Adrian Firică - n. 22 noiembrie1951 Copilăria: exerciţii de supravieţuire (culesul de prin pomii vecinilor, căutatul găinilor de ouă, pescuitul broaştelor); la 14 ani descoperă manufactura, devenind ansamblator de lădiţe; intelectual progresează de pe la cinci ani citind orice, pictând, scriind versuri şi piese de teatru în metru antic. Adolescenţa şi tinereţea: la 16 ani îşi începe cariera de manager al unei reviste de liceu: Trepte - remarcată de Sânziana Pop în România literară; publică versuri în Luceafărul câştigând, preţ de câteva luni, 80-90 de lei pentru vignetele publicate; nu intră la Institutul de arte plastice devenind, pe rând, desenator tehnic, lăcătuş, "lucrător" la dezinsecţie-vidanj; în fine, intră şi termină Facultatea de filosofie din Bucureşti, specialitatea sociologie, devine profesor, apoi cercetător ştiinţific. Maturitatea: din '90 îşi oferă satisfacţia carierei de consilier prin felurite instituţii - Ministerul Culturii şi Cultelor, Guvernul şi Preşedinţia Românie, Secretariatul General al Parlamentului UE creditându-l, chiar, drept consilier corespondent (nominalizându-l până şi în Comisia de redactare a Convenţiei ONU pentru accesul la informaţiile privind mediul); face şi ceva marketing prin companii de IT&C; acum e liber cugetător. Altele: volumul Integrarea euroatlantică - ruleta NATO, Ed. Ziua, 2000; coautor: Guvernul şi imaginea sa publică – 1992 şi Raportul dezvoltării umane în România – 1995, Ed. Monitorul Oficial; comunicări ştiinţifice prezentate în cadrul seminariilor organizate de Parlamentul Europei la Strasbourg, ori de  către instituţii din ţară; articole în Tribuna Invăţământului, Arena politicii, Dilema, Adevărul, Manifestul Român, Vocea Rromilor, Conexiuni; redactor, în primul an al apariţiei, al emisiunii IT&C a postului PrimaTV. Abilităţi: fără cazier şi carnet de conducere auto; "consumă", industrial, Dealu Mare roşu.
	POEZII

              Nobila îndeletnicire a cultivării Asparagusului*            (Conexiuni, nr. 33, decembrie 2007)  

              Dicţionarul politic electoral - îndrumar şi ghid de bune practici   

                                                                                        (Conexiuni, nr. 32, noiembrie 2007)                                          

              Premiera spectacolului "Guguştiuci şi hiene la orizont"   

                                                                                             (Conexiuni, nr. 22-23, dec.2006-ian. 2007)

Până cu două luni în urmă, intraseră babele-n sevraj naţional, nemaiavând motive de pieptănat. Dar, a venit iarna, anotimpul ce insistă să testeze, iar şi iar, de ce umblăm pe drumuri neechipaţi cu lanţuri, cauciucuri potrivite, lopeţi, sare, nisip şi dacă e, încă, valabil obiceiul să înjurăm Poliţia, primăriile, drumurile, pe Adam & Eva, Toţi Sfinţii şi Soarta pentru chestiuni elementare, pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul normalului. Zic într-o doară, că dacă aş fi în locul Poliţiei, aş amenda-n stânga şi-n dreapta: şoferii aiuriţi, primarii,   p-ăia de la direcţiile de drumuri, la o adică, aş închide câteva şosele motivând că: prea prezintă "realul", un pericol public. Dar e numai o opinie separată, personală şi anormală.

Văd că şi altele se mişcă în cadrele normalului, dar nu recunoaştem. Bunăoară:

- a debutat "Raftul Denisei" (seri Humanitas la Cărtureşti), fapt pentru care Comăneasca a scos colecţia, punând-o sub nasurile Simonei Şora, Carmenei Muşat, Mariusului Chivu şi Alex.-ului Leo Şerban (care mi-i întrece!, fiind şi critic de film îndrăgostit, mai nou, de personajul feminin din romanul "Adio, Berlin", de Cristopher Isherwood), declasând-ul, astfel, pe Chivul "paralizat de stranietatea" tatuării unei actriţe de circ, din romanul "Michelangelo Electric", de Sarah Hall;

- nevasta fotbalistului Ganea o ceartă pe fiică-sa pentru că umblă cu cărţi prea groase-n ghiozdan, spunându-i să-şi pună unele mai subţiri, ca să n-o ajungă din urmă ghinioanele, aşa cum l-au ajuns pe Mutu, după ce s-a apucat de citit, de-a ajuns acum preferatul băşcăliilor românului de pretutindeni, deşi toţi şcolarii noştri cară cam zece-cinşpe kile-n spate, de manuale alternative şi  de caiete de sarcini ce trebuie să le facă o coloană vertebrală competitivă cu a Vestului;

- Preşedintele Băsescu mărturiseşte că fuma în draci în closetul liceului, iar cântăreţul Cătălin Crişan spune cinstit că, la extemporalele de istorie având ca subiect pe Ştefan cel Mare, scria numai pe prima şi pe ultima foaie despre domnitor, în rest trecând consideraţiile sale despre fotbal, precum ş-alte golănii, ce nu prevesteau, nici pe departe, tânguitele sale cântece cu mame şi femei vorbăreţe;

- RATB-ul se prezintă-n reclamele televizate drept o nouă fantezie devenită realitate: "Încearcă-ne, ai 30 de zile alături de noi, la un preţ ce sfidează concurenţa! Îţi place să fii mângâiat, să fii atins, să fii pipăit, să fii încins? Îţi place să simţi respiraţia celuilalt lângă urechea ta, eşti ambi-valent, bi-ped şi nemulţumit de propriile refelxii, incluzând aici şi reflexiile de după reflectările din oglindă, eşti satisfăcut de rezultatele post-reflexive, de statut, de raportul cost/beneficiu, în funcţie de audienţa obţinută, vrei ca istoria să se repete, că nu se ştie... niciodată?";

- emancipatele noastre - făcând în ciudă Renatei Weber şi Monicăi Macovei, care s-au luat la păruială după o lungă şi bună colaborare prin ONG-ul cu drepturile omului păstorit dimpreună, ajungând acum să numească, pentru curţile de justiţie europene, doi pămpălăi (unul dintre ei fiind la fel de priceput la vorbire precum "este" Vanghelie) - au decis că bărbaţii aparţin următoarelor categorii eligibile: masculul depăşit de evenimente, pentru că se uită prea mult în oglindă, metrosexualul cum ar veni; apoi unu' care consideră că atrage folosind, ca armă a seducţiei, inteligenţa, adică sapiosexualul; şi pomosexualul, ce refuză a i se atribui o orientare sexuală - "Pomo" fiind abrevierea lui "postmodern"; ah, ubersexualul rafinat, din păcate raportându-se numai patriarhalului masculin; şi re-trosexualul, care e "alpha", adică nu cheltuieşte pentru propriul aspect.

Ei bine, eu care nu sunt emancipat, am descoperit alte exemplare masculine care se dezvoltă normal, în lumea asta normală: guguştiucii lui Cristoiu şi hienele lui Paler. Guguştiucii s-au rotit pe deasupra capului lui Varujan Vosganian, iar hienele i-au sărit la beregată. Toată tevatura a-nceput după nominalizarea neinspirată a senatorului, pentru postul de comisar european. Asta a adus tot dezastrul. Au dat turcii! De fapt "a dat" numai unu', că ăilalţi "au dat ca oile". Eu cred, totuşi, că-i vorba de un stereotip sexual masculin. Studiile de specialitate spun că el încă există şi se manifestă la locul de muncă, bărbaţii preferând să lucreze, la table, ca-ntre bărbaţi - studiile mai spun că aceste cazuri se-ntâlnesc în special în Statele Unite, dar eu nu bag mâna-n foc. S-o luăm uşurel.

La noi, e o vorbă: cum e turcu' şi pistolu'. Numai că Turcu ăsta al nostru, aclimatizat în "state", are trei guri (guru, s.m.: sing. guru, pl. guri) de foc:

- Cristoiu (un Ion născut, modest, în satul Găgeşti, jud. Vrancea, la ora 5 a.m., pe 14 nov. '48; ieşit din bibliotecă, după o decepţie în afaceri, pentru a-l alerga, prin 2002, pe Adrian Năstase printr-o emisiune de televiziune, în vederea obţinerii unui interviu; prădat de vecinii din satul de baştină de lenjerie şi de dotările IT&C în noaptea de Sf. Niculae 2005; înainte de revoluţie juca tenis de masă în timpul festivalului de film de la Costineşti, "z-gura" noaptea pe holurile hotelului şi făcea gât la cantină, în timp ce alţii luau masa în linişte; actualmente este considerat guru-ul guri-lor din presa românească; la naştere ursitoarele nu l-au înzestrat cu bun simţ);

- Stan (consumatorul probabil al prenumelor Valerică, Valeriu, Valerian, Valer, Valy, Val... !?; locul, data şi antecedentele privind naşterea sa sunt complet necunoscute; gură bogată analizabilă psihiatric; pârât ca analist politic; posesor de laptop, mustaţă şi stăpânul, necontestat, al expresiei: atenţie!; coleg asexuat de ONG cu Weber Renate şi Macovei Monica);  

- Tucă (Marius din Caracal, începând din 13 iulie 1966; supranumit Marius Tucă Show; practicant fanatic massmedia din 1990, în variantele scrise şi TeVe-ristice; anul 2005 este anul succeselor sale depline: primeşte "Premiul VIP - Ziua femeii", se lansează în afacerile cu maternităţi, prin Iniţiativele Pampers, în parteneriat cu Elle şi UNICEF, punând la bătaie/licitaţie o maşină de scris şi un stilou şi devine primul şi unicul deţinător al Ordinului "Breteaua Roşie"; în 2006 a mers cum a mers cu audienţa, dar după ce i-a fost prădat Audi-ul A6, cu o lună în urmă, după ora 21.30 p.m., şi-a reamintit unde s-a născut şi a inaugurat "Secţia turnătorie-forjă a  Jurnalului Naţional").

Planul mediatic de anvergură europeană al Turcului a plecat de la premisele: Trucu' prinde,/ ochii-i scoate,/ cetăţean american,/ fără pat,/ fără divan./ Caută-l... de-l vei găsi!/ Poate-n cia, 'n febei,/ poate-n enesei, mai ştii?/.

Prima gură armată fu Tucă, c-alelalte s-aprinseră empatic. M-am uitat şi eu atent în cele trei "guri", aţintite spre grajdul vacii Europa şi spre un potenţial grăjdar autohton, nu spre Barosso ăsta, ce arată precum Muhammad Aly în perioada lui de glorie, de te ia cu fiori. Da' până s-ajung la grajdul indicat, mă-nfundai conştiincios şi cu pricepere în bălegarul mustos-mănos-manipulator est-european. Doamne, aşa de fain puteee: 'ţi-ntoarce conştiinţa europeană pe dos!

Ei bine, imediat ce vestitorii ăştia ai Răsăritului fură înştiinţaţi că se naşte-n grajd un prunc comisionar, ce-ar urma să s-achite de babilonia lingvistic-comunicaţională europeană, ocupaţie mizerabilă şi nedemnă pentru un român - unde mai pui şi faptul că ar urma să i se dea pe mână o haită de apostoli ş-apostoliţe, cam patru mii ca număr, multilimbuţi şi pricepuţi într-ale network-ului şi manipularea altor înalte technologii piaristice - dădură gură. Şi, dă-i şi calcă, doar, doar or ajunge miasmele, dacă nu ca să fie convingătoare, măcar să facă atmosfera neplăcută.

Acu', după ce fu pus bălegar până şi pe clanţa Europii, se poate spune că ne simţim ca la noi acasă. Iar pe ei, pe "guri", e bine să-i trecem în "Cartea neamului" pentru că: Turcu dă lecţii de muncă informaţională C.N.S.A.S-ului, Filip Teodorescu ne serveşte contrainformaţional, Cristoiu-şi continuă studiile-n bibliotecă, Stan cu Stanca stă-n castan şi tace, Tucă a schimbat faţa Jurnalului Naţional, iar Varujan vrea să redevină merceolog la Fabrica de băuturi spirtoase Bragadiru.

S.R.I-ul nu poate face nimic deocamdată, legea securităţii naţionale "bătând câmpii cu graţie" în faza de proiect. Primul articol al viitoarei legi e limpede: "Securitatea naţională a României este starea naţiunii, a colectivităţii sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi diplomatice, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestare deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional". Pe undeva, prin textul proiectului, mai scrie: "[...] constituie un risc la adresa securităţii naţionale a României, prin conţinutul său dat de ameninţare, vulnerabilitate şi impact, orice acţiune, inacţiune sau situaţie care produc sau ar putea genera efecte, pe cale naturală sau implicare umană, care ar modifica în vreun fel, la nivel regional sau naţional, situaţia anterioară producerii evenimentului, caracterizată de legalitate şi stabilitate. Constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale a României materializarea ori exprimarea intenţiei de materializare, deliberată sau accidentală, a unui risc la adresa securităţii naţionale a României".

Aşa să ne-ajute Dumnezeu! Îi visez pe Cristoiu, Stan, Tucă, Turcu şi Filip. Au aripi de guguştiuci şi se exprimă normal: gestual-acţional, verbal, în scris şi pe suporturile audio-vizuale ce le cad sub mână. Din off, subliminal, Paler, îmi şopteşte, că de fapt sunt hiene şi că e normal. C.T.P.-ul, cel mai şef al profesioniştilor din presă, cuprins de remuşcări, iese din scenă pe motive deontologic-profesionale, uitând să ceară scuze, dacă nu publicului mediatic, măcar lui Vosganian. 

Normal, nimeni nu fluieră, nu huiduie, nu zvârle cu ouă stricate. Normal!

                               NEW AGE - Romanian Style               (Conexiuni, nr. 21, noiembrie 2006)

Accidental am descoperit şi eu conceptul creativ al învârtirii în jurul ideii de a povesti după ureche, fără a fi citit în realitate ceva, să spunem unul sau mai multe programe politice, dar despre care dă bine să laşi impresia că le-ai fi citit. De citit cărţi nu mai vorbesc, pentru că, oricum, cartea nu trebuie să mai figureze printre bunurile de consum zilnic – există voci ale experţilor în diete care spun că acum douăzeci de ani aveam de ales între un ou, o prăjitură sau două, şi o carte, dar sunt doar voci, pe care nu le pot considera majoritare şi demne să mă reprezinte şi să-mi hotărască destinul, pentru că ar urma să cer ca editurile să renunţe la a mai fi ce sunt şi să devină... cantine ale asistenţei publice şi concurente ale "haliturilor" publice ades organizate, cu periodiocitate prognostică de 100% chiar, deşi par, aparent, întâmplătoare.

Mai mult, conceptul descoperit de mine e la fel de creativ şi atunci când, nefiind membrul veunui partid politic, nu pot spune că nu fac politică. Da, fac, fiind total devotat "vizualului"! De o jumătate de an urmăresc talk-show-uri, compunând propriile-mi "Divertis Ecologic Show-uri" şi, deşi subscriu ideii că toţi românii descind spre locuri frumoase în fiecare săptămână, fiind de acord că în România se petrece, săptămânal, câte o catastrofă ecologică, eu nu devin verde de supărare, ci optimist incurabil.

Aşadar, până cu ceva timp în urmă căutam febril, nici eu nu mai ştiu "de ce?", oricum, un ceva legat de calităţile clasei noastre politice, derutat complet fiind, ca şi cum aş fi suferit de "deruta" liberalilor. Ei bine, nu mai sufăr. M-am network-izat după ce am dat peste gingaşa ridicătură din umeri a domnişoarei Daciana Sârbu, oferită drept răspuns la întrebarea: ce e NATO? Sinergetic, am simţit cât de grea e viaţa politicianului tânăr şi, sensibilizat la culme, urmărind talk-show-urile, am revăzut, ca prin vis, Hair şi am reţinut gâturile personajelor din film răsărind din tricourile cu "en-coeur" în formă de V – ştiu că New age nu este o casă de modă, dar, iată că primul semn al înnoirii aşa a apărut la noi, la care se adăugă altele ce nu se potrivesc establishment-ului privind liberul arbitru, adevărul, binele şi răul, dragostea, sexul, drogurile, renunţarea la perdele, incluzând şi pledoaria pentru eliberarea spiritului. "Seminţe" de flower power sunt peste tot, semănate de tânăra clasă politică de la noi: "Îmi vezi ochii? Dacă da, înseamnă că părul e prea scurt"; "He believes in God and I believe in God, that is me" şi "I got life mother, I got freedom brother, I got good times to..."; "hare krishna, hare krisha, hare hare, hare rama, peace, flower, freedom, happines", "... go running naked in the woods and put fucking flowers in your hair!!!...", "imagine all the people sharing all the world ... living life in peace" şi "Let the sunshine in".

Şi, ce-i cu asta? Este! Într-un song din film, intitulat Aquarius, printre alte versuri găsim alte semne fundamentale: "Armonie, justiţie şi claritate/ Simpatie, lumină şi adevăr/ Nimeni nu va pune căluş libertăţii/ Nimeni nu va îngreuia spiritul/ Mistica ne va da cunoaştere/ omul va învăţa din nou să gândească/ Datorită Vărsătorului, Vărsătorului". Uite aşa socotesc eu că s-a produs şi la noi The Aquarian Conspiracy. S-au schimbat câteva conştiinţe, urmează să se schimbe societatea. Mutaţia esenţială de la homo sapiens sapiens la homo noeticus s-a produs. David Spangler, profetul New Age, poate să stea liniştit, va fi cum spune el: "...  politica sinergiei va reinterpreta relaţia omenirii cu natura în folosirea de către aceasta a resurselor naturale, ... atât într-un grup separat cât şi într-o structură de grupuri mai mici în care conştiinţa separării este alungată, fiind înlocuită cu o conştiinţă a unităţii, a cooperării dinamice şi a bunăvoinţei, întreg spectrul de politică naţională şi internaţională, aşa cum o cunoaştem, are să dispară şi o să fie transformat în ceva de nerecunoscut după standardele de astăzi."

Nu ne rămâne decât să analizăm, separat, câteva cazuri, pentru a ne convinge.

Bunăoară, Daciana Sârbu nu numai că nu ştie niciodată ce are de făcut în calitate de deputat, dar mai trebuie să facă şi echilibristică pe muchie de cuţit, după cum spune ea înseşi, cu inteligenţă, dar rămânând la fel de atrăgătoare. Prevăzătoare, ca să nu se mai trezească întrebată, ea socoteşte că e mai bine să facă interpelări, mai multe deodată, cam treizeci. Fiind un record absolut, trebuie să anunţăm Guiness Book-ul! Cum Robert Turcescu  i-a dat o bilă neagră pentru pacifism, Daciana l-a luat de mână pe Mihai Morar şi s-au dus la clubul Bamboo, ca să admire luciul Nicoletei Luciu în costume de baie şi haine Polo Garage. Pe ici pe colo, au mai lucit Miss Playboy 2005 şi Miss Bikini World. Peace!

Peste domnul primar de clasa-ntâia Marian Vanghelie am dat din întâmplare, în timp ce dădea cu largheţe interviuri despre visurile altora, pentru că domnia sa nu mai visează de un an de zile, după câte spune. Charlotte, nevastă-sa, nu mai visează nici ea, doar stă trează şi-l păzeşte. Mai are şi dânsa puţin şi îşi va ajunge soţul din urmă la extazie, că numai despre aşa ceva poate fi vorba, după un an de luciditate.

Cum fiecare creştin, în virtutea "preoţiei împărăteşti" cu care este investit întru Hristos, după măsura şi felul chemării lui, trebuie să iasă neîntârziat, gătit cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 şi urm.), la armaghedonica înfruntare cu oştirile insidioase ale "Prinţului acestei lumi", programul electoral al candidatului Marean Vanghelie a cuprins întâlniri cu cetăţenii în pieţele Drumul Taberei şi Valea Ialomiţei, precum şi o vizită la S.C. Nufărul S.A. Oamenii au simţit că pot vorbi deschis, copleşindu-l cu întrebări legate de problemele zilnice, întrebari care, au spus ei, nu primiseră răspunsul satisfăcător de ani de zile. Vizionarul Vanghelie a spus că: "Integrarea în Uniunea Europeană are avantajele ei, dar costă... Subvenţiile de la stat se vor elimina, asta însemnând că o să mărim întreţinerea şi preţul biletului de autobuz, fiindcă trebuie să ne gândim că mulţi bătrâni, şomeri şi chiar tineri o vor duce greu cu banii." şi că: "Putem să facem economii, dar cu viaţa oamenilor nu trebuie să ne jucăm.” Cei aflaţi la cumpărături în pieţele Drumul Taberei şi Valea Ialomiţei au aflat că va desfiinţa, garantat, mafia pieţelor: "... nu doar cu un joc de cuvinte scos în campania electorală", ci pentru: "...că când îmi propun ceva, nu mă las până nu duc la bun sfârşit ce mi-am propus!”. Amin!

Mioara Mantale: "este într-adevăr o femeie frumoasă, de te dor apele sufletului când o vezi doar pe sticlă; Dar e doamnă, sau domnişoară?; Aş vrea să-i cunosc adresa personală de e-mail;     Despre această Femeie ar trebui să vorbim de un milion de ori mai mult decât despre curvele care se numesc unele pe altele VIP-uri şi STAR-uri prin revistele deocheate şi în programele idioate de la TV.; Asta conduce 3 milioane de oameni şi nu îşi arată curul la onaniştii zişi fani", am spicuit eu de pe un forum de discuţii.

La nici 39 de ani, admirată de bărbaţi şi apreciată datorită calităţilor fizice evidente, ea recunoaşte că de curând a pus capăt unei relaţii, astfel că, la ora actuală, e frumoasă, dar singură. O spun vorbele ei: “Am avut o relaţie sacrificată din cauza funcţiei şi solicitărilor impuse de aceasta. E la fel de greu de atins succesul în viaţa personală ca şi cel din viaţa politică. Sacrificiul personal devine inevitabil când ajungi la un anumit nivel al carierei şi “victima” e viaţa personală. Am sacrificat şi continuu să-mi sacrific timpul liber, viaţa personală, din păcate şi familia şi prietenii. Daca ar fi să iau în considerare timpul pe care îl aloc muncii pe parcursul unei zile, atunci balanţa ar înclina puternic spre un 90% şi doar 10% e rezervat vieţii private. Ajung destul de rar acasă, la părinţi".

Sperând că va reuşi, totuşi, să îmbine fericit şi bine cele două planuri, dacă ziua ar avea mai mult de 24 de ore, domnişoara Mantale, mioară după unii, dar prefectă a Capitalei după alţii, după ce a testat, în plină francofonie, posibilităţile de deplasare ale bucureştenilor cu transportul în comun, doreşte acum să fie numiţi şase prefecţi de sectoare în Bucu-reşti. Legea nouă spune că prefecţii trebuie să dea examene –  în bibliografie e trecut basmul: Mioara şi cei şase prefecţi numiţi.

După ora 24, uneori, Mioara dansează pe mesele dintr-un club (nu dăm numele clubului, că ne amendează C.N.A.-ul), dar ne ducem cu gândul la practicile vice-primarului capitalei, Ludovic Orban. Aspectul ăsta, blamat de mulţi, pe mine unul mă face să cred că prin Prefectura şi Primăria Capitalei pluteşte acel ceva specific comunităţilor de hippie: dacă nu, atunci fără casă, masă, familie, educaţie, haine, ciorapi. Doar pace!

Raluca Turcan – după vârstă, poate să-i fie fiică Mioarei! – e clar că s-a "c...t în scăldătoare la naştere": Preşedintă a Comisiei Parlamentului pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă; Secretară a Comisiei Parlamentului pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi; Preşedintă a Comisiei Parlamentului pentru Integrare Europeană; Preşedintă a mai multor grupuri parlamentare de prie-tenie (cu Argentina, Marele Ducat de Luxemburg, Republica Arabă Egipt); dar numai şase propuneri legislative şi câteva interpelări pentru care: "trebuie şi să munceşti pe brânci şi să ţii spatele drept, să fii demn, să nu-ţi pleci niciodată ochii în faţa celorlalţi”, după cum spune ea.

Este puţin şi nefericit pentru soarta femeii-politician Raluca Turcan, câtă vreme numele i-a fost târât prin bârfe de alcov care o vor marca multă vreme. În realitate, soţul său îşi doreşte un copil, însă până acum nu a venit momentul potrivit: "Vrem copii, o echipă de fotbal”, spune Valeriu, iar ea şi-ar fi dorit ca nunta lor să dureze trei zile şi trei nopţi. În copilărie, pentru că studia pianul, era privită ca o speranţă a Moldovei pe plan naţional, dar din clasa a VII-a, odată cu Revoluţia, s-a orientat către relaţiile economice internaţionale, deşi nu ştia prea bine ce însemna asta, dar i-a plăcut cum suna!

Telefonul mobil reprezintă pentru Raluca obiectul prin care păstrează contactul cu ceilalţi – câteodată doreşte să-l piardă sau să-l uite, ceea ce, ce-i drept, i se şi întâmplă. De obiectul "telefon mobil" o leagă o amintire amuzantă: „A fost un moment foarte dificil în viaţa mea, momentul retragerii domnului Stolojan. Înainte, fiind consiliera lui, telefonul suna tot timpul. Abia dacă mai găseam câteva momente libere. După anunţarea retragerii a trecut mai mult de o săptămână şi telefonul nu a mai sunat. Aşa că mobilul reprezintă şi un barometru foarte bun. Dacă telefonul sună, înseamnă că mai prezinţi interes”. Laptopul, însă, este principala sursă de informare: "Este indispensabil pentru că, fiind deputat de Sibiu, trebuie să fac multe vizite în teritoriu. Este legătura cu lumea modernă, pentru că am acces la internet. Este în antiteză cu albumul de artă. Fară el, multe acţiuni ale noastre ar fi blocate ori încetinite”.

Îi place să lenevească, să se uite peste pozele de la nuntă şi să se joace cu Coco – bichon maltez, de doi ani. Locuieşte într-un apartament, vizavi de Palatul Parlamentului, decorat de ea.

Pleacă dimineaţa şi nu se mai întoarce decât seara, când chiar dacă nu a mâncat toată ziua, îşi adună forţele ca să se joace cu el, căţelul atât de alb încât se confundă cu covorul pufos, de numai mişcarea de du-te-vino îl mai face vizibil. Lângă televizor, stă o carte cu poezii tematice, în care sunt adunate înscrieri ale mai multor poeţi, intitulată „Soţul meu”. Iubeşte, da' nu cerceta!

        Am dat ceva bani ca să-l pot vedea pe Cristian Boureanu într-un pictorial dintr-o revistă.  E fotografiat împreună cu iubita, Valentina Pelinel, pe chiuvetă – Valentina e fotomodel şi nu făcuse niciodată o astfel de poză, pe acolo pe unde umblă ea prin lumea largă. Pentru argeşeni, al căror deputat este, omul s-a născut în Lusaka, Zambia, şi este un înger, deoarece consideră că este echitabil şi corect ca acele persoane care cotizează sume mari la bugetul de stat, să beneficieze de indemnizaţii mai mari  – pentru creşterea copilului – Cristian are o fiică de patru ani, concepută în timpul unei căsătorii de care momentan nu îşi mai aduce aminte.

Apoi, el salută proiectul iniţiat de Ministerul Muncii, Solidarităţii şi Familiei, prin care se doreşte acordarea unei indemnizaţii lunare pentru creşterea copilului şi femeilor neasigurate în sistemul asigurărilor sociale, propunere pe care o va susţine în Parlament – Valentina Pelinel se poartă cu copila de patru ani "ca o mamă", spun gurile rele. Cristian, precizeză că; "... acest lucru nu trebuie să se facă în detrimentul acelora care îşi plătesc contribuţii sociale şi impozite la stat".

Deputatul PNL, acum ex-PNL, este posesorul unui adevăr politic, pe care nu ezită să-l proclame: "Alianţa PNL-PD este convinsă că jurnaliştii nu vor accepta niciodată ca un guvern, indiferent de culoarea sa politică, să aibă un cuvânt de spus în funcţionarea unui domeniu care îi priveşte.". Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor!  

Cei cinci au viitorul înainte: Daciana o să facă jonglerii geniale; Vanghelie va fi un vizionar de calibru universal; Mioara va fi desemnată Prim-ministru, după alegerile anticipate; Raluca va fi Preşedinta Parlamentului unicameral; iar Boureanu o să-şi facă televiziunea lui, cu o emisiune care să rupă gura unora ca Irinel, cu Monica lui cu tot, sau a lui Silviu, prigonitorul Adrianei " fostă Bahmuţan, fostă Toma. Ceilalţi, n-au decât să se facă: monoteişti, transcendentalişti, astrologi, sincretişti, ocultişti, practicanţi ai şamanismului, apartenenţi ai cine ştie cărei şcoli de yoga, scientişti, francmasoni, umanişti, ecologişti, pacifişti, mondialişti-globalişti adepţi ai guvernării mondiale, unii să fie plini de bune intenţii, alţii ipocriţi sau impostori, generoşi ori criminali şi multe altele, practicanţi la vedere sau cufundaţi într-o tăcere absolută. Nicăieri, decât la noi, nu ar fi mai bună de găsit o astfel de amestecătură newagistă. Bogat sau sărac, instruit sau nu, indiferent de profesie, persoană influentă fiind, ori un anonim, indiferent de rasă şi sex, convingeri, practici sexuale, preferinţe şi obiceiuri, poţi să faci parte sau să te alături mişcării. Înscrie-te!

                                        Studii nEUronale                                    (Conexiuni, nr. 20, octombrie 2006)

- Cioran e mort, aşijderea Brucan. Doamne, de la o extremă la alta, unde ne sunt profeţii? -

Lehamite, inconştienţă, lipsă de spirit civic, denumiţi cum vreţi faptul că nu mă tentează să scriu despre tărăboiul, ce nu se mai termină, iscat de deconspirarea colaboratorilor fostei securităţi. Cu, sau fără virgula aia buclucaşă a cărei absenţă din legea de funcţionare a C.N.S.A.S.-ului stârneşte râsul, instituţia în sine, după mintea mea, nu-i altceva decât ce este: tristă prelungire a poliţiei politice purtând altă pălărie. Şi, înclin să cred că motivele pentru care instituţia produce îndeobşte zgomote şi furie şi mai puţin limpezirea apelor, ţine de felul nostru de a fi: mira-m-aş dacă Parlamentul n-o să se oprească doar la virgulă, trecând graţios peste chestiunile de fond, cum ar fi aceea a rolului instituţiei, a modului în care sunt finalizate cercetările asupra unui dosar sau a altuia, a finalităţilor socio-politice şi etice şi mai ştiu eu care altele ...

Oameni buni, după ce studiez dosarul unei persoane decid prin vot dacă persoana a făcut sau nu poliţie politică, nu lăsând foile dosarului să vorbească de la sine? Iară, dacă după studierea profesională a unui dosar ajung la concluzia că dosarul e incomplet, nu decid că e cazul să continui cercetările până-n pânzele albe? ... aşa că, pas! Mă interesează integrarea europenă, şi gata! 

* 

Cu zece ani în urmă scriam ritos (într-un periodic – Arena politicii, editat la Chişinău) că o cantitate suficientă de date empirice, culese şi tratate ştiintific, din orizontul temporal al ultimilor şapte ani ('90-'96), mă îndreptăţesc să fac enunţurile următoare despre cultura politică a românilor: "ea există şi este uniform distribuită; are în substanţă elemente conservatoare şi inovatoare; populaţia este aptă, dispusă şi interesată să-şi structureze o cultură politică de factură democratică.".

     Înţelegând astfel lucrurile, dar temându-mă să nu cad pradă tezismului, mă strofocam, analitic nevoie mare, să relev şi câteva argumente în favoarea ipotezei existenţei unui spaţiu al tranziţiei culturii politice, identificabil, după mine, prin următoarele elemente: "revolta populaţiei din decembrie '89; perceperea necesităţii tranziţiei; eliberarea presei; instituţionalizarea sondajelor de opinie; structurarea partidelor politice; exercitarea dreptului de vot.".

Plin de elan cum eram, mă simţeam, totuşi, împiedicat de două sisteme judicative, legate de tema în discuţie, încetăţenite în mediul interpretărilor, comentariului şi analizei politice – de la noi şi de aiurea – care dincolo de simpla lor existenţă – îmi sunau a fi sterile. Aşa că, denunţam o primă categorie, adică aceea ce ralia adepţii paradigmei că românii nu au, în mod fundamental, aptitudini pentru democraţie; că, prin urmare, adepţilor le este străină şi, deopotrivă, imposibilă o cultură politică pe măsură – filosofia subiacentă fiind socotită de mine: "de un elitism brutal, ce nu ar fi primit, încă, amendamentele potrivi-te."

În următoarea categorie înscriam subscriptorii ideii cum că: "[...] pentru acest domeniu rezervat românii au nevoie de tutelă şi de timp; că trebuie să facă penitenţă şi să atingă anumite performanţe – pentru un număr şi o configuraţie uluitoare de parametri" – variantă care nu mi se părea că ar fi întrutotul lipsită de temei, dacă nu ar alimenta una din cele mai perverse alternative de gândire, din punctul de vedere al paralelismului cu realitatea şi adevărul, având în vedere politicianismul şi tot spectrul său de finalităţi, aflate în afara minimelor prescripţii etice.".

În felul ăsta socoteam că: "am indicat pista pe care aleargă cu spor câţiva politicieni şi profeţi politici" şi că: "Nu este lipsit de importanţă că partizanii formulei folosesc o singură procedură analitico-explicativă: comparaţia cu un model – mai mult închipuit, decât real – cel al demo-craţiei occidentale". În rest, totul mi se părea a fi: "[...] o coloratură impresionistă, ce nu are de a face cu ştiinţa sau practica, dar că seduce, menţine şi conduce judecăţile doar înspre suprafaţa lucrurilor – din păcate, în funcţie de interese deloc ortodoxe".

În sfârşit, rezumam că: "[...] din punctul de vedere al celor dintâi, destinul nu le-a acordat românilor nici şansa, nici privilegiul pentru  vreo formă de cultură politică”; şi că “La fel de radicală, alternativa descrisă a celuilalt punct de vedere nu postulează tranziţia pentru că, programul comparatistic originar nu conţine un model pentru aşa ceva – construcţia lui, fie că nu stă în puterea promotorilor, fie că trebuie să rămână ascuns muritorilor de rând, aşa încât politicianismul să îşi poată fructifica, în continuare, resursele".

Şi... au trecut anii! În decembrie 2006 închidem şaptesprezece ani de libertate de capul nostru, iar din 2007, că tot facem optspezece, căpătăm drept de vot european şi... vine de se leagă, cum nu se poate mai bine! În sfârşit, vom avea şi noi acces la fericire, pentru că până acum a fost doar un concept vag. Numai că fericirea asta va îmbrăca două forme: una rurală şi una urbană.

Le descriu mai jos! 

**

La ţară-i aer bun şi viaţă grea din pricina economiei de subzistenţă care te obligă să creşti oi şi vaci, să tragi la coasă, s-aduni lemne, să faci brânză, şunci afumate şi de toate, de la naştere pân' la moarte, pe viaţă şi pe moarte. Anul trecut fu vorba că laptele nostru nu-i bun, pentru că vacile nu-l dau de calitate “europeană”, adică nu-ntruneşte condiţiile Bruxelles-ului, nefiind muls electric, dar ieri veni vestea că avem cotă aprobată de lapte, pe piaţa europeană din 2007, de trei miliarde de litri, numai că estimaţia prealabilă – venită la pachet cu cota – spune că n-o să facem decât 30%.

Cum azi, 15 septembrie, deschiderea anului şcolar e incertă, mi-am organizat un focus grup cu specialiştii de la coada vacii de la adresa:

"http://www.formula-as.ro/reviste_672__311__taranii-romani-si-comunitatea-europeana.html".

Mi-a ieşit  un "lapte grooos" ...:

 Aşa trebă, să intre vita română în Uniune, cu însămnări la urechi, ca paşaportu’ la om

... 'L-ar năbădăile pă Băsescu, c-a pus fluturi la vaci în urechi. Pune-şi-ar lui să-şi pună, să nu să rătăcească de turmă, că nu-nţăleg de ce le atârnă doi – crez că pentru echilibru, mă gândesc că s-a pus că aşa nemerea să intre vita română-n Uniune. Îi ca pa-şaportu’ la om, da' după mine, ori de unde vine Uniunea Europeană, pentru noi mai bine n-a' fi, c-au aplecare cătră schimbări, mai ceva decât comuniştii: acu' bagă laptele-n pungi, de tre’ să cumpărăm mulgătoare, da' nu-ntreabă nici cumva cât costă. Io am lucrat la fabrică şi mă gândesc că o instalaţie multi-ax s-o putea pune ca o singură mulgătoare la o cireadă, drept să spui, că eu n-am fost în altă ţară să vad. Ce mulgătoare au ei, că eu mulg cu mâna pă ţâţa vacii, nu cu chemicale, ca acum? Aşa mulg şi nu să bolnăie niciodată lumea. La teveu e cu furtun care să bagă-n ţâţe, de zghieră vitele de dureri. Apăi, ce să zic, cine are bani, ăla-i tare, lejea-i de partea lui, da să nu cate la mine ca să mă iubesc cu muierea cu furtun, c-aşa le-o şi zic cu Uniunea Europeană:    p-auzite na, hie că e la Transbur, ia' dac-nu-i acol', dac-e la Brusal, unde era baroana, ecunsoana aia care făcea pă nebuna, chiar pă treaba asta de care vorbim! Ăsta-i răul, că nu mai ai încotro, aşa că lasă-l pă Băsescu să să ducă să primească indicaţii, să joace cum cântă ei, să-i prindă comunitatea fluture-n urechi. Poa’ să hie treabă bună comunitatea, da’ n-am decât o vacă şi nu pot băga mulgători şi nici grajduri de spălat curul vacii şi nici curent la odaia vacii. Să aplice comunitatea la oraş, dacă ceva, tre’ să facem ca ei, că UE e o ţară care va conduce toate ţările lumii cu ştiinţa, că au venitul enorm de mare, da’ eu cred că e prostime destulă şi pă la ei, multă, că au şomaj berechet. D-aia pun leji şi dări peste noi, că e o ţară cam mare, nu aşa. După cum am văzut are graniţă cu Rusia, cu Maramureşul, cu Germania şi Ungaria. O fi având şi ceva sate îndepărtate, cu mulgătoare, cu pungi şi cu draci? Pă mine mă doare-n şpiţ, aş merge, nu zic nu, în comunitate, da’ numa-n escursie, dus-întors! (adaptări din jurnalul lui Gheorghe Scânteie)

Uniunea este un conţinut care urmăreşte să ne captureze de tot

... Vrem să intrăm, aşacică cum vine asta, a văzut careva, a fost p’acoloşa? Uniunea mie nu prea-mi place, că vine de-a valma, fără să consimţim. Cum să intri-n ceva ce habar n-ai? O fi, da' mie ce se pregăteşte  nu-mi place, chiar de zice că lor le place la noi. Bun, frumos da’ dacă nouă nu ne-o place la ei, că eu zic că suntem destul de bine, de liberi, chiar dacă se zice că să nu ne punem în contra vântului. Că nu ne întreabă nimeni nimic, e complicată situaţia cu Europa, că ne-a oprit laptele, iar eu am fost lăptăreasă toată viaţa şi acu’, nu ni-l mai ia, că nu e destul de bun pentru ei. 'Ce să te duci cu el la piaţ’, d-acol' nu-ţi dă oricum voie, numai s-ai maşină de muls. Dacă n-ai, te unifici cinci-şase familii la una, da io nu mă unific, de-ar fi să crăp între cartofi, că n-am nevoie când pun zdravăn mâna pă uger şi cântă laptele-n şiştar, că vreau să fiu stăpână pe situaţie. Uniunea e un conţinut care urmăreşte să ne captureze de tot. Mai rău ca pe vremea lu' Ceauşescu, dacă n-ai fluturi la vaci, nu-ţi dă ţidulă s-o vinzi sau s-o dai sus. N-o să intrăm în aia cum îi zice, da' să vină ea la noi, n-avea grijă, că mai bine ca aicea, nu-i nicări. Mie nu-mi trebă nimic de-acol, da’ lor da, vezi bine, că d-aia ne numără vacile. (prelucrări din: Confesiuni – eseuri de  Ileana Pepine) 

Ne-or cotropi ăştia, nevoia să-i calce, cu mulgătoarele şi cerceii lor

... Sitiuaţia cu comuna europeană stă aşa că acum am vaca dusă la munte, da’ mai ‘nainte, venea maşina şi dăteam laptele, ş-aşteptam banii, că  ş-aşa-l dăteam de pomană, da’ acu', nu ni-i mai dă, că zice că nu d-ăla. La dracu', că n-o fi de aur, da' ce-are, că ăştia de vin prin sat zic că n-au băut aşa lapte-n viaţa lor, lua-i-ar nevoia să-i ia, c-a pus cercei la vaci, da’ laptele nu-l mai ia, c-acu’ zic să cumpărăm mulgatoare, da’ cine are bani să cumpere, să fac grajd cum zic ei şi cu spălători pentru vaci? Păi aici se ia oamenii de gât pentru apă, că traieşte d-azi pă mâine, n-au servici, nu-i de unde să mergem în comunitate. Ne dă bani, că io-mi fac bagajele şi mă duc, chit că nu ştiu unde vine comuna europeană, de-am auzit la televizor de ea? E frumos la ei, că sunt îmbrăcaţi în costum şi poartă isingne, da’ când zice că n-o să mai facem nimica din ce ştim pân-acu’, că să facem numa’ ce zice ei, le zic că da’ de unde-s aşa dăştepţi, au fost p-aci ca să-i văz să fie mai dăştepţi ca mine de să-i     ascult? Asculte-l nevoia şi cine l-o inventat, că eu sunt bătrână ş-aştept moartea. Am casă, am copii – da-s plecaţi – de ce să pun mulgătoare pentru mine? Eu îl mulg, eu îl beau şi cu porcii mei, dacă nu-l mai cumpără nimeni, că mai vorbim şi noi, la biserică, de interesele noastre. Mă uit ca orbu’ la ştiri, văz pă Băsescu colea, un prichindel, să văz ce-o face, că de gură meliţă bine, da' poţi s-ai nădejde-n el? Că Iliescu... de-acuma ce să mai faci cu un hodorog şi cu Năstase de minte de-ngheţă apa-n râu? De uitat, tot mă uit la ştiri la Surprize-Surprize, că te face să plângi de ce-o veni peste noi, că-i tot la surprize şi tot cu lăcrămile pe obraz, până ne-or cotropi de la comuna europeană, nevoia să-i calce, cu mulgătoriile şi cerceii lor, că nu crez că e unul ca să nu mintă, că la sigur e corupţie la ei, da' minte de zvântă. Cine ştie, om ajunge şi cu sarmalele galbine de să le punem cercei ca şi la vaci, să zâci că-s ca evreii, de le punea nemţii ăia stea şi poate vrea să ni le ia şi să le ducă. Cât am fost tânără, juca viaţa-n jurul meu, am avut odăi sus, cinci 'ectare unde ţineam vitele – vara-iarna, mergeam de două ori pe zi pân’ la ele, da' acu’, lumea-i puturoasă, că nu face tineretul treabă nimic, da' s-a-nvăţat că traieşte cu ce poate şi să vină ăştia din comuna europeană, să finţeze fabrici şi uzine, să pună la muncă tineretul din sat, nu s-atârne cercei la vaci. Na, ce mă interesează pă mine! Tre’ să fi om dăştept ca să pricepi ce spun, că de gură sunt buni mulţi, da’ dă ştiinţă, deloc. (extrase din discursul Valeriei Cojanu) 

Comunitatea e aşa, un judeţ, o ţâr’ mai mare decât Braşovu'

... A hi mai rău ca la comunişti, că vorbesc cu păcat, da’ zic că ne păcălim cu europenele, spre ezemplu dacă am penzie un milion două sute, rămân c-o sută douăzeci, de mai bine făr' UE, că cin' ştie cum e-acol', c-o hi dealuri, că eu-s sătulă; că' hi s' plecăm în escursie pân’ acol', că la noi îi frumos, doa-iarna-i viscol – auzit-am că-n comunităţi nu-i, aşa să spune-mi pare, că nu-i omăt şi zice că s-or strânje vitele la un loc, ş-o să hie ş-o comunitate de vite, nu numa' de oameni, dacă s-ar învăţa, că vaca mea e nărăvaşă, că de câteva zâle i-o pus sejiluri galbine-n urechi şi nu ne mai ia laptele d-atunci. De ce, cum asta, că era pânea şi tăt bănuţu’? Brânza   n-o mai ia nimenea, lâna nu – am podu’ plin, mânca-o-ar viermii şi mucegaiu’! Cam foarte greu cu Comunitatea, c-om merje acol' nu crez, bine nu mai are cum să hie-n veci, n-are de unde, că-s încurcături mari la Bucureşti, că zice s-o bag la furtun, da' dă din picioare spăriată de cercel, muge de durere c-a' spăriat şi oile, că le-a pus şi lor plasticuri, de   s-a sâmţât la lapte, c-a dat toate mai puţân. Dup-auzite, când deschide Comunitatea a s-hie mai rău, că nu ştii. Cred c-aşa-i: un judeţ o ţâr’ mai mare decât Braşovu', plin cu neamurile de pe pământ, la fel ca NATO, de ăla o hi doar oraş, că mă uit pe hartă să văd unde vine, da’ nu ştiu citi şi vor s-avem numire la fel, da’ mai bine fiecare cu-a lui, decât să fim atât omenet la un loc, să mâncăm aceeaşi mâncare. Deştepţii spune să-ntrăm, da’ cred că bine-i afară, decât           s-ascult; lumea n-o să margă, că nu le place şi de-ar hi măcar cu privelişte ca la noi, da’, cine ştie, aş putea să mărg în Comunitate, că am cinci camere mari ş-un pod; da’ oare ce limbi or vorbi, ne pune ghid de ne-om 'ţăleje, că n-am auzit niminea vorbind ca ei? Ştie Băsescu că ne bagă şi ne aruncă cu capu’n vânt, da’ treb'         s-ascultăm de ce zice, că-i şefu' de dă obligaţie, pentru că ei nu ne dă voie înăuntru, că nu suntem cuminţi, adică să nu se mai fure ca-n codru, să ne vedem de trebi, s-ascultăm ce zic ei, să facem grajduri cu spălătoare, să mulgem cu electrice, să ne ia tot şi să nu ne dea nimic. Să văz ce ne dă-n schimb pentru vite, că cartofii, se fac nu se fac, e cam frig aicea; nici Primarul n-ajunge, nimeni nu spune şi nu ne esplică, domnu' Focus, că nu  te-am întrebat: de unde eşti de sat? (passim – Elena Colţea, op. cit.).

***

Cititorule, vezi că nişte institute de cercertări cu ştaif – bani, interese academice, ş.c.l. –  au făcut un studiu de pomină, care va să zică: cum şade omenirea la FERICIRE. Ei bine, americanii sunt cam pe locul al treizecilea, nigerienii sunt primii la fericire, norvegienii pe locul al doilea, iar noi suntem în ultimul hal de fericire. După ce am citit studiul ăsta, eu am rămas mască, bouche bee, estrefatto, stoned, ş.a.m.d.

Nu suferă de tulburări psihice

... Un anume Stănilă din Iaşi, după un control medical află că este bolnav de discopatie lombară şi că poate munci doar dacă nu face eforturi deosebite. Cum era angajat pe postul de turnător, a cerut conducerii o slujbă potrivită cu boala sa, dar s-a ales numai cu necazuri.

În 2001, fiindcă nu-şi negociase contractul colectiv de muncă – bolnav fiind – a fost concediat cu articolul 130 litera «e» din vechiul Cod al muncii, ceea ce însemna că nu mai corespundea postului. A dat întreprinderea în judecată, a câştigat şi a fost reangajat prin luna octombrie. După zece zile de la reangajare e mutat de la secţia de turnătorie la biroul administrativ. Aici, în prima zi, e pus să măture curtea şi să întreţină spaţiile administrative ale fabricii. A doua zi e chemat de secretară, care-l trimite la secţia de croitorie să ia un foarfece, după care urma să se prezinte, astfel înarmat, directorului, care nici una nici două i-a spus să se ducă să taie frunze. Omul a crezut că este o glumă şi a mers la şeful său direct să-l întrebe ce să facă. Acesta i-a spus că dacă aşa a hotărât directorul, asta trebuie să facă. Mai bine zis, fusese trimis să taie frunze în cabinetul medical.

În prima zi de muncă pe noul "post" a făcut rost de doi saci, după care a mers în holul clădirii administrative şi a tăiat toată ziua patru frunze de ficus pe care i le-a dat femeia de serviciu. În zilele următoare şi-a adus singur materia primă din plopii din faţa întreprinderii, frunze pe care, ca şi în prima zi, le-a tăiat, după care le-a aruncat. După o săptămână a dat nas în nas cu directorul, care l-a întrebat ce face. Răspunsul că taie frunze l-a enervat pe director, care a început să facă feţe, feţe, repetându-i că i s-a spus să taie frunze numai în cabinetul medical. Când l-a văzut doctoriţa în cabinet, s-a enervat şi ea. Cum omul nu pleca, aceasta a mers la director, a stat de vorbă cu el, după discuţie înmânându-i lui Stănilă o trimitere la Spitalul Socola, în vederea unui control medical. Din certificatul medical eliberat reiese că Stănilă nu suferă de tulburări psihice, iar din declaraţiile directoului aflăm că salariatul său a tăiat frunză la câini.(cf. act medical, semnat: medic primar Mihai Tetraru)

****

Nu ştiu ce s-a-ntâmplat de-a lungul anilor cu Stănilă, dar sunt sigur că după integrarea în UE toate necazurile sale vor lua sfârşit. Constituţia noastră, modificată sau nu, nu va mai conta prea mult, reglementările europene privind dreptul la muncă şi alte drepturi ale cetăţenilor Europei unite fiind suficiente şi... explicite!

În felul ăsta, pentru mine şi Stănilă, care suntem în prezent reprezentanţii celui mai nefericit popor din lume – după cum descoperiră eminenţii citaţi mai sus –, orice iluzie privind fericirea va fi curmată. Chestiunea asta-mi permite să afirm ritos că sunt reprezentantul celui mai nefericit popor, nu pentru că aşa spun descoperirile cercetătorilor, ci pentru că am avut nefericirea să “referendez” de trei ori în viaţa mea aşa ceva: CONSTITUŢIA, şi numai pentru acest motiv.

Nefiind sărac cu duhul, nu sunt fericit aşa cum ar fi să fie săracii cu duhul ursit, pentru că... mi se cam fâlfâie!

Mai mult decât atâta, garantez că eu şi Stănilă vom merge să votăm "pentru" la referendumul privind acceptarea integrării noastre în Uniune. E de presupus că şi directorul şi doctoriţa fabricii ieşene vor vota tot "pentru".

 (http://www.poezie.ro/index.php/essay/53443/index.html)

CÂND O SĂ MĂ FAC MARE, AM SĂ SCRIU O CARTE        (Conexiuni, nr.19, septembrie 2006)

                - note de lectură alternativă -

            Citesc o carte* cu o copertă** splendidă: o fereastră "termopan" (întredeschisă în ea însăşi), e montată pe un zid de cărămidă aparentă (în spatele ferestrei e tot zid). Ce mişto, m-am prins, ăsta e "Codul Zambaccian"***, ăsta e!

            Cartea e "practicabilă", adică-i poţi accesa conţinutul. În loc de prefaţă, de la pagina a şaptea, până la pagina a noua inclusiv, autorul, nimeni altul decât Adrian Năstase, ne spune pe un ton şi cu o impertinenţă indescriptibile că are la-ndemână o grilă specială pentru a ne orienta printr-un şir nesfârşit de fapte confuze. Vezi Doamne, ne dă codul gratis, pentru a ajunge la-nţelesul confuzelor fapte.

            Conştient că şi-a propus un lucru greu de făcut, afirmând că nu va invoca nici o clipă obiectivitatea, autorul cărţii ţine din capul locului să-şi asigure cititorii că de la un capăt la altul al textului rămâne cinstit cu el însuşi. Aha, cititorilor... treaba voastră!, indiferent de subiectivitatea fiecăruia, să nu care cumva să nu fiţi voi de acord cu autorul şi cu punctul său de vedere, câtă vreme "totul e de gata".

            După înlocuitorul ăsta de prefaţă, volumul îşi urmează cursul cu o serie de articole (editoriale), de-a dreptul constituţionale, publicate de Năstase-n Jurnalul Naţional, în perioada 20 ianuarie 2005 - 7 iunie 2006.

            Folosindu-mi toată impertinenţa de care sunt în stare, am să-ncerc să vă dau sumarul acestei cărţi pe tavă - cartea, din spirit de economie probabil, nu are sumar! Cu totul sunt 71 de articole. Între primul, intitulat: "Independenţă sau intimidarea Justiţiei?" şi ultimul articol, intitulat: "Scurt tratat de luptă cu corupţia" se consumă o lume codificată, desigur.

            În primul articol autorul suge pilula amară a speranţei magistraţilor induşi în eroare de fumigenele aruncate în curtea lor pe 20 ianuarie 2005. Urmează un "Scurt tratat de DaDaizare sau pe cine schimbăm săptămâna asta". E un "postelectoral" plin de nostalgie cu privire la modelul european al alternanţei la guvernare. Articolul e isprăvit pe 27 ianuarie 2005, dar e proaspăt încă în mintea mea, în acelea ale cititorilor Jurnalului Naţional şi-n ale pesede-ilor.

            M-au podidit lacrimile, abia descifrez titlul celui de-al treilea articol: "Rescrierea trecutului". La capitolul rescrierii sunt citaţi: ambasadorul SUA, Jack Dyer Crouch, Banca Mondială, Marea Neagră, Turgut Ozal, Ministrul nostru de externe Adrian Năstase, Preşedinţii Constantinescu, Iliescu şi Băsescu, Orwell şi Semnificaţia Politică sau Ideologică, precum şi un Cerc mai larg din care făcea parte o Persoană Importantă (VIP, cum îndeobşte se spune), precum şi alte Elemente, Sondajele şi Viitorul Liniar.

            Trecând cu bine de 3 februarie 2005, ne putem ocupa de "Federaţia Română de Şotron". Aici lucrurile nu stau bine. Federaţia asta este o alianţă de conjunctură, prin urmare nu poate guverna coerent.

            Autorul are dreptate, pentru că şi-o acordă singur, adirmând cu tărie că a reuşit să afle ce se ascunde înlăuntrul lozincii D. A..

            Astfel a mai trecut o săptămână - suntem în 10 februarie 2005. 

**

             După ce am terminat de citit cartea domnului Năstase, m-a apucat o nelinişte. Parcă dăduse strechea-n mine. Ceva-mi spunea, şi mă-ndemna!, ca musai să sparg "Codul Termopan", altminteri viaţa mea n-ar avea rost.

            Zis şi făcut. M-am dus la adresa cunoscută din Zambaccian. Noaptea.

            În afara codului de la poartă, nu prea aveam pe ce pune mâna. M-am întors acasă cu coada-ntre picioare şi m-am îmbătat de ciudă, dar am reuşit să mă repun pe picioare dis de dimineaţă şi m-am reînfiinţat tot la adresa răs-răscunoscută, ca să-i smulg un interviu autorului cărţii.

            Nici el nu dormise - m-a primit cu amabilitatea sa public cunoscută, care, de data asta, m-a scos, pe loc, şi mai tare din fire.

- Domnule, îmi violaţi proprietatea şi intimitatea, doamna Dana e cu nervii... la Parchet, vă rog, nu insistaţi!

- Domnule, mă scuzaţi, dar doamna nu este genul meu, mie-mi prieşte feminitatea fragedă, nu aia lemnoasă!

            După schimbul ăsta de replici domnul a trecut la subiectul subiectivităţii domniei sale, aşa cum se află acesta imprimat începând de la pagina 24, adică de acolo de unde începe să vorbească despre "Primul persan al ţării", amintind că a recitit a treizecea scrisoare a lui Montesquieu.

            Remarca de căpătâi, făcută-n pragul casei, a fost că schimbarea are un efect tragic, în cazul lui Băsescu fiind vorba de o popularitate "deturnată". Altfel spus, personajul ne face cu ochiul, deşi are ochii închişi - din câte ştiu eu, Băsescu s-a operat la ochi, înainte de a se opera de ... deochi la Viena, cam de pe vremea când era secretar de stat al transporturilor de tot felul. Asta s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 17 februarie 2005 - discuţia, vreau să spun!

            Fiindcă era frig afară, m-a invitat, domnul, în casă şi mi-a prezentat o "Culegere de texte privind relaţiile româno-ruse" pe fondul arivismului politicii faţă de interesul naţional. Mi-am amintit, ca prin ceaţă, de anii când Adrian era ministru de externe şi mi-a devenit, brusc, drag auzindu-l spunând că în 2001 era prea mic pentru a anunţa că renunţă să mai ceară tezaurul şi că la fel de netrebnic e şi Geoană pentru că a renunţat să condamne un act istoric. Am făcut degrabă un act telepatic şi am rupt foaia din cartea mea în care am scris că nu-mi sunt la inimă modalităţile prin care  domnul Năstase slujeşte interesul naţional cu/din funcţia pe care o avea prin ţară şi prea-peste hotare.

            Discuţia s-a prelungit până pe 22 februarie 2005 când, brusc, m-a invitat să beau împreună cu domnia sa un ceai, spunându-mi: trebuie "Să supravieţuiţi bine!". Am simţit că vine primăvara, că apar verdeţurile care vor zâmbi la soare şi că fructele de grădină vor fi iară pline de vitamine. Domnia sa mi-a curmat firul poetic al gândurilor, spunându-mi "budistic zen de tot" că "Să trăiţi bine!" nu înseamnă, de fapt, nimic, fiind vorba doar de o cutie frumoasă şi goală care zace în fiecare din noi, că e ceva ca un corolar penibil, altminteri numai o strategie a fugii de răspundere.

            Recunosc, cu toată umilinţa, că nu am perceput miezul jocului de cuvinte şi miza pusă în joc în titlul articolului: "Să supravieţuiţi bine!", lăsându-mă sedus de alunecoasa expresie: "Să trăiţi bine!", pe care jucătorul-adversar al meu ba o băga, ba o scotea din mânecă, după cum îi cădeau lui cărţile-n mână. Pe 2 martie 2005 m-am declarat învins, însă gazda mea m-a ademenit cu "O stenogramă din infern (1)", numerotată 33, 34, 35 până la 10 martie 2005, apoi cu "O stenogramă din infern (2)", care s-a întins până la pagina 38, cu azimutul temporal fixat la 17 martie 2005.

            În prima stenogramă, Machiavelli ne convinge că nu noi hotărâm încotro mergem, iar după ce ne spune că nu-i pe gustul său votul universal, ne arată cu braţul ridicat cam care-i drumul ce trebuie a fi urmat de coloana noastră infinită... a troglodiţilor. Montesquieu, palid preopinent, freacă menta plăcerilor polemicii, ba că: n-ar fi suficiente argumente; că trebuie să ai iscusinţa atacului şi a apărării; că există o soluţie a omului providenţial; că votu' nu e o negustorie, ci susţine un plan; că nu cuvântul rezolvă totul; că direcţia indicată de braţul ridicat ţine de acuitatea vederii ridicătorului de braţ; că ... cioace!

            Gazda mi-a dat o pauză şi m-a pus să stau, "la umbra umbrelor" şi să revăd dacă am probleme politice, sau dacă nu cumva sunt doar un "caz teoretic". 

***

             Ce-ar fi, totuşi, să mă opresc aici, lăsându-vă să descoperiţi singuri imaginea copleşitor de tristă a unui personaj, mai curând clovn, care a îmbrăcat din greşeală un costum şi poartă cravată, dar care continuă să facă semne, de pe faleza Mării Negre, înspre integrarea unei flote inexistente - asta în timp ce un purtător adevărat de costum, de costum care-i vine ca turnat, a pierdut orice speranţă de a se aşeza pentru cinci ani în fotoliul de la Cotroceni.

            Să descoperiţi că în istoria şi în politica recentă a României există un singur moment cheie, anul 1996, anul celei mai strâmbe cotituri. Să aflaţi despre cleptomanie că este o încălcare a Constituţiei, că după 16 ani de la Revoluţia din Decembrie '89 trebuie "să citeşti şi să arzi", că Europa ne este potrivnică şi că Parchetul organizează şi oferă spectacole, iar societatea civilă este un desant euforic.

            Cartea abundă de astfel de expresii completamente literare, de imagini şi metafore de-a dreptul poetice, unele mirifice, încât nu vă pot priva de bucuria şi deliciul lecturii individuale.

            În fine, nu vă părăsesc până nu vă spun care-i codul, ca să nu alergaţi după mine strigând obsesiv: dă-ne codul, dă-ne codul!

            Aşa deci:

1. transmite învinuirile ca şi cum ar fi decupate din presă, ocoleşte calea judiciară, scrie chestiile astea cu ritmicitate săptămânală, timp de un an şi jumătate, dând textelor aerul de informaţii confidenţiale;
2. numărul acuzelor aduse în aceste texte trebuie să aibă un efect multiplicator de 3,14 ori mai mare decât numărul textelor propriuzise, astfel încât să tindă asimptotic către numărul geamurilor termopan şi numărul tablourilor deţinute, al caselor deţinute - cu dotările aferente -, al puştilor de vânătoare deţinute, al afacerilor, precum şi al conturilor, iar numărul şi numele persoanelor implicate vor fi trecute, ca regulă generală, sub tăcere - aveţi grijă ca toate acestea să fie "deţinute"!;
3. este interzisă utilizarea termenului "corupţie", se va utiliza formula "sistem ticăloşit" aşa cum a fost definit în prealabil şi pe larg în economia articolelor mele (articolele lui Adrian Năstase, n.n.!);
4. socializarea şi resocializarea detractorilor se face prin întinderea mâinii - nu a mâinii cu care redactaţi/semnaţi, mână care, iarăşi ca regulă generală, trebuie să fie slobodă;
5. interdisciplinaritatea este obligatorie, scopul acesteia fiind aneantizarea profilaxiei - selecţia metodelor este o problemă a eficienţei etice, iar lenea e blamabilă;
6. alibiurile nu se construiesc conjuntural, ci se construiesc pe parcursul a patru ani, termenul de valabilitate fiind eternitatea;
7. rapiditatea punerii în execuţie a oricărui program şi nebăgarea de seamă a spectatorilor sunt prezumţiile de nevinovăţie pentru optimizarea rezultatelor;
8. se utilizează un spectru larg de reguli şi proceduri interşanjabile, mixul acestora fiind, de fiecare dată, deopotrivă, noutate şi revelaţie;
9. justiţia va fi sesizată numai prin presă şi anume numai prin acele publicaţii care au rubrici S.F. - nimeni nu trebuie să ştie ceva dinainte, elementul de noutate absolută trebuie să fie năucitor;
10. faptele nu au legătură cu realitatea, dar au un cod numeric personal, se supun paradoxelor teoriei numerelor şi... nu se admit coicidenţele.

            Atenţionându-ne că aceste "comandamente", deşi nu sunt publicabile în Monitorul Oficial, sunt în vigoare, autorul ne trimite galant să ne petrecem concediul de vară, începând din 7 iunie 2006.

            Alelui şi zvâc am zis şi eu, în vreme ce barba-mi cădea în palme!  

Note

* Adrian NĂSTASE, CODUL ZAMBACCIAN - Ed. Nemira & Co, 2006; ISBN (10) 973-569-858-7, ISBN (13) 978-973-569-858-4.

Cartea are 224 de pagini şi costă 14,90 RON-i.

** http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=9 http://www.raft.ro/detaliu.asp?IDCarte=15998&IdDomeniu=0214

pentru a vedea coperta cărţii.

*** http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=231&cam=2&leg=2004&pag=5

unde vedem că că pentru articolele din Jurnalul Naţional nu s-au încasat "drepturi de autor şi conexe", sau că nu s-au încasat drepturi băneşti de editorialist, totul fiind pe gratis, asta dacă nu cumva autorul nu a plătit el însuşi publicarea articolelor la costurile de publicitate ale ziarului.

DE  LA  UN  SÂN  LA  ALTUL (I) Cultura                     (Conexiuni, nr.17, iulie 2006)

- sau, de la cultură la politică -

- Prin natura lucrurilor, sânul culturii e mai mare, adică generos, cum îndeobşte se spune. Seamănă cu Grădina Domnului.

- Mai mare decât cine?

- Mai mare decât sânul politicii, care nu numai că e mic, dar e şi "nucă tare"!

 ... totuşi, câţiva oameni de cultură, dragi mie – Adrian Cioroianu, Ioan Bogdan Lefter, Dumitru Gorzo, Ruxandra Cereseanu, Alex Leo Şerban, ba chiar şi Dan C. Mihăilescu – chestionaţi serios, de un isteţ jurnalist de la Cotidianul, spun că dacă ne luăm la bani mărunţi cultura dăm peste câteva maladii ascunse-n ea: mâncătorie, orgolii, provincialism de enclavă, lamentare, bovarism, mimetism, imaturitate. Aşa o fi, însă oamenii ăştia "vorbesc" altă limbă.

            Boli domnule, una şi una, cronice şi rodnice, dar nu fatale. Cultura nu moare! Fatal este faptul că le accedem diferit – bolile! Mă întreb dacă fără ele am crăpa, dacă am muri şi noi şi cultura noastră, odată cu noi, dacă nu ne rămâne altceva mai bun de făcut, ca să ne salvăm, decât să terminăm cu formulările academice şi să căutăm un mijloc fizic de exterminare, de exemplu să ne strângem reciproc de gât, noi pe ea şi ea pe noi.

            Altminteri, o fi ceva unde să stăm bine, unde să fie mişcare care să probeze starea de sănătate şi robusteţea? Dar să lăsăm astea şi să ne întrebăm: bine-bine, dar de unde ne vine cultura, cine are acces la ea şi cine se “expune” ei şi bolilor sale?

            Păi ea vine, indubitabil, prin canalele de televiziune preponderent, iar de expus se expune, până peste de măsură, o “populaţie” (denumită şi “public”), mai degrabă trecută dincolo de pragurile potenţelor financiare, opţionale, acţionale şi apetitului pentru cultură – studiul din care-mi extrag inspiraţia, e ultimul de acest gen, e din acest an şi e făcut de o instituţie calificată şi credibilă.

            Ei bine, publicul acesta asigură mai mult de 40% din audienţa posturilor de televiziune, de dimineaţa până noaptea târziu, cu rare şi scurte momente de pauză. E acelaşi public ce animă străzile dis de dimineaţă şi "fix" între orele când "câştigătorii veniturilor obţinute prin muncă" sunt grăbiţi să-şi transforme venitul în produse de consum. E un public purtător de fuste şi deţinător de talon de pensionar şi, mai rar ce-i drept, de pantaloni, dar tot cu talonul respectiv aflat “la purtător”.

            Având timp la dispoziţie, acest public este avid, aşadar mare consumator, de cultură. Prin deducţie liberă de constrângeri, afirm că televiziunile sunt creatoarele culturii, iar meşteşugarii din sânul lor sunt făcătorii-distribuitori profesionişti ai acesteia, iar publicul mai sus descris este cel ce se expune de bună voie, mai apoi devenind multiplicator de cultură. Mergând până-n pânzele albe, aşa cum îmi place mie, am să vă dau un exemplu, din moment ce eu unul am ajuns să cred că până şi “lustraţia” nu e altceva decât un pariu pierdut cu dicţionarul limbii româneşti, asta ajunsă în ultima variantă profesionistă, expusă pe larg în astă ultimă ediţie, care a descoperit cuvântul “căcat”, dar a trecut cu vederea, ori a sărit peste, alte două cuvinte care umplu gurile românilor, câtă vreme nu prea au ce altceva să pună în ele. Cu alte cuvinte, ce cultivăm, aia mâncăm.

            Bunăoară, la o dezbatere, evident televizată, o doamnă cu fustă şi talon de pensie, ia chestiunea “lustraţiei” în serios spunând că: "doar cu bărbatu-său se lustrează, cam din două-n două zile”. O alta, şi mai ieşită din uz şi din comun, ‘ce că: “s-o lăsăm mai moale cu ilustraţiile, fiindcă Primăria vrea să ne ia şi taxa de mers pe trotuar". Bărbaţii, purtători de pantaloni şi posesori de talon de pensie, au dezarmat, pur şi simplu. Un uscăţiv a conchis laconic: "ce rost are să ne lustruim acum, după şaişpe ani?"

            Şi, aşa cum stă bine unei dezbateri, ea a fost ilustrată sonor de acordurile/ritmurile unei manele – una militantă sau, cum se zicea pe vremuri, cu tendinţă. Autorul acesteia, deopotrivă născător al textului, e un poet al imediatului, pe măsura vorbitorilor din emisiune: "Frică mare, frăţioare,/ Vor să umble la dosare/ Iar acuma politicu’/ Se cam ia de legea Ticu."

            Iată cum, după glorioasa comparaţie "Unicat ca Eminescu/ E antrenorul Lucescu", maneaua anului 2006 se implică în tematica abscons-dură a dosarelor şi a CNSAS-ului, luând în stăpânire, melodic, lucruri până acum inaccesibile. “Jugrăvesc” eu tabloul în tuşe vesele, dar mi-e teamă că arată macabru, fiindcă personajele din emisiunea cu pricina – "Părerea mea", parcă! – fac parte, cu drepturi depline, poate chiar “mai egale” decât ale mele, din masa de votanţi.

            Sunt rău? Dacă-i vorba pe-aşa, mă simt obligat să răspund cu aceeaşi monedă, să adaug, la o adică, “dizertaţia” domnului Liiceanu, din faţa unui public select care aştepta să i se spună totul despre “minciună”, dar care s-a ales cu una pe tema “seducţiei”. Din clipa asta “merg la risc”, lăsându-mi cultura-n vine, să ştiţi! Fără aşa ceva nu se poate.

            Ce să vă povestesc, pe parcursul emisiunii, n-am rămas mască, însă am adăugat culturii mele o seamă de elemente nemaiauzite! Un astfel de element adăugat ar fi acela că seducţia, la noi, nu numai că este acum orientată exclusiv către carnal, dar mai e şi "sezonarială, adică Sexy şi Blondy" (cu asta mi-am umplut un gol din cultura personală!), altfel spus: persuasivă (primăvara), fierbinte şi inconştientă (vara), interesată (toamna) şi ucigaşă (iarna). În emisiune atmosfera a fost incendiară. Alte detalii nu vă mai dau, decât dacă mi se dă o emisiune de televiziune pe mână. Vă spun numai că la intrarea în platou maestrul a fost primit cu urale şi cu strigătele specifice unei galerii giuleştetene: min-ciu-na, min-ciu-na, min-ciu-na (cu accent pe ultima vocală). Galeria a mai avut câteva astfel de intervenţii, de-a lungul emisiunii, atunci când maestrul "a prestat" câte o execuţie cu mare cârlig la public. Finalul emisiunii a fost aşijderea, numai că s-a scandat: se-duc-ţia, se-duc-ţia, se-duc-ţia (tot cu accentul pe ultima vocală).

            Eu atâta am avut de spus despre sânul culturii. Când o veni timpul, am să vă desfăt şi cu ăla al politicii.

DE  LA  UN  SÂN  LA  ALTUL (II) Politica                      (Conexiuni, nr.18, august 2006) 

Îmi umblă prin cap cuvinte – scrise, vorbite, n-are importanţă. Îmi mai umblă şi idei, alcătuite din mai multe cuvinte scrise sau spuse. O harababură, ce să mai discutăm.

Am suferit un eşec personal teribil, când am încercat să descopăr dacă măcar una dintre ideile mele e platonică. Nici vorbă, nu am aşa ceva. Ia să mă-mprumut, de la Nichita, care bine spunea: „cuvintele atrag realul”. Asta da idee platonică, zdravănă.

La ce-mi foloseşte mie aşa ceva? Păi m-ajută să percep lumea, realul, politica în speţă, pentru a nu rămâne în lumea alunecoasă a închipuirilor, cum ar fi de exemplu, să rămân la părerea mea că prin democraţiile moderne aşezate politica e făcută de partide, că partidele au o doctrină mai mult sau mai puţin inteligibilă, că partidele selectează şi promovează dintre membrii de partid pe câte unii pe care-i trimite să se bată cu alţii de la alte partide, pentru a impune şi a implementa mai apoi o politică de guvernare, mai mult sau mai puţin corespondentă cu problemele reale ale unei naţiuni. În fine, că dacă naţiunea aceea devine nemulţumită, poate să-şi modifice, fără supărare, opţiunile.

Avem noi partide? Aparent da, dar sunt platonice de-a binelea, iluzii, copii, nici măcar teoretice, d-apăi întruchipări reale ale ideilor.

Ca s-o spun pe şleau, politica noastră e una de brand personal, nu de partid, nu de doctrină, nu de interes ori de serviciu naţional. Mai apoi politica, la noi, e una ce-i judecată de D.N.A., P.N.A., Parchet, tribunale şi “nici în ultimă instanţă” de votanţi, de populaţie - de masa de votanţi, că asta-mi stătea pe limbă să spun. La rândul lor instanţele astea sunt apreciate cu un instrument etico/profesional, recent înfiinţat, al cărui nume îmi scapă, în ciuda faptului că am reţinut că este un instrument controversat, dar socotit a fi necesar, de către ministra justiţiei noastre. Acum, părerile sunt împărţite, unii spun că a mâncat-o undeva şi că avea nevoie de un instrument de scărpinat, alţii spun că o jena ceva printre dinţi, în timp ce mânca reforma justiţiei pe pâine şi că avea nevoie de o banală scobitoare, de fapt.

Cum e cu brandurile? Care sunt acestea? Păi avem branduri de două feluri: felul vechi şi felul nou. Brandurile vechi sunt, la rândul lor extraordinar de mari şi mari, iar brandurile noi sunt de anvergură naţională şi de anvergură locală. Ion Iliescu este un brand vechi extraordinar de mare. Nu-l poate ignora nici dracu’, deşi unii mai mici sapă agitaţi la soclu, sau împroaşcă materiale corozive asupra sa. Degeaba! Corneliu Vadim Tudor este un brand vechi mare. Este aşa pentru că merge cu mila Lui Dumnezeu înainte (asta vine să spună că are o notorietate mare, încât până şi necuratu-a auzit de el), doar că mai calcă-n străchini din când în când, pătându-şi negativ notorietatea. Brandul nou de anvergură naţională este Gigi Becali, iar cel de anvergură locală este “care este Marean Vanghele care este de mai multe ori”. Caracteristica lor comună, a brandurilor noi, e că sunt tari în gură. De diferenţiat îi diferenţiază vârsta şi funcţiile. Preocupările le sunt asemă-nătoare. Gusturile, în ceea ce priveşte tipurile de automobile şi marca hainelor diferă, însă amândoi umblă cu automobilul şi sunt bine îmbrăcaţi. Amândoi suferă la capitolul bunei creşteri, prin urmare au capital – primul are capitalul depozitat la banca microbiştilor de fotbal, al doilea depozidează pe stăzile şi prin casele din sectorul 5 al Capitalei şi în sediul pesediştilor capitalei.

De unde ştiu eu că este aşa? De unde şi de la cine trebuie, adică de la institutele de sondare a opiniei publice. Dacă vrei să ştii “cum stai”, te duci la unul dintre institutele astea, dai un ban şi afli. Dacă mai dai ceva acolo, în plus, îţi e respectată … intimitatea. După ce ai aflat cum stai cu intimitatea, te duci la alt institut, dai un ban, dar spui că dacă plăteşti muzica vrei să o şi comanzi. S-a făcut, când se publică datele sondajului ieşi aşa de făţos,  încât depăşeşti orice marjă de eroare.

Ca să nu uit, mai în aval de brandurile astea se află nişte mărci, care au diferite interese (individuale, ori de grup, în funcţie de tipul de acţionariat), ce se intind de la termopane (foarte la modă acum în industria imobiliară autohtonă), până la conturile lui Ceauşescu (preocu-pare mai curând de natura cercetărilor ştiinţifice de anvergură interna-ţională). Mărcile mai cunoscute sunt Năstase, D.I.P., Mitrea & Comp., Patriciu, D. Voiculescu & Fiicele, etc. Comportamental unele mărci sunt fixe precum pontoanele, altele sunt migratoare – cam pe aici stau sau mişcă mărcile: Băsescu, Stolojan, Boc, Meleşcanu, Geoană, Roman, Constantinescu, ş.a..

Care-i atitudinea şi implicarea maselor în politică? Brandurile sunt intangibile, imuabile şi imutabile în percepţia publică. Asta este! Mărcile însă au altă “viaţă”, sunt un fel de bun de folosinţă imediată, cam ca uleiul: bun pentru salate, prăjeli, frecţii şi alte tratamente, ungerea balamalelor uşilor; nu prea stă lumea să facă diferenţa între uleiurile de masă “De la bunica”, Muntenia sau Soreanca. Ulei să fie!

După cum se vede, structura asta e asemănătoare unui con, sau unui sân mic, dar tare, ca să mă exprim intuitiv (adică pe-nţelesul celor ce dau de regulă tonul şi elanul electoralist pe la noi – bărbaţii, cum ar veni, care sunt sensibili la forme). În vârf este Brand-Ion, urmează un palier doi având în compoziţie cei doi brand-noi şi mai brand-vechiul Vadim şi, în fine, baza, unde nu mai contează care-i compoziţia şi amestecul mărcilor, important fiind să reziste la şocuri, să nu se spargă şi să se scurgă, sau să se-mprăştie, ori să se anean-tizeze conţinutul.

Structura nu e însă suficientă. Trebuie să vedem cum e cu mişcarea politică. Păi aici avem de-a face cu alternanţa politică impusă constitu-ţional, dar pusă în operă prin arajamentul de amploare al alegerilor generale. Acum alternează alianţa DA cu P.S.D.. Apele nu sunt prea limpezi. Alianţa se află ea la putere, dar are probleme de comunicare. În ultima vreme DA se antrenează ca să poată cânata la unison: DaDA, DaDa, DaDa! P. S. D.-ul are probleme cu bazinul, are contracţii, vomită, nu-i e bine dar se tratează pentru a reveni la un bazin electoral normal pentru pretenţiile sale. Dl. Dâncu, urmează chiar să facă până în septembrie a.c. o platformă, în fine, ideologică pentru un partid de masă (de mese!?), de stânga, platformă care va fi avizată de Conferinţa dumnealor naţională, apoi va fi distribuită raţional pentru bazinele electoratului greu încercat: natural de cutremure, inundaţii, alunecări de teren, secetă, incendii şi alte calamităţi, precum şi de molime şi de gripa aviară europeană şi internaţională; dar şi de nişte chestii moştenite şi transmise socio-economic (le ştie dl. Dâncu, pentru că e sociolog!), cum ar fi pauperitatea, hai să-i zicem endemică, şi să nu ne ducem mai departe, cum ar fi să vorbim despre şansele de ascensiune socială şi profesională, adaptarea învăţământului la cerinţele ocupaţionale ale pieţei muncii şi a sănătăţii populaţiei la un buget nesănătos, că ar fi prea de tot. Zău aşa!

Facem pariu că “Stretegia de recuperare Dâncu” o să fie o mixtură a borboroselilor Polului Social (P. S. D.-ul nu poate trăi fără tehnica “polilor”) şi a P. I. N.-ului tinerilor transfugi (ăştia ar aduce cu ei rezolvarea perenei confuzii: “până când să n-aibă şi P. S. D.-ul tinerii săi?”)?

Ei bine, un sân aşa de tare şi de frumos, trebuie să fie bine păzit şi, de ce nu, ferit de ochii şi de gura lumii. Pentru asta avem câinele de pază al democraţiei: PRESA. Aici stăm cel mai bine, nu avem doar un câine, ci avem mai multe căţeluşe, care păzesc tânăra noastră democraţie. Unele căţeluşe sunt mai bine hrănite, altele aşa şi aşa, dar de educaţie şi dresaj nu duc lipsă, acestea fiind obligatorii. Unele căţeluşe care au încercat să se sustragă programului, au fost reorientate profesional conform principiului: pagubă-n ciuperci, dacă dispare o sursă de opinii bizare.

Exemplul bun şi demn de urmat, vine de la o rasă bună de căţeluşe (rasele bune omologate sunt: Publicistica, Posturile de radio, Posturile Tv, iar mai nou, Sit-urile web) şi arată cam aşa: o căţeluşă cu echipament Tv. însoţeşte o delegaţie a P.S.D.-ului undeva, într-o comună inundată. Domnul Geoană şi alţii înmânează sinistraţilor câte un plic. În fiecare plic, că să vezi, erau câte trei milioane de lei vechi. Una din năpăstuite, luată la rost la microfon de reporteriţă, spune că a primit banii de la Primul ministru Geoană, care era acolo cu domnul Preşedinte. Seara, la emisiunea de ştiri, primadona ştiristă, dar şi primadonul ştirist, în loc să pună niţeluş cam profesionist lucrurile la punct, spunând că biata femeie nu prea e la curent cu mersul politicii, au comentat un fel de schetch umoristic, uitând “să se” şi “să ne” întrebe, dacă nu era cazul să fie sesizat Parchetul pentru dare de mită. Asta pentru că nu s-a spus dacă acţiunea de înmânare de fonduri de către Primul ministru Geoană, însoţit de Preşedinte, era o acţiune de binefacere, aşa cum scrie la carte: strângere de fonduri, alcătuirea unei liste … şi aşa şi pe dincolo pentru informarea publicului şi formarea unei opinii corecte cu privire la clasa politică.