatia era prea mare si ne si cam plictiseam.

- Alo, Nae? Bine cã te-am gãsit. Sunt foarte îngrijoratã, am trimis-o ieri la tine pe Adriana si nu s-a mai întors pânã acum, se auzi în telefon.

- La mine nu e, si eu o asteptam, chiar m-am întrebat de ce nu a venit - sarjai eu, vesnic dornic de aventuri.

- Trebuie sã vorbim neapãrat, mai tii minte unde stau? Avram Iancu numãrul 16, lângã Foisor ...

- Bine, vin imediat!

     In viata mea  nu fusesem pe strada aceea, iar Maria Barbu, artista, si Adriana îmi erau complet necunoscute, dar nu cred cã exista program mai bun pentru duminica de 22 August, abia seara la sase eram invitati la fata generalului D., la o petrecere, hai Radu, începe aventura! si ne-am urcat în autobuzul 34 cu destinatia Foisorul de Foc.

     Sã fi stiut, poate nu ne duceam ... 

     Autobuzul 34, cu burduf, nu se grãbea prea tare. Plictisit si scârtâind îngrozitor, semãna destul de bine cu acordeonistul de la “Grãdina cu tei” cântând “Ecaterino, vedea-te-as moartã” contra unei sume similare aruncatã în bascã. Si aveam si locuri, în autobuz nu era nici un bãtrân invalid cu copii în brate. Era vreme de bãtut câmpii, pânã la Foisor aveam ceva drum.

- Cine o fi Maria Barbu? îndrãzni Radu.

- Habar n-am … Da’ cred cã pe Avram Iancu o sã gãsim o casã veche, acoperitã de vitã canadianã, cu gard de fier forjat, si cu o scarã în partea stângã cu balustradã tot de fier forjat – mã lãsai eu cuprins de visare. Stai linistit, n-are ce sã ni se întâmple, vedem ce-i acolo si la sase mergem la petrecere la Tatiana. 

Si am tãcut, fiecare cu gândurile lui. Eu mã gândeam cã toate vacantele se sfârsesc la fel. Entuziasmul de la început s-a dus, banii la fel, abia astepti sã înceapã facultatea si sã te întâlnesti din nou cu colegii de grupã, pe care dupã aia n-o sã-i mai vezi pânã la sesiune. Si vacanta asta era la fel ca celelalte.

Imi aduc aminte cã în 1973, tot prin august … 

… Restaurantul “Cina” era numai bun pentru taclale la o bere sau o sticlã de vin rece. Dacã ospãtarul se încrunta prea tare, puteai lua cu numai 20 de lei un platou cu bulete de cascaval, nici prea multe si nici prea bune, oricum nu ne plãceau dar salvam situatia.

Impreunã cu Radu si cu Iancu, descendent al familiei Lupescu ce luptase din greu cu monarhia, sporovãiam la o masã mai retrasã despre picturã. Talentul e totul, credeam eu, n-ai  -  nu iese nimic. Iancu credea cã talent si îndemânare nu înseamnã acelas lucru, îndemânarea e mai importantã, altfel mâna nu poate urma comenzile creierului si iese altceva decât ai intentionat. Iancu nu avea mâini, poate din nastere, poate – asa cum sustinea el – urmare a unui accident aviatic, si rareori purta protezele cu care, dacã voia, putea sã facã sã explodeze prin strângere o cutie de suc de rosii. Radu credea cã cel mai important e sã ai inspiratie.

Intr-o fractiune de secundã m-am hotãrât: mã apuc de picturã!

Metodic… dar nu prea stiam cu ce sã încep. Trebuia sã studiez, sã desenez peisaje, naturi moarte, posturi umane … Nu stiu nici în ziua de azi de ce din toate am ales studiul posturilor înainte de toate, îmi trebuie un model, nu Radu, tu nu mã inspiri de loc, cred cã o femeie ar fi mai potrivitã, poate mã specializez în nuduri…

Picolita de la “Cina”, tocmai ne mai adusese un rând. Blondã cu ochi negri, de vreo 18 ani, înaltã, pãrea numai bunã sã-mi pozeze. Cu usurinta înnãscutã de a aborda oamenii, putin ajutatã cu bere, în mai putin de 5 minute stabilisem totul: 25 lei sedinta, “fãrã chestii”, o datã pe sãptãmânã, cât timp – un an, poate si mai mult, joia, unde stai, lângã Mânãstirea Casin, eu stau lângã restaurantul Budapesta, mã cheamã Raluca S., uite telefonul meu …

Sigur cã era chiar joi si a trebuit sã-i pãrãsesc în grabã pe bãieti, eu aveam de studiat posturile umane … 

Nici nu stiu când am ajuns la Foisor. Ne-am îmbãrbãtat reciproc si am pornit spre adresa cu pricina. Pe strada Avram Iancu, la numãrul 16, era un gard de fier forjat si o casã acoperitã cu vitã canadianã, si cu … Radu se uita speriat la mine, nu mai stia ce sã creadã.

O stranie senzatie de “déjà vu” mã cuprinsese.

Sigur cã da! Cred cã era toamna lui 1967 … 

Noi îi spuneam Hans. Ne întâlneam vara, în vacantã, când nu stiam cum sã facem sã ajungem mai repede la bunici, la Crângul lui Bot. Era foarte important sã ajungi printre primii, cãci sarcinile pentru vacantã se primeau în ordinea sosirii: primul nepot primea în grijã pepenii, apoi urmau teiul, visinele, rosiile. Ultimii primeau bamele, fasolea si credeti-mã, nu e nici o fericire sã ai în grijã fasolea. Eram sapte nepoti si peste varã stãteam câte doi în dormitoarele de la etaj, special fãcute pentru copii de bãtrânul Rogalski, strãbunicul meu, care fusese arhitect. Construise casa dupã gustul lui pentru bunica mea si nu fãcuse economie la mobila grea de stejar si la fierul forjat, care îi plãceau foarte mult. Vacanta trecea într-o plãcutã monotonie: ne sculam dis-de-dimineatã când vrãbiile ce-si aveau cuiburile în vita canadianã ce acoperea toatã casa începeau gâlceava, ne jucam, lucram la grãdinã, mergeam la pãdure sau pe câmp, iar seara, dupã ce bunica ne spunea o poveste nãscocitã chiar atunci, un fel de hipnozã în grup ce captiva deopotrivã copiii si adultii, ne duceam la culcare. Eu dormeam cu vãrul meu Sorin în dormitorul cu balcon, cãci de acolo puteai scãpa  neobservat coborând pe statuia de pe terasã, si noi mai plecam noaptea în pãdure, sã ni se facã fricã. Atmosfera se mai înviora putin când venea Hans. Anca, sora mea, si Sorin se duceau imediat la el, în cãmãruta cu lucarnã.

Oricât de profund ar fi dormit. De îndatã ce se auzeau pasii lui Hans fãcând sã scârtâie parchetul de pe coridorul ce ducea la odãita cu lucarnã, ei se sculau din pat si o luau pe urmele lui. Se auzeau si voci dar nu am deslusit niciodatã ce vorbeau. Dupã câtva timp se întorceau la paturile lor si dormeau dusi pânã dimineata, când nu-si mai aduceau aminte de nimic. De câteva ori însã i-am gãsit dormind la usa casei, pe scara cu balustradã de fier forjat. Toti îl auzisem mãcar o datã pe Hans când nu adormisem încã, dar nici unul nu a avusese curajul sã se ducã la el.

- E îngropat sub cires, ne spusese bunica. A fost împuscat la lucarnã, unde îsi instalase mitraliera, acolo l-am gãsit când ne-am întors din refugiu, de la Deva. Aici nu mai puteam sta, era prea aproape de bateria antiaerianã germanã, un Liberator a fost doborât chiar deasupra curtii si ne-a dãrâmat una din case. Noi l-am îngropat. Era în toamna lui ’44 …  

Urcam fãrã prea mare tragere de inimã scara cu balustradã de fier forjat. Pe perete, lângã intrare, printre frunzele de vitã canadianã înrosite de toamnã, un afis spunea cã 

”Expozitie Maria Barbu, artist decorator”.

Am bãtut în usa metalicã. Perdeluta s-a dat putin la o parte si doi ochi negri si luciosi ne-au mãsurat pret de câteva secunde, apoi usa s-a deschis.

- Aaaa, Nae, ai venit si cu prietenul tãu?

Nu o vãzusem în viata mea! Avea aproape 60 de ani, era micã si îndesatã. Purta o pereche de pantaloni negri, o bluzã rosie si o bunditã din blanã de iepure cu paiete iar în pãrul ca pana corbului sclipea o stea mare din poleialã galbenã. Pãrea dezamãgitã cã nu venisem singur, dar ne pofti cu amabilitate înãuntru.

- Nae, puteti sã vã lãsati hainele în camera ta, în atelier e cald.

In camera mea ?!? … asta mai lipsea! Odãita indicatã de bãtrânã era singura de la parter, usa deschisã din vestibul lãsa sã se vadã o masã, un pat acoperit cu cuverturã înfloratã, o sobã de teracotã verde si un sifonier de cheile cãruia atârnau ciucuri mari, albi. Pãrea numai bunã de închiriat unui student dar eu nu stãtusem niciodatã acolo, si oricum nu pãrea sã fi fost locuitã multã vreme. Ne lãsarãm canadienele acolo iar bãtrâna ne pofti la etaj. Acolo se ajungea pe o scarã de lemn vopsit, iar peretii, acoperiti cu lemn erau decorati cu picturã naivã, asa cum vezi pe la bâlciuri sau pe cãrutele mocanilor: trei lalele  cu cozile groase legate cu o fundã rosie, o dansatoare cu pantofi minusculi si cu picioare masive, de halterofil, un cal.

Urcam fãrã grabã, uitându-ne în jur. La etaj, o bucãtãrioarã si o arcadã largã, acoperitã cu o draperie grea de plus visiniu si de un nãvod pescãresc de aceeas culoare.

- Mergeti voi în atelier, si eu vã fac o cafea, spuse bãtrâna dând la o parte draperia de plus.

Si am intrat … 

Am rãmas împietrit. Apoi, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu întelegeam ce se întâmplã. Femeia pentru care fãcusem o adevãratã pasiune se uita la mine dispretuitor.

- Hã .. Asta e mãrtisor? – îmi spusese învãtãtoarea, o femeie frumoasã, înaltã, brunetã cu ochii albastri, aruncând pe catedrã pliculetul de celofan.

Nu stiam cu ce am gresit. De 8 martie îi cerusem mamei bani sã cumpãr învãtãtoarei mele un mãrtisor si cu cei trei lei mototoliti în buzunar mã dusesem în Obor si luasem de la o tigancã o floricicã albastrã fãcutã dintr-un contur de sârmã pe care era întisã cu mãiestrie - gândeam eu – o tesãturã finã de ciorap de damã vopsitã în culori vii.

Sigur, as fi putul sã-l aleg pe cel cu moara pictatã pe un nasture de sidef, dar primul îmi plãcuse mai mult. Mã dusesem printre primii sã-l ofer învãtãtoarei, îi eram recunoscãtor pentru cã mã învãtase scrierea rondã, împletitul rafiei, ba chiar sã si merg, cãci având din nastere un genunchi mai sontorog mã cãlcam pe vârfurile labelor si doamna M. pierdea de multe ori câte un sfert de orã, dupã orele de clasã, învãtându-mã cum sã pãsesc corect.

Era primul meu contact cu  douã dintre fetzele feminitãtii care avea sã mã marcheze pe viatã: a fost ultima datã când am oferit un mãrtisor dar am continuat sã o ajut zilnic pe coana Lenuta, îngrijitoarea, la mãturatul claselor. Cred cã era în anul 1962.

Minunându-mã cum îti zboarã gândul când esti emotionat, am intrat împreunã cu Radu în “atelier”. Era cu totul altfel decât ne-am fi asteptat: trei camere aflate fiecare la alt nivel, foarte spatioase, comunicau prin arcade largi si scãri cu câteva trepte. Noi intrasem în camera din mijloc, un fel de sufragerie cu o masã imensã cu poate douãzeci de scaune împrejur, o oglindã, câteva tablouri pe pereti, o vitrinã cu sticlãrie, si ne asezasem unul lângã celãlat la masã.

Un amestec de aristocratie si mahala, de stil si kitsch, domina sufrageria. Ne uitam rând pe rând la oglindã, la tabloul cu Vlad Tepes, la cel cu dansatoarea blondã, la vitrinã si nu reuseam sã ne dãm seama ce nu este în ordine.

Cafeaua era gata, Maria Barbu ne-o servise în cescute mici, negre.

- Mã enervez în fiecare zi cu nebuna asta de jos – începu ea - , stii, cea cu care m-am judecat cã mi-a furat motocicleta Zundapp pe care mi-o dãduse Ludwig, ofiterul neamtz când l-au mutat la Ploiesti. Doamne, cât l-am mai iubit …, atunci aveam pãrul lung. Vrea sã mã omoare. In fiecare zi îmi aruncã stricninã pe fereastrã, si am si tensiune, si genunchii ãstia mã dor tot timpul. Cred cã se schimbã vremea. 

Cã o nepoatã fugise cu un inginer si era minorã, cã si de la tarã avea numai vesti proaste, cã la expozitii nu mai acceptau decât tablouri cu rame turnate ce costau o groazã de bani …

Noi fumam tigãri Bucium si sorbeam din cafea asteptând cu nerãbdare sã înceapã povestea Adrianei.

Atunci, amândoi în acelas timp, ne-am dat seama de unde venea acel aer straniu al încãperii: toate lucrurile din camerã, tabloul cu Vlad Tepes, oglinda, covorul, scaunele erau fie fãcute, fie împodobite cu mii de bãnuti multicolori fãcuti din sârmã acoperitã cu o tesãturã finã, de ciorap de damã.

Cred cã era ora douã. 

Pe neobservate timpul trecuse si terminasem cafeaua, mai voiam? Sigur cã da si Maria Barbu se dusese sã aducã ibricul sã ne umple din nou cescutele. Am profitat de lipsa ei si am rupt un bãnut verde din “ornamentatia” scaunului pe care stãteam, l-am bãgat în buzunar si i-am fãcut cu ochiul lui Radu care a fãcut la fel.

- Dar Adriana … - am încercat eu când gazda noastrã se întorsese cu cafeaua si ne umplea cestile.

- Lasã cã te mai sun eu, replicã scurt ea.

Se vedea clar cã nu vrea sã vorbeascã. In schimb , continuã cu sporovãiala despre vrute si nevrute. Se fãcuse aproape ora cinci, noi ne cam foiam pe scaune, la sase trebuia sã fim la Tatiana, nu puteam pierde asa o petrecere.

- Stiti, noi cam trebuie sã mergem…- am trecut eu la ofensivã. 

- Bine, lasã cã vorbim la telefon. Dar hai întâi sã vedeti ce-am mai fãcut pe aici …

Ne duse mai întâi în camera de sus, unde un lac cu nuferi din binecunoscutele de acum materiale umplea cea mai mare parte. De acolo, o usitã dãdea într-un depozit plin cu sârmã si valuri de tesãturã de ciorap, albã. Apoi în camera de jos, unde te frapa un pat cu baldachin, cu coloane acoperite cu poleialã aurie. La capul patului, un tablou mic reprezenta un nud, o fatã blondã cu o figurã veselã neasteptat de familiarã. Tabloul pãrea sã aibã cel putin o sutã de ani, rama la fel. Inapoi, în sufragerie, am putut sã vãd ceva mai bine tablouasul cu dansatoare, constatând surprins cã era aceeas figurã ca în tabloul din camera de jos. Si acesta din urmã era foarte vechi. Si  pe urmã, cele douã tablouri erau singurele obiecte fãrã nelipsitii bãnuti de ciorap.

Mã gândeam la cele douã tablouri în timp ce coboram scara de lemn îndreptându-ne spre iesire, Nae, îti dau telefon, sã mai vii, sigur, sãrut-mâna si am iesit.

Mergeam fãrã sã scoatem o vorbã. Eram în fata aprozarului de lângã restaurantul “Pestera”, în piata Rosetti, se înoptase – ora nouã – si nu stiam ce fãcusem între timp. Sigur nu ajunsesem la petrecere, dar nu stiam ce fãcusem timp de patru ore.

- Radu, am fost noi undeva în dupã-amiaza asta? – întrebai.

- Pãi eu zic cã am fost. La Maria Barbu.

Bãgând mâna în buzunare, amândoi scoaserãm bãnutii de ciorap pe care îi luasem ca amintire. Era clar, fusesem la Maria Barbu. Eram asa de tulburati, încât nu se punea problema sã mai mergem la vreo petrecere, se impunea o vodcã mare, cel putin, la Cina.

Beam vodcã si întorceam problema pe toate fetele. Cine era de fapt Maria Barbu?

Ce voia de la mine? Când …

- Radu, îti mai amintesti tablourile cu fata blondã? Eu stiu cine era. Era Raluca! Stai sã vezi! Si oprind chelnerul îi spusei:

- Cheam-o te rog putin pe picolitã, cea blondã, Raluca.

- Nu avem nici o picolitã blondã, domnule …,  si nici o Ralucã …

Nu se putea, fusese la mine cu doar douã sãptãmâni înainte, si îmi pozase parcã …

Am dat vodca pe gât si ne-am dus acasã. Primul lucru pe care l-am fãcut a fost sã-i dau Rodicãi un telefon.

- Nu domnule, ati gresit numãrul. Nu locuieste nici o Ralucã aici, rãspunsese întepat o voce de femeie.

Radu se uita aiurit când la mine, când la caietul studentesc de pe birou pe care se vedea scris cu pastã: Raluca, 12 august 1974.

- Radu, Nae, la masã! Se rãceste …

O palã de vânt aduse din ulm, prin fereastra deschisã, puzderie de bãnuti galbeni. 

Epilog

--------

 Zile în sir Maria Barbu m-a cãutat la telefon. Doamna Constantinescu, gazda mea, fusese însã instruitã sã spunã cã nu mai stãteam acolo. Pe urmã nu m-a mai cãutat. Pe Raluca n-am mai întâlnit-o niciodatã, parcã intrase în pãmânt. “Cartea egipteanã a viselor”, în limba francezã, pe care mi-o lãsase ultima oarã când ne vãzusem, destul de nepotrivitã sã poatã fi gãsitã în punga de plastic inscriptionatã “KENT” a unei picolite, dispãruse si ea. Noroc cã apucasem sã o citesc.

Au trecut anii. Prin 1983, amintindu-mi întâmplarea, plictisit si dornic de aventurã, mi-am luat inima în dinti si m-am îndreptat din nou spre Avram Iancu numãrul 16. E de prisos sã vã spun cã în curtea cu gard de lemn erau întinse la uscat niste rufe: casa cu vitã canadianã nu mai era, un maidan îi luase locul …

Am pus mâna pe telefon si i-am spus lui Radu. Nu s-a mirat. Si totul a reintrat în uitare.

Pânã într-o zi, în 1992, când rãsfoind ziarul “Evenimentul zilei” dau de urmãtorul anunt:

“Doamna Maria Barbu din strada Avram Iancu nr. 16, sector 2, ne anuntã cã vecina dânsei, Georgeta Boariu, o terorizeazã …”

M-au trecut fiori. Poate a apãrut din nou casa … Dar nu am avut curaj sã mã duc, viata mea era destul de încurcatã si asa, aveam responsabilitãti si nu puteam risca nimic. Alta era situatia în primãvara lui 2005. Eram mai abãtut, mai fãrã rost. Si într-o zi, fãcându-mi curaj, m-am dus pânã în Avram Iancu. Vezi bine, casa era acolo. In curtea de alãturi se mutase “Editura Libra”. M-am întors acasã coplesit de gânduri, de amintiri.

Dar poate cã o datã mã voi hotãrâ sã mã duc, sã sun la usa metalicã si sã mã îmbarc din nou pe corabia fantomã a tineretii mele.

Poate chiar zilele ãstea …